Principiile, obiectivele si functiile evaluării

Principiile, obiectivele si functiile evaluării

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine.

1. Principiile evaluării:

O evaluare adecvată la religie obligă la observarea unor principii care propun următoarele norme de ghidare:

a) Evaluarea la religie este o activitate de bază care facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare. Printr-o evaluare obiectivă, putem aprecia atât maniera prin care elevii şi-au însuşit noţiunile predate, precum şi nivelul moral – duhovnicesc al elevilor noştri şi al familiilor din care provin.

b) Evaluarea trebuie să aibă obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare; totodată, în urma evaluării, profesorul de religie are obligaţia de a comunica rezultatele şi performanţele şcolare atât elevilor cât şi familiei şi comunităţii parohiale.

c) Prin evaluare profesorii pot realiza o diagnoză a progresului realizat de către elevi, şi în acelasi timp pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.

d) Evaluarea creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.

e) Prin evaluare profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.

f) Evaluarea vine în ajutorul elevilor pentru ca aceştia să îşi aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească.

g) Evaluarea furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală, centrul eparhial.

Sintetizând, putem afirma că atunci când principiile evaluării sunt urmărite de către profesor, evaluarea primeşte o conotaţie formativă atât pentru elevi cât şi pentru profesor.

2. Obiectivele evaluării:

În cadrul obiectivelor generale ale evaluării la religie, cele mai relevante ar fi:

a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;

b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;

c) Să amelioreze rezultatele învăţării;

d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;

e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

 3. Functiile evaluării:

Funcţiile evaluării pot fi structurate astfel:

1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din partea elevului. În egală măsură experienţa a demonstrat că referitor la activităţile şcolare „predicţiile optimiste au un efect pozitiv, de angajare a celor în cauză la confirmarea lor”. Este important ca un profesor să motiveze într-o formă optimistă obţinerea unei note de către elev. Atunci când se anunţă o notă, se face referire la aspectele pozitive: ai luat 9,50 la test, pentru că la subiectul numărul 1 ai prezentat foarte bine cutare aspect, pentru că ai rezolvat foarte bine problema de la subiectul 2 … şi numai după aceea se va spune, nu ai primit nota zece pentru că la subiectul “x” ai omis cutare aspect cerut. Dar i se va preciza elevului în continuare: cu siguranţă tu poţi mai mult, dovadă nota bună pe care ai primit-o. Dincolo de nota acordată, elevul va fi conştientizat de faptul că mai presus de toate este important ca el să păstreze şi să trăiască ortodoxia credinţei, “adică dreapta credinţă care înseamnă respectarea dogmelor, a tradiţiei şi canoanelor pe care Biserica Ortodoxă le păstrează cu fidelitate”.

2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.

3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei activităţi didactice. Totodată diagnoza oferă date despre situaţiile care au condus la obţinerea unor rezultate. „Atunci când acţiunea evaluativă pune în evidenţă ceea ce se află la originea situaţiei constatate ea îndeplineşte o diagnoză etiologică”.

4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate. În acest sens, deducem că menirea evaluării nu este numai de constatare, ci şi de a favoriza desăvârşirea activităţii pe care o are în vedere. Așadar, funcția de diagnoză oferă date despre factorii și situațiile care au condus la obținerea rezultatelor, iar funcția de prognoză este complementară și conduce la valorificarea acestor rezultate.

5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.

6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui concurs.

7) Funcția de conexiune inversă.

8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de posibilităţile sale concrete. În relaţie cu învăţarea, evaluarea elevilor oferă posibilitatea de a cunoaşte gradul de îndeplinire a sarcinilor şcolare, elevii conştientizând distanţa la care se află faţă de expectanţele propuse, precum şi munca necesară pentru atingerea acestor expectanţe.

9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare. Şcoala are obligaţia să informeze societatea cu privire la rezultatele procesului instructiv educativ. Mai mult, profesorul de religie are obligaţia de a informa Biserica, (comunitatea parohială, preotul, Facultaţile de Teologie, Eparhia) în legatură cu rezultatele şi deprinderile obţinute de elevi pe parcursul desfăşurării orelor de religie.

În evaluarea rezultatelor la disciplina religie, „o apreciere facută corect, stimulativ, poate influenţa benefic întărirea convingerilor religioase ale elevilor, după cum o apreciere făcută cu acrivie, poate diminua aceste convingeri îndepărtându-i pe elevi de Dumnezeu”. În cazul educaţiei religioase, criticismul sau aprecierea foarte severă a unei situaţii, a unui elev, îl poate conduce pe acesta spre stări de anxietate, deznădejde sau chiar depresie. Important este ca profesorul de religie „să înceapă prin a-şi câstiga încrederea adolescenţilor încredinţaţi lui, proces prealabil care elimină şocul întâlnirii şi canalizează influenţa”. Formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini responsabile nu poate fi realizată prin prelegeri şi evaluări cu tentă moralistă sau criticistă, metodele interactive, de învăţare prin descoperire fiind cele mai eficiente. Într-o epocă în care tineretul este foarte critic cu privire la orice formă de instituţie şi instituţionalizare suntem obligaţi să micşorăm distanţa dintre bancă şi catedră, dintre elev şi profesor. Orice formă de impunere brutală a autorităţii va avea efecte nefaste atât în planul educaţional cât şi în planul relaţiei profesor-elev. Este important de subliniat faptul că elevul nu respinge autoritatea profesorului, ci el respinge impunerea forţată a acestei autorităţi. Atunci când discutăm despre anumite vicii este de dorit ca în prima fază să nu îl întrebăm pe elev dacă a practicat cutare sau cutare viciu, sau dacă s-a debarasat de cutare viciu, ci mai degrabă, îl întrebăm pentru început ce părere are despre cutare viciu. Acest mod de abordare facilitează desfăşurarea unui dialog sincer între profesor şi elev.

Pentru Biserică evaluarea desfăşurării educaţiei religioase şi a rezultatelor în materie de educaţie religioasă este importantă, deoarece aceasta facilitează crearea unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei comunităţi, dar şi alţi reprezentanţi ai Bisericii sunt informaţi în legătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum şi a preocupărilor şi intereselor lor. Elevul îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează numai ca membru al comunităţii liturgice. „Cultul şi tradiţia Bisericii constituie mediul prin excelenţă în care se transmite credinţa adevărată. Cultul în general, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară … Cultul constituie mediul de restituire a istoriei mântuirii în fiecare timp şi loc şi de permanenta actualizare a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinţei constituie mijlocul prin care istoria mântuirii universale este pusă în relaţie directă cu istoria mântuirii personale”. Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială, precum şi participarea la cult sunt mijloace de păstrare şi de întărire a credinţei, precum şi cale de progres duhovnicesc pentru elevi. „Liturghia oferă totul pentru sfinţirea vieţii spirituale; de aceea, credinciosul (elevul) nu trebuie lăsat să caute un substitut pentru trupul lui Hristos”. Instrucţia religioasă se impune a fi pătrunsă de dinamica liturghiei: „În cult, creştinii se împărtăşesc cu harul lui Dumnezeu şi primesc puterea de a deveni mărturisitori ai lui Hristos şi a Evangheliei Sale în lume”.