marți, 29 ianuarie 2013

TAMPLARUL...



TAMPLARUL...
Sursa: Prof. Juncu Vasile, Oradea

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. 
            Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta".
"Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu.  Mă rog,  de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata".
            Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri.  În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
            Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
"Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!"
Şi s-au iertat.
            Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.
"Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata". 
"Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit." 
"OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI "  (Isaac Newton).





marți, 22 ianuarie 2013

CU/FARA telefon mobil? La elevi/adolescenti . . .

Alo, alo, sunt eu… Chimio (CU/FARA telefon mobil?!?)

                Este îngrijorător faptul că numeroşi părinţi le pun la ureche copiilor mici telefoanele sau le cumpără telefoane mobile.
               Recent, am decis să nu mai vorbesc la telefonul mobil decât după ce îmi voi achiziţiona un headseat. Am constatat, că după ce aveam conversaţii prelungi, acuzam o durere surdă la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare. Nu am documentat ştiinţific posibila legătură dintre radiaţiile emise de telefonul mobil şi aceste dureri. Ce aveam să aflu, în momentul când prietenii m-au văzut utilizând căşti şi fir la telefon, era că mulţi dintre ei acuzaseră aceleaşi simptome…
sfatulparintilor.ro - Află ce efecte nefaste poate avea telefonul mobil asupra ta              Este îngrijorător faptul că numeroşi părinţi le pun la ureche copiilor mici telefoanele sau le cumpără telefoane mobile. La prima conferinţă internaţională despre relaţia dintre telefonia mobilă şi sănătate, cercetătorul suedez Lennart Hardell a declarat că la persoanele care au început să folosească „celularul” înaintea vârstei de 20 de ani s-a constatat o creştere a frecvenţei tumorilor cerebrale. S-a discutat la acea manifestare ştiinţifică despre riscurile la care sunt supuşi copiii care locuiesc în apartamente în care există telefoane mobile şi sisteme wireless.        
              „Pe mulţi bolnavi de cancer boala aceasta i-a dus în rai”, spunea părintele Paisie Aghioritul. Părinţilor acestor copii, care nu desluşesc sau refuză să înţeleagă mesajele acestora, le amintim că „Toţi copiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi se vor bucura de mare fericire” (Isaia 54, 13).

Mai multe studii in domeniu arata ca telefoanele mobile si alte dispozitive asemenatoare fara fir pun in pericol sanatatea creierului nostru. Specialistii recomanda ca aceste aparate sa fie folosite cu precautie mai ales de catre copii si adolescenti.


              Potrivit unui studiu efectuat la Universitatea Orebro din Suedia, exista o legatura intre utilizarea telefonului mobil si o proteina din lichidul cefalorahidian care protejeaza creierul de influentele externe. Folosirea intensa a dispozitivelor wireless tinde sa creasca nivelul acestei proteine, denumita transtiretina, in sange. "Copiii sunt mai sensibili decat adultii la radiatiile produse de telefoanele wireless", a declarat Fredrik Soderqvist, unul dintre cercetatori.

            Celularul - responsabil de durerile de cap la copii

            Studiul suedez s-a concentrat si pe simptomele asociate folosirii telefonului mobil de catre copii si adolescenti. S-a constatat ca acesta poate produce dureri de cap, tulburari astmatice si probleme de concentrare. Totusi, specialistii sunt de parere ca aceste tulburari pot avea si alte cauze, de aceea este necesara desfasurarea unor studii ample pe acest subiect. Pana cand noi date stiintifice vor arata cu certitudine efectele telefoanelor mobile asupra sanatatii, este nevoie sa luam cateva masuri de precautie, recomanda cercetatorii. De exemplu, doar 2% dintre copii si adolescenti folosesc castile cand vorbesc la mobil. Potrivit specialistilor suedezi, nu s-au studiat indeajuns efectele expunerii pe termen lung la undele electromagnetice. Deocamdata s-a luat in considerare doar efectul de incalzire produs de telefoane, asa-numitul "efect termic". Dar mai poate fi vorba si de alti factori, dincolo de acest efect, care vor fi stabiliti dupa mai multi ani de cercetari.
            Folosirea telefonului mobil creste riscul tumorilor la creier

            Alte
studii desfasurate in ultimii ani arata ca persoanele care au folosit telefoanele mobile timp de peste 10 ani prezinta un risc crescut de a dezvolta diverse tumori la nivelul creierului. Una dintre cercetari arata ca foarte multe persoane risca sa dezvolte gliom, cel mai comun tip de cancer la creier, iar un studiu efectuat de specialisti americani si coreeni a demonstrat ca utilizarea mobilului creste riscul aparitiei tumorilor cerebrale cu 25%.
           Specialistii se tem ca radiatiile provenite de la telefoanele mobile pot avea efecte grave asupra sanatatii oamenilor. De cealalta parte, reprezentantii companiilor de telefonie mobila spun ca produsele lor sunt sigure si ca nu reprezinta un pericol. Totusi, multi medici sunt ingrijorati in special pentru sanatatea tinerilor care sunt cei mai vulnerabili si care prezinta cel mai mare risc de a dezvolta tumori la creier si alte tipuri de cancer la cap si la gat. "Telefoanele mobile au fost create pentru a fi folosite in transmiterea de mesaje scurte", a declarat prof. Shakeel Saeed de la University College din Londra. "Tinerii insa nu tin cont de acest lucru si isi petrec mult timp cu telefonul la ureche", a continuat specialistul.
           Radiatiile emise de telefoane sunt absorbite cu mai multa usurinta de organismul tinerilor si provoaca deteriorarea celulelor. De aceea aceasta categorie de persoane este mai expusa riscului de imbolnavire.
           Potrivit FDA (Food and Drug Administration), "nu exista dovezi clare ca folosirea telefoanelor mobile cauzeaza probleme de sanatate. De asemenea, nu s-a demonstrat ca telefoanele sunt absolut sigure pentru sanatatea utilizatorilor".

           Specialistii recomanda: stai mai putin cu telefonul la ureche

           Cu ceva timp in urma,
dr. Ronald Herberman, directorul Institutului de Cancer din cadrul Universitatii din Pittsburgh, a tinut prima pagina a ziarelor cand si-a sfatuit personalul sa limiteze convorbirile telefonice pentru ca altfel risca sa dezvolte cancer. Copiii ar trebui sa foloseasca telefoanele doar in situatii de urgenta deoarece creierul lor este in crestere, a mai declarat specialistul la momentul respectiv. Aceasta a fost prima avertizare care a venit din partea reprezentantului unei institutii academice de prestigiu.
           Cu toate ca telefonul mobil este nociv pentru sanatate, asta nu inseamna ca trebuie sa devenii paranoic/a si sa renunti definitiv la el, mai spun specialistii. Este bine sa stabilesti niste limite si sa respecti cateva recomandari simple:
  • tine telefonul departe de cap. Atunci cand vorbesti, foloseste de fiecare data difuzorul sau castile;
  • limiteaza-te la convorbiri scurte. Nu mai sta ore intregi cu mobilul la ureche si foloseste telefonul fix de cate ori poti;
  • stabileste limite si in ceea ce priveste utilizarea telefonului de catre copilul tau. Nu-i cumpara acestuia mobil inca de cand a inceput sa vorbeasca si explica-i pe intelesul lui ca telefonul mobil nu este un accesoriu indispensabil la varstele fragede.

