Se afișează postările cu eticheta Articole povestiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Articole povestiri. Afișați toate postările

miercuri, 4 decembrie 2013

Iubirea adevarata asteapta, dureaza, biruieste . . .


Asta inseamna sa iubesti!
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/asta-inseamna-iubesti-142911.html#
    
Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.
   "Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.
    Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.
    Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…
    In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…
    - "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.
    - "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.
    Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…
    Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.
    Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aproape incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!
    Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"
    Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.
    Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta… 
    Dar, "pentru a inchide ochii" este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.
    Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.
    Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?
    Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.
    Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?
    Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.
    In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
  A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!
    Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

Arhim. Siluan Visan

marți, 3 decembrie 2013

Sfanta simplitate



Sfanta simplitate
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/sfanta-simplitate-142878.html
   
Mare folos aduce omului simplitatea. Se spune despre un cioban simplu ca isi dorea foarte tare sa-l vada pe Hristos. Auzise ca pentru aceasta trebuie sa urmezi „calea cea dreapta”. Increzator in cuvintele Scripturii, a luat textul in inteles literar si a pornit la drum, fara sa se abata in stanga sau in dreapta, ci a mers drept inainte. 
    Dupa cateva ore de mers ajunse la o manastire. Egumenul il primi inauntru, si, vazand ca este om simplu si nevinovat, il trecu in rand cu ceilalti frati si-i dadu spre ascultare sa faca ordine in sfantul locas. In timp ce noul frate facea curatenie prin altar vazu un Om rastignit pe cruce, un Om pe care nu-L vazuse niciodata si-l intreba pe egumen: „Parinte, cine e omul acesta?” Stiindu-l om simplu si vroin sa-i vada reactia, egumenul ii ascunse adevarul si-i zise: „Acesta este un frate mai vechi pe care l-am pedepsit eu ca nu-si facea treaba cum trebuie in biserica.”
    Crezand ceea ce-i spusese egumenul, fratele nou sosit se puse pe ganduri si se gandi sa-i aline suferinta Omului de pe cruce. Cand iesea de la trapeza, lua cu el mancare si o punea langa cruce, spunand: „Vino si mananca, poate iti este foame!” Intr-o zi se intampla minunea si Omul cobori la masa. Staretul afla si merge cu ciobanul devenit calugar sa vada minunea si intr-adevar Hristos cobora de pe cruce si manca din bucatele ce le aducea fratele de la masa. 
    Atunci il cunoscu ciobanul pentru prima data pe Hristos si primi fagaduinta ca va avea un loc pregatit in Impartia lui Dumnezeu. Nu trecu mult timp si fratele cel simplu se muta la Domnul, bucurandu-se vesnic de roadele sfintei sale simplitati.
    Ne spun Parintii ca la inaltimea cerului se ajunge numai daca vei cobori in adancurile smereniei cele de multe feluri. O latura a acestei virtuti este simplitatea. Ea se castiga fara studiul cartilor si este un rod al rugaciunii si un dar de la Dumnezeu care ne mentine in starea de prunci, adica asemenea lor in nevinovatie si nu in putinatatea mintii.
    A fi om simplu nu inseamna a fi om cu minte putina, ci a cauta drumul spre Dumnezeu urmand calea cea mai scurta, fara a te complica in explicatii, iscodiri, facand orice lucru cu gandul ca Dumnezeu coboara si-ti implineste neputinta.
