Sinoadele Ecumenice

Sinoadele Ecumenice

1. Sinodul I ecumenic (Niceea, 325):

a) convocat de împăratul Constantin cel Mare;

b) prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei; participă 318 Părinți, dintre care: Atanasie al Alexandriei (ca diacon, viitor episcop), Macarie al Ierusalimului, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Teofil al Goției, dar și un episcop scit (cf. lui Eusebiu de Cezareea);

c) combate erezia lui Arie (subordinațianismul=Fiul mai mic decât Tatăl, subordonat Tatălui, creat din voința Tatălui, dar nu din ființa Tatălui ci din nimic, fiind prima Sa creatură, dar nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat; prin El, Tatăl a creat toate, chiar și timpul, căci Dumnezeu nu putea veni în contact direct cu materia; Hristos devine Fiu adoptiv al Tatălui, El nu este adevăratul Dumnezeu, ci, ca și toți, se numește Dumnezeu prin participare);

d) trei direcții în sinod: cea ortodoxă (omoousios=de o ființă cu Tatăl), în frunte cu Alexandru al Alexandriei, Atanasie, Osiu al Cordobei; cea ariană (susținută de 20 episcopi, printre care Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii); cea de mijloc, semiariană (omiousios = asemănător după ființă cu Tatăl), propusă de Eusebiu de Nicomidia;

e) formula omoousios, deși nu se găsea în Sf. Scriptură, a fost apărată de Sf. Atanasie și ceilalți ortodocși, arătându-se că ea a fost folosită și înainte; au fost formulate primele articole ale Crezului, afirmându-se dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl; hotărârea dogmatică a trecut și în Simbolul de credință: Credem și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

f) se stabilește data Paștelui, se discută și rezolvă și alte probleme (schisma lui Novat, a lui Meletie, erezia lui Pavel de Samosata); la intervenția vestitului eremit Pafnutie al Tebaidei, sinodul hotărăște ca preoții căsătoriți înaintea hirotoniei să-și poată păstra soțiile; se dau 20 canoane (canonul 6 confirmă drepturile mitropoliților din Roma, Alexandria și Antiohia, față de ceilalți mitropoliți, iar canonul 7 acordă episcopului de Ierusalim întâietate de onoare).

2. Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381):

a) convocat de împăratul Teodosie cel Mare;

b) prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi, după moartea acestuia, de Grigorie de Nazianz, iar după ce acesta demisionează, de Nectarie, noul episcop de Constantinopol; participă 150 de episcopi, printre care Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Gerontius sau Terentius al Tomisului, etc.;

c) combate erezia pnevmatomahilor, conduși mai întâi de Macedoniu de Constantinopol, apoi, după moartea acestuia, de Maratoniu de Nicomidia (aceștia nu recunoșteau dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, socotindu-L doar duh sau spirit, superior îngerilor, dar coborât în rândul creaturilor; această erezie fusese și înainte condamnată de Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Epifaniu, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Didim cel Orb, Ambrozie al Milanului);

d) contra pnevmatomahilor, care erau o prelungire a ereziei ariene, hotărârea dogmatică a sinodului declară: Noi am rămas la credința hotărâtă de cei 318 Părinți de la Niceea... care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură dumnezeire, putere și ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinstire și demnitate, a cărei împărăție e veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite. Această hotărâre trece în articolul 8 al Simbolului de credință, completat la sinodul al II-lea cu încă 5 articole;

e) sinodul a dat 7 canoane; primul canon reconfirmă hotărârile sinodului I de la Niceea și anatematizează ereziile ivite până atunci în Biserică: fracțiunile ariene (eunomienii sau anomienii, care erau arieni extremiști; arienii sau eudoxienii, care erau arieni moderați; semiarienii, numiți în text și pnevmatomahi), apolinariștii (care negau integritatea firii umane a lui Hristos, întrucât, după Apolinarie de Laodiceea, rațiunea umană a fost înlocuită de Logosul divin), sabelienii (antitrinitarism modalist, după care cele trei persoane nu sunt persoane distincte, ci moduri sau manifestări ale dumnezeirii; împotriva lor sinodul afirmă: noi nu primim erezia lui Sabelie, care amestecă ipostasurile sau le nimicește însușirile), marcelienii (adepții lui Marcel de Ancira), fotinienii (adepții lui Fotin de Sirmium); canonul 3 hotărăște ca episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea de onoare după episcopul Romei.