Află ce efecte nefaste poate avea telefonul mobil asupra ta



            Oamenii de ştiinţă continuă cercetările pe marginea efectelor pe care telefonul mobil le poate avea asupra utilizatorilor. Cercetări efectuate în aproximativ 15 ţări au arătat că folosirea excesivă a telefonului mobil poate creşte riscul de cancer. Riscul există chiar şi dacă mobilul este folosit doar 15 minute în fiecare zi.
            Potrivit lui Elizabeth Cadis, coordonatoarea unui studiu realizat anul trecut, cei care au vorbit la telefon peste 15 minute zilnic, timp de 15 ani, au un risc de 72 de ori mai ridicat de a face cancer, comparativ cu cei care nu utilizează telefonul mobil.  „Cea mai mare problemă este că vom vedea adevăratele consecinţele abia peste câţiva ani, după zeci de ani de utilizare a telefoanelor mobile!”, a declarat, la rândul său, dr. Keith Black, şeful secţiei Neurologie de la Centrul Medical Cedars-Sinai din Los Angeles.

 Telefonul mobil coace creierul precum cuptorul cu microunde”

           Specialiştii de la Agenţia Internaţională de Cercetări în domeniul Cancerului au făcut în 2011 câteva măsurători pentru a determina volumul de radiaţii de telefonul mobil. Radiaţiile solare, de exemplu au volumul 55; razele X sau razele gama emit ratiaţii ionizante, cu volum 75-78. În volumul 80 se înscriu radiaţiile non-ionizante emise de câmpuri electromagnetice de frecvenţă redusă. În acestă categorie se înscriu telefoanele mobile, ca şi cuptoarele cu microunde. „În termeni simplişti, ce fac microundele mâncărurilor din cuptor, asta face şi telefonul mobil creierului. Îl coace. Cum telefonul mobil este ţinut la ureche, pot fi afectate funcţiile cognitive şi de memorie ale creierului, lobii temporali ai creierului fiind în apropierea zonei urechii”, explică dr. Black. Cu alte cuvinte, pe lângă riscul de a dezvolta tumori canceroase, mai există şi riscul afectării capacităţilor cognitive şi de memorie.
         Pericolul este cu atât mai mare la copii, întrucât craniul lor este mai subţire, deci radiaţiile pot pătrunde mai uşor. În plus celulele se divid mai repede, iar impactul radiaţiilor poate fi mult mai mare”, a adăugat dr. Black.

 Telefonul mobil, la fel de riscant ca fumatul şi asbestul

         La rândul lor, Agenţia Europeană de Mediu, avertizează, în urma efectuării mai multor studii, că telefonul mobil poate fi introdus în categoria de risc asupra sănătăţii populaţiei, aşa cum sunt fumatul, asbestul şi benzina cu plumb. Mai mult, în cadrul instituţiei s-a trimis un memo către toţi angajaţii pentru a reduce utilizarea telefonului mobil. “Dezvoltarea cancerului, în special cel la nivel cerebral – ia ceva vreme. Este o idee bună să avertizezi oamenii asupra pericolului expunerii pe termen lung la radiaţiile emise de telefonul mobil”, a declarat dr. Henry Lai, profesor-cercetător în bioinginerie la Universitatea din Washington.
        Potrivit datelor unui studiu realizat în 2010, persoanele analizate, utilizatoare de telefon mobil în ultimii 10 ani şi chiar mai mult, şi-au dublat riscul de a dezvolta ceea ce poartă denumirea de gliom – varietate de tumoare a sistemului nervos central (encefal sau măduva spinării), dezvoltată pe seama celulelor gliale (celule care asigură protecţia şi nutriţia celulelor nervoase). Gliomul se grupează în diferite tipuri de tumori cerebrale, benigne (astrocitom, oligodendrogliom) sau maligne (gliobastom).
        Un alt studiu realizat de Institutul American pentru Sănătate relevă faptul că după o utilizare de 50 de minute a telefonului mobil se remarcă o creştere a activităţii creierului, dar nu s-a descoperit legătura directă dintre radiaţiile telefonului mobil şi stimularea activităţii cerebrale.
        Reprezentanţii companiilor de telefonie nu sunt convinşi de aceste studii şi susţin că registrele din spitale în ceea ce priveşte cancerul nu arată nici o legătură clară apărută de-a lungul timpului între această boală incurabilă şi utilizarea telefonului mobil.
         Cu toate acestea, unii producători de telefoane mobile avertizează în cartea tehnică a aparatului despre utilizarea frecventă a telefonului mobil. Unii producători recomandă ţinerea aparatului la cel puţin 15 mm de corp, în timp ce alţii la 25 mm. De asemenea ei mai recomandă utilizarea sistemelor handsfree, precum şi apelarea la SMS în locul convorbirilor.
          Totodată este de evitat utilizarea telefoanelor mobile în zone fără acoperire sau cu semnal slab, lifturi etc. deoarece lipsa semnalului atrage după sine producerea mai multor radiaţii în încercarea telefonului de a capta semnalul. (Sursa CNN.com)



 "Cine are urechi de auzit să audă." (Matei XIII, 9)
"...văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg."(Matei XIII, 13)
""Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea". "(Matei XIII, 14)

luni, 21 ianuarie 2013

Rastignirea Domnului Iisus Hristos: documente

Rastignirea Domnului Iisus Hristos: documente



Raportul lui Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii - Despre Domnul IISUS HRISTOS, descriere

Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus, guvernatorul Iudeii, Salutare!*

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om, care se bucură de o mare reputaţie de om sfânt, pe nume Iisus. Poporul Îl numeşte Profet al Adevărului, iar discipolii Lui susţin că El e Fiul lui Dumnezeu, adică al celui care a creat cerul şi pământul şi toate cele care au existat şi vor exista în Univers. Şi, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus. Prin unul şi singurul Său cuvânt dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor.

Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi cei care Îl privesc şi care se văd siliţi să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunei coapte, îi cade până la umeri şi se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazarinenilor. Fruntea Lui e lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau cută nu se pot vedea pe faţa Lui rumenă şi radioasă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui bogată, de aceeaşi culoare cu a părului, e lungă şi se desparte în două, prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi senină. Are ochii albaştri - vineţii, vii şi strălucitori. Lumina ce o revarsă faţa Lui este întocmai ca lumina soarelui, încât este imposibil a o privi cineva prea lung. Această strălucire aproape că inspiră spaimă. Când povăţuieşte şi sfătuieşte, uneori face aceasta plângând şi astfel atrage iubirea, simpatia şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată n-a râs, fiindcă ochii Lui mai mereu lăcrimează. Braţele şi mâinile Lui sunt foarte frumoase. E foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură, ea atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele, fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit.

Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum, prin locurile acestea. Mulţi iudei Îl consideră ca fiind Dumnezeu, alţii Îl denunţă că lucrează contra legilor Majestăţii Voastre. Mă revolt foarte mult împotriva acestor iudei pizmaşi. Omul Acesta n-a cauzat vreodată o nemulţumire cuiva. Dacă Majestatea Voastră doreşte să-L vadă, precum mi-aţi scris mai deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi imediat Îl voi trimite; căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi cu supunere, tot ce Majestatea Voastră îmi va ordona...

