Intemeierea Bisericii si raspandirea crestinismului

Intemeierea Bisericii si raspandirea crestinismului

În momentul Înălţării Mântuitorului, credincioşii formau două grupuri cunoscute: unul în Galileea (peste 500), altul la Ierusalim (aproximativ 120), trăind în rugăciune, în aşteptarea botezului cu Duhul Sfânt. La 10 zile de la Înălţare „s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2: 2-4). Apostolii au fost întăriţi cu puteri şi daruri supranaturale, elemente absolut necesare propovăduirii. Prin Pogorârea Sfântului Duh are loc întemeierea primei comunităţi creştine cu numele de Biserică, cea care fusese întemeiată în mod tainic de Mântuitorul prin jertfa de pe Cruce.

La predica Apostolului Petru se convertesc „ca la trei mii de suflete”, (caracterul supranatural al evenimentului). Se trăia o viaţă nouă, „stăruind în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2: 42). O practică primară era comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau ţarini, le vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor” (exemplu: levitul Iosif din Cipru, numit mai târziu Barnaba).

Creşterea numărului credincioşilor era urmată de apariţia unor greutăţi în viaţa comunităţii. Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credincioşii aleg șapte bărbaţi „plini de duh şi de înţelepciune”, asupra cărora Apostolii şi-au pus mâinile, rugându-se: sunt primii hirotoniţi, diaconii. Slujirea lor nu se limita numai la a supraveghea buna desfăşurare a agapelor, ci puteau să propovăduiască Cuvântul. Unii dintre ei au atras mânia iudeilor, cum a fost situaţia lui Ştefan, acuzat ca blasfemiator, târât afară din oraş şi ucis cu pietre (este primul conflict doctrinar al creştinismului cu iudaismul, iar el e primul martir al Bisericii).

Cu toate că prigoana se extindea, Biserica era în continuă dezvoltare. Situaţiile diverse întâlnite în propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii pentru cei convertiţi dintre păgâni ş.a.) au provocat întrunirea Sinodului Apostolic în anul 50 la Ierusalim. În fruntea adunării apare Iacob cel Mic, „fratele Domnului”, care se bucura de mare autoritate morală nu numai la creştini, ci şi la evreii din Ierusalim şi din diaspora. Tradiţia l-a numit mai târziu episcop, în timp ce Pavel îl numea stâlp al Bisericii. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Mare sau cel Bătrân), precum şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptelor Apostolilor nu mai prezintă activitatea Apostolilor. Timp de două decenii scena istoriei va fi ocupată de marele Apostol al neamurilor, Sf. Ap. Pavel. Activitatea celorlalţi este mai puţin cunoscută. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ştie de la Origen, iar acesta din tradiţie, că Apostolii şi ucenicii lor s-au împrăștiat în toată lumea şi au propovăduit creştinismul: Toma la parţi, Andrei în Sciţia, Ioan în Asia, Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, Bartolomeu în India (Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia, Matei printre iudei, apoi la alte neamuri. Aceste ştiri pot fi completate cu altele din Noul Testament sau din tradiţia creştină scrisă. Astfel, întâlnim contribuţii la activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru: a predicat în Antiohia (Gal. 2: 11), sau după o tradiţie consemnată de Origen şi citată de Eusebiu de Cezareea, Petru ar fi propovăduit în Macedonia. Din 1 Corinteni 1: 12-13, aflăm de tensiunile determinate de existenţa grupărilor: „a lui Chefa, a lui Apolo, a lui Pavel”. Ştirea, combinată cu informaţia din prima Epistolă către Corinteni a Sf. Clement al Romei (88-98), confirmă aşadar prezenţa lui Petru la Corint. Către sfârşitul domniei lui Nero, în anul 66, Petru a fost închis din nou în închisoarea de la poalele Capitoliului. Momentul este consemnat de Fericitul Ieronim în De viris illustribus. A fost răstignit în anul 67 şi a fost îngropat la Roma, bucurându-se de cinstirea întregii lumi creştine. Tradiţia, relativ târzie (sec. III-IV), care-l numeşte episcop întâi la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazează primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi este contrară faptelor istorice cunoscute.

