CATEHISM CREȘTIN ORTODOX
Sursa: http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/?cat=5
Ce
este mântuirea?
Mantuirea este
eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in
Hristos. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa, invierea si
inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, si ne-o insusim prin harul
dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune. De
mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu – voieste ca toti oamenii
sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului» (I Timotei 2, 4).
Oare
unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?
Acest adevar se
gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei
3, 15).
De
la cine are Biserica Ortodoxa acest adevar?
Biserica Ortodoxa are
acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte prin patriarhii,
dreptii si proorocii Vechiului Testament, care au avut o viata si cugetare
sfanta, si apoi in mod desavarsit prin insusi Fiul Sau intrupat, Domnul nostru
Iisus Hristos, Mantuitorul, cum spune Sfantul Apostol Pavel: «Dupa ce Dumnezeu
odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri
prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe
Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a facut si veacurile; Care fiind
stralucirea slavei si chipul fiintei Lui si Care tine toate cu cuvantul puterii
Sale…» (Evrei. 1, 1-3),
Cum
a dat Dumnezeu acest adevar?
Acest adevar l-a dat
Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiasca.
Care
este cea mai mare grija a credinciosului in viaţa aceasta?
Cea dintai datorie si cea mai mare
grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic
pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul
Mantuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si
va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau?»
(Marcu 8, 36-37).
Revelaţia dumnezeiască
Ce este Descoperirea dumnezeiasca?
Descoperirea sau Revelatia
dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor,
pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L
cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se
mantuiasca.
Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire?
Descoperirea dumnezeiasca
dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. “Dumnezeu este iubire” (I
Ioan 4, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sfintii Parinti.
Prin ea Dumnezeu revarsa lumina si caldura Lui, cea mai presus de fire, asupra
intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea
de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta
lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.
Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toti oamenii?
Descoperirea dumnezeiasca a fost
data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar, intrucat
nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost
incredintata anumitor oameni alesi, care la randul lor s-o vesteasca celor ce
doresc a o primi.
De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea direct de la
Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuita de
necuratia sufletului si a trupului lor, in urma caderii in pacat a
protoparintilor nostri.
Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu in acest scop au fost
patriarhii, Moise, dreptii si proorocii, care au primit si au vestit cuvantul
lui Dumnezeu in sanul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusa
oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru
Iisus Hristos, “Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in
lume” (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca
prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in Biserica intemeiata de El si intrata
in istorie la Cincizecime.
Ce este Descoperirea dumnezeiasca?
Descoperirea sau Revelatia
dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor,
pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L
cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se
mantuiasca.
Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu
aceasta Descoperire?
Descoperirea dumnezeiasca dovedeste
marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,
8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sfintii Parinti. Prin ea Dumnezeu
revarsa lumina si caldura Lui, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi
si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de
adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni
s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.
Dumnezeu a dat Descoperirea Sa
pentru toti oamenii?
Descoperirea dumnezeiasca a fost
data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar, intrucat
nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost
incredintata anumitor oameni alesi, care la randul lor s-o vesteasca celor ce
doresc a o primi.
De ce nu toti oamenii pot primi
Descoperirea direct de la Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuita de
necuratia sufletului si a trupului lor, in urma caderii in pacat a
protoparintilor nostri.
Care au fost vestitorii Descoperirii
dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu in acest
scop au fost patriarhii, Moise, dreptii si proorocii, care au primit si au
vestit cuvantul lui Dumnezeu in sanul poporului evreu. Aceasta Descoperire a
fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat,
Domnul nostru Iisus Hristos, “Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul
ce vine in lume” (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea
dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in Biserica intemeiata de El
si intrata in istorie la Cincizecime.
E posibil ca Dumnezeu
să Se descopere oamenilor?
Da, este posibil. S-a
sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici, ca
Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. intai, pentru ca Dumnezeu cel
nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu S-ar fi putut
apropia si nu ar fi avut deci cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este
marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu
S-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate nu
ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea.
Acei pagani si
eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala,
lipsita de viata si mai ales de iubire. Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea
oprelisti, fiindca, dupa invatatura Bisericii, Dumnezeu este o fiinta
personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si, deci, si cu oamenii.
Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai indepartate
timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa: “in multe
induri si in multe chipuri odinioara Dumnezeu graind parintilor prin prooroci,
in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul” (Evr. 1,1).
Ca izvor al vietii si
al iubirii, Dumnezeu Se apleaca si Se descopera continuu oamenilor. El nu e
niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salasluieste si in inimile
noastre. Descoperirea dumnezeiasca priveste pe oameni si ei pot s-o primeasca.
Ei sunt “chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si, prin aceasta, indreptatiti la
cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo incat
Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin
intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiasca, apoi,
si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul
lamureste aceasta zicand: “In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te
doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
Insetat-a sufletul
meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”
(Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa
Dumnezeu: «Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru
pana nu se va odihni intru Tine».1 (Fer. Augustin, Marturisiri, I, 1, Migne, P.
L., XXXII, col. 661) Ca fiinta inzestrata cu minte, intrucat este creat dupa
“chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevaruri din partea lui
Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere a
adevarurilor date, in cei care s-au facut vrednici de El printr-o viata aleasa
si au primit harul Duhului Sfant.
De ce are o
autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca decat mintea omeneasca in
lucrarea mantuirii?
Pentru ca Descoperirea
dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu
insusi, Care e Adevarul (Ioan 14, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de
implinirea pana astazi a atatora dintre cele vestite de aceasta Descoperire.
Mintea omeneasca poate intelege unele dintre cele cuprinse in Descoperirea
dumnezeiasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire.
Pentru ca mintea
noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui
sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi
cunoscuta pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la
indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile
Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea
cuvantului despre El.2 (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II.
col. 226) Descoperirea dumnezeiasca e vrednica de a fi primita de mintea
noastra.
Daca mintea isi pune
increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim
sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu
insusi?3 (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai
cuminte, zice Origen, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu?»4 (Origen Contra
lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676) De asemenea, Sfantul Ioan Gura de
Aur ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand
cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea.
Judecata si vederea noastra se pot insela; cuvantul Lui, niciodata.
Descoperirea naturală şi
supranaturală
Cate
feluri de Descoperiri sunt?
Privita in izvorul
ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiasca e una singura. Daca, insa, tinem
seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua
feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii; si al doilea, Descoperirea
data pe calea mai presus de fire, adica pe calea supranaturala. Aceasta din
urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.
Ce
se intelege prin Descoperirea pe calea firii?
Prin Descoperirea pe
calea firii, numita si Revelatia naturala, se intelege comoara de invataturi pe
care natura si firea omeneasca ni le dezvaluie despre existenta si unele
insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim ne spune ca este
Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebuie sa aiba un Ziditor,
pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea
desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic,
prea intelept si prea iubitor.
Intreaga fire ne
graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: “Cerurile spun slava lui
Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria.Ziua zilei spune cuvant si
noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror
glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile
lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia
ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei – spune Sfantul
Atanasie.5 (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68)
Chiar daca unele
popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare
decat ele.6 (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137)
«intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea
lor: “Dumnezeu ne-a facut”. Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii
filozofi si din arta au cunoscut pe artist”.7 (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2,
2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776)Sfantul Apostol Pavel intareste si adanceste
cuvantul Psalmistului: “Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii,
intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei
sa fie fara cuvant de aparare” (Rom. 1, 20).
Ce
se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea
supranaturala?
Se intelege
Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti oameni alesi (in Vechiul
Testament) si mai apoi prin insusi Fiul Sau intrupat (in Noul Testament). Prin
Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca exista Dumnezeu si la cateva
dintre insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am
deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de
bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea
supranaturala. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita
numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea sau
Revelatia supranaturala nu poate fi primita si inteleasa decat de omul
credincios, adica prin credinta.
Prin ce s-a dat oamenilor
Descoperirea supranaturală?
Ea a fost data uneori
prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda
aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui
Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa inviere catre ucenicii
Sai (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe
ori, Descoperirea pe calea supranaturala e data sufletului omenesc printr-o
luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea
cugetarii sale.
Aceasta luminare a
sufletului si inzestrare a lui cu puterea de a primi anu-mite adevaruri ale
Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca.
Avem aici o
Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem
numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sfanta Scriptura spune chiar si in Vechiul
Testament, in multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum
2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grait prin gura proorocilor. Sfantul
Apostol Pavel rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: “Dupa ce
Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a grait parintilor
nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin
Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si
prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata
religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire omul are
cunoasterea celor duhovnicesti si poate deveni duhovnicesc.
Cand
s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?
Aceasta Descoperire
s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului,
care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata-5508 ani-se
poate imparti in trei parti: Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni,
pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la
randu-i in doua: 1) de la facerea primilor oameni pana la caderea in pacat; 2)
dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din
aceste doua rastimpuri. In rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directa din
partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea
direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in
lume si petrecea impreuna cu acest om.
Partea a doua a
Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate
veacurile-aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie
odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare
pentru Descoperirea cea deplina. Sfantul Apostol Pavel o numeste “calauza catre
Hristos” (Gal. 3, 24). Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii
harului si adevarului (Ioan 1, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si
se incheie cu ultima scriere a Noului Testament.
Ne gasim pe treapta
cea mai inalta a Descoperirii dumnezeiesti facute in persoana insasi a
Mantuitorului, Care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca Acela Care
este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfantul Apostol Pavel
spune aceasta in chip hotarat: “in zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a
grait noua intru Fiul” (Evr. 1, 2), si tot el o lamureste, aratandu-i si
scopul: “Facandu-ne cunoscuta taina voii Sale dupa buna Lui socotinta, astfel
cum hotarase la Sine mai inainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate sa
fie iarasi unite in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant – toate intru
El” (Efes. 1, 9-10).
Iisus
Hristos este plinirea şi desăvârşirea Descoperirii
De unde stim ca Iisus Hristos este desavarsirea si plinirea
Descoperirii?
Din Sfanta Scriptura, din implinirea
intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine.
In adevar, Sfantul Apostol Pavel precizeaza: “Iar cand a venit plinirea vremii,
a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei
de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea” (Gal. 4, 4-5).
Sfintele Evanghelii si intreg Noul
Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu
intrupat si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti. Proorociile Vechiului
Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au
implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos.
Sfintii Evanghelisti si Sfantul
Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in
persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia-supranumit si Evanghelistul Vechiului
Testament-vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si
proslavirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toata aceasta proorocie s-a implinit
intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul
Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei
26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele crestine, pagane si iudaice
din veacurile 1 si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos ca Dumnezeu – Om
este o persoana istorica sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea
sub Pontiu Pilat. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o
alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele
lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea
intemeietorului ei.
Se poate vorbi despre trepte
ale Descoperirii dumnezeieşti?
Se poate vorbi cu
toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeiasca poate fi
impartita in trei mari perioade de timp. Fiecareia dintre aceste perioade ii
corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste
trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o
ordine neschimbata.
Timpul de la caderea
in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai stradanii ale
firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si
ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta
patriarhilor. La fel, dupa darea Legii.
Dupa venirea
Mantuitorului, Care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale
Descoperirii de dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica
admite trepte in lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc,
Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca,
infatisate prin cele doua Testamente.
Sfantul Grigorie Teologul, vorbind
despre schimbarile produse de catre acestea in viata omenirii de-a lungul
timpului, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: «Cele doua
Testamente sunt doua cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie
la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un
al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta».8 (Sf.
Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D,
161 A) Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti.
Treapta de la Vechiul
la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii
Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului
Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e
adevarat. Mantuitorul zice: “Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau
Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca adevarat zic voua: inainte de
a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din Lege, pana ce vor
fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie
«plinite» in lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): “Ati auzit ca
s-a zis celor de demult…”, “Iar Eu zic voua” (Matei 5, 21 s.u.).
Noul Testament e
dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul
cel de sus», care face sa treaca “umbra legii”. Sporul in descoperirea
persoanelor Sfintei Treimi e aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca:
«Adaosuri partiale», «inaltari», «inaintari» si «treceri din slava in slava».9
(Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfant insusi Si-a
randuit lucrarea Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a
Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de
Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare,
la Cincizecime, S-a aratat in chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col.
164 A)
De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai
inalta treapta a credintei?
Pentru ca invatatura
crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus
Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu
si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: “Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul – Nascut, Fiul, Care este in sanul
Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mantuitorul insusi declara:
“Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9).
Caci “nimeni nu
cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat
numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus
Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeiesc, pe
care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta
adusa de El a astamparat si astampara setea dupa adevar a nenumarate suflete.
Ea a schimbat fata
lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din
nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de Izvorul nesecat al vietii
netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea
Psalmistului: “Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti
si fa-i sa fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca
2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere
religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si
nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii
religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu se desfata de adevar,
de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.11 ( Fer. Augustin,
Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608)
Semnele
Descoperirii dumnezeieşti
Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca?
Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua
cai:
1. printr-una personala, aflata in cercetator;
2. prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii.
Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire.
Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.12 (Epistola catre Diognet, 8,
6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; in Scrierile Parintilor Apostolici, in
“P.S.B.”, Bucuresti, 1979, p. 342) Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de
fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus
de om. Cea de-a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea
dumnezeiasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne
vadite ale Descoperirii dumnezeiesti.
Care sunt semnele adevaratei
Descoperiri dumnezeiesti?
Semnele Descoperirii dumnezeiesti sunt urmatoarele:
1) Inaltimea invataturilor descoperite;
2) Curatia lor dumnezeiasca;
3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.
Aceste semne sunt launtrice si ele pot fi intelese numai
cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de
evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se daruieste unei asemenea cercetari.
Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara:
minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei
prin care se face Descoperirea.
Ce sunt minunile
Minunile sunt fapte
dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte
savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand legile
mintii si ale firii, care se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor,
si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile
arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu
este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este insusi
izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra
oamenilor si asupra Sa insusi.
El a oprit furtuna pe
mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile
si pestii, a vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: “De
n-as fi facut intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar
avea” (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-Si,
cea mai mare este invierea Sa din morti.
Minunile Sale
dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeiasca, asa cum El insusi declara:
“Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le
fac, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au facut
si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia
prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona,
Apostolii si altii. Dar acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui
Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhului de sus cu ei.
Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?
Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de
conditii, dintre care insemnam:
1) Sa fie vrednice de numele lui
Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie;
2) Sa se produca cu mijloacele cu care
s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;
3) Sa nu se tagaduiasca unele pe
altele sau sa se opuna unele altora;
4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si
Sf. Traditie;
5) Sa urmareasca mantuirea sufletului
omenesc;
6) Sa aduca folos si spor vietii
sufletesti, nu mortii sau pacatului;
7) Savarsitorul minunii sa graiasca
numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese
personale sau scopuri egoiste.
8) Sa indrepte moravurile la cei ce
vad minunea13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9) Sa poarte in ele siguranta si
puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Sa dovedeasca lucrarea proniei
dumnezeiesti.
Ce sunt proorociile?
Proorociile sau profetiile sunt
aratari prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevaruri si intamplari
care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea
mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in proorocii nu pot fi
cunoscute pe cale fireasca.
Proorociile sau profetiile talmacesc
vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa
o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si
multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul
Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de
proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale
Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc
de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe
superstitii.
Proorociile dumnezeiesti sunt
facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor
autoritate sta m implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant
este autorul lor14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305)
“Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu”, zice Teofil
al Antiohiei14 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI,
col.1045).