Scris în Ierusalim. Crugul X, luna a noua.

Al Majestăţii Voastre preasmerit şi supus servitor, Publius Lentullus, Proconsulul Iudeii.
  
*Acest document s-a găsit în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în 1865. A fost apoi publicat într-un cotidian englez, apoi publicat intr-o revistă bulgară în l885, cu titlul "Nova Sfet lina izdraveslovie".



TEXTUL COMPLET AL CONDAMNARII LUI IISUS HRISTOS *

"În al şaptesprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar şi Împărat al Romanilor, monarh neînvins, anul 201 după Olimpiadă, a cincea mie de la creaţiune, iar după anii evreilor 4147 şi anul 93 de la întemeierea Romei, de la eliberarea din robia Egiptului 580 şi de la distrugerea Sfintei Ţări anul 97. Pe timpul mai marilor din poporul romnan: Lucius, Sultonius, Marcellinus, şi cârmuitorul Hillaretes Palister şi pe timpul conducătorului general peste Iudeea, Comus Flavius şi pe vremea dregătorului asupra Ierusalimului, puternicul şi înaltul prinţ Ponţiu Pilat şi pe vremea procuratorului asupra Galileii, Irod Antipa şi pe vremea marilor Ana şi Caiafa-Aliaso şi Mail; mai marii Templului, Raban şi Amabelus, pe timpul marilor magistraţi ai oraşului Ierusalim: Simbinacasacio, Pompilei, Rufa şi comandantul oraşului Ioctenus

Eu, Ponţiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman, în Sala Înalţilor Prinţi, autentific şi condamn la pedeapsa cu moartea pe cruce, pe numitul, de popor, Iisus Hristos Nazarineanul, om răzvrătitor contra legilor lui Moise şi contra majestăţii sale Tiberiu, Cezar şi Împărat al Romanilor. Ordon şi hotărăsc moartea Lui, prin răstignirea pe cruce, împreună cu alţii, după obiceiul celor condamnaţi de mulţimea poporului, atât bogat cât şi sărac, pentru aceea că: n-a încetat a acţiona pentru a face răscoală şi pentru a produce pagube în Iudeea, cât şi pentru aceea că se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu şi rege al Ierusalimului şi de asemeni pentru că ameninţă cu distrugerea Ierusalimului şi a Sfântului Templu, şi pentru că a refuzat să plătească tribut Cezarului, şi pentru că a îndrăznit să intre în Ierusalim cu ramuri de finici, fiind aclamat de o mulţime de oameni, ca şi un rege, intrând după aceea în Ierusalim şi în Sfântul Templu.

Însărcinez pe primul meu sutaş, Cornuto Corneliu, să-L ţină legat în public, în centrul Ierusalimului, să-L biciuiască, să-L îmbrace cu o manta roşie (de purpură), să-L încoroneze cu o coroană de spini şi să-L oblige să-şi ducă singur crucea pe umeri, spre a servi de exemplu şi altora, precum toţi tâlharii. Pentru aceea ordon, ca împreună cu El, să se ia încă doi tâlhari şi să fie scoşi prin partea Imboral, numită acum Andronimus spre a fi răstigniţi împreună cu Iisus Hristos în public, pe locul cel ales (pentru criminali) denumit Calvar (locul sângelui). Aceluia care va fi răstignit şi care va muri să-i fi e lăsat corpul pe cruce pentru înfricoşarea poporului, precum se face cu toţi tâlharii şi criminalii. Iar în partea de sus a crucii să fie scris, pe o placă, în trei limbi, inscripţia

"IISUS ALUN OMLIS IODAM", evreeşte.

"IESOUS O NAZAREOS BASILEVA IUDEON", greceşte.

IISUS NAZAREUS REX IUDAEORUM", latineşte .

Ordon ca nici unul din subalternii mei, după grad şi funcţie, să nu pregete a împlini cu grabă aceste ordine şi să nu se opună osândirii acestuia care a renunţat de bună voie la credinţa evreească, ci să execute totul întocmai, după cum a fost hotărât de mine, infailibilul, după orânduielile legilor împărăteşti ale romanilor.
            Martorii acestei sentinţe sunt: din seminţia lui Israel, Ruan, Daniel, Rambinal, Ioachim, Banican, Rotin, Iotavel şi Pericolan; din partea prinţilor romani ai ţării: Lucius, Sicelius şi Maximilius; dintre farisei: Barbos, Simion şi Boriel; dintre înalţii judecători romani: Raban, Haudanius şi Bacaralos; dintre înalţii preoţi: Ruan, Iodus şi Bucasalis; supraveghetorul pentru criminali dintre iudei: Butan".

Ierusalim, 23 martie 4147 de la creaţiune.

*Această sentinţă a fost găsită printr-o aparentă întîmplare în anul 1509 în oraşul Amkula (Italia), foarte bine păstrată. Era într-o ladă de marmură care era, la rândul ei, într-o ladă metalică. Sentinţa era scrisă în limba ebraică. Publicată prima dată în Constantinopol, apoi de patriarhul Eremia la 9 aprilie 1643, a fost tradusă din limba greacă în bulgară la 27 mai 1875 în oraşul Rusciuc, iar de aici în româneşte.




Raportul lui Pontiu Pilat privind Rastignirea Domnului Iisus Hristos, 28 martie 4147, Ierusalim