    Asupra omului simplu vine harul lui Dumnezeu si-i lumineaza viata, ii aduce fericire pe chip si bucurie in inima. Omul simplu are cele mai mari sanse de a-L vedea pe Dumnezeu pentru ca nerautatea din inima ii deschide calea descoperirii lui Dumnezeu. Asa cum in cel mandru nu-si poate face loc harul, asa in cel simplu nu-si poate face loc pacatul, iar acolo unde nu poate intra pacatul, harul vine si desavarseste lucrarea noastra, aducand sfintenie, dar si binecuvantare.
    Cine doreste sa-l cunoasca pe Dumnezeu si-si pune nadejdea mai mult in fortele proprii si in studiu, niciodata nu va ajunge la un rezultat satisfacator. Cine se increde in Dumnezeu si renunta la mandrie alegand simplitatea si sinceritatea are parte de descoperiri sfinte si va deveni mult mai invatat in cele duhovnicesti decat orice cititor de carti. 
    Calea naturala si cea mai eficienta de intelegere a revelatiei lui Dumnezeu este simplitatea, nu studiul. Pentru neputintele noastre au aparut cartile si din cauza pacatelor ne-a scazut vederea fata de cele dumnezeiesti. Omul, in constitutia lui originara era facut de Dumnezeu pentru a comunica fata catre fata cu Creatorul. Mandria a rupt aceasta comuniune si a fost nevoie de lucruri intermediare care sa ne conduca la Dumnezeu, dar imbracandu-ne in haina simplitatii vom aduce in sufletele noastre pacea si bunastarea duhovniceasca a raiului.
    Daca citim in Vietile Sfintilor, observam ca majoritatea sfintilor au fost oameni simpli: simpli in invataturi, dar bogati in descoperiri dumnezeiesti, simpli la vorba, dar spuneau lucruri adanci ale credintei, simpli la imbracaminte, dar invesmantati in harul lui Dumnezeu, simpli la locuinta, dar locuiau pe pamant ca si cand ar fi ajuns deja in cer.
    Lor le era usor sa vorbeasca despre tainele lui Dumnezeu pentru ca primeau invataturile in mod direct. Daca noi citim despre ceva si cu greu ne gasim cuvintele sa exprimam ceea ce am inteles, sfintii, in simplitatea lor, spuneau lucruri mult mai complicate folosind cuvinte simple si propozitii scurte. E dificil sa vorbesti cu cuvinte frumoase despre dragostea lui Dumnezeu fata de lume, dar e simplu sa spui ca „Dumnezeu este iubire” si prin aceasta sa spui totul, pentru ca te-ai facut deja partas la aceasta iubire si pentru tine iubirea divina este deja ceva ce nu poate lipsi din fiinta ta. Tot astfel, in relatia dintre oameni, omul simplu vorbeste pe intelesul tuturor, ca si cum ar povesti lucruri prin care a trecut, desi sunt lucruri pe care noi nici dupa ani intregi de umila nevointa nu vom ajunge pentru ca ne lipseste simplitatea. 
    Simplitatea il preda pe crestin in mainile lui Dumnezeu. Mandria ne face robi propriei noastre socotinte si ne blocheaza drumul spre cer. Omul simplu nu se teme ca va fi parasit, nu simte singuratatea, ci il are pe Dumnezeu mereu langa el, de aceea, acolo unde este simplitate, este si putere de la Dumnezeu. Mai greu ii este omului sa care o sticla de apa cand se plimba pe malul marii, gandindu-se ca este posibil sa i se faca sete, decat omului simplu care merge pe tarm rugandu-se, iar cand i se face sete ia apa din mare, face semnul crucii asupra ei si bea apa curata si dulce, de parca ar fi luat-o dintr-un izvor de la munte.
    Mergeti la oamenii iubitori de simplitatea si veti vedea in ei darul lui Dumnezeu. Vorba lor este dreapta si sigura, fara ocolisuri. Iti va spune totul asa cum este fara sa se complice sa-ti explice, pentru ca lor totul le este clar. Noi ne straduim sa convingem pe cineva cu argumente sa mearga in anume loc. Intai ii castigam increderea, apoi punem cap la cap propozitii mestesugite sa-l determinam sa asculte de noi. Asta pentru ca ne lipseste simplitatea. Omul simplu zice doar: „Mergi acolo!” si are putere de convingere pentru ca graiul lui a fost luminat de Dumnezeu. Nu se inseala niciodata si-ti da acea siguranta care nu mai are nevoie de alte explicatii. Asa este, cum spune el si nu trebuie sa ne mai pierdem vremea cu alte intrebari, intai sa facem ca el si apoi vom descoperi cat de mare dreptate a avut.
    Sa le urmam si noi exemplul sfintilor si sa mergem la intalnirea cu Dumnezeu lasand la o parte mandria, imbracati in vesmantul simplitatii. Simplitatea este semnul distinctiv dupa care ingerii ne cunosc si ne atrag mai repede la Dumnezeu, umpland sufletul de dar si de bucurie.
                                                 Sebastian Marin