Cele mai insemnate proorocii ale
Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii,
numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului
(Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13,
LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia
XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat
ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au implinit intocmai16 (Fer.
Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se vad, 7, 10, Migne P.L. XL,
col. 180).,
Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?
Ele trebuie sa intruneasca aceleasi
conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Parinti atrag in repetate randuri
atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe
care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult suntem datori sa cugetam cu
evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa
combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales
la sfarsitul lumii “se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si
vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei
alesi” (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt
si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati
sa-si faca lucrul lor. Lactantiu ne spune ca adevaratii prooroci:
1.Predica toti un singur Dumnezeu,
2.Nu sufera de nebunie,
3.Nu sunt inselatori,
4.Nu umbla dupa averi sau castig,
5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc
cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu,
6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai,
7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor
si a mortii17 (Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne
P.L. VI, col.127).
Pentru ca El a facut
aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor,
potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta
este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta
ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea
Descoperirii.
Repetarea
Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului
Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru
Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a
avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de
numele si puterea lui Dumnezeu.
Sustinerea ca
repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in picioare,
pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El
era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este
ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti
(Luca 16, 31).
Descoperirea
dumnezeiasca cea mai presus de fire se gaseste in Sfanta Scriptura si in Sfanta
Traditie.
Sfanta Scriptura sau
Biblia este colectia cartilor numite ale Vechiului si ale Noului Testament,
scrise sub insuflarea Duhului Sfant, intr-un rastimp de aproape 1500 de ani,
adica de la Moise (cca. 1400 i.Hristos) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100
d.Hristos). Aceste carti sunt comoara cea mai pretioasa de lumina si mantuire
pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le pastreaza ca pe un odor de mare
pret si le foloseste ca pe un izvor de apa vie din care soarbe invatatura cea
dumnezeiasca.
De
ce Sfanta Scriptura se mai numeste si Biblie?
Cuvantul “Biblie”
este de obarsie greceasca si inseamna “carti” sau “carte”. “Cartile” sau “cartea”
Sfintei Scripturi si-au pastrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de
Biblie, atat pentru ca Sfanta Scriptura a fost scrisa o buna parte in limba
greaca, cat si pentru ca, la inceput, in primele veacuri ale crestinismului,
invatatura cuprinsa in ea a fost propovaduita mai ales in graiul grecesc, asa
cum arata documentele timpului, indeosebi Sfanta Traditie.
Acest cuvant, Biblie,
care e cel mai intrebuintat, atat de crestini cat si de necrestini, infatiseaza
deci Sfanta Scriptura ca pe o carte in sine, singura care de-a lungul istoriei
si-a pastrat acest nume fara alt adaos si pe care noi credinciosii o socotim
cartea mai presus de toate celelalte carti, cartea cartilor, cartea pe care,
daca n-o putem numi cea mai mare ca intindere, o putem numi cea mai pretioasa,
pentru cuprinsul si roadele ei in sufletele noastre.
Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi?
1) Sfanta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de
oricine: invatat sau neinvatat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde invataturi
mantuitoare si folositoare, caci ne vorbeste despre Dumnezeu si despre
mantuirea noastra in comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului
Duhului Sfant. «Iar scopul si rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfantul
Atanasie cel Mare, acea vestire indoita despre Mantuitorul: ca El a fost
pururea Dumnezeu si Fiu, fiind Cuvantul si stralucirea si intelepciunea
Tatalui; si ca pe urma, luand trup pentru noi din Fecioara Maria, Nascatoarea
de Dumnezeu, S-a facut om.
Iar aceasta indoita vestire se poate
afla, urmarind-o in toata Scriptura de Dumnezeu insuflata» cum insusi Domnul a
spus: “Cercetati Scripturile, ca ele sunt cele ce marturisesc despre Mine”
(Ioan 5, 39)17 (Sfantul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor,
XXIX, in Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, “P.S.B.”, Bucuresti, 1987,
p. 357). Ea ne invata apoi cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu, adica bine18
(Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159),
in intelesul cel mai deplin al acestui cuvant.
Sfanta Scriptura spune numai
adevarul, caci Duhul Sfant n-a inselat pe slujitorii Sai, proorocii19 (Sf.
Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin,
Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaste
prin firea si prin mintea lor lucruri asa de mari si de dumnezeiesti, ci numai
printr-un dar coborat de sus asupra oamenilor sfinti.
2) Sfanta Scriptura are o unitate
desavarsita. Acelasi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cartilor ei,
desi acestea sunt deosebite intre ele din punct de vedere al continutului si al
formei de exprimare. Fiind data prin Sfantul Duh, Sfanta Scriptura cuprinde
adevarul. Nimic nedrept sau prefacut nu se afla intr-insa20 (Sf. Clement
Romanul, Scrisoarea I catre Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300).
Sfanta Scriptura nu se contrazice21 (Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Dialogul
cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra
ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic
invatatorii si scrierile pagane22 (indemn catre Greci, cap. 8, Migne, P. G.,
VI, col. 256). Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este
pentru ca toti au vorbit insuflati de un singur Duh, al lui Dumnezeu23 (Teofil
al Antiohiei, Catre Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).
3) Sfanta Scriptura are o putere
covarsitoare, prin care a prefacut si preface nenumarate suflete pacatoase in
sfinti. Sfantul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: “Cuvantul
lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua
taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre
incheieturi si maduva, si este judecator cugetelor si gandurilor inimii” (Evr.
4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducator si talcuitor al Sf. Scripturi, se
pronunta astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfant ca acest cuvant (al lui
Dumnezeu)? Ce e mai placut ca aceasta placere?
Ce mancari, ce feluri de miere sunt
mai dulci decat cunoasterea intelepciunii lui Dumnezeu, decat patrunderea in
locurile Sale ascunse, decat privirea la ideea Ziditorului si la cuvintele
Stapanului tau…, decat ca aceste cuvinte ale Stapanului, pline de intelepciune
duhovniceasca, sa invete pe oameni! Aiba ceilalti averile lor, beie din cupe
impodobite cu pietre pretioase, straluceasca in stofe de matase…, fie
neputinciosi in a-si rapune bogatiile prin felurite placeri! Desfatarea noastra
sa stea in a medita la legea Domnului ziua si noaptea, a bate la usa care ni-i
deschisa, a primi painile Sf. Treimi si a merge pe valurile vietii, avand pe
Domnul calauza»24 (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248).
Sf. Scriptura nu ne
poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii, atat pentru ca ea n-a fost data
omenirii de la inceput, cat si pentru ca, atunci cand a fost data, ea n-a fost
singura autoritate in aceasta privinta, ci a avut inaintea ei si apoi odata cu
ea Sf. Traditie, in vatra mereu calda a obstii religioase, sau a Bisericii. Cu
mult inainte de a incepe Moise sa scrie primele carti ale Vechiului Testament,
a existat o evlavie a obstii religioase, chiar mai veche decat aceea a
Patriarhilor. Cartile Noului Testament incep sa apara dupa mai bine de zece ani
de la intemeierea Bisericii.
Ele apar in sanul
acesteia. Si Biserica alege cartile insuflate inca din veacul 1 dupa Hristos.
Biserica este autoritatea hotaratoare in aceasta privinta, cum si in talcuirea
textului biblic. Ea “este stalpul si temelia adevarului” (I Tim. 3, 15), ea
tine “canonul neclintit al adevarului”25 (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor,
1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). In ea lucreaza Duhul Sfant pentru
pastrarea neintinata a adevarului mantuitor. «Unde este Biserica, zice Sf.
Irineu, acolo este si Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo
este Biserica si tot harul, iar Duhul este adevarul»26 (Sf. Irineu, op. cit.,
3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iata de ce Sf. Scriptura nu poate, ea
singura, sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, ci numai in Biserica, impreuna
cu Sfanta Traditie.
Prin “canonul”
cartilor Sf. Scripturi, intelegem totalitatea cartilor sfinte insuflate de
Dumnezeu, mai precis lista acestor carti. Cuvantul “Canon” n-a avut acest
inteles de la inceput. El e imprumutat din limba ebraica, prin mijlocirea celei
grecesti, si insemna, printre altele, “dreptar” sau “regula”. Cu aceste doua
intelesuri il gasim intrebuintat si in Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, dupa
ce da anumite sfaturi duhovnicesti galatenilor, adauga: ” Si cati vor umbla
dupa dreptarul acesta, pace si mila asupra lor si asupra Israelului lui
Dumnezeu” (Gal. 6, 16).
Se numesc, apoi,
“canoane”, cu inteles de “randuiala”, hotararile privitoare la disciplina
bisericeasca si anumite parti care intra in randuiala slujbelor bisericesti.
Cartile Sf. Scripturi cuprinzand “canonul” adica regula de credinta si de viata
au fost numite “canoane” cu acest inteles, dar si cu intelesul de totalitate
sau de lista a scrierilor care contin aceste randuieli. Cuvantul “canon” are
acest inteles atat la vechii iudei, cat si la primii crestini. Exista un
canon al cartilor Vechiului Testament si un canon al cartilor Noului Testament.
Cu
ce conditii au fost primite cartile Sf. Scripturi in canonul biblic?
Cu conditia: 1) ca
invatatura cuprinsa in ele sa fie descoperita de Dumnezeu prin insuflare; si 2)
ca invatatura descoperita in ele sa fie garantata de Biserica. Biserica garanta
invatatura aceasta pe baza vechimii si apostolicitatii, dupa regula lui
Tertulian, ca acel lucru e mai adevarat, care e mai vechi si acel lucru e mai
vechi, care e de la inceput, si acel lucru e de la inceput, care vine de la
Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfant in Bisericile Apostolice27
(Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).
Cartile care intra in canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Iesirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecatorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea intai a Regilor (sau intaia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau intaia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea intaia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea intai a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cantarea Cantarilor
23. Isaia
24. Ieremia (plangerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi
In
afara de cartile canonice mai sunt si alte carti in Sf. Scriptura a Vechiului
Testament?
In afara de cele 39
de carti canonice, Sf. Scriptura a Vechiului Testament mai cuprinde si alte
carti: cartile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci in randul
cartilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare si ziditoare
de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adica celor care se
pregateau sa primeasca credinta crestina. De aceea ele au fost pastrate in Sf.
Scriptura, dupa cartile canonice. Ele sunt pline de intelepciune duhovniceasca
si de aceea Biserica le foloseste pe unele din ele chiar la sfintele slujbe. Acestea
sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cantarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea intelepciunii lui Solomon
8. Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel
11. Cartea intai a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugaciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea,
sunt suplimente sau adaosuri la cartile canonice: Cantarea celor trei tineri
(din cartea lui Daniel); Rugaciunea Regelui Manase (la sfarsitul cartii a doua
Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria
Susanei si Istoria idolului Bel si a balaurului (suplimente sau adaosuri
necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu;
Decretul lui Artaxerxes si Rugaciunea lui Mardoheu si a Esterei.
Canonul
Noului Testament cuprinde 27 de carti si anume:
1. Sf. Evanghelie dupa Matei
2. Sf. Evanghelie dupa Marcu
3. Sf. Evanghelie dupa Luca
4. Sf. Evanghelie dupa Ioan
5. Faptele Sfintilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Romani
7. Epistola 1 a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel catre Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel catre Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel catre Evrei
20. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Soborniceasca a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Soborniceasca a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul
Când au fost scrise cărţile
Vechiului şi Noului Testament?
Cartile Vechiului
Testament au fost scrise inainte de Hristos, intr-un rastimp de peste o mie de
ani (1400-400). Cartile Noului Testament au fost scrise in veacul I, cele mai
multe inainte de anul 70. Numai cartile Sf. Ioan Evanghelistul si Teologul au
fost scrise intre aceasta data si sfarsitul veacului I.
Ce
inseamna Vechiul Testament si ce inseamna Noul Testament?
In vorbirea obisnuita
cuvantul “Testament” inseamna hotararile luate de cineva in scopul de a fi
respectate dupa moarte. Cu acest inteles si pe temeiul descoperirii date prin
Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Evrei (9, 15 si urm.), Sf. Parinti au
invatat ca cele doua Testamente – cel Vechi si cel Nou – arata vointa lui Mesia
de a face mostenitori ai imparatiei vesnice pe cei ce vor crede in El. Cand e
vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament,
cuvantul “Testament” mai are si inteles de “legamant”. El e “Legamantul” dintre
Dumnezeu si om, facut indata dupa caderea acestuia, prin fagaduinta data de
Dumnezeu primilor oameni ca samanta femeii va zdrobi capul sarpelui.
Acest legamant, pe
cale de a fi uitat de oameni, a fost reinnoit fata de Patriarhul Avraam (Fac.
12, 1-4), apoi a fost incheiat, in scris, pe muntele Sinai, intre Dumnezeu si
poporul evreu (les. 20). Despre acest legamant vorbeste Sf. Apostol Pavel in
Epistola catre Evrei (9, 15-28). Toate scrierile care cuprind legea si
Proorocii formeaza Legamantul Vechi, adica Testamentul Vechi, fiindca vorbesc
despre acel Legamant, fiindca sunt date inainte de Hristos si-si afla
implinirea si desavarsirea in El. Scrierile sfinte, date dupa Hristos, formeaza
Legamantul nou, adica Testamentul Nou, fiindca vorbesc despre noua legatura
facuta la Cina cea de Taina intre Dumnezeu si oameni, “legea cea noua”, adusa
lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28).
Sf. Apostol Pavel
arata in chip lamurit invatatura despre cele doua Testamente. Vorbind despre
jertfa Mantuitorului, el zice: “Si pentru aceasta El (Hristos) este
Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferita spre rascumpararea
greselilor de sub intaiul testament, cei chemati sa ia fagaduinta mostenirii
vesnice. Caci unde este testament, trebuie neaparat sa fie vorba despre moartea
celui ce a facut testamentul. Caci un testament ajunge temeinic dupa moarte,
fiindca nu are nici o putere cata vreme traieste cel ce l-a facut. De aceea,
nici cel dintai n-a fost sfintit fara sange” (Evr. 9, 15-18).
“Evanghelie” inseamna
“veste buna”. Cuprinsul ei a adus si aduce lumii vestea buna care mangaie
sufletele: venirea Mantuitorului, profetita de Vechiul Testament, apoi
invatatura, faptele, patimile, moartea si slavita Lui inviere, inaltarea la
cer, – toate avand loc pentru mantuirea lumii.
Cuvantul “Apostol”
inseamna “trimis”. El priveste in primul rand pe cei doisprezece Apostoli, care
au fost trimisi la propovaduire de insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Acestia
sunt: Petru si Andrei, Iacob si Ioan, Filip si Bartolomeu, Toma si Matei, Iacob
al lui Alfeu si Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul si Iuda Iscarioteanul
(Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urma, dupa tradarea si
moartea Mantuitorului, a fost inlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26).
“Apostol”, in intelesul plin al cuvantului, este si Sf. Pavel, chemat in chip
minunat pe drumul Damascului. “Apostoli” sunt si cei saptezeci(si doi), a caror
misiune e descrisa pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuti
de Sf. Apostol Pavel in lista celor invredniciti de darurile duhovnicesti (I
Cor. 12, 28), cei notati in Scrierile Parintilor Apostolici28 (Invatatura celor
12 Apostoli, 11, 3; in Scrierile Parintilor Apostolici in “P.S.B.”, Bucuresti,
1979, p. 30) si, in inteles mai larg, multi din cei care, mai tarziu, au
contribuit la crestinarea popoarelor pagane.