Nobile Suverane, Salutare*

Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret. Evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în amănunţime, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, prin scurgerea timpului, nu se va schimba pînă la urmă cu totul soarta naţiunii noastre; căci se pare că în zilele din urmă zeii au încetat de a mai putea fi invocaţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea, în care am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii!
La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, împreună cu Arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, nici unul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală.
Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea, ca şi purtarea sa, erau grozav de viclene. El pretindea că religia sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţii cu ei. Eu am considerat necesar să primesc această scuză, dar tot cu acea ocazie m-am convins că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se părea că dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul este cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent este acest popor, încât trăiam mereu cu teama că va izbucni în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu aveam decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei, care m-a informat că şi el abia are trupe deajuns pentru a-şi apăra provincia sa. Dorinţa irezistibilă de cucerire, care ne împinge a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie cumva o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre multe veşti ce mi-au venit era însă una, care mă interesa în mod deosebit... Se zicea că a apărut un tânăr în Galileea, predicând, pe un ton blând şi nobil, o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce L-a trimis. La început mă temeam ca Acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul numit Siloam, am văzut acolo o mare adunare de oameni, iar în mijlocul ei am zărit un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, plin de o neobişnuită seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că Acesta este Iisus. Era tocmai ceea ce, atunci, mă aşteptam cel mai putin să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii Lui. Părul şi barba Sa aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de dulce şi de senină. Ce contrast între El şi ascultătorii Săi, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate! Nevoind să-L întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se alăture mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul celui care se ocupă de problemele legate de spionaj şi conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria, aşteptând pe Catilina.
Naulius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel încât cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi-l consider vrednic de o deplină încredere.
Intrând în sala de judecată, l-am găsit pe Naulius, care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus, la Siloam. El mi-a zis: "Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus. Unul din evreii răsculători, dintre care sunt atâţia în Ierusalim, L-a întrebat dacă este cu cale a da tribut Cezarului. Iisus i-a răspuns: "Daţi Cezarului, cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu". Tocmai din cauza înţelepciunii Lui eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-L arestez şi să ţi-L trimit, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani".
Omul acesta (Iisus) nu a fost niciodată animat de intenţii ostile sau tendenţioase şi nici nu este răsculător, fapt pentru care eu L-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută Lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească, să facă adunări, să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neâmpiedicat de nici un mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă (ferească-ne zeii, aceasta e o presupunere), dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin religia lui Iisus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe şi prea mari indulgenţe pe care le îngăduie Roma, În timp ce eu, mizerabilul nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc providenţă, prin care să vină peste noi această soartă şi acest destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă şi aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.
Fariseilor şi cărturarilor le zicea: "Pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite, curate pe dinafară şi pline de spurcăciuni pe dinăuntru". Alte dăţi El era indignat de îngâmfatele postiri şi acte filantropice ale bogaţilor şi le spunea: "Doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu decât darurile voastre bogate, care nu sunt din dragoste şi făcute cu umilinţă..."
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată împotriva abuzurilor evreilor. Eram informat că în curând vreo nenorocire i se va întâmpla acestui om. Căci nu va fi pentru întâia oară când Ierusalimul va ajunge să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei profeţi. Şi mai ştiam că dacă pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la autoritatea Cezarului!<O:P</O:P
Hotărârea mea a fost aprobată de Senat şi chiar mi s-a promis o mărire a numărului de soldaţi după terminarea războiului cu parţii, fiindcă altfel nu eram în stare să fac faţă răscoalei. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care promitea să restabilească liniştea în oraş, fără a supune pretorul la concesii umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-L la o convorbire cu mine, în sala de judecată şi El a venit. Precum ştiţi, în vinele mele curge sânge de spaniol, amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica şi nu e supus emoţiilor.
Tocmai mă plimbam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru şi când am dat ochii cu El, mi s-a părut că o mână de fier mi-a legat picioarele de pământ şi tremuram ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, întocmai ca un nevinovat. Când a venit la mine, S-a oprit deodată şi, ca printr-un semn, părea că-mi zice: "Iată-mă, am sosit".
Câtva timp pot spune că am rămas încremenit, privind cu admiraţie, respect şi cu oarecare frică la trăsăturile figurii acestui om, ce îmi păreau parcă supranaturale, pentru că El avea o înfăţişare cu totul necunoscută numeroşilor noştri pictori, care au dat forme şi figuri de tot felul de zei şi eroi.
Iisuse, i-am zis în cele din urmă, şi limba mea aproape că gângăvea... Iisuse din Nazaret, eu ţi-am lăsat trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi mărturisesc că rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestuoasă, care te ridică mult deasupra acestor filosofi. Împăratul este informat despre tine şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate (a lui Israel), sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic. Totuşi, nu pot să-ţi ascund şi să nu recunosc că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii împotriva ta. Nici aceasta nu e de mirare: Socrate şi-a avut duşmanii săi şi a căzut victima urii lor. Ai tăi sunt, fără îndoială, aprinşi contra ta din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Unii chiar mă învinuiesc de a fi în strânsă legătură şi înţelegere cu tine, cu scopul ascuns de a-i deposeda pe evrei de dramul de putere ce-l mai au de la romani. Rugămintea mea, căci nu vreau să zic porunca mea, este ca tu să fii pe viitor mai prevăzător şi să te fereşti de a leza mândria duşmanilor tăi, ca nu cumva să se răscoale poporul acesta prost împotriva ta şi atunci să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei.
Nazarineanul a răspuns atunci liniştit: "Prinţ al pământului, cuvintele tale nu izvorăsc din adevărata înţelepciune. Spune furtunii atunci când se dezlănţuie: Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Numai singurul Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Eu la rândul meu trebuie să mă supun legilor Creatorului. Adevăr îţi zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat", a adăugat El. Eu i-am zis: "Tu eşti mai preţios pentru mine, datorită înţelepciunii tale, decât toţi aceşti tulburători ai ordinii şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de romani şi complotează împotriva Cezarului, făcându-ne să stăm într-o frică continuă, aceşti mizerabili turbulenţi. Ei cred că eu nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piei de oi. Eu tocmai de aceea îţi spun că te voi apăra faţă de ei. Şi să ştii că palatul meu de justiţie este oricând deschis ţie pentru scăpare". Cu o mare detaşare clătinându-şi capul, cu un gest ce exprima har divin şi însoţindu-L de un zâmbet sublim, Iisus mi-a răspuns:
"Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ". "Împărăţia Celui Drept este acolo!", zise El arătând cu degetul spre cer. "Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie până la urmă să se împlinească".
"Tânărule, i-am spus eu pe un ton prietenos, tu mă obligi ca simpla mea rugăminte să o schimb în poruncă? Siguranţa provinciei, care este încredinţată sarcinilor mele, cere obligatoriu aceasta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma cu ele pe alţii, aceasta mă văd silit să-ţi poruncesc acum. Fericirea să te însoţească! Mergi în pace!"