Se ştie că Apostolii nu au păstorit ca episcopi în niciun oraş din timpul lor, deoarece ei aşezau în cetăţi pe episcopi. Demnitatea de Apostol era desigur superioară celei de episcop. Activitatea Sfântului Apostol Ioan: Ioan, Petru şi Iacob, sunt numiţi de Sf. Ap. Pavel „stâlpii Bisericii”. Tradiția bisericească confirmă prezenţa lui Ioan în Asia Proconsulară, mai ales în capitală, la Efes. Ştirea că a murit la Ierusalim sau că ar fi suferit la Roma în timpul persecuţiei lui Domiţian în anul 95 sau 96, nu este întemeiată. Exilul său pe insula Patmos din Marea Egee este confirmat de Apocalipsă. Moartea lui târzie pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca apostolică să se poată lega strâns de cea post-apostolică. Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricului Eusebiu de Cezarea, a predicat în Scythia, sau mai sigur în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), în cetăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic). După tradiţia creştină, de aici a plecat în Bizanţ unde a hirotonit un episcop în persoana lui Stachys. Moare în oraşul Patras ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Despre Sfântul Apostol Tadeu, fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în Palestina şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi la Roma din porunca lui Domiţian, fiind socotiţi susţinătorii unei revoluţii politice, ca urmaşi ai lui David. La înfăţişarea înaintea împăratului au fost eliberaţi, după precizarea lui Eusebiu, din constatarea că sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă. Apostolul Filip, după noile cercetări, ar fi predicat şi în Scythia Minor. Ştiri legendare parvin în legătură cu Simon Zelotul (Canaanitul) cum că ar fi predicat în Persia şi Babilonia, iar despre Matia că a propovăduit în Etiopia.

Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai Domnului mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe apostoli sau lucrau în legătură cu ei. Barnaba este dintre cei mai însemnaţi; vărul lui, Ioan Marcu, a mers cu el şi cu Sf. Ap. Pavel în prima călătorie misionară între anii 45-48, mai târziu însoţind pe Sf. Ap. Petru, după predica lui scriind Evanghelia care îi poartă numele. După o veche tradiţie el a înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, mai însemnaţi sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia şi al Faptelor Apostolilor, Sila, Timotei, Tit, precum şi câteva femei devotate care au adus misiunii creştine servicii preţioase.

Activitatea Sfântului Apostol Pavel: Pe lângă cultura elenistă, el avea din familie dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi vor avea mare importanţă în activitatea lui misionară. De tânăr Saul a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a învăţatului Gamaliel, vestit în toată lumea iudaică. El nu L-a cunoscut direct pe Iisus Hristos. În istorie el apare ca persecutor, participând la uciderea lui Ştefan. Pe drumul spre Damasc se convertește la creştinism, prin apariţia în timpul zilei, într-o lumină strălucitoare, a lui Iisus Hristos. Iudeu prin naştere şi prin educaţie, cu instruire teologică de rabin şi cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii greceşti, cetăţean roman cu drepturi legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi misionari şi era pregătit pentru apostolatul creştin. În misiune, el se adresa de regulă comunităţilor iudaice şi prozeliţilor, apoi pătrundea în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile noi era mai mare. După ce forma şi organiza comunitatea creştină locală, Apostolul păstra legături cu ea prin trimişi şi prin epistole. În acelaşi timp păstra comuniunea cu Biserica mamă ierusalimiteană. Apostolul era însoţit şi ajutat în misiune de unii colaboratori, aleşi dintre iudeii sau păgânii convertiţi, dintre care pe unii, pe Tit şi pe Timotei, i-a numit episcopi în Bisericile înfiinţate de el.

Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar Antiohia Siriei devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credinţă, pe nume Barnaba. În una din zile, comunitatea din Antiohia este anunţată în chip dumnezeiesc să aleagă pe Pavel şi pe Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a creştinismului. De acum începe a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sfântului Apostol Pavel: epoca misiunii sale printre neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădeşte geniul său organizatoric şi misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie, puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în 3 mari călătorii, mai bine cunoscute, unde a fost însoţit de unii ucenici sau chiar singur, dar cu conştiinţa sigură şi voinţa puternică de a înfrunta orice piedică. Prima sa călătorie misionară o efectuează între anii 45-48, plecând din Antiohia Siriei, însoţit de Barnaba şi de Ioan Marcu. Propovăduiesc mai ales la Pafos, trecând în ţinuturile Asiei Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici Sf. Pavel se îndreaptă spre Antiohia Pisidiei. În această localitate rosteşte o cateheză asemănătoare cu aceea a Sf. Ap. Petru din ziua Cincizecimii, chemând poporul evreu la mântuire prin credinţă şi pocăinţă în Mântuitorul cel înviat, prezis de profeţi. Mai departe, predică la Iconiu şi Listra, unde vindecă un olog şi unde poporul vrea să le aducă jertfe, socotindu-i zei, ceea ce ei refuză. Dar tot aici, aceiaşi locuitori, instigaţi de iudeii din Antiohia şi Iconiu, îl scot afară din cetate pe Pavel şi-l lovesc cu pietre, lăsându-l abia viu. De acolo se îndreaptă spre Derbe. La Sinodul Apostolic din Ierusalim, în anul 50, iau parte şi Sf. Pavel cu Barnaba, ca reprezentanţi ai Bisericii din Antiohia. După acest eveniment, Ap. Pavel pleacă în A doua sa călătorie misionară (51-54), fiind însoţit numai de Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra, de unde iau un nou ucenic, Timotei, apoi în Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile Frigiei, Galatiei, Bitiniei, după care coboară la Troa. Trec în Macedonia însoţiţi de Luca medicul. La Filipi înfiinţează o comunitate creştină, prima din Europa, dar sunt închişi din cauza unei femei cu duh pitonicesc. Eliberaţi a doua zi, Pavel împreună cu Sila pleacă la Tesalonic unde predică trei săptămâni, după care se îndreaptă către Atena. În marea cetate a Greciei, Sf. Pavel predică în Areopag, rostind o importantă cateheză despre Dumnezeul necunoscut, care a făcut lumea şi are grijă de ea, trimiţând ca Mântuitor pe Domnul Hristos, adeverit printre noi prin învierea din morţi. Trece apoi în Corint, capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila. Aici a activat un an şi şase luni printre iudei şi păgâni. I se înscenează de către iudei un proces, dar proconsulul cetăţii îl respinge, nevoind să se amestece în probleme religioase. În Antiohia, unde îşi stabilise sediul, Sf. Pavel îl înfruntă pe Sf. Petru pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii mozaice cu privire la respectarea ei de către creştini. Apoi Sf. Ap. Pavel întreprinde A treia sa călătorie misionară (54-58), trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia, ajungând în Efes, unde activează 3 ani. El predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie epistolele către Galateni şi 1 Corinteni, dar este nevoit să părăsească această localitate din cauza unei răscoale a păgânilor, la agitaţiile unui argintar, Dimitrie, care-şi vedea ameninţată existenţa, pentru că mulţi păgâni treceau la creştinism. Din Efes, Apostolul se îndreaptă spre Troa, apoi la Filipi. Predică în Macedonia şi se reîntoarce la Troa. În acest oraş săvârşeşte o minune, înviind un tânăr care căzuse jos de la etaj, în timp ce Apostolul rostea o cuvântare. În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel se opreşte la Milet unde convoacă pe toţi preoţii din Efes. Cu acest prilej rosteşte o duioasă cuvântare pastorală, amintindu-le că nu-i vor mai vedea faţa pe viitor. În Ierusalim iudeii l-au prins în templu pe când încerca să îndeplinească un vot de nazireu, şi voiau să-l omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane, Claudius Lysias. Sub paza ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sinedriului, dar agitaţia contra lui creşte ameninţător. Urmează doi ani de temniţă la Cezareea între anii 58-60. Iudeii de la Ierusalim îl urmăresc însă şi acolo, determinându-l pe Pavel să facă apel în final la dreptul său de cetăţean roman, de a fi judecat de împăratul Romei. Drumul spre Roma a fost făcut sub pază pe timp de toamnă şi de iarnă. La Roma este întâmpinat de creştini la locul numit Trei Taverne. Prezenţa unei comunităţi de creştini la Roma înainte de venirea vreunui misionar demonstrează răspândirea rapidă a noii credinţe.

Din epistolele scrise de aici rezultă că Apostolul a fost lăsat liber după anul 63, şi a întreprins noi călătorii misionare în răsărit: Creta, Milet, Grecia şi Epir. Sf. Clement Romanul afirmă în prima epistolă către Corinteni că Pavel ar fi propovăduit şi în Spania. Readus la Roma moare ca martir în timpul persecuţei lui Nero, probabil în anul 67. Sf. Ap. Pavel a fost îngropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a rândul pelerinii creştini din toată lumea vin să se închine la mormântul său.