Avem dovezi clare
despre insuflarea dumnezeiasca a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. les. 4,12;
II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 si altele). Iisus Hristos numeste
Vechiul Testament cuvantul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea
neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descopera pe Dumnezeu (Matei 11, 27;
Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelatia lui Dumnezeu (I Cor. 2,
9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1,17).
Astfel, Sf. Apostol
Pavel ne invata ca “toata Scriptura este de Dumnezeu insuflata si de folos spre
invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru
dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arata, la randu-i, ca “niciodata
proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu
au grait purtati fiind de Duhul Sfant” (11 Petru 1, 21). Insuflarea da Sf.
Scripturi autoritate dumnezeiasca. Este ceea ce intareste Mantuitorul cand zice
despre Legea Vechiului Testament: “Amin zic voua: inainte de a trece cerul si
pamantul o iota sau o cirta din Lege nu va trece pana ce vor fi toate” (Matei
5, 18).
Cartile Noului
Testament s-au scris sub inspiratia Duhului Sfant pe care le-au primit autorii
lor, adica Sfintii Apostoli si Ucenicii lor. In clipa aratarii catre Apostoli,
dupa Inviere, Mantuitorul le spune: “Luati Duh Sfant” (Ioan 20, 22), iar in
momentul despartirii de aceiasi Apostoli, El le porunceste: “Mergand, invatati
toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh”
(Matei 28, 19); “Ca nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este
care graieste intru voi” (Matei 10, 20); “Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe
Care il va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata pe voi toate si va
va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).
Avem
si alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?
Avem dovezile
pastrate de Sf. Traditie. In adevar, multi Parinti si Scriitori bisericesti dau
marturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune ca Scriptura
e desavarsita fiindca e insuflata de Cuvantul si de Duhul lui Dumnezeu, Gura
Domnului, Duhul Sfant, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement
Alexandrinul30 (Clement Alexandrinul, Cuvant indemnator catre Greci, 9, 82, 1,
Migne, P. G., VIII, col. 192).
Insuflarea sau
inspiratia dumnezeiasca este acea inraurire speciala a lui Dumnezeu asupra
autorului Sfant prin care:
1) mintea lui se lumineaza in mod
exceptional prin lucrarea Duhului Sfant, primind o putere de patrundere in
tainele adevarurilor dumnezeiesti si careia i se comunica in parte si adevaruri
noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodata cu puterile proprii, iar voia sa se
intareste pentru a se hotari si persista in cele bune;
2) aghiograful este indemnat sa scrie
ceea ce stie si ceea ce i se va comunica, ca de sus; si
3) aghiograful este ajutat sa nu cada
in vreo greseala.
Atenagora spune ca
Duhul Sfant se serveste de gura Proorocilor ca de un organ, asa cum flautistul
sufla intr-un flaut31 (Atenagora Atenianul, Solie pentru crestini, 7, 9, Migne,
P. G., VI, col. 904, 908). Sf. Ipolit lamureste ca Proorocii vorbeau numai pusi
in miscare de Cuvantul (Logosul), Care se unea cu ei si Care, asemenea
obiectului cu care se atinge chitara, ii facea sa vesteasca lucrurile voite de
Dumnezeu32 (Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728).
Insuflarea ne-o arata
limpede Teofil al Antiohiei, in lamurirea pe care o da in aceasta privinta:
«Profetii care istorisesc facerea lumii n-au fost de fata atunci, dar era de
fata intelepciunea lui Dumnezeu, cea care era in El, si Cuvantul cel Sfant al
Sau, Care este totdeauna impreuna cu El. Acest Cuvant, fiind Duhul lui
Dumnezeu, inceputul, intelepciunea si Puterea Celui Prea Inalt, S-a coborat
asupra Profetilor si, prin ei, a vorbit despre facerea lumii si despre toate
celelalte. Cuvantul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ»33.
(Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. 1064;
Apologeti de limbagreaca in “P.S.B.”, Bucuresti, 1985, p. 302) In marea Sa
intelepciune, Dumnezeu vorbeste prin oameni, asemenea oamenilor34 (Fer. Augustin,
Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537), spre a se
face inteles.
Sfânta Scriptură poate fi
înţeleasă uşor?
Nu. Intelegerea
Sfintei Scripturi nu este la indemana fiecaruia dintre noi, oamenii, fiindca
adevarurile pe care ea ni le prezinta sunt mai presus de mintea noastra
omeneasca, sunt adevaruri dumnezeiesti care se adreseaza celor credinciosi si
cu viata duhovniceasca. De altfel, ea insasi marturiseste ca talcuirea ei nu e
lucru usor. La intrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea
din proorocia lui Isaia, daca intelege ce citeste, cel intrebat raspunde: “Cum
as putea, de nu ma va calauzi cineva?” (Fapte 8, 31).
Sf. Apostol Petru
scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: “In toate epistolele sale
sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti
le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (11 Petru
3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o lauda sincera a
Legii Domnului, ci si o rugaciune neintrerupta pentru dobandirea adevaratei ei
intelegeri.
Sf. Parinti si
Scriitori bisericesti au aratat, in repetate randuri, greutatile intampinate
pentru intelegerea Sf. Scripturi. Origen spune ca intelesul Scripturii nu se
descopera de la inceput cititorilor, mai ales celor necunoscatori in lucrurile
dumnezeiesti, sau care sunt necredinciosi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice
el, fiindca intelesul Scripturii e un lucru supraomenesc35 (Origen, Despre
principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303).
Putinatatea
intelegerii noastre nu poate patrunde stralucirea dogmelor36 (Idem, op. cit.,
loc. cit., p. 304). Aceasta e una din cauzele principale ale caderii in
erezie37 (Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne
recomanda ca partile neintelese din Scriptura sa le apropiem de altele, care
sunt clare, spre a le patrunde unele prin altele38 (Fer. Augustin, Despre
invatatura. crestina, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV, col. 80). Sf. Ioan
Damaschin ne indeamna ca: «daca citim o data, de doua ori, si nu intelegem ce
citim, sa nu ne trandavim, ci sa staruim, sa meditam, sa intrebam. Caci spune
Scriptura: “Intreaba pe tatal tau si-ti va da de stire, intreaba pe batrani
si-ti vor spune” (Deut. 32, 7). Cunostinta nu este a tuturor»39 (Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, p. 286)
Cum trebuie interpretată sau
înţeleasă Sfânta Scriptură?
Sf. Scriptura
cuprinde trei intelesuri:,
1. intelesul dupa litera, obstesc, sau
istoric;
2. intelesul mai inaintat sau sufletesc;
3. intelesul duhovnicesc.
Origen, care e
izvoditorul acestor trei trepte ale talmacirii Sf. Sripturi, sustine ca
intelesul cartilor insuflate se imparte dupa cele trei feluri de credinciosi
aflatori in Biserica: cei simpli, cei inaintati si cei desavarsiti. «Cei simpli
sa-si intareasca (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest inteles dupa
litera, obstesc si istoric); daca insa unii au inceput sa inainteze ceva si pot
sa priveasca un lucru mai pe larg, sa-si intareasca (sufletul) ca din sufletul
Scripturii; iar cei care sunt desavarsiti si asemenea acelora despre care
Apostolul zice: “Iar intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti; dar nu
intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt
pieritori, ci propovaduim intelepciunea lui Dumnezeu ascunsa, pe care Dumnezeu
a randuit-o mai inainte de veci spre slava noastra” (I Cor. 2, 6-7), aceia sa
se intareasca din insasi legea duhovniceasca, care cuprinde umbra bunurilor
viitoare.
Acelasi Origen
declara ca intelesul duhovnicesc este cel mai inalt si trebuie pus inaintea
celui material sau istoric40 (Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10,
5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313,).
Talcuirea dreapta a
Sf. Scripturi e insa aceea care tine seama de toate cele trei intelesuri si le
foloseste potrivit cu ideile, persoanele si faptele biblice, cum au facut cei
mai multi din Sfintii Parinti. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Sa nu cititi
literele in chip simplu, ci sa cercetati ideile. Daca cineva se opreste numai
asupra cuvintelor si nu cerceteaza nimic mai mult decat cele scrise, multe
greseli va savarsi”)41 (Sf. Ioan Gura de Aur, La celelalte, contra ereticilor…,
Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf.
Scriptura si interpretarea ei in opera Sfantului Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).
Ce
se cere pentru talcuirea dreapta a Sf. Scripturi?
Talcuirea dreapta a
Sf. Scripturi cere:
1. O viata curata si inflorita de
virtuti;
2. Cunoasterea voii dumnezeiesti prin studiul indelungat si smerit al
Descoperirii dumnezeiesti;
3. Cunoasterea invataturii Bisericii si a Sf. Traditii.
In privinta curatiei
vietii, Sf. Maxim Marturisitorul spune: «Cunostinta intocmai a cuvintelor
Duhului se descopera numai celor vrednici cu Duhul, adica numai acelora care
printr-o indelungata cultivare a virtuti-lor, curatindu-si mintea de funinginea
patimilor, primesc cunostinta celor dumnezeiesti, care se intipareste si se
aseaza in ei, de la prima atingere, asemenea unei fete intr-o oglinda curata si
stravezie»42 (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspuns catre Talasie, 65, in
Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Staniloae, p. 420). Viata
potrivita Duhului duce la cunoasterea voii dumnezeiesti aratata m Sf.
Scriptura. Duhul din noi recunoaste Duhul din Sf. Scriptura, cum observa
Mantuitorul insusi: “De va voi cineva sa faca voia Lui (Dumnezeu), va cunoaste
despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la
Mine Insumi” (Ioan 7, 17).
Se cuvine sa citim
Sf. Scriptura cu smerenie, ca pe Cuvantul lui Dumnezeu, cerandu-I mai inainte
ajutorul ca s-o intelegem si avand dorinta calda de a ne lumina fiinta prin
cuprinsul ei. Atunci cand, din pricina putinatatii intelegerii noastre, nu
pricepem anumite invataturi din ea, sa rugam pe preot sa ne talcuiasca acele
invataturi. Cunoasterea adanca a invataturii Bisericii si a Traditiei
imbogateste duhul talcuirii celei adevarate. O astfel de cunoastere ajuta mult
la intelegerea dreapta a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinica si adanca intelegere
a Bibliei, precum si lipsa legaturii stranse cu Sf. Traditie, duce la eresuri
si rataciri, aspru mustrate de insusi Mantuitorul, cand zice: “Va rataciti,
nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).
Ce este Sfânta Tradiţie şi cum
a luat naştere?
Sf. Traditie sau Sf.
Predanie este invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii si din care o
parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ca si Sf. Scriptura, Sf. Traditie cuprinde
Descoperirea dumnezeiasca trebuitoare mantuirii noastre. Ea este viata
Bisericii in Duhul Sfant, sau permanenta prezenta a Duhului Sfant in viata
Bisericii.
Sf. Traditie a luat
nastere inainte de Sf. Scriptura. In intelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca
adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a
fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la
inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere
ca prin viu grai, cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se
intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel
spune: “Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos” (Rom.
10, 17).
La inceputul
Bisericii, invatatura a venit de la Dumnezeu prin Dom-nul nostru Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu intrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel
invatatura si predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut si ei
vestitori ai adevarului. Ei puneau la temelia credintei lor, si a acelora pe
care-i converteau, aceeasi Evanghelie iesita din plinatatea cunoasterii vietii
dumnezeiesti de catre Hristos, cu Care Apostolii petrecusera impreuna si in
care traiau acum. Sf. Apostol Pavel arata ca predica apostolica este insusi
cuvantul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: “Cum ,dar vor chema
numele Aceluia in Care inca n-au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au
auzit? Si cum vor auzi fara de propovaduitori? Si cum vor propovadui de nu vor
fi trimisi?… Deci, credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui
Hristos” (Rom. 10, 14-17).
Insusi Mantuitorul a
poruncit Sf. Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai: “Drept aceea, mergand,
invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua” (Matei
28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli insisi ne incredinteaza in
scrierile lor ca ei n-au scris in cartile lor decat o mica parte din cate au
primit de la invatatorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mantuitorului,
sfarseste Evanghelia sa cu aceste cuvinte: “Dar sunt si alte multe lucruri pe
care le-a facut Iisus, si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca
nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cartile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).
Acelasi Evanghelist Ioan declara intr-una din Epistolele sale: “Multe avand a
va scrie, n-am voit sa le scriu pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin
la voi si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina” (II
Ioan 1,12). Mantuitorul insusi n-a lasat nimic scris si nici n-a poruncit
Sfintilor Apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai (Matei 28,
19-20).
Invatatura
incredintata de Hristos, prin viu grai, Sfintilor Apostoli poarta numele de
Traditie Apostolica. Din aceasta Traditie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat
Traditia bisericeasca.
Sfintii Apostoli au
primit invatatura dumnezeiasca de la Mantuitorul, iar Biserica a primit-o de la
Sf. Apostoli43 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col.
734), care au dat-o primilor episcopi, iar acestia, celor de dupa ei, pana azi.
Traditia, zice Sf. Irineu, a ajuns pana la noi prin grija Bisericii, fara a se
nascoci scrieri, caci ea este o practica foarte deplina, neprimind nici adaos,
nici micsorare. Fericitul Augustin spune ca adevarurile Traditiei care se
pastreaza pe intreg pamantul, au fost incredintate fie de Sf. Apostoli, fie de
Sinoadele ecumenice44 (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L.,
XXXIII, col. 200).
Ceea ce tine Biserica
Universala si n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna pastrat, a
fost dat prin autoritatea apostolica45 (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne,
P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Traditie Apostolica si este o Traditie
bisericeasca, in stransa legatura una cu alta, cea din urma avandu-si obarsia
si dreptarul in prima. Semnul adevaratei Traditii este neintreruperea. «Marii
(teologi) ai lumii, zice Augustin, au tinut ce au gasit in Biserica. Ce au
invatat de la inaintasii lor, au invatat si ei pe altii. Ce au primit de la
parinti, aceea au dat fiilor»46 (Idem, Impotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne,
P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevar de credinta
care nu se departeaza intru nimic de Traditia Apostolica si Bisericeasca47
(Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).
Ce legatură este între Sf.
Scriptură şi Sf. Tradiţie?
Sf. Scriptura e rodul
lucrarii Sfantului Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in
scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu
grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat
cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte.
Marturiile lor se
sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi
asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica. Sf. Traditie intregeste Sf.
Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este
adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul
Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca
nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptura.
Sf. Apostoli ne-au transmis invatatura
Mantuitorului atat pe calea Sfintei Scripturi, cat si pe calea Traditiei
Apostolice 48 (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G.,
XLI, col. 1047). 49. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a catre
Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol
Pavel: “Asadar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati
invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan
Gura de Aur le talcuieste astfel: «De aci e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat
toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise sunt
deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de
crezare. E traditia, nu cerceta mai mult».
Sf.
Traditie apartine credinciosului in parte, sau Bisericii intregi?
Ca viata in Duhul
Sfant, Sf. Traditie apartine intregii Biserici. Credinciosul si-o insuseste in
masura in care vietuieste in Biserica si participa la viata Bisericii prin
lucrarea Duhului Sfant. Asa ne-o spune Sf. Scriptura, asa ne-o spun si Sf.
Parinti. Sf. Apostol Pavel declara: “Au nu stiti ca sunteti templu al lui
Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca va strica cineva
templul lui Dumnezeu, pe acela il va strica Dumnezeu, pentru ca Sfant este
templul lui Dumnezeu, care sunteti voi” (I Cor. 3, 16-17).