"Prinţ al pământului", a răspuns Iisus, "eu n-am venit ca să aduc în lume război, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezar a dat pace lumii romane. Prigonirea aceasta nu este de la tine. Eu ştiu că ea urmează să vină de la alţii şi o voi întâmpina în deplină supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care totdeauna mi-a arătat calea. De aceea, ia aminte şi stăpâneşte-ţi puţin înţelepciunea ta lumească, căci nu este în pute rea ta de a aresta victima de la picioarele altarului de ispăşire".
După aceste cuvinte El a dispărut, ca un nor luminos după perdelele Pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, care pe atunci domnea în Galileea, pentru a se răzbuna pe Nazarinean. Dacă Irod ar fi acţionat după propria lui înclinaţie în această privinţă, el ar fi ordonat osânda la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era mândru de autoritatea domniei sale, se temea să nu săvârşească o faptă ce putea să-i nimicească influenţa în faţa Senatului Roman. Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neânsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarineanul. Eu i-am răspuns că, după părerea mea, Iisus este un filosof mare, după cum unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile Sale cu nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele Sale. Irod a surâs cu ironie şi, salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de surescitarea populară, ce ia naştere întotdeauna la sărbătoarea Paştelor. Oraşul era plin de oameni turbulenţi, care doreau moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască poporul. Primejdia creştea cu fiecare oră. Un sutaş roman a fost insultat. Am scris atunci prefectului Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, iar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi (nişte păzitori îmbătrâniţi şi neputinc ioşi), în mijlocul unui oraş răsculat, incapabil de a reprima răscoala şi fiind astfel silit să o tolerez. Răsculaţii au pus chiar ei mâna pe Iisus şi, cu toate că simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor în privinţa aceasta, au continuat să strige: "Răstigneşte-L!"
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: irodienii, saducheii şi fariseii. Conduita saducheilor era dictată de două motive: îl urau pe Iisus şi doreau să scape de jugul roman. Ei n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraş cu steaguri care purtau chipul Împăratului Romei; cu toate că eu am făcut această mare greşeală din ignoranţă, totuşi, în ochii lor profanarea nu s-a micşorat. În plus, îi mai nemulţumea şi propunerea mea de a întrebuinţa tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.
Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus şi nu le păsa mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate cuvântările amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea; fiind prea slabi şi nehotărâţi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, au fost foarte bucuroşi de a se uni cu irodienii şi saducheii. Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat şi împotriva unei populaţii îndârjite, întotdeauna gata de a se alătura la răscoala lor şi de a se folosi de confuzia şi de neânţelegerea ce rezultă din aceasta.
În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie, Arhiereul Caiafa a săvârşit umilul fapt de supunere. El a trimis prizonierul la mine, ca să pronunţ eu osânda definitivă asupra Lui. Eu i-am răspuns că deoarece Iisus este galileean, afacerea cade sub jurisprudenţa lui Irod şi am poruncit să-L trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa şi, pretextând că avea respect faţă de mine, prin Sutaşul Cezarului mi-a încredinţat mie soarta acestui om. Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare clipă sporea numărul turbulenţilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Părea că toată Iudeea se afla în Ierusalim.
Eu îmi luasem de soţie o tânără fecioară dintre gali, care deja avusese nişte previziuni ale viitorului. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: "Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul Acesta, pentru că El e sfânt. Noaptea trecută L-am văzut în vis. El umbla pe deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse Lui. Chiar râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinăuntrul templului s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate! Rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfaturile soţiei tale. Ţine minte ce se spune în Senatul Roman: <<Teme-te de puterea Cerului>>".
În acest timp treptele de marmură gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iar la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Pe un ton aspru am întrebat poporul:
- Ce vreţi?
- Moartea Nazarineanului, a fost răspunsul.
- Pentru care crimă?
- El a hulit pe Dumnezeu Şi a prezis dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor.
Eu le-am răspuns:
- Justiţia romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea!
- Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! izbucni însă cu multă putere strigătul unit al mulţimii. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforţări - fără vreun rezultat - de a-L scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, am luat o măsură care, pentru un moment, mi s-a părut că v-a servi să-i scap viaţa: am dat poruncă să fie biciuit, apoi, cerând un lighean, m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând astfel dezaprobarea mea faţă de acest act. În zadar! Mizerabilii nu se considerau mulţumiţi decât cu viaţa Lui.
În desele noastre tulburări civile am fost de mai multe ori martor al furiei mulţimii, dar din toate câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta despre care vă scriu acum. În adevăr, s-ar putea spune că toate spiritele rele din ţinuturile infernului se strânseseră atunci în Ierusalim.
Mulţimea părea că nu mai umblă pe picioare; se purtau pe sus, urlând, ca valurile unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de la porţile Pretoriului până la muntele Sion, cu strigăte, fluierături, cum nu s-au mai auzit vreodată în istoria romanilor. Ziua s-a întunecat, ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iuliu Cezar cel mare, care s-a întâmplat tot aşa, pe la mijlocul lui martie.
Eu, guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul act al acestor demoni cruzi, care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean. Toţi dispăruseră din jurul meu; Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, care se înşirau pe drumul funebru ce conduce spre Gemonica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acapara. Garda mea însoţise pe condamnat, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită mă gândeam că ceea ce se petrecea în momentul acesta stătea mai mult în puterea zeilor decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care nici o ureche omenească n-a mai auzit-o niciodată.
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa templului şi, aşezându-se deasupra oraşului, l-au acoperit ca un văl. Atât de înfricoşătoare erau semnele care s-au văzut, atât în ceruri, cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Areopagitul ar fi exclamat: "Sau autorul naturii suferă, sau chiar universul se sfâşie".
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, posomorâtă, cu feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, eu am observat mica mea trupă de ostaşi trecând mâhniţi şi chiar purtătorul steagului îşi învăluise capul în semn de întristare. Am auzit un ostaş murmurând cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupuri de bărbaţi şi femei adunaţi; când aruncau privirea pe muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la pretoriu, întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, am remarcat că încă se puteau vedea stropi de sânge, care cursese de la Nazarinean. După un timp a venit la mine un bătrân, cu un grup de femei plângând. Ele au rămas la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând plin de amar. Este foarte tulburător să vezi un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea. El mi-a zis: "Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine îngăduinţa de a-L îngropa pe Iisus din Nazaret". I-am zis: "Cerinţa ta se va împlini". Atunci i-am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea.
După câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii Săi au vestit în toată provincia că Iisus S-a sculat din morţi, după cum El a prezis.
Îmi rămăsese o singură datorie: să fac cunoscut Împăratului această întâmplare dezgustătoare. Chiar în noaptea ce a urmat catastrofei neaşteptate am început să fac acest raport. Spre ziuă am auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a ajuns la urechile mele. Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei, care intona marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiseră, cei două mii de ostaşi aleşi care, pentru a-şi grăbi sosirea, călătoriseră toată noaptea.
"A fost hotărât de soartă", strigai eu, frângându-mi mâinile, "ca marea nelegiuire să fie săvârşită şi ca trupele ce trebuiau să împiedice răscoala de ieri, să sosească astăzi! Soartă crudă! Cum îţi baţi joc de muritori!" Era prea adevărat ce a strigat Nazarinean ul de pe cruce: "S-a săvârşit".
Acesta este cuprinsul raportului! Şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie,

