Specificul educatiei religioase în diferite etape

Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și dezvolta prin educație religioasă.

Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date de modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă trebuie să înceapă din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.

În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.

În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea, programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi: colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe niciunul din ei. În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean Piaget). În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și adânci. Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de comportament religios-moral.

Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru reforme religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și le aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal. Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional. Acum adolescentul este capabil de tărie, de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiție esențială pentru formarea caracterului moral. În această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori foarte periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice. Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă. Dacă în copilărie accepta fără nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică complet . În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic, îndoiala și căutarea argumentelor raționale. Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte și este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educatorul creștin spre a-l câștiga pentru viața religioasă. Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile fundamentale de credință și de morală. În domeniul religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din copilărie, înțelese acum mult mai bine și mai profund. Practica religioasă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre idealul sfințeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează sufletul, conducându-l spre lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)

Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în funcţie de etapele de vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie, cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi biologice de dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a conştiinţei religioase presupune parcurgerea anumitor stadii de instruire.

Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).

Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele acte necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „așa cum se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-se copiilor respectul autorităţii părinteşti, se trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând asupra copilului o autoritate chibzuită şi ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie şi respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi măreşte spectrul de înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai întâi imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul exemplului este mai important decât cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează prin contaminare, prin observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul începe să conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în inconştient, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin responsabili.

Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee adecvate şi se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit ca preotul şi profesorul de religie să acţioneze în comun pe linia catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă trebuie să realizeze un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să fie motivat. Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. Prin urmare, se impune ca elevii să fie motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii, deprinzându-se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode şi procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea între profesor şi elev. A ne adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor clişee şi repere teoretice şi abstracte conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa, precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că “nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă. Utilizarea unor etichete comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să întărească un anumit tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid, copilul ajunge să creadă că este o persoană timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să recurgă la următorul raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a fi mai bun.

La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei apropiaţi.

În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii. Acum creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii. Copiii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să-şi rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile religioase nu mai este receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga). Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi confuzie.

Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului, precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt capabili de performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie.

Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum tânărul îşi pune întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu, de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din perspectivă intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi liturgic, dar „sunt mai puţin stabili decât adulţii”.

În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe baza unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului, evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi… reflecţia catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu duc la atingerea scopurilor propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs cu convingerea că adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se transformă în educaţie pentru libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi preotul, să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare ale unor compartimente educaţionale. Tot acum apare nonconfor¬mismul şi dorinţa de independenţă.

Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o formă de protecţie şi nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.

Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa religioasă”, „acum e  momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa. Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.

Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie. Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele, iar alţii le caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre sportivi. Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu dăinuiesc; ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei religioase şi a unor relaţii familiale şubrede fiii unor mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se drogheze, unii recurg chiar la sinucidere. Educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.

Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale de doctrină. La această vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi creştine: „credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa este prima virtute cu care pornim la drum, atât cei mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le predam elemente de filozofie creştină, de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără îndoială – indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este exemplul personal. Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa. Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor de a exista ca nişte membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din lucrarea generală mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest temei porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)