Cine strica templul,
adica Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla in Sf. Traditie. Sf. Irineu, la
randu-i, ne invata: «Duhul este chezasia nestricaciunii, intarirea credintei
noastre, scara de inaltare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e si Duhul
lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e si Biserica si plinatatea
harului. Iar Duhul este adevarul»50 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1,
Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind in Traditie nu sunt nici in
Biserica, si, dimpotriva, nefiind in Biserica, nu sunt nici in Traditie; ei nu
traiesc in comuniunea de viata a Duhului lui Dumnezeu si nu sunt in Hristos.
Ce legatura este intre
Biserica si Sf. Traditie?
Biserica pastreaza
Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului
Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste
Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor
si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit
(Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a
Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.
Care
e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf.
Traditie?
Biserica e
pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii
dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea
si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta
privinta: «Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta
propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le
pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa.
De asemenea ea crede
Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si
aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite
ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea
Traditiei e una si aceeasi.
Dupa cum soarele,
zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si
propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii
care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre
intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci
nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici
cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici
cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce
vorbeste mai putin nu o imputineaza»51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne,
P. G.”VII, col. 552 3 – Invatatura de credinta crestina ortodoxa).
Biserica sta pe
Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata ,si
lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora,
Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta52 (Idem, op. cat., 3, 1,
Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf.
Apostoli Petru si Pavel, “avea Traditia in fata ochilor”53 (Idem, op. cit., 3,
3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de
la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la
Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al
Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna,
si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a
propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli55 (Idem,
op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat.
In care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate
sa-si ia bautura vietii.
Unde se află cuprinsă Sfânta
Tradiţie?
Desigur, ca forma de
transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale, Sfanta Traditie, sau
Traditia apostolica, are drept continut intreaga invatatura a Apostolilor,
primita de ei prin viu grai de la Hristos insusi in timpul celor trei ani si
jumatate de activitate publica a Lui. In cuprinsul Traditiei apostolice intra
si o serie de structuri harice ale Bisericii intemeiate de Hristos si care vin
de la Hristos prin Sfintii Sai Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile si
ierarhia bisericeasca sacramentala cu cele trei trepte harice care tin de
constitutia teandrica a Bisericii, precum si anumite oranduieli privind viata
Bisericii si viata membrilor ei.
Cartile Noului
Testament contin si constituie Traditia apostolica, dar nu o epuizeaza, caci
multe altele a savarsit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale
orala in Biserica (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adica prin cei
imbracati cu puterea Duhului Sfant spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu
(I Cor. 4, 1). Intr-un rastimp de opt veacuri, continutul Sfintei Traditii,
adica al Traditiei apostolice, a fost fixat de Biserica in opt izvoare si
anume:
1. Simbolurile de credinta (cel zis
“apostolic” sau “roman”, folosit astazi de Biserica Romano-Catolica si de
Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcatuit la sinoadele
ecumenice I de la Niceea (325) si II de la Constantinopol (381), singurul
folosit in Biserica Ortodoxa si, alternativ cu cel “roman”, in Biserica Romano
– Catolica, si uneori la protestanti; si cel “atanasian”, folosit in Biserica
Anglicana);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 sinoade ecumenice si ale celor 9
sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Marturisirile de credinta ale martirilor;
5. Definitiile dogmatice impotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfintilor Parinti;
7. Cartile de slujba ale Bisericii si
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina
apostolica.
Traditia
e schimbatoare sau neschimbatoare?
Aluatul imparatiei
lui Dumnezeu e amestecat cu framantatura omeneasca si ce e neschimbator sta la
un loc cu ce e schimbator si trecator. Pazind ce trebuie, Biserica ramane de-a
pururi aceeasi si viata ei in Duhul nu cunoaste adaugire sau micsorare.
Traditia, fiind curentul de viata al Bisericii, sta in stransa legatura cu
valorile si nazuintele spre desavarsire ale credinciosilor. Credinta si morala
crestina sunt neschimbatoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeiesti, iar
Biserica a lucrat continuu pentru desavarsirea sufleteasca a credinciosilor,
asa cum ne-o dovedeste istoria Bisericii inca de la aparitia crestinismului.
Prin urmare, “Traditia”, in intelesul crestin, nu inseamna incremenire in forme
moarte omenesti, ci numai pastrarea nestricata a adevarului Descoperirii
dumnezeiesti, izvor nesecat de desavarsire.
In
ce inteles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Traditii?
Progresul Sf.
Traditii inseamna dezvoltarea si adancirea acesteia. «Progresul pentru fiecare
lucru, zice Vincentiu de Lerin, inseamna dezvoltarea acestui lucru din sine
insusi. E cazul cu inteligenta, cu stiinta, cu intelepciunea; fiecare din
acestea se dezvolta numai in felul propriu. In cazul religiei, dogma se poate
dezvolta numai in ea insasi, in acelasi inteles, in aceeasi idee. Religia poate
imita felul de dezvoltare al corpurilor, care desi cu inaintarea anilor isi
dezvolta functiunile, ele raman, totusi, ceea ce erau…
Se poate adauga
forma, infatisare, distinctie, totusi firea fiecarui gen ramane aceeasi”56
(Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin
dezvoltarea si adancirea Traditiei, deci, noi capatam o intelegere din ce in ce
mai limpede a invataturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste invataturi ajung a
fi formulate de Biserica in mod solemn in Sinoadele ecumenice sau prin
propovaduire con sfanta a acelorasi adevaruri dumnezeiesti, in “Dogme”, care
sunt scurte formule de credinta, propovaduite in Biserica spre mantuirea
noastra.
Adevarul de credinta
trebuie sa fie cuprins in Descoperirea dumnezeiasca, adica in Sf. Scriptura si
in Sf. Traditie.
De la ultimul Sinod
ecumenic (787) pana astazi, oamenii invatati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat
cu atentie Sf. Scriptura si Sf. Traditie si au scos din ele invataturile trebuitoare
si adevarate pe care totdeauna le-au infatisat in opozitie cu cele mincinoase.
Aceste invataturi adevarate au fost, apoi, aprobate in cea mai mare parte de
Sinoadele Bisericilor Orto-doxe care le-au formulat in “Marturisiri de
Credinta”, calauze vrednice de toata increderea. In clipele grele ale vietii
Bisericii, Sinoadele a toata Ortodoxia sunt crainicii adevarului dumnezeiesc.
Cand imprejurari deosebite impiedica adunarea unor astfel de Sinoade, este de
ajuns consimtirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevar de
credinta, sau de viata, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi si al Sf. Traditii.
Care e datoria noastra
principala fata de Sf. Traditie?
Sa pastram cu
sfintenie si neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, asa cum
au facut Parintii din cele mai vechi timpuri. lata sfatul Sf. Vasile cel Mare
in aceasta privinta: «Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de
Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din
Traditia Apostolilor, transmise in taina. Amandoua aceste categorii au aceeasi
autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvant impotriva acestora, pentru
ca nimeni nu cunoaste cat de cat asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa
inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavand mare importanta, nu ne-am da seama
ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restrange
propovaduirea la numele ei gol.
De pilda, (ca sa
pomenesc lucrul cel dintai si foarte obstesc) cine a invatat prin scris ca acei
care nadajduiesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa se insemne cu
semnul crucii? Ce scriere ne-a invatat sa ne intoarcem spre Rasarit atunci cand
ne rugam? Ce Sfant ne-a lasat in scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru
prefacerea painii Euharistiei si a Paharului binecuvantarii?
Nu ne multumim cu
cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri
inainte, altele pe urma, ca avand mare putere pentru taina si pe care le luam
din invatatura nescrisa. Noi binecuvantam apa Botezului si untdelemnul Ungerii,
ba inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri? Nu din Traditia tacuta si
tainica? Ce cuvant scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar
cufundarea omului de trei ori, de unde este?
Celelalte cate sunt
in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere
sunt? Nu sunt, oare, din aceasta invatatura nepublicata si secreta pe care
Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera
bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor?… La fel
Apostolii si Parintii care au stabilit la inceput cele in legatura cu Biserica
au pastrat taina lor in ascuns si in tacere demnitatea lor…»57 (Sf. Vasile cel
Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin
zice: “In Sf. Scriptura, nu se pomenesc cele intamplate la moartea Sfintei
Nascatoare de Dumnezeu Maria.
Dar acestea se
istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca in momentul
slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli, care colindau lumea in vederea
mantuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o
viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti
etc.”58 (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea. Fecioarei Maria, 2, 18, Migne,
P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Traditie apostolica59 (Fer.
Augustin, Despre Facere, explicata cuvant cu cuvant, 10,23,39, Migne, P. L.,
XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se stiu prin grija aleasa si evlavia calda cu
care le-a pastrat Sf. Traditie si pe care, la randul nostru, se cuvine sa le
pazim cu aceeasi grija si evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni
dupa noi.
Care sunt condiţiile sau
semnele adevăratei Tradiţii?
Iata cum lamureste
Vincentiu de Lerin aceste semne: «In Biserica Universala trebuie mare grija, ca
acel lucru sa-l tinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toti…
Lucrul acesta va fi asa, daca urmam universalitatea, vechimea si consensul. Vom
urma universalitatea in chipul acesta, anume, daca marturisim ca singura
aceasta credinta este adevarata, pe care intreaga Biserica o marturiseste pe
pamant. Vom urma vechimea daca nu ne departam deloc de acele intelesuri, pe
care se stie ca le-au practicat Sfintii inaintasi si Parintii nostri.
Vom urma si consensul,
daca, chiar in vechime, tinem definitiile si parerile tuturor sau aproape ale
tuturor preotilor si invatatorilor deopotriva»60 (Vincentiu de Lerin,
Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Traditia trebuie sa vina de la
Apostoli. Asa intelegem vechimea ei. Ea trebuie sa fi fost totdeauna si
pretutindeni in Biserica, fara schimbare.
Prin ce mijloace
statorniceste Biserica adevarurile de credinta dezvoltate de-a lungul
Traditiei?
Biserica statorniceste aceste
adevaruri prin hotararile (canoanele) Sinoadelor ecumenice si prin Cartile
simbolice. Definitiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat
framantat de Traditie, zeci sau sute de ani, pana in momentul cand Biserica,
prin imputernicitii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfant, adevarul
din dezbateri, ca aurul in cuptor, si-l infatiseaza in definitii sau formule
care devin obligatorii pentru toti credinciosii.
Pentru Biserica
Ortodoxa sunt obligatorii definitiile celor sapte Sinoade ecumenice: I la
Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon
(451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII
la Niceea (787). Cartile simbolice sau Marturisirile de credinta au aparut in
Biserica Ortodoxa din cauza intreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787
incoace. Marturisirile de credinta lamuresc intrebarile noi care s-au ivit in
viata Bisericii si le dezleaga cu ajutorul Sf. Scripturi si al hotararilor
Sinoadelor ecumenice sau locale, in duhul celei mai curate Traditii.
Asemenea Marturisiri
de credinta sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movila, numita “Marturisirea
Ortodoxa”, inchegata si formulata definitiv la Sinodul de la lasi (1642)61 (A
se vedea editia mai noua a acestei Marturisiri Ortodoxe, dupa un text grec
inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorata Pr. N. M. Popescu, si reproducerea
textului trad. rom., ed. Buzau 1691, datorata Diac. Gh. Moisescu, Bucuresti,
1942, si editia: Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de
Prof. Alexandru Elian, Bucuresti, 1981); “Marturisirea Patriarhului Dositei”,
care se numeste si “Pavaza Ortodoxiei” si care e tot una cu “Marturisirea
Patriarhilor Ortodocsi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din
1672; “Marturisirea lui Mitrofan Critopulos” si altele62; Die Bekenntnisse und
die wichtigsten Glaubenszeug-nisse der griechisch-orientalischen Kirche im
Originaltext, nebst, einleitenden Bemerkungen von lon Mihalcescu, Leipzig,
1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u.). Pentru importanta, rasunetul si
neintrerupta ei actualitate fata de doctrina romano-catolica, merita sa fie
trecuta in randul Marturisirilor de Credinta si “Enciclica Patriarhilor
Ortodocsi” de la 184863 (Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de
la 1848, studiu introductiv, text si traducere (extras), Bucuresti, 1935, p.
80-104, 105-140).
Un sinod ecumenic
este adunarea episcopilor intregii Biserici drept-credincioase, pentru
statornicirea, formularea si intarirea invataturii si regulilor de viata ale
Bisericii.
Care
este obarsia tinerii Sinoadelor ecumenice?
Obarsia tinerii
Sinoadelor ecumenice se ridica pana la Sf. Apostoli, care au tinut un Sinod la
Ierusalim in anul 50, unde lucrand sub paza si impreuna-lucrarea Sfantului Duh
(Fapte 15, 28), au luat hotarari de credinta si de reguli de viata crestina cu
putere si obligatie pentru toti credinciosii, asa cum se vede in Faptele
Apostolilor (15, 1-29).
Pe
cine infatisau Sf. Apostoli adunati in Sinod?
Ei infatisau pe
Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevazut al Bisericii, asa cum ni se
spune in cuvintele: “Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta si cine se
leapada de voi, de Mine se leapada; iar cel ce se leapada de Mine, se leapada
de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca infatisatori ai Domnului nostru
Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub obladuirea Sf. Duh, cum ne adevereste Sf.
Scriptura: “Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va da voua, ca sa fie cu
voi in veac, Duhul Adevarului, pe Care lumea nu-L poate primi, ca nu-L vede pe
El, nici il cunoaste pe El; voi il cunoasteti, caci cu voi petrece si in voi va
fi” (Ioan 14, 16-17).
Cui a incredintat Mantuitorul
conducerea Bisericii, dupa inaltarea Sa la cer?
Dupa inaltarea Sa la
cer, Mantuitorul a incredintat
conducerea Bisericii Sale Sfintilor Apostoli, asa cum spune El insusi: “Precum
M-ai trimis pe Mine in lume si Eu i-am trimis pe ei in lume” (Ioan 17, 18). “Si
apropiindu-Se, Iisus le-a grait lor zicand: “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer
si pe pamant. Drept aceea mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in
numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate
cate v-am poruncit voua; si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la
sfarsitul veacului” (Matei 28, 18-20).
Cand li Se arata, in
ziua Invierii, Mantuitorul spune Apostolilor: “Pace voua! Precum M-a trimis pe
Mine Tatal si Eu va trimit pe voi”; si acestea zicand, a suflat si a zis lor:
“Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta si carora le
veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 21-23).
Ce
fel de puteri a dat Mantuitorul Apostolilor si urmasilor lor in Biserica?
Mantuitorul a dat
Apostolilor, si prin ei urmasilor acestora, puterea de a invata, adica de a
propovadui adevarul Cuvantului lui Dumnezeu, puterea de a sfinti, adica de a
impartasi credinciosilor harul lui Dumnezeu, si puterea de a conduce, adica de
a pastori, a povatui si a conduce pe crestini, asa cum putem vedea din Sf. Evanghelii
(Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).
Sf.
Apostoli au folosit aceasta intreita putere, fiecare in parte sau in unire si
conlucrare?
Fiecare Apostol
detinea si folosea aceasta putere asupra credinciosilor sai, insa cu
respectarea credincioasa a cuvantului Domnului, de a pastra impreuna cu
ceilalti Apostoli “unirea Duhului intru legatura pacii” (Efes. 4, 3). Cand a
fost vorba de o hotarare de credinta, asupra careia se ivisera neintelegeri
intre crestinii din Antiohia, atunci puterea de a invata nu s-a mai practicat
de un singur Apostol, ci de catre adunarea tuturor Apostolilor, adica de
Sinodul Apostolic de la Ierusalim.