luni, 30 septembrie 2013

Fântâna Frumuseţii



Fântâna Frumuseţii

Sursa: http://www.apostolia.eu/articol_438/fantana-frumuse%C5%A3ii.html




      A fost odată o fetiţă cam urâţică la chip şi din cauza asta era mereu invidioasă şi răutăcioasă. Dar într-o noapte ea a visat că în faţa ei a apărut Fântâna Frumuseţii. Oricine se spăla pe faţă în ea devenea frumos la chip. Fetiţa s-a repezit să se spele, dar un înger a oprit-o şi i-a spus:
       „Încă nu! Du-te acasă şi timp de o lună să te porţi frumos cu toţi oamenii, să nu te superi niciodată pe nimeni ci să zâmbeşti tuturor cu dragoste!”


         Fetiţa s-a învoit, dar după o lună îngerul iar a oprit-o şi i-a cerut să se poarte tot aşa de bine încă trei luni. În sfârşit, după trei luni îngerul zâmbi şi îi dădu voie să se apropie de fântână.
        Fetiţa se aplecă, dar înainte de a atinge apa zări în oglinda fântânii un chip foarte drăgălaş, zâmbitor. Nedumerită, privi la înger şi acesta îi spuse: „În oglindă este chipul tău, nu mai este nevoie să te speli. Ascultarea, Bunătatea şi Dragostea te-au făcut frumoasă !”

vineri, 23 august 2013

scrisoare despre fericire…




scrisoare despre fericire…

Sursa: http://luminisiumbre.wordpress.com/2010/01/20/scrisoare-despre-fericire/




         Am învăţat că Fericirea e o rudă îndepărtată care vine în vizită exact atunci când nu te aştepţi. Vine simplu, ca şi când ar intra în propria ei casă, ar devasta întreaga ei viaţă, şi nici măcar nu-şi cere scuze pentru asta ….
       Se aşează pe Scaunul Memoriei, cere Albumul Destinului şi începe să răsfoiască – liniştită – pagini întregi de lacrimi şi zâmbete. Ea nu-şi dă seama sărăcuţa că se uită la o viaţă de om, ea crede că e un Joc. Apoi brusc i se face foame ( de Iluzii), i se face sete (de iubiri pierdute) şi trebuie să i le dai pe toate, fiindcă e ca un copil, nu are răbdare niciodată şi parcă nu te lasă inima să o superi, nu-i aşa?
       După ce că vine atât de rar în vizită!
      E curioasă şi neastâmpărată, dar o adori, e fermecătoare şi dulce, dar uneori, te temi de cruda ei sinceritate. Şi uite aşa, din vorbă-n vorbă, afli despre lumini care n-au strălucit niciodată, despre zboruri care nu s-au întors din zarea lacrimilor, sau despre împliniri atât de frumoase, încât, nu îndrăzneşti să şopteşti nimic, ca nu cumva să dispară ca un Castel de Nisip în apa înspumată  a mării.
      Şi când se lasă seara, ea vrea să plece, iar tu îi şopteşti – timid şi înlăcrimat – „Fericire, te rog, mai stai măcar puţin, doar câteva clipe…”
     Ştii ce-ţi răspunde? – „Am să mai vin, când ai să te îndrăgosteşti, când ai să zămisleşti prunc, când ai să-l naşti, când ai să-l vezi mergând, când ai să-l vezi om mare, când ai să fii bunică. Am să vin în fiecare clipă când te rogi la Icoană, când cauţi răspunsuri unor întrebări vechi de când lumea, am să vin mereu. Dar nu mă mai chema tu. Lasă-mă pe mine să aleg clipa. Şi ţine minte: „Când iubeşti pe cineva, lasă-l să plece. Dacă se va întoarce la tine, a fost din totdeauna al tău. Dacă nu se va întoarce, el nu ţi-a aparţinut niciodată”
Eu am fost din totdeauna a ta, crede-mă ….. şi a plecat….