Guvernatorul Ponţiu Pilat

Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunii martie (4147 de la creaţiune).

*Acest document a fost găsit de un student german în bibliotecile Vaticanului, dar, la început, nu l-a considerat atât de important încât să-l copieze. După câţiva ani însă, el i-a povestit lui W.D.Mahan despre raport, care, simţind o mare dorinţă de a intra în posesia acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în Westfalia (Germania) şi rugându-l să obţină o copie a acestui preţios document prin cunoscuţii săi de la Vatican. Profesorul german a intervenit prin preotul Freilinghausen, şeful de protocol al Vaticanului, care i-a procurat o traducere engleză a raportului şi a trimis-o doritorului.





Scrisoarea sotiei lui Pilat - Claudia Procula

Claudia Procula, Ţie Fulvia Romelia, Salutare! *

        O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut după ziua despărţirii  noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea. Dând atenţie apelului tău mă voi strădui să refac inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întîlni astfel de împrejurări, care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că Puterile Creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu nep utinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.
        Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţuirii mele, care au zburat aşa repede în pace, în Narbona, sub paza şi grija părinţilor mei şisub ocrotirea divină a prezenţei lor...
        Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci, în Italia, un post de guvernator... Imediat după ieşirea noastră din templu a trebuit să merg cu Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici cu o deplină îndoială, după soţul meu care, după anii săi, putea fi socotit ca tatăl meu. Eu v-am regretat mult... fiindcă locuinţa liniştită a p ărinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele au rămas ceva sublim în sufletul meu. Eu vă salut, copleşită de dor, cu ochii plini de lacrimi!...Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu. El mi-a fost mai drag decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletniciri, de tristeţe, de bucurie.
        Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu, după mila Împăratului, a fost numit Procurator peste Iudeea. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris... Cu timpul, m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim de multe ori am fost înconjurată de aplauze şi cinste, dar totuşi am trăit în deplină singurătate şi izolată, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, "străinii" şi "păgânii" - după cum ei ne numeau pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt, pe care Dumnezeul lor    l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut deseori timpul plimbându-mă cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se hrănea cu ramurile măslinilor, unde palmieri cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delosa, se ridicau deasupra portocalilor sălbatici care înfloreau, ori printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu care sunt foarte plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii. Soţul meu, numai puţine momente îşi putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, pentru că oricât de tare era mâna lui, ea era totuşi prea slabă pentru a ţine în frâu acest popor care a fost mult timp independent şi pornit din fire către răscoală. Deşi am observat că sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, totuşi ei se unesc într-un singur punct: ura turbată contra romanilor.
        Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arătă o prietenie relativă. Aceasta era familia şefului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe, şi îndeosebi în faptul că am făcut cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de doisprezece ani, Semida cea iubită şi preafrumoasă, ca zarea Saronului care înfrumuseţează părul ei...
        Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor şi îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Fulvia, îmi amintesc despre cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob - acel singur Dumnezeu, veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre numindu-le dumnezeieşti, Atotputernicul şi Milostivul, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea. Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harfă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israel, la rândul meu încercam să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul băiatului meu, mă aruncam în genunchi, Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu, pentru smerenia şi liniştea inimii mele, îi supuneam soarta şi judecata me a mâinii lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor, şi să vezi minune! eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată.
        După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea mare suferinţă.
        Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu l-am luat pe copilaşul meu pentru a merge la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei doar cu mare greutate au putut face drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângâtoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de oameni, se îngrămădiseră în jurul casei... Deodată, am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau şi la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe strălucitoarea lui faţă am văzut semnele unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu el mai mergeau trei inşi, îmbrăcaţi cu haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau impresia că sunt nişte oameni simpli şi neştiutori. Dar după ei mergea unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii Lui.
        Eu mi-am ridicat ochii ca să-L privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea Soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul Lui se lăsa pe umeri, potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
        Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când L-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură se descoperea o nepătrunsă frumuseţe, dar totodată El insufla şi o teamă tainică prin privirea ochilor Săi, ce păreau că ne prefac în ţărână. Eu plecai după El fără să ştiu unde merge.
        Uşa se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme! Era încă frumoasă, în acea linişte cerească ce se cobora peste ea, dar fruntea îi era palidă, precum culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei, peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea, amuţită şi aproape lipsită de orice simţire. Mi s-a părut că ea nici nu mă vedea.
        Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Aceluia, necunoscut de mine, care se apropie de aşternutul celei moarte, şi după ce i-a arătat-o, a strigat: "Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii: dar dacă voieşti, ea va învia!"
        Am tremurat când am auzit aceste cuvinte. Inima mea a încetat să mai bată din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-L cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: "Fetiţo, scoală-te!"
        Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, elanul cel fin al vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: "Mamă!". La acest strigăt se trezi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair a îngenunchiat în faţa Aceluia căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poala veşmântului, zicând: "Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?". "Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni", a spus El şi S-a făcut nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am sculat, ca într-o deşteptare din somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei - o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.
        În timpul când luam masa de seară, i-am istorisit lui Ponţiu tot ce-am văzut şi auzit. El plecă capul şi zise: "Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care e obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte zi de zi, tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt ale unui înţelept şi minunile Lui, sunt ale adevăratului Dumnezeu".
        "Dar pentru ce-L urăsc ei aşa de mult?" zisei eu. "Pentru că El mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu L-am auzit odată zicând fariseilor: "Morminte văruite! Pui de năpârci otrăvitoare! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care nu voiţi să le atingeţi nici cu degetul mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă!" Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat...El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera e foarte nefavorabilă pentru viitorul Nazarineanului".
        "Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?" am strigat eu, plină de indignare.
        "Puterea mea este foarte slabă în faţa acestui popor răsculător şi stricat; de altfel, aş suferi şi eu foarte mult, sufleteşte, dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept". După aceste cuvinte, Ponţiu se sculă şi intră în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris...
        Ziua Paştelor se apropia. La această mare sărbătoare, atât de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de oameni, din toate părţile Iudeii, pentru a aduce, în Templu, jertfa divină legată de solemnitatea sărbătorilor care aveau loc. Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului e foarte neliniştitor. Asupra capului Lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în aceasta seară El să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu mă cutremurai la auzirea acestor cuvinte şi îl întrebai: "Tu o să-L aperi, nu-i aşa?". "Voi putea face eu aceasta?" răspunse Ponţiu, cu o privire întunecată. "Soarta pe care Platon o prezicea pent ru unii neprihăniţi, mi se pare că o să-L lovească pe Iisus. El va fi persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă".
        Veni timpul pentru culcare şi pe dată ce aşezai capul pe pernă, nişte puteri tainice parcă au pus stăpânire pe mintea mea. Eu L-am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Faţa Lui strălucea ca un soare de atâta mărire. El zbura undeva deasupra aripilor Heruvimilor şi din fiinţa Sa izvorau flăcările ce împlineau voinţa Lui. Mi se părea că El era oricând gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa, doar prin întinderea dreptei Sale puternice. El a despărţit pe drepţi de nedrepţi. Cei dintâi se urcau către El plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea Dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul focului, un foc pe lângă care Ereba şi Plegetona sunt nimic. Atunci judecătorul divin, arătând mulţimii rănile ce-I împestriţau corpul Său, a zis cu un glas de tunet puternic:"Daţi-Mi înapoi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!". Atunci aceşti nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită, acoperindu-i. În zadar s-au simţit ei fără suferinţe, în zadar s-au simţit nemuritori şi nesupuşi disperării cât timp au fost pe pământ! Ei pieriră! O! Ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice prevestire!
        Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute, m-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se părea însă că din centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un şuier zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decăt valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu am continuat să ascult; inima mea bătea înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de sudoare rece.
        Nu peste mult timp am auzit acel zgomot apropiindu-se, tot mai mult, până ce treptele care conduceau la Palatul Justiţiei s-au cutremurat sub greutatea gloatei ce venise într-un număr foarte mare.
        Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate, mi-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu... Ajungând la uşa din interior, care conduce la sala de judecată şi auzind acel zgomot mare de glasuri, n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, ci am rămas să privesc prin perdeaua de purpură.
        Ce privelişte, Fulvio! Ponţiu stătea pe tronul său, făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjură pe reprezentanţii săi; şi, deşi în aparenţă fără teamă, cum voia el să apară, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, totuşi, eu mărturisesc că am putut pricepe grozăvia chinului său.
        În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge stătea Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea vedea nici mândrie, nici frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel; blândeţea Lui m-a umplut de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă mai răsunau cuvintele din vis: "Daţi-mi sângele ce am vărsat pentru voi!"