Acest Sinod arata ca
insisi Sf. Apostoli, desi intariti cu puterea data de Domnul fiecaruia dintre
ei, totusi, in momente insemnate, nu foloseau separat aceasta putere, ci in
impreuna-lucrare frateasca, cu ajutorul Sfantului Duh. Prin urmare, daca Domnul
nostru Iisus Hristos a dat fiecarui Apostol puterea de a-si conduce Biserica,
in schimb puterea cea mai inalta de conducere a intregii Biserici a dat-o
Adunarii, adica Sinodului Apostolilor, dupa cuvintele Mantuitorului: “Unde sunt
doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei
18, 20).
Urmaşii Apostolilor la
conducerea Bisericii văzute
Sf. Apostoli au
lasat, dupa porunca Domnului, ca urmasi la conducerea Bisericii vazute, pe
episcopi, carora le-au dat aceasta autoritate, impartasindu-le harul Sfantului
Duh prin punerea mainilor, adica prin hirotonie. Despre aceasta ne
incredinteaza atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie. Sf. Apostol Pavel,
asezand ca episcopi pe Tit in Creta si pe Timotei in Efes, le da invataturi si
sfaturi cum sa-si conduca credinciosii.
El scrie lui Timotei:
“Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine, care ti s-a dat prin
proorocie, cu punerea mainilor mai-marilor preotilor.Cugeta, la acestea,
tine-te de acestea, ca propasirea ta sa fie vadita tuturor. Ia seama anume la
tine insuti si la invatatura; staruie in acestea. Caci facand aceasta, si pe
tine te vei mantui, si pe cei care te asculta” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre
hirotonia preotilor spune aceluiasi Timotei: “Mainile degrab sa nu-ti pui pe
nimeni, nici nu te face partas la pacatele altora. Pastreaza-te curat” (I Tim.
5, 22).
Mantuitorul a
incredintat, deci, conducerea Bisericii Sale vazute Apostolilor, prin insasi
puterea Duhului Sfant data lor (Ioan 20, 22-23), iar acestia au incredintat-o
episcopilor, impartasindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare,
cine asculta de episcopii hirotoniti dupa randuiala canonica a Bisericii,
asculta de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se
leapada de episcopii legitimi, se leapada de Sf. Apostoli, adica de Domnul
nostru Iisus Hristos, dupa insesi cuvintele Mantuitorului (Luca 10, 16).
Sf. Ignatie
purtatorul de Dumnezeu si Sf. Ciprian sustin ca ascultarea de episcopi este
ascultarea de Iisus Hristos, ca in Biserica nu se poate face nimic fara
episcopi si ca nu exista Biserica fara episcopi, preoti si diaconi64 (Sf.
Ignatie, Scrisoarea catre Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col.
676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (catre Florentiu), 8, CV, 3, 2, p.
732).
Cum
foloseau episcopii intreita putere data lor de Sfintii Apostoli?
Dupa pilda Sf.
Apostoli, fiecare episcop lucreaza singur cu puterea ce i-a fost data asupra
celor incredintati spre pastorire, pastrand cu grija, asemenea Sf. Apostoli,
“unirea Duhului intru legatura pacii”, cu ceilalti episcopi. Cand insa se
iveste nevoia de a talcui sau a limpezi un adevar de credinta, sau de a
statornici o regula de viata, care intereseaza intreaga Biserica, puterea de
conducere nu se mai practica de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor
episcopilor, adica de Sinodul ecumenic, asa cum puterea cea mai inalta
apostolica s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor sapte
Sinoade ecumenice sta marturie ca autoritatea cea mai inalta in Biserica este
Sinodul ecumenic.
Sinodul
ecumenic are puterea de a statornici invataturi noi de credinta?
Sinodul ecumenic nu
face decat sa lamureasca si sa statorniceasca-cand nevoia o cere-un adevar
descoperit de Domnul si care se gaseste nedezvoltat in Sf. Scriptura sau in Sf.
Traditie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viata pentru intreaga
Biserica.
Ce
conditii trebuie sa indeplineasca o invatatura de credinta statornicita de un
Sinod ecumenic, ca ea sa aiba putere obligatorie pentru toti crestinii?
Aceste conditii sunt:
1. Ca acea invatatura de credinta sa fie cuprinsa mai mult sau mai putin
lamurit in propovaduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adica sa se afle in Sf.
Scriptura si in Sf. Traditie.
2. Ca lamurirea si statornicirea invataturii sa se faca de catre un Sinod
ecumenic, care lucreaza cu ajutorul Duhului Sfant si reprezinta cu adevarat
Biserica.
Cea mai deplina statornicire sau formulare scurta a credintei crestine este
Simbolul de credinta.
Ce este Simbolul credintei sau
“Crezul”?
Câte articole are Simbolul de
Credinţă?
Are 12 articole:
1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal
atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si
nevazutelor.
2. Si intru unul Domn lisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti
vecii: Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu
facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.
3. Care pentru noi oamenii si pentru a
noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si
din Maria Fecioara si S-a facut om.
4. Si S-a rastignit pentru noi in
zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa
Scripturi.
6. Si S-a inaltat la ceruri si sade
de-a dreapta Tatalui.
7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa
judece viii si mortii, a Caruia imparatie nu va avea sfarsit.
8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de
viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul
este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci.
9. Si intru una, sfanta, soborniceasca
si apostoleasca Biserica.
10. Marturisesc un Botez, intru
iertarea pacatelor.
11. Astept invierea mortilor.
12. Si viata veacului, ce va sa fie.
Amin.
Cate
parti cuprinde Simbolul Credintei?
Simbolul Credintei cuprinde patru
parti:
1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)
2. Despre Biserica (art. IX)
3. Despre Sf. Taine (art. X)
4. Despre viata viitoare (art. XI-XII).
Articolul 1 este:
«Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al
pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor».
Ce
inseamna cuvantul “cred”?
Cuvantul “cred”
inseamna – ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica despre Dumnezeu.
El are acelasi sens ca si cuvantul “credinta”. Sa vedem ce inseamna “credinta”?
Exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o
credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre ele e o inrudire,
dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i spune alt om e o
incredere, care-si poate gasi intarirea in dovedirea sau aratarea vazuta a
lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul.
Credinta in Dumnezeu
nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire, prin dovedire sau
aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de aratare tainica,
nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in Dumnezeu e primirea de
catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu si pe baza unei vederi
sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus
de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre
credinta ca “este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor
nevazute” (Evr. 11, 1). Dupa Teodoret al Cirului, credinta crestina este
invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut,
statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute, potrivita
firii65 (Teodoret, Despre vindecarea bolilor elinesti, 1,1, Migne, P. G.,
LXXXHI, col. 814).
Simbolul Credintei
sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care crestinul trebuie
s-o cunoasca, s-o primeasca cu credinta si s-o marturiseasca. Simbolul de
Credinta se numeste Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea si
Constantinopol.
Acest Simbol de
Credinta a fost alcatuit de primele doua Sinoade ecumenice: cel de la Niceea,
in anul 325, si cel de la Constantinopol, in anul 381. Cel dintai, prin cei 318
Sf. Parinti cati au luat parte la el, a statornicit primele sapte articole,
care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu-Tatal si despre Dumnezeu-Fiul
intrupat pentru a noastra mantuire, adica despre Domnul nostru Iisus Hristos
Mantuitorul, si erau indreptate mai ales impotriva ratacirii ereticului Arie si
a partizanilor lui, care sustineau lucruri defaimatoare si umilitoare despre
Fiul lui Dumnezeu.
Al doilea Sinod
ecumenic, prin cei 150 de Sf. Parinti, a statornicit ultimele cinci articole,
care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu – Sf. Duh, Sf. Biserica, Sfintele
Taine, invierea mortilor si viata vesnica; aceste din urma cinci articole erau
indreptate mai ales impotriva ereticului Macedonie si a partizanilor lui, care
sustineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de credinta
Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, intarit si recomandat ca cea mai
inalta autoritate si norma de credinta in Biserica, de toate Sinoadele
ecumenice urmatoare.
Înaintea
Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de
credinta?
Aproape fiecare
Biserica din orasele mari isi avea Simbolul ei de Credinta, fiindca Bisericile
nu se puteau lipsi de Simbolul Credintei, care era Catehismul lor, trebuitor
pentru lucrarea misionara, inlauntru si in afara. Nu se puteau inchipui
candidati la Botez fara sa stie pe de rost Simbolul Credintei. Se cunosc:
Simbolul de Credinta Apostolic sau roman. Simbolul de Credinta al Bisericii din
Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinta al Bisericii din Cezareea Palestinei,
Simbolul de Credinta al Bisericii din Alexandria si altele.
Aceste Simboluri de
Credinta se deosebeau putin intre ele, dupa cum aveau sa apere credinta
Bisericii respective de o greseala sau alta a ereziilor; dar ele erau identice
in privinta ideilor principale pe care le sustineau despre Sf. Treime, despre
mantuirea noastra realizata in Hristos, despre Biserica si Taine. Sinoadele
ecumenice din anii 325 si 381 au contopit aceste simboluri de credinta locale,
le-au intregit si desavarsit, facand din toate unul singur, pe care l-au daruit
Bisericii crestine, comoara pretioasa pentru totdeauna.
Sf. Chiril al
Alexandriei leaga credinta de cunoasterea lucrurilor credintei prin textul din
Ioan: “Si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
celui viu” (Ioan 6, 69). Credinta este inaintea cunoasterii, dupa cuvantul
proorocului: “Daca nu credeti nu veti sta in picioare” (Isaia 7,9). Prin
dreapta credinta se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu si a adevarului Sau si
tot prin credinta ne ridicam “la masura varstei deplinatatii lui Hristos”
(Efes. 4, 13) si la starea desavarsita si duhovniceasca66 (Sf. Chiril al
Alexandriei, Comentar la Ioan 4, 4, (6, 70), Migne, P.G., LXXIII, col. 628). La
cunoastere se ridica omul inaintat in credinta si viata duhovniceasca inca de
aici, de pe pamant, dar desavarsita cunoastere se dobandeste numai in viata
viitoare.
Care
sunt roadele credintei?
Acestea sunt:
1. Intelegerea tainelor care depasesc puterile mintii.
2. Ridicarea sufletului pana la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, sa ne putem
mantui.
Cunoaşterea şi existenţa lui
Dumnezeu
Ce
se poate sti despre Dumnezeu cu mijloacele mintii omenesti si ale firii
inconjuratoare?
Cu aceste mijloace
noi stim ca Dumnezeu exista, dar nu stim ce este El, in Sine, in fiinta Lui.
Este
vreo deosebire intre acest fel de a cunoaste existenta lui Dumnezeu si cel dat
prin Descoperirea dumnezeiasca?
Felul cunoasterii
existentei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur si mai pretios, fiindca
aceasta cunoastere ne-o da Dumnezeu insusi si mintea noastra nu se mai
indoieste. Apoi, pe cand in Descoperirea dumnezeiasca, cunostinta existentei
lui Dumnezeu pleaca de la credinta ca sa ajunga la cunoastere, in aflarea
existentei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea porneste de la cunoastere spre a
ajunge la credinta67 (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoarea 255 (catre Amfilohie) 1,
Migne, P. G., XXXII, col. 872).
Prin
ce arata firea existenta lui Dumnezeu?
Zidirea intreaga, de
la fapturile cele mai mici pana la cele mai mari, de la cele inzestrate cu mai
putina pricepere pana la cele mai intelepte, de la inceputul lumii pana astazi,
marturiseste intelepciunea, bunatatea si puterea Facatorului. Sf. Scriptura ia
firea ca marturie a existentei lui Dumnezeu, cand spune: “Cerurile spun slava
lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria” (Ps. 18, 1). incepand de
la Sf. Irineu si pana la Sf. Ioan Damaschin, toti Sf. Parinti si Scriitori
bisericesti dovedesc existenta lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau firesti.
Sf. Grigorie Teologul
spune: «Dar cu mult mai inainte decat acestea (adica cerul, luna, stelele), mai
presus decat ele si izvor al lor este fiinta (lui Dumnezeu), care intrece orice
cuprindere si orice intelegere… Si privirea si legea firii ne invata ca
Dumnezeu exista si ca El este cauza creatoare si sustinatoare a lumii. Privirea
(ne invata ca exista Dumnezeu) atunci cand se aseaza pe cele vazute si bine
fixate si care merg si care sunt, ca sa zic asa, miscate in chip nemiscat si
sunt purtate. Iar legea naturala deduce din cele vazute si randuite pe Autorul
lor»68 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul II Teologic, 5, 6, Migne, P. G., XXXVI,
col. 32).
Cunostinta despre
Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la inceput, zice Sf. Ioan Gura de Aur, dar
paganii, atribuind aceasta cunoastere lemnelor si pietrelor, au nedreptatit
adevarul. Aceasta cunoastere ramane insa neschimbata avand slava ei nemiscata.
Sf. Pavel zice: “Ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de
catre ei, fiindca Dumnezeu le-a aratat lor” (Rom. 1, 19).
Cunoasterea lui
Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin asezarea
fapturilor la mijloc, pentru ca si cel intelept si cel fara minte, cunoscand cu
privirea frumusetea celor vazute, sa se ridice la Dumnezeu69 (Sf. Ioan Gura de
Aur, Omilii la Scrisoarea catre Romani, 3, 2, Migne, P. G., LX, col. 412).
Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasa a
elementelor, cursul ordonat al zilelor si al noptilor, al lunilor si al anilor,
grija pe care o minte atotinteleapta o are fata de fiecare vietuitoare,
supunerea tuturor fata de om dovedesc existenta lui Dumnezeu70 (Teofil, Catre
Autolic, 1, 6, Migne, P. G., VI, col. 1033). Zidirea, zice Sf. Ioan Gura de
Aur, ne duce ca de mana la cunoasterea lui Dumnezeu71 (Sf. Ioan Gura de Aur,
Despre diavolul ispititor, Omilia 2, n. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 260). Este
o cunoastere care porneste de la fapturi si se ridica pana la Facatorul firii.
Pe calea constiintei,
care, dupa firea vazuta, este al doilea invatator al omului. Sf. Ioan Gura de
Aur si Sf. Ioan Damaschin spun ca: cunostinta existentei lui Dumnezeu este pusa
de El in chip firesc in toti oamenii72 (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvant despre
Ana, 1, n. 4, Migne, P. G., LIV, col. 636; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1,1,
Migne, P. G., XCIV, col. 789). Sf. Grigorie Teologul observa ca puterea din
noi, innascuta tuturor, prima lege lipita de noi, care ne duce spre Dumnezeu
prin cele vazute, este ratiunea73 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic,
16, Migne, P. G., XXXVI, col. 48).
Cunoastem
existenta lui Dumnezeu numai pe calea firii?
Noi cunoastem
existenta lui Dumnezeu si pe calea Descoperirii sau Revelatiei dumnezeiesti
supranaturale. Dumnezeu Si-a descoperit existenta Sa proorocilor, S-a aratat
prin Fiul Sau Cel intrupat si Se va face cunoscut in imparatia cerurilor.
«Duhul, zice Sf. Irineu, pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar
Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica, pe care o capata din faptul ca
vede pe Dumnezeu»74 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 20, 5, Migne, P. G., VII,
col. 1035). Cunoasterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei
imbunatatiti moral, ajunsi pe cea mai inalta treapta a urcusului duhovnicesc
dupa curatirea de patimi, o gusta anticipativ inca din aceasta viata,
constituie insasi viata vesnica pentru cei drepti in imparatia cerurilor (Ioan
17, 3).
