joi, 26 iulie 2012

Evanghelia dupa Marcu


Evanghelia dupa MarcU

1. Autorul: Marcu (pomenit în epistole cu numele de Marcu, iar în F.Ap. cu numele de Marcu, de Ioan, ori de Ioan Marcu), un iudeu din Ierusalim, în casa părinților lui, având loc Cina cea de Taină, iar mai târziu, tot aici întâlnindu-se primii creștini; el pare să fie tânărul fugărit de ostași în grădina Ghetsimani. Marcu îi va însoți pe Pavel și Barnaba în prima călătorie misionară, însă numai până în Perga Pamfiliei. Pavel se va opune să-l ia pe Marcu în a doua sa călătorie misionară, de aceea Apostolii se despart, Barnaba luându-l cu el pe Marcu (nepotul său) în insula Cipru.
În anul 63, Marcu se află alături de Pavel (Filimon, Coloseni), iar în 64 alături de Petru (1 Petru).
În anul 66, Pavel îl roagă pe Timotei ca, venind la Roma, să-l aducă cu sine și pe Marcu. Din tradiție se știe că Marcu aparținea unei vechi familii preoțești (Barnaba, unchiul său, era levit), urmând să devină preot la templu, astfel explicându-se legăturile sale cu marele preot și amănuntele pe care le dă în legătură cu procesul Mântuitorului, la care a fost martor (tot el se pare că a fost și ucenicul care, cunoscut de Caiafa, l-a introdus pe Petru în curtea arhiereului).

2. Autenticitatea:
Þ     autorul cunoaște bine datinile, instituțiile și geografia țării, deci era un iudeu;
Þ     amănuntele pe care le redă îl arată ca martor al activității Mântuitorului, deși nu tot atât de apropiat ca Sfinții Apostoli;
Þ     faptul că autorul istorisește îndeosebi acele momente în care Apostolul Petru era de față, îl arată un apropiat colaborator al acestuia. Papias atrage atenția asupra dependenței Evangheliei a doua de predica lui Petru, numindu-l pe Marcu tălmaciul lui Petru: nefiind de față la toate câte le-a spus și le-a făcut Domnul, el nu le descrie în ordinea exactă, ci așa cum și le aduce aminte din spusele lui Petru, căruia i-a urmat, după cum declară. Într-adevăr, observăm că deși redusă ca dimensiune, Evanghelia a doua nu omite niciun detaliu care îl prezintă pe Petru și importanța sa, iar scopul ei este identic cu scopul predicilor lui Petru adresate păgânilor, și anume, dovedirea dumnezeirii lui Iisus. În schimb, ocolește sau atenuează tot ce putea știrbi prestigiul Apostolului Petru.

3. Adresanții: Evanghelia lui Marcu este adresată creștinilor din Roma, proveniți în majoritate dintre păgâni. Biserica din Roma a fost consolidată de Ap.Pavel, pe când se afla aici în captivitate, și apoi de Ap.Petru, care venea aici pe la anul 62.
Faptul că se adresează unor foști păgâni se vede din:
a) Autorul nu mai citează atât de des ca Matei din Vechiul Testament, care nu era cunoscut de păgâni;
b) explică în schimb datinile, obiceiurile și topografia Palestinei.
Faptul că se adresează romanilor se vede din:
a) Evanghelia cuprinde mai mulți termeni latini decât oricare altă scriere a Noului Testament;
b) autorul presupune că cititorii cunosc bine datinile și instituțiile romane; situația pe care Pilat o avea în Palestina nu reclamă nicio explicație, la fel situația sutașului însărcinat cu răstignirea Domnului; de asemenea, dreptul pe care legea mozaică îl dădea numai bărbaților de a desface legătura căsătoriei în caz de adulter (Matei 5), este extins, potrivit cu legea romană, și asupra femeilor (Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter);
c) vorbind despre faptul că Simon Cirineul a fost obligat să ducă crucea lui Iisus, autorul precizează că fiii acestuia erau Alexandru și Ruf, persoane cunoscute de cititori, deoarece, așa cum spune Apostolul Pavel, locuiau la Roma.

4. Locul și timpul scrierii Evangheliei:
a) locul: Roma;
b) timpul: sfârșitul anului 62 sau începutul anului 63.

5. Cuprinsul:

a) împărțirea: Evanghelia are 16 capitole și se împarte în:
introducere (1: 1-8), în care se vorbește despre Ioan Botezătorul;
partea I (cap.1-9), care prezintă activitatea Domnului în Galileea;
partea II (cap.10-16), care prezintă activitatea Domnului în Iudeea și Ierusalim;

b) pericope proprii lui Marcu: parabola seminței care crește de la sine (4), vindecarea surdo-mutului din Decapole (7), vindecarea orbului din Betsaida (8), parabola referitoare la privegherea continuă (13).