        În jurul Lui, plină de furie şi turbată, stătea mulţimea, care Îl adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite texte din Lege pe care le aveau legate pe frunţi. Toate aceste feţe fierbeau de egoism şi erau pline de ură; pot spune că mi se părea că pe faţa lor strălucesc flăcările infernului şi că spiritele lui Nemera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice, întocmai ca acelea ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după ce se făcu un semn din partea lui Ponţiu, se lăsă tăcere.
        - "Ce vreţi voi de la mine?" - întrebă el.
        - "Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul" - răspunse unul din preoţi, în numele întregului popor. "Irod Îl trimite la tine, pentru ca tu să-i pronunţi osânda".
- "Cu ce Îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea vinei Lui?"
        După aceste întrebări a început din nou să se audă ecoul ţipetelor lor.
        - "El a prezis distrugerea Templului; El se intitulează Rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu; El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron", strigau leviţii.
        - "Să fie răstignit!" ţipa mulţimea înfuriată. Acest strigăt îşi păstrează şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul jertfei Sale neprihănite se perindă adeseori prin faţa ochilor mei.
        Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lor prefăcute:
        - "Aşadar, Tu eşti Împăratul Iudeilor?"
        - "Tu zici aceasta", răspunse Iisus.
        - "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?" Îl întrebă iarăşi Pilat.
Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ýipetele se reânnoiră atunci şi mai accentuat ca înainte şi acum, întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei începură să strige:
        - "Daţi-ni-L nouă, ca să moară pe cruce!"
        Ponţiu îi făcu din nou să tacă, zicându-le:
        - "Eu nu găsesc nici o vină acestui om şi am să-L eliberez".
- "Dă-ni-L nouă! Răstigneşte-L!" se repetă strigătul mulţimii. Eu n-am putut asculta mai departe; am chemat un rob al meu şi l-am trimis la soţul meu, să-l cheme pentru a vorbi puţin cu el.
        Ponţiu părăsi sala judecăţii fără întârziere şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui zicând:
        - "Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui Acestui Neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor! Eu L-am văzut într-un vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer moartea Lui... Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva Lui! O! Crede-mă, că numai o singură picătură a acestui sânge, va cauza în veşnicie osândirea ta!"
        - "Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane e alcătuit dintr-un număr foarte redus de soldaţi şi ca atare, o asemenea apărare este neinsemnată, faţă de acest popor înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată e întocmai ca a eumendiţilor, de unde aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă dureroasă".
        După aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură, iar eu m-am prăbuşit într-o adâncă descurajare şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi al maltratărilor din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult, din cauza răbdării Lui nemărginite.
        Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură aceasta, ţipetele: "La moarte, la moarte", răsunau mai asurzitor decît înainte.
        După o veche tradiţie, guvernatorul elibera totdeauna de Paşte câte unul din condamnaţii la moarte, ca un semn al binefacerii romane, acesta fiind şi graţiat. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un mijloc de a-L elibera pe Iisus, Ponţiu întrebă poporul cu glas tare:
        - "Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Baraba sau pe Iisus, numit Hristos?"
"Eliberează pe Baraba", strigă mulţimea. Baraba era un tâlhar şi criminal cunoscut bine prin împrejurimi din cauza cruzimilor săvâşite de el. Ponţiu întrebă din nou: "Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?"
        - "Să fie răstignit!" strigară ei.
        - "Dar ce rău v-a făcut El?"
        Cu şi mai multă furie ei strigară:
        - "Să fie răstignit!"
        Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământul semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-am putut vedea o furtună atât de zgomotoasă ce agita mulţimea, niciodată încăierările în forum nu au avut atâta influenţă chinuitoare asupra auzului meu. Nicăieri eu nu mai puteam găsi linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei. Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi chiar moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu puteau întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii Săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea, fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui, mi se părea mie, se înălţa către tronul cel nevăzut, ca o flacără curată ce se oferea pentru arderea de tot a păcatelor lumii.
        Judecătoria era plină de mulţime care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului şi în fiecare minut se adăugau glasuri noi acestui cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă.
        O! Fatal ceas al pierzării!!!...
        Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se citea îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile în mod simbolic, în ligheanul plin cu apă, zicând:
        - "Eu să ştiţi că mă consider nevinovat de sângele acestui drept ce urmează a fi vărsat".
        - "Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" zbiera nefericitul şi nebunul de popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii, ca turbaţi, Îl răpuseră. Eu am urmărit cu ochii mei Jertfa, care era condusă la înjunghiere...
        Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza unor bătăi accelerate de inimă: mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Eu am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care dădea în curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat. "Aici au bătut cu biciul pe Nazarinean!" îmi spunea una din roabele mele. "Acolo L-au încoronat cu spini" spunea o altă roabă. "Soldaţii L-au batjocorit, zicându-I Regele Iudeilor, lovindu-L peste faţă". "Acuma El îşi dă sufletul!" răspunse a treia roabă.
        Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea întocmai ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţeau întristările mele şi suferinţele ce le simţeam atunci în pieptul meu. Am simţit, îţi spun, că s-au întâmplat evenimente cu totul supranaturale în acea nenorocită zi. Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, plu teau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor...
        Astfel, oraşul plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre. O groază de nedescris îmi răpi privirea spre un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva, fără ca să ştiu ce; pe la ceasul al nouălea al zilei, întunericul se îngroşă şi avu loc un puternic cutremur de pământ, care zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi că stihiile se prefăcuseră în haosul primitiv. Eu mă lăsai pe pământ, iar în acel timp una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea; palidă, disperată şi cu ochii speriaţi, striga:
        - "A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai este pentru sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut pe cei drepţi înviaţi, care fuseseră dispăruţi demult din Ierusalim: profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui  Atotputernic se răspândeşte ca o flacără". Când auzeam aceste cuvinte, mi se părea că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâiam picioarele; am ieşit la scări, unde l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi alte popoare. Niciodată nu a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în această clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se. Eu am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând în urmă: "Acela pe care noi L-am omorât a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!"
        Eu intrai în marea sală. Acolo stătea Ponţiu care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, mi-a zis disperat: "Ah! Pentru ce nu te-am ascultat, Claudio! Inima mea întunecată nu va mai gusta niciodată liniştea. Pentru ce nu am putut apăra pe acest înţelept cu viaţa mea?!".
        Eu nu mai avui îndrăzneala de a-i mai răspunde. Nu puteam găsi nici cuvinte spre a-l întări sau înviora şi de a-l abate de la acea nefericire, care ne pecetluia în veci pierzania. Tăcerea noastră de mormânt era întreruptă numai prin ecourile tunetelor, care răsunau prin toate coridoarele palatului.
        Fără a ţine seama de furtună, un om bătrân s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră şi, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: "Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce corpul lui Iisus şi să-L înmormântez în mormântul meu". "Du-te şi ia-L!" răspunse Ponţiu, fără a ridica ochii să-l privească. Bătrânul ieşi; am văzut că se uni cu un grup de femei, îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi-l aşteptau la poartă.
        Astfel s-a terminat acea zi fatală! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, într-o peşteră săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.
        Dar acum află, Fulvio!
        A treia zi, plin de strălucire, mărire şi triumfător, El se arătă deasupra acestui oraş. El a înviat. Împlinind prezicerile ce s-au făcut cu privire la El şi triumfând prin biruinţa asupra morţii, El S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Săi şi mai pe urmă El a apărut la o mare mulţime de oameni din popor. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii Lui -confirmându-şi mărturia cu sângele lor şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus, atât în faţa tronurilor, cât şi în faţa mai marilor şi judecătorilor. Dar, ca o dovadă şi mai autentică cu privire la acestea, învăţătura Lui a fost încredinţată câtorva pescari. Această învăţătură se răspândeşte în întreg imperiul. Aceşti neştiutori au devenit pe dată oameni cu renume şi vestiţi, cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, căci ea este o adevărată rădăcină roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină.
        De la această dată, soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind pentru procedura sa de către Senat şi de către Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă. Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine soţia prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Sale, ale Aceluia care dăruise mamei pe fiica ei, iar fiicei pe mama sa. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere, care le făcea să le tremure faţa când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
        În acest timp al singurătăţii mele m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce îmi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate cu sfinţenie de mine.
        O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceea, pe care numai singur Dumnezeu a inspirat-o şi a împrăştiat-o pe Pământ! O! Cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte! Ce pace şi bunătate inspiră ele! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
        După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost obligat să demisioneze din postul care-i oferea atâta autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine în toată împărăţia greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti. Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el? Prietenia familială a vieţii conjugale nu mai este între noi; el vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui; eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sângele Aceluia pe care el - nefericitul şi nelegiuitul judecător - L-a osândit. Nu mai am îndrăzneala să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetul cuvintelor lui, acel glas car e a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când, după luarea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că nu le înmoaie în apă curată, ci în acel sânge cald, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
        Într-un timp, eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţă şi de expierea (compensarea) păcatului, dar îţi spun că niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi fără nădejde.
        Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, scăpând de blestemul care ne urmăreşte, el a descărcat din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar aici, în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi stâncile ciudate, chiar şi aici pot auzi cu câtă indignare se pronunţă numele bărbatului meu! Cei care erau trimişi să predice învăţăturile Lui Iisus au scris între îndrumările lor şi cuvintele: "E l a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat". Grozav blestem, care în toate veacurile va fi repetat.
        Iartă Fulvio! Şi te rog să plângi şi tu, care mă doreşti. Să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea, cât mai repede, toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