 3. Sinodul III ecumenic (Efes, 431):

a) convocat de împăratul Teodosie al II-lea;

b) prezidat de Chiril al Alexandriei; participă 198 de părinți, printre care Chiril al Alexandriei, Memnon al Efesului, Juvenal al Ierusalimului, Flavian de Tesalonic, Timotei al Tomisului, iar de partea lui Nestorie, inițial, Ioan al Antiohiei;

c) combate dioprosopismul, erezia lui Nestorie, patriarh de Constantinopol (care susținea că în Iisus Hristos există două persoane, persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, și persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, cu care S-a născut ca om din Fecioara Maria; drept consecință, Dumnezeu Tatăl a avut doi fii, iar Fecioara Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de om, cel mult Născătoare de Hristos; Chiril al Alexandriei combate această erezie prin scrisori și memorii, iar în 430 adresează lui Nestorie o Scrisoare sinodală însoțită de 12 capitole sau Anatematisme, pe care Nestorie trebuia să le aprobe – însă le-a combătut prin alte 12 Contraanatematisme; de partea lui Nestorie se solidarizează Ioan de Antiohia și Teodoret de Cir, iar de partea lui Chiril sunt Juvenal al Ierusalimului, Memnon al Efesului, dar și papa Celestin, care condamnă pe Nestorie ca eretic într-un sinod la Roma, în 430);

d) sinodul a declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu; legătura dintre ambele firi este o legătură reală, ipostatică, nu una morală; Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl după dumnezeire și consubstanțial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria; ca atare, ea merită cu adevărat denumirea de Născătoare de Dumnezeu;

e) sinodul condamnă și pelagianismul, care susținea că omul poate ajunge la perfecțiunea morală și spirituală numai prin forțe proprii, fără ajutorul harului lui Dumnezeu; sinodul dă 8 canoane: canonul 7 interzicea, sub aspră pedeapsă, introducerea unui alt Simbol de credință decât cel niceoconstantinopolitan, precum și orice adaos sau omitere la acest Simbol, iar canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru față de Patriarhia Antiohiei.

4. Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451):

a) convocat de împăratul Marcian și soția sa, Pulcheria, sprijinitoare a ortodoxiei;

b) împăratul Marcian prezidează ultima ședință, când s-a făcut proclamarea solemnă a oros-ului (mărturisirii de credință); participă în jur de 600 de episcopi, printre care patriarhul Anatolie al Constantinopolului și 5 trimiși ai papei Leon I (cel Mare);

c) combate monofizismul susținut de arhimandritul Eutihie din Constantinopol (care susținea că, după întruparea din Fecioara Maria, Hristos nu a avut decât firea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască; această erezie este o formă a dochetismului, după care Mântuitorul a avut un trup aparent, dar și o formă a apolinarismului, care afirma că locul rațiunii umane din persoana lui Iisus Hristos a fost luat de Logosul lui Dumnezeu; erezia lui Eutihie a fost susținută de patriarhul Dioscor al Alexandriei, dar combătută de Teodoret al Cirului, Domnus al Antiohiei, papa Leon I; patriarhul Flavian al Constantinopolului o condamnă într-un sinod, în 448; sinodul tâlhăresc de la Efes, din 449, sub președinția lui Dioscor al Alexandriei, însoțit de călugări și parabolani cu ciomege, aprobă monofizismul și depune pe patriarhul Flavian, care moare);

d) Mărturisirea de credință: Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții pe Unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, după dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat (fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau invers);

e) sinodul a dat 30 canoane; prin canonul 28 se ridică Biserica Ierusalimului la rangul de Patriarhie, iar scaunul de Constantinopol este socotit al doilea în ordinea onorifică a vechilor scaune patriarhale, bucurându-se de aceeași cinste și privilegii ca și scaunul Romei.

