Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte

 Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte

Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalitătii, în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale elevilor săi.

În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul este însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume, Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele desăvârşirii”.

De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o cerintă indispensabilă oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii unei tinte, şansele de a o îmbrătişa sunt minime" (C.Cucoș). Prin intermediul educatiei religioase se pot atenua scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.

Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea educatiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia catehetică a Bisericii. Începutul misiunii învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica Sa în continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învete unele pe altele.

După  Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate neamurile”. Hristos Cel Înviat, pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.

În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune, atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.

Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul didacticii generale: în didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în didactica modernă se pune accentul pe latura formativă şi educativă a învătării. Elevul era privit în didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica modernă elevul devine subiect al educatiei; el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea ce priveşte evaluarea didactică, în didactica traditională accentul cădea pe reproducerea notiunilor; în didactica modernă, accentul cade pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative. Spre exemplu, la lectia de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o şi rosteşte.

Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest sens, Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învătămant trebuie “să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, cuvinte ale scriitorilor bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.

A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Riscăm uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte putem risca o fidelitate fată de prezent care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea contemporană.

În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduita profesională, conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conştiinta, atitudinile şi mai ales vocatia.

Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învătat. Orice tânăr profesor, când trece pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărat să-şi pună în evidentă toate cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conştient de lacunele perceptiei copiilor şi de dificultătile predării unor notiuni şi concepte însuşite în timpul studiilor universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre subtilitătile meseriei de dascăl; nu-ti este uşor să concepi că educatia se poate face şi altfel; nu renuntăm uşor la suficiente. Se ştie că în procesul de învătământ sunt prezenti trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) şi materia de învătământ. Pentru ca procesul de .învătământ să-şi atingă obiectivele, este necesară existenta unei concordante între aceşti factori.

Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al existentei, nu-şi caută un sens al existentei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitatie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi. Acest fenomen se manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situatie? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atentiei noastre.

Cu sigurantă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea. Dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare generatie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei privind credinta, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credintei. Ni se pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând valorile creştine pe măsura fiecărei generatii>> (Vasile Timiș).

Ca reușită a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă anumitor cerinte. Întrucât el este cel care influentează decisiv educatia elevilor, trebuie să aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităti spirituale:

a) vocatia (e o simtire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocatie e preocupat de dezvoltarea personalitătii elevilor și are conștiinta faptului că este trimisul lui Dumnezeu în fata elevilor, pentru a le preda învătătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu înomenit)

b) dragostea (virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie este iubirea fată de elevii săi - așa cum și Mântuitorul a iubit copiii – deoarece “a educa înseamnă a iubi“)

c) smerenia

d) răbdarea

e) blândetea

f) profesionalismul (să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, să stăpânească metodele de educatie și modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală care să-l ajute in realizarea interdisciplinaritătii, să aibă capacitatea de autoevaluare a activitătii sale, etc.)

g) sinceritatea și curătia inimii (pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor)

h) bunătatea (care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice fată de elevi)

i) evlavia (trebuie să dovedească viata sa duhovnicească, pentru că din evlavia profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor)

j) umorul (fără să ironizeze pe elevi)

k) optimismul (să scoată în evidentă partea bună a lucrurilor)

Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o învătătură teoretică, abstractă, fără legătură cu modul nostru de ne trăi viata de zi cu zi, ci o învătătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele noastre spre a atinge starea deplinătătii în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de religie trebuie să ajungă, prin viata sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spună ca și apostolul Pavel: “Cele ce ati învătat și ati primit de la mine, cele ce ati auzit și ati văzut la mine, acestea să le faceti, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil. 4:9)>> (Șebu, Sebastian, Metodica...)

Etimologic, profesor = pro+for,fari - a spune ceva în fata cuiva - a mărturisi, mentor, martor, mărturisitorul (prin viata lui) al unui crez (ortodox)

Calitătile profesorului de religie:
1) intelectuale (inteligentă, imaginatie, memorie, etc.)
2) morale (credintă, iubire, nădejde, altruism, echilibru, etc.)
3) fizice