Duminica si praznicele împărătești

Duminica si praznicele împărătești

A. Generalități:

1. Ce sunt sărbătorile? (servatoria, de la servo,-are, a păstra, a conserva, a respecta). Sunt acele zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (de exemplu Nașterea Domnului, Învierea Sa, etc.) și a principalelor persoane sfinte (Mântuitorul, Sfinții cei mai venerați de credincioși, etc.) / Sf. Liturghie / zile de odihnă / slujbe mai pe larg / cruce roșie în calendar, simplă, cu una sau două paranteze.

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor.

3. Instituirea sărbătorilor creștine: la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice (duminica, Paștile și Rusaliile, singurele sărbători generale din primele trei secole). Abia în sec.III apare sporadic și un alt praznic, Epifania sau Teofania. În sec.II apar primele sărbători de origine pur creștină, cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori, cea mai veche consemnată în documente fiind sărbătoarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (+155). În sec.IV, după încetarea persecuțiilor, apar sau se generalizează noi sărbători, închinate Mântuitorului, Sfintei Cruci, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri, sfinților. Până în sec.VI, Calendarul creștin este aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an. 4. Cele mai vechi liste de sărbători creștine: minologhioane, heortologii, martirologii, sinaxare, calendare. Un rol decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul (sec.X), opera lui fiind revizuită apoi de Nicodim Aghioritul (sec.XVIII). 5. Funcțiile sărbătorilor: a) comemorativă; b) latreutică; c) instructiv-educativă; d) soteriologică. 6. Împărțirea sărbătorilor: a) după dată: cu dată fixă și cu dată schimbătoare; b) după obiectul și importanța lor: sărbători domnești sau praznice împărătești (închinate persoanelor Sfintei Treimi și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii) și sărbătorile Sfinților (dintre care sărbătorile Maicii Domnului sunt considerate de unii tot sărbători domnești); c) după bogăția și solemnitatea slujbelor divine: sărbători mari, cu cruce roșie între două paranteze (cele ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, la care se adaugă Nașterea și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, precum și Sf. Apostoli Petru și Pavel; slujba este cu priveghere – Vecernie mică și Vecernie mare, litie, polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare), sărbători mijlocii (Sărbătorile Sfinților cu priveghere și polieleu, notate cu cruce roșie cu o paranteză, și Sărbătorile Sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie –, dar cu polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare, notate cu cruce roșie simplă), sărbători mici (Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase – la „Doamne, strigat-am...” – și cu Slavoslovie mare – doxologie cântată – și Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase dar fără Slavoslovie mare – doxologie citită – ambele cu cruce neagră, cu paranteză sau simplă).

B. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor:

1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală:

a) ziua Învierii Domnului;

b) prima zi a creației lumii (Sf. Iustin Martirul și Filozoful) sau începutul zilelor (Sf. Vasile Cel Mare);

c) ziua Pogorârii Duhului Sfânt și a întemeierii Bisericii. E sărbătoarea Sfintei Treimi – ziua în care prăznuim zidirea lumii de către Tatăl, răscumpărarea lumii prin Fiul și sfințirea ei prin Sfântul Duh.

2. Vechimea sărbătorii: După Învierea Sa, Mântuitorul Se arată Apostolilor fără Toma în duminica Învierii, apoi Apostolilor împreună cu Toma după opt zile, tot duminică și aproape la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de Taină și unde fusese instituită Taina Euharistiei. La aceasta s-a adăugat și Pogorârea Duhului Sfânt în Duminica Cincizecimii, când Apostolii se găseau din nou adunați în foișorul Cinei. Toate acestea au determinat consacrarea duminicii ca zi de adunare a Sfinților Apostoli și a primei comunități creștine, pentru sărbătorirea Învierii Domnului. De asemenea, în nădejdea Parusiei apropiate, primii creștini, urmând pilda Apostolilor, se adunau în fiecare duminică, așteptând venirea Domnului. Duminica a devenit astfel ziua de adunare a primilor creștini, și implicit ziua lor de cult, în care se făcea frângerea pâinii, iar mai târziu ziua de odihnă, care înlocuiește sabatul iudaic, așa cum scrie și Sf. Ignatie Teoforul (+107): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit prin El...”. Constantin cel Mare va consfinți oficial duminica, în anul 321, ca zi de odihnă pentru întreg imperiul.