 5. Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553):

a) convocat de împăratul Justinian;

b) prezidat de patriarhul Eutihie al Constantinopolului; participă în jur de 150 de episcopi, printre care Apolinarie de Alexandria, Domnus de Antiohia;

c) împăratul Justinian condamnase deja din 543, printr-un tratat teologic adresat patriarhului Mina de Constantinopol, nouă propoziții din scrierile lui Origen (care susținuse preexistența sufletelor, subordinațianismul, apocatastaza); Teodor Askidas al Cezareei Capadociei, susținător al monofiziților, indignat de condamnarea lui Origen din 543, și împărăteasa Teodora, au convins pe împăratul Justinian că monofiziții s-ar reconcilia cu ortodocșii dacă s-ar condamna Cele Trei Capitole (1. Persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, profesorul lui Nestorie; 2. Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei și contra Sinodului din Efes, din 431; 3. Scrisoarea lui Ibas de Edesa, adresată episcopului Maris de Ardașir – Persia), ceea ce s-a și întâmplat prin două edicte ale împăratului Justinian, unul în 544 și altul în 551.

Sinodul V ecumenic condamnă și el Cele Trei Capitole, și anatematizează pe Origen și pe ereticii anatematizați de sinoadele anterioare (Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie).

6. Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680-681):

a) convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (Bărbosul), în sala boltită a palatului imperial (Sinodul I trulan);

b) prezidat de împăratul Constantin al IV-lea; participă 174 de episcopi, printre care: Gheorghe al Constantinopolului, 3 episcopi trimiși de noul papă Agaton;

c) combate erezia monotelistă (împăratului Heraclie i se sugerează că monofiziții ar accepta sinodul de la Calcedon dacă ortodocșii ar admite concepția monoenergistă, potrivit căreia în Hristos sunt două naturi, dar nu și două voințe și energii, ci numai o singură voință și o singură energie; împăratul Heraclie aduce de partea sa pe patriarhul Serghie al Constantinopolului, pe episcopii Teodor de Faran și Cyrus al Alexandriei, care admit în Hristos o singură voință divino-umană și o singură energie divino-umană, voința și energia umană fiind absorbite cu totul în voința și energia divină; Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se opune acestei erezii, dar Serghie al Constantinopolului atrage de partea sa și pe papa Honoriu I; în 638 împăratul Heraclie dă un Ekthesis = Expunere de credință, prin care declară că în Hristos există numai o voință, dar ortodocșii protestează energic, în frunte cu Sf. Maxim Mărturisitorul; noul împărat Constans al II-lea revocă Ekthesis-ul lui Heraclie, dar dă în 648 un nou edict teologic, numit Typos = Normă, prin care retracta afirmația că Hristos a avut numai o singură voință, dar interzicea în același timp orice discuții privitoare la una sau două voințe și energii în persoana Mântuitorului; ortodocșii protestează și împotriva Typos-ului, reproșând lui Constans al II-lea că dacă Heraclie lăsase lui Hristos cel puțin o singură voință, el nu i-a mai lăsat niciuna; noul papă Martin I condamnă în 649 Ekthesis-ul, Typos-ul și erezia monotelistă, dar Constans al II-lea îl arestează, lucru pe care l-a făcut și cu Sf. Maxim Mărturisitorul, căruia i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu mai vorbi și scrie împotriva compromisului teologic numit Typos;

d) noul împărat, Constantin al IV-lea Pogonatul, a convocat sinodul VI ecumenic, care a anatematizat pe susținătorii ereziei monotelite: Teodor Faran, Serghie, Pir, Pavel și Petru, foști patriarhi de Constantinopol, papa Honoriu I, patriarhul Cyrus al Alexandriei, patriarhul Macarie al Antiohiei. Sinodul stabilește că în Hristos există, așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți, două voințe și două lucrări naturale (corespunzătoare celor două firi), care sunt unite într-o singură persoană în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Cele două voințe ale Sale nu sunt opuse între ele... dar voința Sa omenească se supune voinței dumnezeiești atotputernice. Fiecare din cele două firi lucrează ceea ce îi este propriu, cu participarea celeilalte, Cuvântul făcând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul, ceea ce aparține trupului. Noi nu putem admite să se afirme că Dumnezeu și firea omenească a lui Hristos ar fi avut o singură și aceeași lucrare, ca să nu ridicăm făptura în ființa divină, și nici să coborâm firea dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor. Credem că Unul și Același a săvârșit minunile și a îndurat suferințele, potrivit  cu cele două firi din care este compus;

e) sinodul II trulan sau quinisext (Constantinopol, 691-692), convocat de împăratul Justinian II, la care participă 240 de episcopi, completează prin cele 102 canoane deciziile sinoadelor V și VI ecumenice; canonul 30 reconfirmă ordinea onorifică a scaunelor (pentarhia), iar alte canoane condamnă unele practici apusene (pictarea Mântuitorului în chip de miel, celibatul preoților, postul de sâmbătă, consumul de bânză, lapte și ouă în Postul cel Mare, etc).