sâmbătă, 16 martie 2013

Uriasii


Uriasii 

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/uriasii-137192.html

UriasiiUriasii au existat. Acest lucru este confirmat atat de Sfanta Scriptura, cat si de arheologi, care au descoperit unele oase umane uriase. Uriasii nu erau nici extraterestri, nici o combinatie intre ingerii cazuti si oameni, precum se afirma uneori. De asemenea, gresesc si aceia care spun ca uriasii nu ar fi existat deloc, ci ca ei sunt doar mituri si legende antice.
Uriasii nu erau acei oameni mai inalti decat ceilalti, ci un neam aparte, a carui origine ramane inca tainica. Astfel, in tratarea acestui subiect se cade sa venim cu multa smerenie, iar nu cu o iscodire vicleana a tainelor lui Dumnezeu, lipsita de folos si primejdioasa.

Uriasii din vechime, in Sfanta Scriptura
Uriasii sunt amintiti in prima carte a Sfintei Scripturi, unde gasim scris: "In vremea aceea s-au ivit pe pamant uriasi, mai cu seama de cand fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime" (Facerea 6, 4). Cine erau "fiii lui Dumnezeu" si cine erau "fiicele oamenilor" vom vedea mai jos.
Uriasii erau vestiti datorita vitejiei lor si iscusiti la razboi, insa si necinstitori de Dumnezeu, precum citim: "Cat este de mare templul lui Dumnezeu si cat de intins locul stapanirii Lui. Mare este si n-are sfarsit, inalt si nemasurat! Acolo au fost uriasii cei vestiti, inalti la statura si iscusiti in razboi. Nu pe acestia i-a ales Dumnezeu, nici calea stiinţei nu le-a dat; pierit-au, pentru ca n-au avut intelepciune; pierit-au prin nebunia lor" (Baruh 3, 24-28).

Cartea lui Enoh, apocrifa care vorbeste despre uriasi
Enoh este al saptelea patriarh, de la Adam, fiind fiul lui Iared. "Zilele lui Enoh au fost trei sute saizeci si cinci de ani. Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu" (Facere 4, 23-24). Enoh nu a cunoscut moartea trupeasca, urmand a veni iarasi pe pamant, impreuna cu Sfantul Prooroc Ilie, mai inainte de sfarsitul lumii.
"Cartea lui Enoh", scriere apocrifa nerecunoscuta de Biserica, scrisa in limba ebraica-aramaica, undeva in secolul III i.Hr, este una dintre scrierile ce stau in legatura cu dreptul Enoh, fiind insa lipsita de autoritatea canonica a scrierilor biblice. Cartea, impartita in 105 capitole, contine relatarea pe care ar fi facut-o Enoh despre calatoriile sale, precum si sfaturile pe care acesta le da fiului sau, Matusalem. Cartea aminteste si despre aparitia uriasilor pe pamant.
"Venise o vreme cand copiii oamenilor se inmultisera si in acele zile li se nascusera fiice frumoase si pline de gratie. Si ingerii, copiii cerului, le-au vazut si au poftit dupa ele, si si-au spus intre ei: "Veniti sa ne alegem femei dintre oameni si sa avem copii cu ele." Si Semiazaz, care era capetenia lor, le-a spus: "Eu ma tem ca voi nu veti consimti sa infaptuiti aceasta, si numai eu voi suferi pedeapsa unui mare pacat." Si ei toti i-au raspuns astfel: "Sa facem cu totii un juramant si sa ne legam cu totii cu blestem, ca nu vom parasi acest gand si ca vom faptui lucrul acesta." Apoi au jurat cu totii si s-au legat cu blestem de acesta. "Si erau cu totii doua sute care au coborat in zilele lui Iared, pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele "Hermon", caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta. Si toti si-au luat neveste, fiecare si-a ales cate una, si au inceput sa se impreuneze cu ele si sa traiasca cu ele, si acestia le-au invatat farmece si descantece, si culegerea radacinilor, le-au facut cunoscute plantele. Si ele au ramas grele, si au nascut uriasi a caror statura ajungea la trei sute de coti, care au inceput sa infulece toata agoniseala oamenilor. Si cand oamenii nu au mai putut sa-i sature, uriasii s-au intors impotriva lor ca sa-i manance. Si apoi au inceput sa porneasca dupa pasari, dupa dobitoace, dupa taratoare, dupa pesti, si sa-si sfasie carnea unul altuia, si sa bea sangele. Si atunci, pamantul i-a invinuit pe nelegiuiti."