                                                          Scuză-mă! Claudia

         *Dacă, după cum susţin unele documente, Pilat, pierzând încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, cum a făcut şi Iuda, soţia sa a murit ca o creştină şi chiar a suferit mult, fiind prigonită pentru credinţa ei în Hristos. Grecii o numără printre sfinţii lor, serbându-i amintirea pe 24 decembrie.

        Originalul acestei scrisori se află în bibliotecile Vaticanului de unde, pe la 1643, a fost copiată şi trimisă episcopului Dionisie al Constantinopololui, care a publicat-o. A fost apoi publicată în Bulgaria, în 1875.

  
Moartea lui Pilat*

Un înşelător a adunat pe muntele Gazirim o mulţime, pentru a le arăta vasele ascunse de însuşi Moise. Pilat, auzind de această adunare, care se presupunea că este contra romanilor, folosi această ocazie pentru a se răzbuna pe acei pe care îi ura de mai înainte din cauza fărădelegilor lor. El îi înconjură cu cavalerii săi, ordonînd ca să omoare pe capii lor, iar mulţimea să o împrăştie cu lăncile, lovind apoi pe ori care îl va ajunge.
        Samaritenii concetăţenii celor omorâţi s-au plîns împotriva lui la guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele Cezarului cu acelaşi nume, fiincă cei din Iudeia aparţineau de acea autoritate superioară. Pilat a fost găsit vinovat de Vitelia. El a dat poruncă, ca Pilat să plece la Roma, spre a se înfăţişa Cezarului Tiberiu. Acesta avea de asemenea ceva nemulţumiri din cauza plângerii făcute de Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de condamnare a lui Iisus. Pilat nu s-a putut îndreptăţi în faţa lui Tiberiu Cezar, din care cauză a fost internat în Galia, la anul 37 după Hristos. De acolo la înaintat la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii şi mustrării de cuget.

       * Pasaj extras din Istoria lui Nichifor Kalist volumul 2 capitolul 10.

                       
Revizuirea Procesului Lui Iisus - Ierusalim, iulie 1931

                                            
           

Revizuirea procesului Domnului IISUS HRISTOS – IERUSALIM, 1931, IULIE*
           
           
                "Ierusalim, 25 iulie 1931. După cum s-a anunţat îndeajuns mai înainte, astăzi a avut loc dezbaterea de revizuire a procesului care a osândit pe Iisus Hristos la moarte. La ora 4 fix (dim.) clădirea tribunalului era arhiplină şi a fost nevoie de intervenţia poliţiei pentru a împiedica restul publicului să intre.
               La începutul dezbaterilor erau de faţă o mulţime de jurisconsulţi din diferite ţări, care fuseseră invitaţi special să ia parte la dezbaterea acestui proces. Curtea cu juri a fost compusă din cei mai de seamă bărbaţi ai rasei ebraice şi, încă de la început, s-a obligat să dea verdictul cu toată dreptatea şi să stabilească greşeala din sentinţa dată pe vremuri. Preşedinte al tribunalului era dr. Veidelsel, unul din cei mai de seamă legişti evrei. Apărarea a luat-o avocatul Reichswev, iar acuzator era dr. Blandeisler.
              La ora 14:30 s-au început dezbaterile, când preşedintele a dat cuvântul acuzării. Dr. Blandeisler desfăşură apoi o arhivă de documente care conţinea în jur de 1000 de pagini dactilografiate. El a început să arate că judecata care a osândit pe Iisus a căutat să procedeze după dreptate, căci pe acea vreme nimeni nu putea vedea în El pe Fiul lui Dumnezeu, decât numai ucenicii Lui. El a fost vătămător pentru societate, ca un conspirator primejdios care aduna în jurul Lui persoane, pentru a se împotrivi stăpânirii şi care predica o religie inexistentă. El a trebuit în mod necesar să fie osândit, ca şi alţii mulţi înainte de El .
             După aceea, preşedintele tribunalului a dat cuvântul apărătorului, avocatul Reichswev. Acesta s-a ridicat în cea mai adâncă tăcere din partea adunării. El a spus că va dovedi că acea sentinţă a fost nedreaptă şi că Iisus a fost o victimă a nenumăratelor greşeli din justiţia de atunci. El a arătat că Hristos nu putea fi osândit la moarte, pentru că nu comisese nici o crimă. El predica numai o religie, care aducea mântuire, dar pe care egoismul oamenilor de pe atunci nu voia s-o recunoască. Cum putea fi învinuit Hristos de vreo greşeală? Nimeni nu avea nici o dovadă. El a amintit de Pilat care a zis: "Eu nu găsesc nici o vină într-însul!" şi ca semn al nevinovăţiei Sale, Pilat şi-a spălat mâinile înaintea învinuitorilor Săi, dar pentru că aceştia îl ameninţau că-l vor pârâ pe Pilat la Cezar, el a dat pe Hristos în mâinile lor.
             Apărătorul şi-a continuat apărarea sa (un model de elocvenţă) şi a rugat pe juraţi să nu fie egoişti şi, pentru interese de stat, să nu jertfească interesele dreptăţii curate. El i-a făcut atenţi, să se gândească, că Acela osândit pe vremuri este acum în Cer şi este gata să ierte nedreptatea ce a suferit-o. După o apărare de cinci ore, apărătorul şi-a încheiat pledoaria.        
            Şedinţa a fost suspendată, iar juraţii s-au retras pentru deliberare.
           Apoi preşedintele a citit următoarea sentinţă:
 "Cu 4 (patru) voturi pentru şi unul contra, Cel osândit a fost achitat, fiind dovedită completa Lui nevinovăţie. Acuzarea Lui a fost una din tristele rătăciri, care a adus pedeapsa divină asupra rasei ebraice, până ce ea va fi liberă de vina ei".
           Apărarea a fost viu ovaţionată, apoi mulţimea s-a retras liniştită".

*Relatarea a fost preluată după ziarul "Telegraf"