3. Numirile sărbătorii:

a) prima a sabatului (de la evrei), sau prima zi a săptămânii (așa cum găsim în Evenghelii);

b) denumire specific creștină: Ziua Domnului sau duminica (Dominica Dies) (așa cum găsim în Apocalipsa 1 sau în Didahia celor 12 Apostoli);

c) denumirea creștină a alternat cu cea păgână: Ziua Soarelui; Sf. Iustin Martirul și Filozoful (și apoi Tertulian) întrebuințează denumirea Dies Solis atunci când se adresează păgânilor, dar arată, ca și Sf. Ambrozie al Milanului, că „această zi o luminează Hristos, Soarele dreptății”; această denumire este înlocuită cu totul începând cu sinodul I ecumenic, care generalizează numirea creștină a duminicii, dar a supraviețuit la unele popoare de limbi germanice, creștinate mai târziu (germ., engl., oland., sued., norv.);

d) numiri poetice ale duminicii: ziua a opta, ziua pâinii, împărăteasa zilelor, începutul zilelor, etc.

4. Caracterul sărbătorii și modul sărbătoririi în vechime: caracter jubiliar, sărbătoarea triumfului vieții asupra morții (interzicerea postului, a metaniilor mari); modul sărbătoririi: participarea la Liturghie, zi de repaus, fără petreceri, jocuri, spectacole, ci acte de pietate și milostenie.

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc: 52 sau 53 de duminici, în trei grupe:

a) prima grupă: cele 8 duminici din perioada Penticostarului (Duminica Învierii, Duminica Sf. Ap. Toma, Duminica Mironosițelor, Duminica Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica Orbului din naștere, Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I ecumenic, Duminica Rusaliilor);

b) a doua grupă: între 28 și 38 duminici din perioada Octoihului sau duminicile de după Rusalii, începând cu Duminica Tuturor Sfinților și până la prima duminică din Triod, a Vameșului și a Fariseului; din maximul de 38 de duminici se scad 6 (duminicile dinainte și după: Înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Domnului și Botezul Domnului) și se ajunge la 32 de duminici numerotate după Rusalii (de la 14 septembrie se fac unele inversiuni de numerotare);

c) a treia grupă: cele 10 duminici din perioada Triodului; primele patru: Duminica Vameșului și a Fariseului (a 33-a după Rusalii), Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii), Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a 35-a după Rusalii sau a Lăsatului sec de carne), Duminica Izgonirii lui Adam din rai (sau a Lăsatului sec de brânză); ultimele șase duminici: Duminica I a Postului (Duminica Ortodoxiei, a reabilitării cultului icoanelor prin sinodul din 842-843 de la Constantinopol), Duminica a II-a a Postului (a Sf. Grigorie Palama), Duminica a III-a a Postului (a Sfintei Cruci), Duminica a IV-a a Postului (a Sf. Ioan Scărarul), Duminica a V-a a Postului (a Cuvioasei Maria Egipteanca), Duminica a VI-a a Postului (a Floriilor).

C. Praznice împărătești cu date fixe:

1. Nașterea Domnului (25 decembrie): e mai nouă decât Paștile (se punea accent pe moarte, nu pe naștere); cea mai veche mărturie: sec.III, când 20.000 de mucenici au ars de vii în Nicomidia, sub Dioclețian și Maximian, într-o biserică în care se adunaseră să prăznuiască Nașterea Domnului; în Apus, Nașterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie (după o tradiție veche, care spune că atunci s-a născut Iisus), dar în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului IV, Nașterea era serbată împreună cu Botezul, pe 6 ianuarie, numindu-se sărbătoarea Arătării Domnului (teofania); de fapt și în Apus, și în Răsărit, Nașterea Domnului se serba după aceeași regulă, adică la solstițiul de iarnă, numai că orientalii au fixat-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, pe când Apusul a recalculat-o în funcție de data exactă în care cădea atunci solstițiul (25 decembrie); în Răsărit, Nașterea Domnului s-a serbat separat de Botezul Domnului pentru prima oară prin 375, în Biserica din Antiohia, apoi la Constantinopol în 379 (când Grigorie de Nazianz a ținut acea predică festivă ce a inspirat pe Cosma Melodul să compună Canonul Nașterii: Hristos Se naște, slăviți-L...), apoi în sec.V în Bisericile Alexandriei, Ierusalimului, după care s-a generalizat; în plus, s-a fixat data de 25 decembrie și pentru a contrabalansa sărbătorile solare ale păgânilor; o altă explicație simbolică, plecând de la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul este fixată pe 24 iunie, momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească, iar Nașterea Domnului după solstițiul de iarnă, când zilele încep să crească; o dată fixată data de 25 decembrie, s-au fixat în funcție de ea și alte sărbători legate de Nașterea Domnului (Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul), precum și cele două duminici de dinainte (Duminica Sfinților Strămoși și Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului), ca și Duminica de după Naștere (Fuga în Egipt); ca mod de sărbătorire: în ajun era post total, se botezau catehumenii (ca și la Paști și la Rusalii), se citeau Ceasurile mari sau împărătești  (la care participau împărații), se mergea cu icoana Nașterii; s-a instituit apoi și Postul Crăciunului, de 40 de zile; în schimb, de la Crăciun până în ajunul Botezului se interzicea postul și plecarea genunchilor.

2. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie): în a opta zi de la Naștere, după Legea Veche, când i s-a pus numele Iisus (Mântuitor); sărbătoarea era generalizată în sec.V, când avem predici ținute cu prilejul ei, de exemplu de patriarhul Proclu al Constantinopolului; la început creștinii posteau, ca să se opună păgânilor care serbau pe zeii Ianus, Pan, Bachus (vezi Revelionul); apoi nu s-a mai postit, fiind zi de praznic și de bucurie; la 1 ianuarie s-a adăugat și sărbătoarea Sf. Vasile; de asemenea, începe și anul civil (Tedeum).

3. Botezul Domnului (6 ianuarie): - Epifania, Teofania, Arătarea Domnului; este atestată prima dată de Clement Alexandrinul, în Alexandria (vechii păgâni de aici serbau la 6 ianuarie nașterea Eonului, corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris, zeul protector al Alexandriei; era sărbătoare de origine solară, iar solstițiul de iarnă era atunci la 6 ianuarie); Sf. Grigorie Taumaturgul (sec.III) are o predică la această sărbătoare; e pomenită în Testamentum Domini și în Constituțiile Apostolice; apusenii au luat-o în sec.IV de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea Nașterii de la 25 decembrie; în Apus, Epifania a devenit cu timpul „Sărbătoarea celor trei magi”; Epifania se mai numea sărbătoarea luminării, deoarece în vechime se făcea botezul solemn al catehumenilor, în ajun se sfințeau apele (aghiazma mare de azi), iar catehumenii posteau (postul de pe 5 ianuarie, azi); se săvârșeau Ceasurile mari sau împărătești, iar pe 6 ianuarie se vestea în biserici data Paștilor și a începutului Postului Mare (primite de la episcopul Alexandriei).

4. Întâmpinarea Domnului (2 februarie): prima menționare a ei apare în jurnalul de călătorie al pelerinei Egeria, sec.IV, apoi într-o predică a Sf. Chiril al Ierusalimului, pe la aceeași dată, și într-o omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea „Curățirii Mariei”; în Apus e introdusă de papa Gelasiu la sfârșitul secolului V, pentru a înlocui vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor (se înlocuia practica lustrațiunilor păgâne cu sărbătoarea curățirii Fecioarei, păstrându-se și făcliile tradiționale, motiv pentru care se mai numea „Sărbătoarea luminilor”); generalizarea sărbătorii în Răsărit se face în sec.VI (împăratul Justinian schimbă data de la 14 februarie la 2 februarie); la 3 februarie se sărbătoresc dreptul Simeon și proorocița Ana.

5. Schimbarea la față (6 august): pe muntele Tabor, în fața lui Petru, Iacov și Ioan; se pare că a fost la început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec.IV de Sfânta Elena pe locul schimbării la față de pe muntele Taborului; e menționată în sec.V (cuvântări festive în cinstea ei de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare), apare în sinaxarele constantinopolitane în sec.VIII, ca și într-o predică a Sf. Andrei Criteanul (sec.VIII); sărbătoarea e generalizată în tot Răsăritul până în sec.VIII, când Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun imne în cinstea ei; în Apus se generalizează mult mai târziu, când papa Calist III o consacră definitiv, drept mulțumire pentru biruința oștilor creștine asupra turcilor la Belgrad, în 1456.

6. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

D. Praznicele împărătești cu dată schimbătoare:

1. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Stâlpărilor): este menţionată abia în sec. IV; deşi nu este amintită în Constituţiile Apostolice, Epifanie îi dedică două predici, iar Egeria ne dă ample relatări despre ea; în cinstea acestei zile au mai ţinut cuvântări Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, iar mai târziu Isidor de Sevilia; în vechime se numea Duminica aspiranților sau a candidaților la botez (mergeau la episcop, cerând să fie botezați), și Duminica grațierilor (împărații acordau grațieri); se aduc la biserică ramuri de salcie, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim.

2. Sfintele Paști:

 a) Paști vine de la Pesah (evr.) = trecere; evreii numeau Paști (Pascha) sau Sărbătoarea Azimelor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară; termenul ebraic de Paști a trecut în vocabularul creștin, pentru că evenimentele comemorate în sărbătoarea noastră, adică Patimile, Moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștile evreilor din anul 33; Sf. Apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lui într-un spirit nou: Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului (1 Corinteni 5); despre serbarea Paștilor la primii creștini mai găsim mărturii în Constituțiile Apostolice, Canoanele apostolice, canonul I al Sinodului din Antiohia, etc.; se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini, la început, comemorării anuale a Cinei celei de Taină din Joia Mare; comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creștine a Paștilor, în primele trei-patru veacuri ea precedând ceea ce mai târziu se va numi „Paștile Crucii” (adică comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii); comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a început să dispară prin reglementarea duratei Postului Paștilor, fiind interzisă prin canonul 50 al Sinodului din Laodiceea (sec.IV), pentru că întrerupea postul; așadar, primii creștini înțelegeau prin Paști nu doar Învierea, ci și Cina și Patimile, de aceea Săptămâna Patimilor era numită de ei și Săptămâna Paștilor;

b) data și modul sărbătoririi: quartodecimanii serbau Paștile Crucii la 14 Nisan, odată cu iudeii, apoi Paștile Învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date; alți iudaizanți mai moderați, protopashiții, serbau Paștile duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în Săptămâna Azimelor iudaice, chiar când aceasta, din cauza calendarului eronat al evreilor, cădea înainte de echinocțiul de primăvară; cei mai mulți însă serbau Paștile Crucii în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Paștile Învierii în duminica următoare; sinodul I ecumenic uniformizează data Paștilor: duminica imediat următoare lunii pline după echinocțiul de primăvară (dacă atunci era 14 Nisan, în următoarea duminică); astfel, când luna plină coincide cu echinocțiul (21 martie) și e sâmbătă, Paștele poate fi serbat – cel mai devreme – pe 22 martie (4 aprilie pe stilul nou), iar când luna plină a fost pe 20 martie, și următoarea lună plină, pe 19 aprilie, coincide cu o zi de luni, atunci Paștele va fi serbat – cel mai târziu – pe 25 aprilie (8 mai pe stilul nou); în ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștele era prăznuit ca o zi de mare bucurie; aveau loc Botezul catehumenilor și reprimirea penitenților; întreaga Săptămână Luminată se săvărșea Sfânta Liturghie, iar până la Rusalii erau interzise metaniile și ajunările.

3. Înălțarea Domnului: numită în popor și Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a șasea după Paști, la 40 de zile după Înviere; este amintită de Constituțiile Apostolice și de Eusebiu de Cezareea în anul 332, dar pe atunci se serba odată cu Rusaliile; Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește „cinstită și mare”; în secolele IV-V Înălțarea se desparte de Rusalii, căci pe vremea Fericitului Augustin serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată; în sec.VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare compun canoanele din slujba Înălțării; împărăteasa Elena ridică pe muntele Eleonului sau al Măslinilor o vestită biserică a Înălțării (Eleona).

4. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica Mare; evenimentul e descris în Faptele Apostolilor 2: 1-4, tot acum întemeindu-se și Biserica (3000 de oameni devin creștini la predica Apostolului Petru); Rusaliile sunt sărbătorite încă din vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare (Fapte 20: 16, 1 Corinteni 16: 8); această sărbătoare e amintită de Constituțiile Apostolice, Sf. Irineu, Tertulian, Origen, Sf. Epifanie, etc. (can.20 sin. I ec. oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor); la biserică se aduc frunze verzi de tei sau de nuc, simbolizând limbile de foc coborâte peste Apostoli; în sâmbăta precedentă sunt Moșii de vară.

5 Sfânta Treime: în Lunea Rusaliilor, Biserica prăznuiește pe Sfântul Duh, de aceea se mai numește și Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar; denumirea de Sfânta Treime, din calendarele românești, reprezintă probabil o influență catolică.