"Fiii lui Dumnezeu" si "fiii oamenilor"
Pornind de cartea apocrifa pusa pe seama dreptului Enoh si de la cuvintele "fiii lui Dumnezeu", multi au inceput sa rataceasca in mintea lor, cugetand ca este vorba despre ingerii din cer, care, in urma impreunarii trupesti cu oamenii, au cazut, devenind diavoli.
Sfantul Ioan Gura de Aur previne aceasta ratacire, spunand clar ca "fiii lui Dumnezeu" nu sunt ingeri, ci oameni: "Unii spun ca nu-i vorba de oameni, ci de ingeri; pe acestia i-ar fi numit Scriptura "fii ai lui Dumnezeu". Mai intai, sa-mi arate ei in care loc din Scriptura ingerii au fost numiti "fii ai lui Dumnezeu"? Dar nu vor putea sa-mi arate. Oamenii, da, au fost numiti "fii ai lui Dumnezeu", dar ingerii, nu. Nicaieri in Scriptura ingerul nu-i numit fiu, nici fiu al lui Dumnezeu."
Acelora care spun ca acum au cazut o parte din ingerii cei buni, devenind diavoli, acelasi sfant parinte, le spune: "Unii spun ca "fiii lui Dumnezeu" au fost ingeri, care, pentru ca s-au pogorat spre a savarsi aceasta nelegiuita fapta, au pierdut vrednicia lor. Ei spun ca ingerii acum au cazut si ca aceasta e pricina caderii lor. Scriptura, insa, ne invata altfel, ca diavolul si ingerii lui si-au pierdut vrednicia lor inainte de crearea celui intai-zidit, pentru ca s-au gandit sa ajunga mai mari decat erau, precum se si spune: "Prin invidia diavolului a intrat moartea in lume" (Intelepciunea lui Solomon 2, 24). Daca n-ar fi cazut inainte de crearea omului, cum ar fi invidiat pe om, ca isi avea vrednicia lui? Ce motiv ar fi avut ingerul, care este netrupesc si incarcat de atata cinste, sa invidieze pe om, care este imbracat in trup?" N-ar fi, oare, curata nebunie sa spui ca ingerii s-au pogorat din cer ca sa se impreuneze cu femeile, ca firea aceea fara de trup s-a unit cu trupurile femeilor? Nu-i cu putinta ca firea aceea fara de trup sa aiba vreodata o astfel de pofta!"
"Fiii lui Dumnezeu" erau urmasii celor drepti, iar "fiii oamenilor" erau urmasii celor pacatosi, precum spune acelasi sfant parinte: "Este obiceiul Scripturii sa numeasca si pe oameni "fii ai lui Dumnezeu". Acestia se coborau din Set si din fiul sau, Enos, de aceea urmasii acestuia au fost numiti de dumnezeiasca Scriptura "fii ai lui Dumnezeu", pentru ca au mers pe urmele virtutii stramosilor lor, pe cand urmasii lui Cain si ai fiului acestuia au fost numiti de Scriptura "fii ai oamenilor".
Despre uriasii care au rezultat in urma apropierii lor, Sfantul Ioan Gura de Aur spune doar atat: "Dupa parerea mea, dumnezeiasca Scriptura numeste aici uriasi pe oamenii puternici la trup. Din aceia, spune Scriptura, s-a inmultit neamul lor."