 7. Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787, 843):

a) convocat de împărăteasa Irina, mama lui Constantin VI Porfirogenetul (care avea 10 ani);

b) prezidat de patriarhul Tarasie al Constantinopolului; participă în jur de 350 episcopi, plus 130 arhimandriți și călugări, fără drept de vot;

c) combate iconoclasmul (iconoclasm = distrugerea icoanelor; iconomahie = lupta contra icoanelor; erezie derivată din monofizism, care, negând firea omenească a Mântuitorului, ajungea la interzicerea înfățișării Sale în icoană, întrucât divinitatea nu poate fi zugrăvită în culori materiale; canonul 82 al sinodului quinisext întemeia însă zugrăvirea icoanei Mântuitorului în chip de om pe dogma întrupării Sale, argument dezvoltat apoi de Sf. Ioan Damaschin; împăratul iconoclast Leon al III-lea încearcă în 726 să înlăture icoanele din biserici, dar patriarhul Gherman I al Constantinopolului se opune; Leon îl înlocuiește în 730 cu patriarhul Anastasie, apoi dă primul edict de distrugere a icoanelor, dar admițând cinstirea Sfintei Cruci; papa Grigorie al II-lea atrage atenția împăratului că decizia privind icoanele nu cade în atribuția lui, ci a unui sinod ecumenic, dar Leon III îi răspunde: „sunt împărat și preot”; în apărarea icoanelor a scris Sf. Ioan Damaschin, care arată că icoana nu e idol, ci un simbol și un mijlocitor al sfântului reprezentat pe ea, iar icoana Mântuitorului trebuie pusă în legătură cu dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a existenței celor două firi în persoana Sa; icoana are un rol multiplu: estetic, pedagogic, latreutic, haric; fiul lui Leon al III-lea, împăratul Constantin V Copronim, convoacă în 754, la Hieria, un sinod iconoclast, zis ecumenic, la care însă nu a participat niciun reprezentant al celor cinci scaune patriarhale, apoi dă jos icoanele din biserici și acoperă picturile murale cu un strat gros de var; urmașul său, Leon IV Hazarul, renunță însă la excesele tatălui său;

d) după o tentativă eșuată în 786, din cauza iconoclaștilor, sinodul din 787 combate punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast din 754, apoi, bazându-se pe scrierile Sf. Ioan Damaschin și Teodor Studitul, arată că este permis, util și bineplăcut lui Dumnezeu a se face icoane în sfintele lui Dumnezeu biserici, în case, pe vase, veșminte, ziduri..., atât icoana Domnului Hristos și a Maicii Domnului, cât și icoanele îngerilor și ale sfinților; căci cu cât ele sunt privite continuu, cu atât cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea și dorirea prototipurilor; icoanelor însă le oferim sărutare și cinstire, și nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Căci cinstirea icoanei trece la prototipul ei, și cel ce se închină icoanei se închină, prin ea, sfântului al cărui chip este zugrăvit pe ea. Apoi, cinstirea icoanei e relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă o persoană sfântă. Cinstirea pe care o datorăm sfinților se întinde și la moaștele lor, și la icoanele care-i reprezintă. Sinodul face distincție între dulia = venerare, cinstire a sfinților, și latria = adorare, ce se cuvine numai lui Dumnezeu, arătând că Fecioarei Maria i se cuvine iperdulia = supravenerare;

e) sinodul dă 22 de canoane; în timpul lui Leon V Armeanul lupta contra icoanelor reizbucnește, încheindu-se definitiv în timpul împărătesei Teodora, la sinodul de la Constantinopol, din martie 843, care declară valabile toate hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, restabilește cultul icoanelor și anatematizează pe toți ereticii într-un Synodicon special, care va fi citit în întreaga Biserică în prima Duminică din Postul Paștilor – Duminica Ortodoxiei.