Potopul si disparitia uriasilor
Cuvantul folosit pentru a ii desemna pe uriasi, in originalul ebraic, este "nefilim". Acesta este un derivat al verbului "nafal", care inseamna "a cadea". Astfel, uriasii sunt "cei cazuti" sau "cei degenerati". Potrivit marturiei Sfintei Scripturi, uriasii au fost mari, atat in dimensiunile trupesti, cat si in pacatele savarsite.
Datorita uriasilor si pacatelor fara de numar pe care ajunsesera sa le faca oamenii, Dumnezeu a hotarat sa piara toti, prin potop, afara de dreptul Noe si de neamul sau, precum citim: "Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant. Si a zis Domnul: "Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci Imi pare rau ca le-am facut." Noe insa a aflat har inaintea Domnului Dumnezeu" (Facere 6, 4-8).
Uriasii au murit in urma potopului, precum citim si in alta parte: "Ca Tu esti Cel Care ai facut toate si toate le stapanesti. Doamne, drept esti, Cel care judeci pe cei care cu semetie si cu trufie se poarta. Tu, pe cei care mai inainte au facut strambatate, intre care si uriasi erau, care intru vitejie si intru indrazneala nadajduiau, i-ai pierdut, aducand peste ei apa nemasurata" (III Macabei 2, 3-4).

Uriasii au existat insa si dupa potop
Uriasii au existat si dupa potop, probabil tot din aceeasi cauza, a inmultirii pacatelor si a decaderii oamenilor. Dupa potop insa, Dumnezeu a fagaduit omului ca nu va mai pierde niciodata pe oameni prin potop, zicand: "Nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului si nu va mai fi potop, ca sa pustiiasca pamantul" (Facere 9, 11). Pentru aceasta, uriasii au mai trait inca o vreme, fara a mai fi omorati de Dumnezeu.
Un neam de uriasi, amintit dupa potop, era cel al "refaimitilor", precum citim: "Numai Og, regele Vasanului, mai ramasese din Refaimi. Iata patul lui, pat de fier, si astazi este in Rabat-Amon: lung de noua coti si lat de patru coti, coti barbatesti" (Deuteronom 3, 11). Un pat lung de aproape patru metri si jumatate, cu o latime de un metru si jumatate, nu putea fi decat al unui barbat urias.
In cartea "Facerea", neamul "refaimitilor" este amintit intre popoarele care locuiau in Canaan. Alaturi de acest neam de uriasi, in Canaan mai existau si alte neamuri de uriasi, precum neamul lui Anac, despre care citim: "Pamantul (din Canaan) pe care l-am strabatut noi, ca sa-l vedem, este un pamant care mananca pe cei ce locuiesc in el si tot poporul pe care l-am vazut acolo sunt oameni foarte mari. Acolo am vazut noi si uriasi, pe fiii lui Enac, din neamul uriasilor; si noua ni se parea ca suntem fata de ei ca niste lacuste si tot asa le paream si noi lor" (Numerii, 13, 33-34).
Unul dintre uriasii cei mai vestiti a fost Goliat, pe care l-a infrant viitorul rege David. Despre acest urias, gasim scris: "Atunci a iesit din tabara filistenilor un luptator cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statura de sase coti si o palma; pe cap avea coif de arama si era imbracat cu platosa in solzi; greutatea platosei lui cantarea cinci mii de sicli de arama; in picioare avea cizme cu tureci de arama si la umar purta un scut de arama; coada sulitei lui era ca sulul de la razboaiele de tesut, iar fierul sulitei era de sase sute sicli de fier" (I Regi 17, 4-7). Goliat avea aproximativ trei metri inaltime si o greutatea corporala de cel putin 250 de kilograme. Platosa avea peste saptezeci de kilograme, iar sulita avea aproape opt kilograme. Pe acesta l-a omorat David, care slujea lui Dumnezeu.
Cand poporul lui Israel a ocupat Canaanul, popoarele din aceasta regiune au fost distruse, de la mic si pana la mare, caci Domnul le-a dat in mana lor, precum citim: "Asculta, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca sa intri si sa cuprinzi popoare mai mari si mai puternice decat tine si cetati mari, cu ziduri pana la cer, precum si pe poporul cel mare, mult la numar si inalt la statura, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit, spunandu-se: Cine se va impotrivi fiilor lui Enac?" (Deuteronom 9:1-2). Cu siguranta, majoritatea uriasilor au pierit in acest moment, doar o parte dintre ei scapand in tarile din jur; urmele lor constituie astazi un subiect mult cercetat de antropologi.
Urme ale acestor uriasi au fost descoperite, de-a lungul vremii, in multe colturi ale lumii. Astfel, in anul 1911, in urma unor sapaturi efectuate in situl arheologic din Lovelock Cave, Nevada, au fost descoperite o serie de oase foarte mari, printre care si o mandibula umana enorma. Mai tarziu, in anul 1950, in timpul construirii unei autostrazi, in sud-estul Turciei, pe valea raului Eufrat, au fost descoperite cateva morminte antice, cu oase umane foarte mari, printre care si un femur lung de un metru si douazeci de centimetri; intregul schelet ar fi avut patru metri si jumatate. In cadrul Muzeului National din Bagdad, Iraq, sunt expuse cateva topoare imense, lungi de aproape patru metri si grele de peste o suta de kilograme. Acestea, putand fi folosite doar ca niste topoare normale, aveau nevoie sa fie manuite de niste oameni uriasi.

Uriasii din zilele noastre. Cazuri de gigantism.
Uriasii au disparut cu mult timp in urma. Oamenii foarte mari de astazi nu sunt asemenea uriasilor de demult, care ajungeau la niste dimensiuni enorme prin insasi gena lor, iar nu in urma unor boli. Astazi, cei care cresc enorm, sunt cazuri nefericite, ei suferind de boli precum gigantismul sau acromegalia. In cazul acestora, glanda pituitara perturba secretia hormonilor de crestere, ducand la o dezvoltare fizica anormala.
Majoritatea celor care sufera de gigantism prezinta afectiuni neurologice, musculare si scheletice. Cel mai adesea, acestia nu ajung pana la varsta de 40 de ani. Robert Pershing Wadlow, nascut in ziua de 22 februarie 1918, in localitatea Alton, Illinois, si mort in ziua de 15 iulie 1940, la varsta de 22 de ani, a avut o inaltime de 2.72 metri si o greutate de aproximativ 200 de kilograme. Suferind de gigantism, el nu poate fi numit urias, chiar daca a fost numit de presa drept cel mai inalt om din lume.
Uriasii din vechime au ajuns astfel in urma pacatelor, fiind prin fire uriasi, iar pentru ca "n-au avut intelepciune, au pierit prin nebunia lor" (Baruh 3, 28). La randul lor, oamenii "uriasi" ai zilelor noastre au ajuns astfel in urma unui dezechilibru hormonal, iar nu prin firea lor, dovada stand numeroasele efecte secundare de slabanogire si neputinta ale acestora, care nu erau prezente in cazul uriasilor din vechime, care erau razboinici.
Teodor Danalache

joi, 14 februarie 2013

Viata din iad si viata din rai




Viata din iad si viata din rai


           Sursa: http://www.crestinortodox.ro/pilde/viata-iad-viata-139446.html

        Un crestin se tot ruga lui Dumnezeu sa-i descopere viata din rai si pe cea din iad. Intr-un vis, Dumnezeu il duce intr-o camera unde erau prezente multe persoane infometate. In mijlocul acestei incaperi se afla o masa pe care era asezat un vas mare cu mancare. Persoanele de aici aveau fiecare in mana o lingura cu o coada foarte lunga, astfel incat fiecare sa poata ajunge cu usurinta la vasul cu mancare. Problema era ca din cauza cozii foarte lungi, se aflau in imposibilitatea de a se hrani. Nu puteau duce lingura la gura. Acesta era iadul. Hrana era din belsug, insa oamenii se afla intr-o continua suferinta, caci nu se puteau hrani.
          Dupa ce s-a intristat de cele vazute, a fost dus intr-o alta camera. Aici oamenii aveau parte de aceeasi masa, de acelasi vas cu mancare si de aceleasi linguri. Insa toti de aici erau bine hraniti. Cum reuseau acestia sa se hraneasca? Fiecare persoana o hranea pe cea din fata ei. Asa a inteles cat de minunata este vietuirea din rai, unde nimeni nu mai traieste pentru sine.

marți, 18 decembrie 2012

Al patrulea mag


Al patrulea mag

 Sursa: http://www.121.ro/content/mesajul_din_sticla/al-patrulea-mag-1.html
               Exista a o poveste veche care spune ca, de fapt, au fost patru magi care doreau sa se inchine Mantuitorului, la nasterea Sa. Cel de-al patrulea si-a vandut tot ce avea si, cu banii obtinuti, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin si o perla, pe care sa le duca in dar Mantuitorului. Grabindu-se sa ajunga in Babilon, unde il asteptau cei trei magi, acesta a intalnit pe drum un om ranit, pe care nimeni nu il ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor caruia i-a dat safirul pentru a-l ingriji pe bolnav pana ce se va insanatosi complet. Toate acestea l-au intarziat. Cand a ajuns la locul intalnirii, magii plecasera deja fara el, insa nu s-a descurajat, ci si-a continuat drumul singur, calauzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem.  
           Ajuns aici, a aflat ca magii L-au gasit deja pe prunc, ca soldatii lui Irod omoara toti copiii nou-nascuti si ca Sfanta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mania regelui. Chiar in fata sa, un soldat incerca sa-i smulga unei tinere femei copilul pentru a-l omori. Femeia isi apara cu disperare pruncul. Magul i-a aratat soldatului necrutator rubinul si i-a spus:
           - Lasa copilul sa traiasca si iti voi da aceasta piatra scumpa. Nimeni nu va afla de targul nostru.

             Ademenit de nestemata, soldatul a luat piatra, indepartandu-se grabit. Tanara femeie i-a multumit strainului cu lacrimi de bucurie si recunostinta.

          Acesta s-a hotarat sa-L caute mai departe pe Mantuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat si el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a cautat pe Iisus, insa fara nici un rezultat. Dupa 30 de ani, a aflat ca undeva, in Palestina, Mantuitorul propovaduieste Evanghelia. Bucuros ca, in sfarsit, stie unde Il poate gasi, s-a grabit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seara, a aflat ca Iisus Hristos este rastignit pe Dealul Capatanii. S-a grabit magul spre locul acela cu dorinta sa-L vada in viata pe Mantuitor, sa-I duca darul sau pe care il pastrase de atata timp. Insa, prin fata lui au trecut doi soldati romani ce duceau in sclavie o tanara evreica. Oprindu-i, magul le-a spus:

         - Daca ii dati drumul fetei, va daruiesc aceasta perla. O puteti vinde si imparti banii. Veti castiga mult mai mult lasand fata libera.

            Lacomi, soldatii au luat perla, eliberand-o pe tanara, care, plangand de fericire, nu stia cum sa-i multumeasca strainului. Dar magul, rugandu-se cerului sa-L vada macar o clipa pe Mantuitor, se grabea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Ii era rusine sa se inchine Imparatului imparatilor fara nici un dar. Insa, cand a ajuns langa Cruce, Mantuitorul S-a uitat drept spre el si i-a spus:

             - In sfarsit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri...

             - Bine, dar nu mai am nimic, ce Ti-am adus eu ? a intrebat mirat magul.

             - Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutorati. Dandu-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tau a ajuns la Mine si, iti spun, ca el este cel mai insemnat, caci, acela care Il iubeste pe Dumnezeu, ii iubeste pe oameni.

           Cine nu cauta nevoile celorlalti spre a fi de folos cu ce poate, nu va gasi multumire si bucurie, nu va afla adevarata viata. Cu cat te apropii mai mult de oameni, cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.

        "Sa dorim binele fratilor nostri si mantuirea tuturor oamenilor mai mult decat pe a noastra." (Sfantul Teodor Studitul)


        Aceasta este o pilda buna de urmat in aceste zile; mai ales acum ar trebui sa ne gandim mai mult si sa incercam sa fim mai buni, mai umani, mai aproape de Dumnezeu, pentru ca oricate am avea, DE NU-L AVEM PE DUMNEZEU, NU AVEM NIMIC! ...