Nu putem cunoaste
fiinta lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire.
Fiinta lui Dumnezeu este “ascunsul” tainic, la care nu ne putem ridica cu
mintea si cu care nu putem intra in legatura. Ea e mai presus de orice nume,
cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi cunoastem lucrarile acelei
fiinte, care coboara la noi, cum zic Sf. Parinti. Toate numele ce le dam lui
Dumnezeu privesc aceste lucrari; intelepciunea lui Dumnezeu, vazuta in lume,
este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrari le mai
numim si insusiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrari ii dam lui
Dumnezeu asa-numitele insusiri. In cunoasterea fireasca, aceste lucrari sau
insusiri ale lui Dumnezeu le aflam prin analogie de la lucrarile create; in
cunoasterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.
Care sunt insuşirile lui
Dumnezeu?
·
Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie
corintenilor: “Totusi, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatal, din Care sunt
toate si noi intru El; si un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate si
noi prin El” (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru ca unul singur e
uni-versul pe care l-a facut75 (Origen, Contra lui Cels, 1, 23, Migne, P. G.,
XI, col. 701). Sf. Efrem zice: «Daca nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu»76
(Sf. Efrem Sirul, Cuvant contra ereziilor, 3, Assemanni, 2, p. 443).
·
Dumnezeu este Duh, cum o marturiseste
Mantuitorul insusi femeii samarinence: “Duh este Dumnezeu, si cei ce 1 se
inchina trebuie sa 1 se inchine in duh si in adevar” (Ioan 4, 24). «El e
nematerial si netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin77 (Sf. Ioan Damaschin,
Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). El e izvorul din care-si ia
inceputul toata firea intelegatoare si duhul78 (Origen, Despre Principii, 1, 1,
6, Migne, P. G., XI, col. 124).
·
Dumnezeu e simplu, adica necompus, fiindca e
nematerial. Firea Sa e necompusa si duhovniceasca79 (Didim, Despre Sf. Duh, 35,
Migne, P. G., XXXK, col. 1064). El nu admite nici un fel de adaos in Sine si nu
are ceva mai mare, sau mai mic, in Sine80 (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6,
Migne, P. G., XI, col. 124).
·
Dumnezeu e neschimbator, cum ne-o arata Sf.
Iacov prin cuvintele: “Parintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbra de
mutare” (1, 17).
·
Dumnezeu este vesnic, cum ne incredinteaza
cuvintele Apocalipsei: “Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel
ce era, Cel ce este si Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). El e inainte de timp, pentru
ca timpul e de la El. Insusirea Lui vesnica e ca El este vesnic81 (Sf. Ilarie,
Despre Sf. Treime, 2, 7, Migne, P. L., X, col. 54).
·
Dumnezeu e necuprins, pentru ca este nesfarsit si
de nespus. Dumnezeu este nevazut. Cuvantul se adreseaza catre El in tacere,
simtul se toceste vrand sa-L cerceteze, iar intelegerea se inchirceste vrand
sa-L imbratiseze82 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).
·
Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul:
“De ma voi sui in cer, Tu acolo esti; de ma voi cobori in iad, de fata esti. De
voi lua ari-pile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si
acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta” (Ps. 138, 8-10). Fiind
fara inceput si fara sfarsit, Dumnezeu este atotprezent, pentru ca nu El e in
altceva, dar toate sunt in El. El e pretutindeni si e in intregime
pretutindeni83 (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).
·
Dumnezeu e atotputernic, cum ne incredinteaza
Sf. Evanghelie: ” Cele ce nu sunt cu putinta la oameni sunt cu putinta la
Dumnezeu” (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o sustin toti Sf. Parinti,
indeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf.
Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Durnnezeu e nevazuta si ascunde o mare
patrundere si simtire a Duhului84 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 6, 1,
Migne, P. G., VII, col. 724).
·
Dumnezeu e atotstiutor, cum ne spune Sf. Apostol
Pavel: “O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu!
Cat sunt de necercate judecatile Lui si nepatrunse caile Lui!” (Rom. 11, 33).
Stiinta lui Dumnezeu cunoaste toate deodata: cele trecute, cele prezente, cele
viitoare. El cunoaste totul din veci; El stie inainte de facerea lumii ce se va
intampla pana in ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfatuit cu nimeni
despre noi, in momentul cand am fost creati, pentru ca El cunostea rostul
nostru inainte de facerea pamantului si a veacurilor85 (Sf. Chiril al
Alexandriei, Teza despre Sf. si cea de o fiinta Treime, 15, Migne, P. G, LXXV,
col. 292). Prin prestiinta Sa, Dumnezeu nu ne obliga sa facem cele viitoare86
(Fer. Augustin, Despre liberul arbitru, 3, 4, 11, Migne, P. L., XXXII, col.
1276). Dumnezeu stie toate cate se vor intampla prin libera vointa a oamenilor,
dar aceasta prestiinta nu nimiceste liberul arbitru sau libera hotarire87
(Teodoret, Comentar la Romani, 8, 30, Migne, P. G; LXXXII, col. 141). Dumnezeu
priveste in inimi, stie toate si aude toate88 (Sf. Chiril al Ierusalimului,
Cateheza 4-5 Migne, P. G., XXXIII, col. 460).
·
Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: “Domnul
iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; (acestia) in veac vor
fi paziti; iar cei fara-de-lege vor fi izgoniti si semintia celor necredinciosi
va fi starpita” (Ps. 36, 28).
·
Dumnezeu e bun, cum declara insusi Mantuitorul:
“Nimeni nu este bun decat numai unul Dumnezeu” (Matei 19, 17).
·
Dumnezeu e iubire, cum ne incredinteaza Sf.
Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16).
·
Dumnezeu este lumina (I Ioan 1, 5).
·
Dumnezeu este desavarsit, dupa cuvantul
Mantuitorului: “Fiti dar desavarsiti, precum Tatal vostru din ceruri des (Sf.
Irineu, Contra ereziilor, 4, 11, 2, Migne, P. G., VII, col. 1002) savarsit
este” (Matei 5, 48). Dumnezeu e desavarsit in toate, egal si asemenea cu Sine89.
Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nasterii, nici intamplarii. El nu Se
micsoreaza, nici nu creste, ci e totdeauna acelasi90 (Sf. Chiril al
Ierusalimului, Cateheza 4-5, Migne, P. G., XXXIII, col. 460; Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, 1, 5, Migne, P. G., XCIV, col. ,801).
Sf. Scriptura tine
seama de firea limbii omenesti, adica de felul ei de a-si arata gandurile.
Cuvintele de mai sus nu infatiseaza organe trupesti, asemenea celor omenesti,
ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arata bunatatea si iubirea lui
Dumnezeu, ochii si urechile arata atotstiinta Lui, iar mainile, atotputernicia
Lui. Dupa cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugravit in mintea noastra, tot
asa nu poate fi vorba de organe trupesti ale lui Dumnezeu, caci dupa cuvantul
unui Parinte al Bisericii: «El aude fara urechi, vorbeste fara gura, lucreaza
fara maini, vede fara ochi»91 (Sf. Efrem Sirul, Cantece nisibiene, 3, 1, BK 78
si Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, pp.
38-40).
Daca
Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune in Sf. Scriptura ca El este in
ceruri sau in Biserica?
Dumnezeu este peste
tot locul; daca se zice ca El este in mod deosebit in ceruri, este pentru ca
prezenta Lui e mai vadita fiintelor spirituale, si cerul inchipuieste
sfintenia; daca se vorbeste de prezenta Lui deosebita in Biserica, este pentru
ca mai ales in Biserica impartaseste El, prin Sf. Taine, harul Sau sfintitor.
Sfânta Treime în Biblie şi în
Sfânta Tradiţie
Pentru
ce numim, in articolul 1 din Simbolul Credintei, pe Dumnezeu, “Tatal”?
Dumnezeu este unul
dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata insa ca acest Dumnezeu,
unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei
persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns
de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca.
Cuvantul “Tatal” din Simbolul Credintei ne arata prima persoana a Sf. Treimi.
El arata insa si legatura fiasca pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci
El este “Tatal nostru”, asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.
Se
vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale
singurului Durnnezeu?
In Sf. Scriptura se
vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale
Dumnezeirii. Amintim numai cateva: In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal Se
adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: .. Sa facem om dupa chipul Nostru
si dupa asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26). In vedenia lui Isaia, ingerii
“strigau unul catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin
este tot pamantul de marirea Lui” (Isaia 6, 3). In Noul Testament, cu prilejul
Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane
ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si binecuvantandu-L, Fiul primind
botezul de la loan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de porumbel
(Matei 3,16-17; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimitind pe Sf. Apostoli
la propovaduire, Mantuitorul le spune: “Drept aceea, mergand invatati toate
neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh” (Matei
28, 19).
Sf.
Traditie marturiseste existenta Sf. Treimi?
Traditia primelor
trei veacuri marturiseste fara sovaiala credinta in existenta Sf. Treimi. Au
marturisit cu caldura despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf.
Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu,
Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai veacurilor IV
si V s-au intemeiat neintrerupt pe aceasta traditie, in toiul luptelor lor
contra arianismului. Se pot cita in aceasta privinta mai ales Sf. Atanasie, Sf.
Epifanie, Sf. Darie si Fer. Augustin. «In unitatea firii sunt trei persoane»
zice Tertulian92 (Tertulian, Contra lui Praxeas, 2, 9, 25, Migne, P. L., II,
col. 156). «O singura Dumnezeire si un singur Dumnezeu in trei ipostasuri»,
declara Sf. Atanasie93 (Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu
si contra Arienilor, 10, Migne, P. G., XXVI, col. 1000).
Cele trei persoane pot fi
inţelese ca trei dumnezei?
Cele trei persoane
dumnezeiesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in felul in care ne arata
Mantuitorul in Evanghelia dupa loan, cand zice: “Eu si Tatal Meu una suntem”
(Ioan 10, 30). «Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu Mangaietorul (Sf. Duh)
uneste pe cei trei unul cu altul. Acestia trei sunt una, nu unul, dupa
cuvantul: “Eu si Tatal Meu una suntem”, una dupa unitatea fiintei, nu dupa
unitatea numarului”94 (Tertulian, Contra lui Praxeas, 25, Migne, P. L., II, col.
188). Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singura
Dumnezeire si «o singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite,
existand prin ele insele, deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire»95
(Sf. Grigorie Teologul, Contra Arienilor si despre sine, 16, Migne, P. G.,
XXXVI, col. 236 A). Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostasurilor
astfel: «Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit.
Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una»96 (Idem, La Sfintele lumini
(Boboteaza), 11, Migne, P. G., XXXVI, col. 345 C. D.). Nu sunt, deci, trei
dumnezei.
Care
e legatura ipostasurilor intre ele?
Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf.
Chiril al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e
largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume.
In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica
cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin
unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul
si Sf. Duh Se afla in Tatal, iar Tatal, in ceilalti doi97 (Sf. Chiril al
Alexandriei, Despre Sfanta si cea de o fiinta Treime, 7, Migne, P.G., LXXV, col.1092).
Cele
trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat sau la un loc?
Sf. Ioan Damaschin
spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte,
separat si deosebit, ci impreuna98 (Sf. Ioan Damaschin, Despre doua vointe in
Hristos, 8, Migne, P. G., XCV, col.136. Vezi si Pr. Dr. Olimp N. Caciula,
Hristologia Sf. Ioan Damaschin dupa Tratatul despre cele doua vointe in
Hristos, Bucuresti, 1938, p. 106). Sf. Treime e o singura fire, o singura
vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e
o singura Dumnezeire”.
Ce au împreună şi ce au
deosebit persoanele Sfintei Treimi?
Tatal, Fiul si Sf.
Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au
impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut,
Sf. Duh este purces99 (Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime, 1, Migne, P. G.,
XCV, col. 9).
Prin
ce Se deosebeste mai de aproape Tatal?
Tatal este nenascut.
El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte
doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa Tata in felul omenesc.
El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia
puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e
Tata deodata cu vesnicia. El e, deci, totdeauna Tata100 (Sf. Grigorie de Nissa,
Contra lui Eunomiu, 1, Migne, P. G., XLV, col. 369).
Prin
ce Se deosebeste mai de aproape Fiul?
Fiul este nascut,
este Unul-Nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si de o fiinta cu Acesta. Fiul
e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu Si-a inceput candva existenta,
ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul
nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere
omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca.
E o nastere
necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire,
ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc., dar Se deosebesc ca
ipostasuri: unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta,
Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul Se deosebeste, apoi, si de Tatal si de
Sf. Duh, prin aceea ca El Si-a luat asupra-Si lucrarea mantuirii. Numele
propriu al Fiului este “Cuvantul”. El Se numeste si «intelepciunea lui
Dumnezeu. El e Cuvantul, Stralucirea si Chipul Tatalui101 (Sf. Atanasie,
Vasilie cel Mare si altii).
Prin
ce Se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant?
Duhul Sfant purcede
din Tatal, cum spune insusi Mantuitorul: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care
Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal
purcede, Acela va marturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Insusirea Lui personala
este de a fi purces din Tatal si de a Se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu
Acesta102 (Sf. Vasilie cel Mare, Scrisoarea 38 (Catre fratele sau Grigorie),
Migne, P. G., XXXII, col. 329). El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul
Sf. Har, Care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: “Iar
cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va calauzi pe voi la tot adevarul…
Acela pe Mine Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va vesti voua” (Ioan
16, 13-14).
Pentru ca Dumnezeu a
facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: “La
inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Fac. 1,1). Psalmistul il lauda
pentru puterea atottiitoare: “Ca in mana Lui sunt marginile pamantului si
inaltimile muntilor ale Lui sunt. Ca a Lui este marea si El a facut-o si
uscatul miinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a facut totul din
nimic. La creatiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre
partasia Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol Pavel,
zicand: “Ca in El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe
pamant, cele vazute si cele nevazute” (Col. 1, 16). Despre partasia Duhului
marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: “Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu
scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.
Ce
se intelege prin cuvintele “nevazutelor”?
Prin aceste cuvinte
se intelege lumea nevazuta, adica ingerii, cum ne explica Sf. Apostol Pavel
care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni, adauga: “Fie
scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile: toate prin El si
pentru El s-au facut” (Col. 1, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa
cum vom vedea mai departe.
Care
a fost facuta mai intai: lumea vazuta sau lumea nevazuta?
Atat Sf. Scriptura
cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta
mai intai. Domnul insusi spune lui Iov: “Cand s-au facut stelele, laudatu-M-au
cu glas mare toti ingerii Mei” (Iov 38, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai,
zice Pastorul lui Herma103 (Pastorul lui Herma, 5, 5, 3, Migne, P. G., 11, col.
957, 961). Prin cuvantul “cerul”, din primul verset al cartii Facerii: “La
inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”, se intelege lumea nevazuta a
cerului, adica ingerii.
Ce sunt îngerii?
Dumnezeu a facut pe
ingeri din nimic104 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV,
col. 865). I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina105 (Sf.
Ioan Gura de Aur, Despre invierea mortilor, 7, Migne, P. G., L, col. 429). El
i-a facut din bunatatea Sa.
Ingerii sunt duhuri,
adica fiinte spirituale fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum
spune Sf. Scriptura: “Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai
para de foc” (Ps. 103, 4) si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate
cu minte sau ratiune se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale
netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de
trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire
usoara si repede106 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugaciunea Domneasca, Cuv.
IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I, trad. de Pr. Prof.
D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, in “P.S.B.”, Bucuresti 1982, p. 434).
Ingerii sunt
nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre
ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si
hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol Pavel ne vorbeste despre
limba ingerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci
arata chipul de convorbire intre ingeri.
Tot asa, cand
vorbeste de “genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de
dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata
inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Spre deosebire de
noi, oamenii, ingerii sunt fiinte spirituale personale, netrupesti si
nemateriale. Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile
lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer.
Ingerii sunt
inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai
inalta decat a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare.
Aceasta arata ca ei sunt marginiti. “Cine a inceput sa existe, zice Teodoret al
Cirului, acela are o existenta marginita”107 (Fer. Teodoret, Comentar la
Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Ca e asa ne-o spune si cuvantul
Mantuitorului ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei 18, 10).
De aceea, ingerii
ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici cu infatisare omeneasca
(Fac. 18, 2). Fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti
acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi
de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marginiti, ei nu sunt impiedicati
de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca
ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma
schimbata, ca sa poata fi vazuti108 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne,
P. G., XCIV, col. 869).
Ingerii nu sunt
sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant109 (Sf. Ioan Damaschin, op.
cit., loc. cit.). Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea
prin impartasi-rea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in
bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea
alaturi de Cel Bun110 (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfantul Duh, 16, 38, Migne,
P. G., XXXII, col. 137). Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel
ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de
sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare
si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor111 (Sf. Ioan Damaschin, op.
cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Ingerii n-au fost creati copii, care
apoi, desavarsindu-se prin exercitiu continuu, au ajuns demni de primirea
Duhului Sfant.
Ei au avut de la
inceput, de la facere, in insusi actul facerii lor, sfintenia pusa in fiinta
lor112 (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col.
333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Caciula,
Bucuresti, in “Izvoarele Ortodoxiei”, 1939, p. 150-151). Ei doresc si cauta
binele. Dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura
sfinteniei. Intre ei si Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant
are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire113
(Idem, Contra lui Eunomiu, 3, 2, Migne, P. G., XXIX, col. 660). Multi ingeri
castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine114 (Sf. Grigorie cel
Mare, 0milii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L., LXXVI, col. 849). Ei au fost
ridicati la o treapta mai presus de firea lor, si, daca nu mai pot gresi, nu e
prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu115 (Marturisirea Ortodoxa (a lui
Petru Movila), I, 20).
Ce chemare au ingerii?
Cuvantul inger, care
vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor.
ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum
Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca
1, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu
(Luca 1, 11-20). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete
ingeresti116 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 23, 6, Migne, P.G., XXXIII,
col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P.G., XXXVI,
col. 72, B; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 4, 5, Migne, P.G., LIII,
col. 44).
Dionisie
Pseudo-Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei.
Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu Acesta, si
e formata din Serafimii cei cu cate sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi
si din Tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din Domnii, Puteri si
Stapiniri. A treia triada e formata din ince-patorii, Arhangheli si ingeri117
(Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 872).
Am vazut ca ei sunt
vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate,
neinclinate spre rau, sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor,
in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic
slava cea vesnica, nu numai ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si ei,
ingerii, sa primeasca binefaceri de la Dumnezeu118 (Sf. Grigorie Teologul,
Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72). Ingerii slujesc lui
Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: sa faca totul
pentru mantuirea fratilor, zice Sf. Ioan Gura de Aur119 (Sf. Ioan Gura de Aur,
Omilii la Epistola catre Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII, col. 3). Dupa ce am
cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau.
El ne trimite cate un
inger ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca
vointa dumnezeiasca. Ei se afla, prin iuteala firii lor, indata acolo unde le
porunceste vointa lui Dumnezeu. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e
pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta
cand zice: “Cautati sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mai mici; ca zic
voua: ca ingerii lor in ceruri pururea vad tata Tatalui Meu, Care este in
ceruri” (Matei 18, 10). Fiecare om isi are ingerul sau pazitor care este al
dreptatii. Dar duhul cel rau, care este al nedreptatii, nu-i da pace si cauta
tot timpul sa-l ispiteasca. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din
inima noastra120 (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne, P. G., XIII, col. 1829).
Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil
(Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).
Sunt acei ingeri
care, in frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu
Dumnezeu, devenind duhuri rele, cazand deci din starea in care au fost creati.
Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea
oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana
poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: “Acela ucigator de oameni
a fost din inceput si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru
el.
Cand graieste
minciuna, dintru ale sale graieste, caci este mincinos si tatal minciunii”
(Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru indeamna pe credinciosi astfel: “Fiti treji, privegheati,
pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe
cine sa inghita” (I Petru 5, 8). Cand Dumnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor,
satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se
afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul
impotriva celuilalt121 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre viata lui Moise, Migne,
P. G., XLIV, col. 337-340). Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai
il ispiteste122 (Marturisirea Ortodoxa, I, 21). Diavolul nu poate sa faca rau
nici omului, nici altei fapturi daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se
cunoaste cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) si al dracilor care se rugau de
Mantuitorul zicand: “Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El
le-a zis: Duceti-va. Iar ei iesind, s-au dus in turma de porci” (Matei 8, 31,
32).
De
unde le vine diavolilor aceasta rautate?
Aceasta rautate le
vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut buni, cum a facut
bun tot ce exista (Fac. 1, 31), dar ei au calcat porunca ascultarii de Dumnezeu
si au fost aruncati in intunericul cel mai adanc, cum zice Scriptura: “Si pe
ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci si-au parasit lacasul lor, i-a pus la
pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari”
(luda 1, 6). Prin caderea lor radicala, ei au rupt total comuniunea harica cu
Dumnezeu123 (Marturisirea Ortodoxa, I, 21). Apropiindu-se mult de oameni, ei au
o puternica influenta asupra celor rai. La judecata obsteasca, satan impreuna
cu ingerii lui vor fi trimisi in focul vesnic, gatit lor inca de la inceput
(Matei 25, 41).
Sf. Scriptura ne
spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. 1, 1). Am vazut
mai inainte ca “cerul” din aceste cuvinte inseamna lumea nevazuta a ingerilor.
Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul cu toate
ale lui, era la inceput nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. 1, 2).
Creand lumea, Dumnezeu a urmat o anumita ordine a fapturilor, ca sa ingaduie
acestora sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu
puteau sa apara fara cele dinainte.
Asa, Dumnezeu a facut
in ziua intai lumina, fara de care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o
crestere. In ziua a doua a facut taria, sau cerul vazut; in a treia, adunarea
apelor, uscatul si toate ierburile si plantele; in ziua a patra, luminatorii
cerului, soarele, luna si stelele; in ziua a cincea, pestii si pasarile; in
ziua a sasea, animalele cu cate patru picioare, taratoarele, tot felul de
animale si la urma pe om (Fac. 1, 3-26). In ziua a saptea Dumnezeu S-a odihnit
de lucrarile Sale.
Ordinea aceasta in
care diferite feluri de viata si de fapturi apar intr-o inlantuire fireasca si
necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a
Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri
pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul
ei-omul124 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, 1, Migne, P. G.,
XXX, col. 40 C). Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele
trebuitoare vietii lui erau create. El nu putea veni in lume inainte de
aparitia vietii. Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea
lui.
Adam şi Eva
Pornirile
cele rele ale fapturilor au fost de la inceput?
Nu. Fapturile au fost
curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost zidite: “Si a privit
Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte” (Fac. 1, 31).
Ce
ne descopera Sf. Scriptura despre facerea omului si starea lui dinainte de
pacat?
Sf. Scriptura ne
spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu, in
Sf. Treime, a zis: “Sa facem pe om dupa chipul Nostru si dupa asemanare” (Fac.
1, 26). “Si, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat
in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie” (Fac. 2, 7).
Omul a fost facut
deci printr-un act special, din mainile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc:
“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arata cinstea
deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta lui a fost hotarata
inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra acesteia, Dumnezeu
ii pregateste aducerea lui la existenta si alcatuirea fiintei lui125 (Sf.
Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 3, Migne, P.G., XLIV, col. 136 A).
Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.
Ce
spune Sf. Scriptura despre femeie?
Dumnezeu a vazut ca
nu este bine sa fie omul singur: “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau… a
facut barbat si femeie” (Fac. 1, 27). ”Si a facut Domnul Dumnezeu coasta
pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam: lata
aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie,
pentru ca este luata din barbatul sau” (Fac. 2, 22-23). Cea dintai femeie, Eva,
a fost facuta pentru continuarea neamului omenesc, asa cum tot cartea Facerii
spune: “Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei zicand: Cresteti si va inmultiti si
umpleti pamantul…” (Fac. 1, 28). Eva a fost facuta din coasta lui Adam, zice
Sf. Efrem, ca sa nu fie banuiala ca altcineva a fost ziditorul femeii decat
Dumnezeu.
De
ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarana ca Adam?
Eva n-a fost facuta
din tarana, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si in femeie este o
singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la
inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, sau doi barbati, ori doua
femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia126 (Sf. Ambrozie, Despre
Rai, 10, 48, Migne, P. L., XIV, col. 298).
Chipul lui Dumnezeu
in om este manunchiul de puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care
omul se indreapta spre Dumnezeu printr-o activitate neobosita pentru
desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei
desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc cu silintele omului. in
amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:
1. Stapanirea peste fapturile
pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: “… umpleti pamantul si-l supuneti
si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele,
peste toate vietatile care se misca pe pamant §i peste tot pamantul” (Fac. 1,
28). “Micsoratu-l-ai pe dansul (pe om) cu putin fata de ingeri, cu slava si cu
cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor Tale”
(Ps. 8, 5-6);
2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.
Dupa
ce Dumnezeu a facut pe om, unde l-a asezat?
Dupa ce a facut pe
om, Dumnezeu l-a asezat in Rai si i-a pus hrana la indemana, facand “Sa rasara
din pamant tot soiul de pomi, placuti la vedere si cu roade bune de mancat”
(Fac. 2, 9). in Rai se aflau si pomul vietii si pomul cunostintei binelui si
raului.
Care era starea omului în Rai,
înainte de pacat?
In Rai primul om era
impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa libera. El insa nu era
desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare si deprindere. Ea
consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu harul de la
inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant
(Fac. 2, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea
de Dumnezeu127 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfanta si de o
fiinta, 4, Migne, P.G., LXXV, col. 908).
Mintea lui Adam era
intr-o continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de
orice placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite.
Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare
de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de
nevinovatie si nerautate128 (Marturisirea Ortodoxa, I, 23).
Imbracati in haina
Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia
de a se acoperi129 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 22, 4; 3, 23, 5, Migne, P.
G., VII, col. 959, 963). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu
harul, adica cu acoperamantul nepiericiunii, cat timp au fost aproape de
Dumnezeu130 (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat, 3, Migne, P. G.,
XCVI, col. 580).
Adam si Eva traiau in
Rai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice: “Adam si
femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea si
pacatul nesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea
nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea
goliciunii131 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 15, 4, Migne, P. G.,
LIII, col. 123).
Adam apare inzestrat
cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune deosebita. Din
primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte agera, ca unul care
pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentinea
vrednicia neatinsa a firii132 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 1,
9, Migne, P. G., LXXIII, col. 128). Harul care punea pe Adam in legatura cu
Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume fapturilor supuse lui: “Si
a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor
fiarelor pamantului” (Fac. 2, 20).
In limba, adica in
puterea de a vorbi, pe care o capata Adam odata cu zidirea lui, se arata firea
rationala a omului133 (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 12, Migne, P.
G., XLV, col. 993).
Primii oameni,
inainte de pacat, traiau o viata feridta134 (Sf. Chiril al Alexandriei,
Comentar la Romani, 5,18, Migne, P.G., LXXIV, col. 789). Ei n-au fost ziditi
nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge la nemurire sau sa
moara, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu135
(Teofil al Antiohiei, Cdtre Autolic, 2, 27, Migne, P. G., VI, col. 1093).
Prin urmare, starea
omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere, de
putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina. Omul putea
inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate de la desavarsire,
folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.
Dumnezeu a facut pe
om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui
Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi pe Dumnezeu. El
este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic (microcosm), cum zic Sf.
Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea, iar prin sufletul sau, el
face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei
dumnezeiesti136 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, Cuv. II, 1,
Migne, P. G; XXX, col. 41 C). Rostul sau in Rai era sa implineasca porunca lui
Dumnezeu.
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui
Adam era aceasta: “Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci,
caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” (Fac. 2, 17).
Adam
si Eva au pazit aceasta porunca?
Un timp au pazit-o.
Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea mandriei lor, Eva
intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui
Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si suferinte primilor
oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. 3, 15 si
urm.).
Cum
se numeste acest pacat al lui Adam?
Acest pacat se
numeste pacatul stramosesc, fiindca isi are originea in caderea protoparintilor
nostri prin neascultare fata de porunca data lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3,
6-19). Pacatul acesta a trecut la toti oamenii.
Cum se
mosteneste pacatul stramosesc?
Aceasta este o taina
mare. Ceea ce se poate spune este ca pacatul acesta, pe care-l mostenim din
tata in fiu, prin nasterea fireasca137 (Didim, Contra maniheilor, 8, Migne, P.
G., XXXIX, col. 1096), nu ni se socoteste ca pacat al nostru, personal, ci ca o
stare pacatoasa, ca o inclinare spre pacat, izvorata din calcarea poruncii
dumnezeiesti si care este egala cu pacatul, in fata legii lui Dumnezeu138 (H.
Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Pr. D. Staniloae, p. 170).
Pentru ca aceasta
stare pacatoasa este egala cu pacatul insusi, Biserica a randuit botezul
copiilor, care nu au pacatele celor varstnici, dar care, totusi, mostenesc
aplecarea spre pacat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; 11 Cron. 6, 36; Iov 4,
17-19; 14,4;15,14-16;25, 4; Ps.13,1-3;50, 6;52, 2-4;57,3-4; Prov. 20,9; Ecl. 7,
20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).
Care
au fost urmarile pacatului stramosesc?
Pacatul stramosesc a
adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu
Dumnezeu, cu ei insisi si eu lumea139 (H. Andrutsos, op. cit., pp. 160, 166;
Sf. Ciprian, Despre bunul rabdarii, 19, Migne, P. L., IV, col. 634).
Acest pacat a mai
adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a
puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine.
Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se
departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede
decat anevoie pe Dumnezeu140 (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat, 3,
Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate
de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea
completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele
dumnezeiesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit, s-a
intunecat.
Prin pacatul stramosesc,
primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri141 (Sf.
Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea. catre Romani, 5, 18, Migne, P.
G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar
fi ascultat porunca dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui
Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de
care el nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23).
Prin pacatul lor,
primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita a trupului, caci pacatul a
trezit in ei pofta carnii. Despartiti de cele vesnice si lunecand spre
piericiune, trupurile lor s-au deschis placerilor si necuratiilor. Firea
intreaga s-a imbolnavit de pacat «prin neascultarea unuia singur»142 (Sf.
Chiril al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea catre Romani, 5, 8, Migne, P. G.,
LXXIV, col. 789). Pierzand harul care-i acoperea, ei au fost dezbracati de
inalta-rea spre Dumnezeu si de privirea directa a lui Dumnezeu.
Pedeapsa cea mai mare
a pacatului a fost moartea, care dupa Sf. Apostol Pavel este “plata pacatului”
(I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteasca si
vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca vor muri daca nu vor
asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a fost moartea143
(Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI, col. 1092; Sf.
Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne, P. G., XVIII,
col. 69; Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, 4, 5, Migne, P. G., XXV,
col. 104). Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras aceasta pedeapsa
pentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri si de moarte, ci
numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca144 (Teofil al Antiohiei, op.
cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).
Fiul lui Dumnezeu ne-a oferit
mântuirea prin întruparea Sa
Nu puteau să-şi dea oamenii
înşişi mântuirea din această stare?
Nu puteau. Caci desi
ei sufereau de raul care-i stapanea, nu puteau scapa de el, firea lor era
slabita de pacat, erau robii pacatului. Aceasta stare chinuitoare o descrie Sf.
Apostol Pavel astfel: “Nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l
voiesc, pe acela il savarsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac
aceasta, ci pacatul care locuieste in mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu
putea mantui pe ceilalti de pacat, caci fiecare era “rob legii pacatului” (Rom.
7, 23), si nu se putea scapa nici pe sine insusi din aceasta robie. Ei nu
puteau face aceasta nici toti la un loc. Iata ce spune Sf. Atanasie: “Caci dupa
ce toti au fost loviti in suflet si tulburati de inselaciunea diavoleasca si de
desertaciunea idolilor, cum era cu putinta ca omul sa intoarca sufletul si
mintea oamenilor? Dar poate sa zica cineva ca lumea intreaga ar fi putut face
aceasta. Dar daca lumea ar fi putut, nu s-ar fi facut atatea mari rele. Caci
lumea exista si totusi oamenii se tavaleau in atatea mari rele”152 (Sf.
Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, Cap. 14, dupa trad. cit., p. 29).
Nu-i
putea mantui nici macar vreun inger? Trebuia sa vina insusi Fiul lui Dumnezeu?
Nu-i putea mantui
nici un inger. intai, pentru ca impacarea cu Dumnezeu trebuia sa fie o fapta la
care sa ia parte insusi Dumnezeu. Al doilea, pentru ca oamenii trebuiau sa fie
scapati si de moarte. Iar moartea nu putea fi inlaturata decat prin viata fara
de sfarsit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima data
viata oamenilor; numai El o putea da si a doua oara. Sf. Atanasie spune iarasi:
«Nu era cu putinta nici prin ingeri, deoarece ei nu sunt chipuri dupa care omul
sa fie creat dupa asemanarea lor. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu a venit in
persoana, ca unul care este chipul Tatalui, ca sa poata reinnoi pe omul cel
creat dupa chipul Lui»153 (Op. cit., Cap. 13, dupa Sf. Atanasie cel Mare,
Scrieri, Partea I, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 107).
Dar
nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu stand in cer si nefacandu-Se om?
Dumnezeu, in
intelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mantuiasca pe oameni de
departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt
trei.
Care
sunt articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul?
Articolele din
Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul intrupat sunt: art. II-art. VII.
Ce ne invata aceste
articole privite laolalta?
Ele ne vorbesc despre
cea mai mare si mai minunata fapta a iubirii lui Dumnezeu fata de noi. Ele ne
spun ca Cel ce ne-a mantuit pe noi este insusi Fiul lui Dumnezeu, iar mantuirea
ne-a infaptuit-o prin intruparea Sa ca om, prin invatatura si prin moartea Sa
pe cruce si invierea din morti, dupa care S-a inaltat la ceruri intru
slava, de-a dreapta Tatalui. Multa iubire ne-a aratat Dumnezeu si prin
facerea lumii si a oamenilor, despre care ne vorbeste articolul 1 din Simbolul
Credintei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemarginite ce ne-o poarta ne-a aratat-o
prin aceea ca pe insusi Fiul Sau L-a trimis in lume, ca om, si L-a dat mortii
pe cruce “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire”. Despre aceasta
iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit in lume: “Ca asa a
iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau cel Unul – Nascut L-a dat, ca tot
cel ce crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). Iar
Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosandu -Se de
slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind
stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ceea ce a facut si ca sa nu
se zadarniceasca lucrarea Tatalui, isi ia trup si acesta nu deosebit de al
nostru… si da mortii propriul Sau trup»151 (Sf. Atanasie, Despre intruparea
Cuvantului, Cap. 8, Trad. Gh. Popescu – Pietrile, Bucuresti, 1905, p. 29; Sf.
Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, trad. Pr. Prof. D. Staniloae,
Bucuresti,1987, p. 99).
Aveau
oamenii trebuinta de aceasta intrupare?
Aveau neaparata
trebuinta. Am vazut ca prin neascultarea lui Adam a patruns pacatul si moartea
in toti oamenii. Pacatul acesta pusese o dusmanie (Rom. 5, 10) intre ei si
Dumnezeu, fiind toti “fii ai maniei” (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), caci ii inraise
si le slabise puterea de a face binele, incat in loc de a face binele pe care-l
voia Dumnezeu si il cerea cugetul lor, faceau mereu raul. Din aceasta pricina,
cugetul ii mustra necontenit. Iar aceasta era un semn ca insusi Dumnezeu era
nemultumit. Dar Dumnezeu isi arata nemultumirea si prin pedepsele ce le aducea
peste oameni. Caci nu putea lasa pacatul neosandit (Rom. 5, 18). De altfel,
insusi pacatul pe care il faceau oamenii producea in ei griji, boli si
necazuri, iar intre oameni, pizma, ura, cearta si razboaie.
Pe deasupra tuturor,
Dumnezeu a pedepsit insa pacatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca sa nu fie
«rautatea fara de moarte (Molitva la morti). Toti mureau si prin moarte se
duceau la moartea vesnica, adica la chinurile fara de sfarsit. Dar aceasta
era o stare prea chinuitoare si nu putea fi rabdata nici de iubirea lui
Dumnezeu. Se cerea mantuirea omului din ea.
Dumnezeu Se
ingrijeste de lume. Aceasta lucrare prin care Dumnezeu Se ingrijeste de lume se
numeste pronie sau providenta. Prin pronie, Dumnezeu pastreaza lumea in
totalitatea ei si fiecare lucru si fiinta in parte, le ocroteste si le
indreapta, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create.
Pronia sprijina orice lucrare buna. De ea tine profetia in Vechiul Testament si
planul mantuirii.
Ea se arata in toate
lucrurile lumii, de la cele mai mici pana la cele mai mari, pe care Dumnezeu le
cunoaste si le ingrijeste145 (Marturisirea Ortodoxa, 1, 30), cum ne spune
Mantuitorul insusi: “Priviti la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu
secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste”
(Matei 6, 26). “Au doar nu se vand doua vrabii pentru un ban?
Si nici una dintre
ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru” (Matei 10, 29).
“Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, nu numai ca a adus la lumina zidirea, dar
dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici
puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se
bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare ele se duc, se scurg si piei”146
(Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Cel de o fiinta, contra Anomeilor, 12,Migne,P.
G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «infatisarea, ordinea si
maiestria lucrurilor vazute ne arata pronia dumnezeiasca»147 (Clement
Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16).
Prin pronie, Dumnezeu
nu numai pastreaza, dar si conduce lumea spre mai multa viata (Ioan 10, 10),
spre desavarsirea si transfigurarea intregii creatii (Evr. 2, 5)148 (Sf.
Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col. 424). Sf. Efrem
Sirul scrie despre pronie astfel: “Am vazut case si m-am gandit la gospodar. Am
vazut lumea si am inteles pronia. Am vazut corabie fara carmaci scufundandu-se.
Am vazut faptele oamenilor neispravind nimic fara Dumnezeu, Care le conduce. Am
vazut cetati si republici deosebite in constitutia lor si am inteles ca toate
exista prin randuiala lui Dumnezeu. Turma e de la pastor, iar cresterea tuturor
pe pamant e de la Dumnezeu”149 (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de sine, Assemanni
Graece, I, p.123).
Prin pronie, Dumnezeu
opreste raul si il intoarce spre bine, cum ne spune Marturisirea lui Dositei:
«Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie Dumnezeu, dar El nu Se
ingrijeste de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar odata intamplate, ele sunt
indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita bunatate, care, fara sa le
fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in puterea acestora”150
(Marturisirea lui Dosoftei, 5, Mihalcescu Bekenntnisse., p.162).
Dumnezeu pastreaza si
conduce lumea, conlucrand cu puterile fapturilor, nu fara ele.
Motivele întrupării Fiului lui
Dumnezeu
Primul
motiv e ca
dreptatea cerea ca, precum un om a calcat legea ascultarii de Dumnezeu, un Om
se cadea sa si ispaseasca, implinind aceasta lege prin ascultare si platind cu
viata Sa nevinovata calcarea celorlalti: “Precum prin neascultarea unui om s-au
facut pacatosi cei multi, tot asa §i prin ascultarea Unuia, se vor face drepti
cei multi” (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca impacarea intre Dumnezeu
si om sa se faca nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci si a omului. Sf. Grigorie
de Nissa spune: “Dupa ce moartea intrase in lume prin neascultarea unui om, a
fost izgonita prin ascultarea altui Om. ”Iata pentru ce S-a facut ascultator
pana la moarte: ca sa vindece prin ascultare pacatul neascultarii si sa
nimiceasca prin invierea Sa moartea, care intrase in lume prin neascultare”154
(Sf. Grigorie de Nissa, La intampinarea Domnului, Migne, P.G., XLVI, col. 729).
De aceea S-a facut
Fiul lui Dumnezeu si om, ca sa lucreze in numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a
Celui ce era si Dumnezeu, sa aiba un pret care sa covarseasca vina tuturor
oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu
era de un pret mic; nu era o oaie necuvantatoare, nu era un om de rand, nu era
nici un inger, ci Dumnezeu, facut om. Faradelegea pacatului nu era asa de mare
pe cat dreptatea Celui mort din pricina noastra; nu am pacatuit asa de mult cat
pretuia dreptatea Celui ce Si-a pus sufletul pentru noi»155 (Sf. Chiril al
Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, dupa trad. Pr. D. Fedoru, Bucuresti, 1945,
vol. II, p. 349).
Luand firea noastra
si tinand-o curata si implinind cu ea legea ascultarii de Dumnezeu si ispasind
cu sangele ei varsat pe cruce calcarea oamenilor, a scapat-o de osanda si ne-a
impacat cu Dumnezeu. “Vrajmasi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, “ne-am impacat
cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau” (Rom. 5, 10 si II Cor. 5, 18). Firea
noastra, care inainte purta in ea uratenia neascultarii si era purtata de cei
ce erau dusmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curata a Fiului Sau prea
iubit. Privind cu iubire la Fiul Sau, Dumnezeu privea cu iubire si la firea
noastra pe care o purta El. iubind pe Fiul Sau, Cel ce S-a facut ascultator
pana la moarte, Dumnezeu iubea totodata pe om.
Dumnezeu nu mai vedea
acum firea noastra ca pe cea care a calcat legea si drept urmare trebuie sa
moara, ci ca pe firea care a ispasit calcarea legii si e vrednica sa se
impartaseasca de viata. Si iubirea lui Dumnezeu fata de firea noastra, purtata
de Fiul Sau, avea sa se rasfranga asupra tuturor celor ce purtau aceasta fire
si se lipeau prin credinta de Fiul Sau. De aceea spune Sf. Apostol Pavel ca in
Fiul lui Dumnezeu “avem rascumpararea prin sangele Lui, adica iertarea
pacatelor” si ca “printr – insul a binevoit sa impace toate cu Sine, facand
pace prin sangele crucii Lui”. Sau si mai limpede: “Si pe voi care erati
oarecand instrainati si vrajmasi cu mintea voastra catre lucrurile rele, de
acum v-a impacat prin moarte, in carnea. trupului Lui, ca sa va puna pe voi sfinti
si fara de prihana si nevinovati inaintea Sa” (Col. 1,14,20,21-22).
Iubindu-ne acum
Dumnezeu intru Iisus Hristos, ne face parte de aceeasi mostenire a bunatatii
Sale, de care Se impartaseste Iisus Hristos ca Fiu al Sau, socotindu-ne si pe
noi ca pe niste fii ai Sai: “Iar daca suntem fii, suntem si mostenitori,
mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna – mostenitori cu Hristos, daca patimim
impreuna cu El, ca impreuna cu El sa ne si preamarim” (Rom. 8, 17).
Al
doilea motiv pentru
care S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca sa ne arate ca dragostea Lui fata
de noi e asa de mare, ca El nu mai sta departe de noi, ci Se face om ca noi, ia
firea noastra si vine intre noi ca sa vorbeasca cu noi in graiul nostru si sa
ne invete fata catre fata, nu prin altii, ca in Vechiul Testament. El voia
astfel sa ne castige si mai mult inima, prin dragostea Sa, si sa ne dea pilda
vazuta de cum trebuie sa se poarte un om adevarat ca sa placa lui Dumnezeu. Si
El nu S-a facut om numai pentru o vreme, d pentru vecii vecilor, ramanand in
legatura cu noi si aratand cat de mult pretuieste si iubeste pe oameni.
«Mantuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca sa Se faca partas firii
noastre, ca sa ne invete prin pildele Sale calea virtutii, ca sa ne scape de
stricaciune prin comuniunea cu viata, facandu-Se incepatura invierii
noastre»156 (Dogmatica, Cartea IV-a, Cap. 4, dupa trad. Pr. D. Fecioru, 1938,
p. 239).
Al
treilea motiv se
vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu
S-a mai intrupat ca, unind firea noastra cu firea Sa dumnezeiasca, facand-o
firea Lui insusi, ea sa nu mai poata sa se departeze de Dumnezeu, sa nu mai
poata sa lucreze impotriva Lui, ca acest templu sa nu se mai poata ruina, ci sa
fie de acum mereu plin si strabatut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinta
ca firea noastra, odata mantuita, iarasi sa se piarda. In acelasi timp, numai
asa a putut sa scape cu adevarat si pentru totdeauna firea omeneasca de
stricaciune si de moarte, unind-o strans cu Sine Cel ce era izvorul nestricaciunii
si al nemuririi. Prin firea noastra zidita acum in Dumnezeu, toti putem fi
“ziditi intru Hristos” (Efes, 2, 10). Noi putem adica acum sa stam mai usor,
daca vrem, in legatura cu Fiul lui Dumnezeu, caci El e si om ca noi, nu numai
Dumnezeu. Iar stand prin credinta si prin dragoste in legatura cu El, ne aflam
ziditi in El, impreuna cu firea Sa omeneasca, aflata in El.
De aceea spune Sf.
Apostol Pavel ca precum in Fiul lui Dumnezeu au fost zidite si asezate toate la
inceput, cand s-au facut, cu atat mai mult acum, luand El firea noastra, ne
aseaza iarasi in El si mai deplin, pe toti cei ce vrem. Drept aceea ne
indeamna: “intru El sa umblati, inradacinati si ziditi fiind intr-insul” (Col.
2, 6-7).
Sf. Chiril al Alexandriei infatiseaza motivul al treilea astfel: “Cum putea
omul de pe pamant, cazut in moarte, sa se intoarca la nestricaciune? Era nevoie
ca trupul muritor sa se impartaseasca din puterea de viata a lui Dumnezeu. Iar
puterea datatoare de viata a lui Dumnezeu – Tatal e Cuvantul Cel Unul-Nascut”157
(La Luca, 5, 19, Migne, P. G., LXXIII, col. 908).
Daca
numai Fiul lui Dumnezeu facut om putea sa mantuiasca omenirea de pacat si de
moarte, de ce nu S-a facut mai curand om? De ce a lasat Dumnezeu sa treaca un
timp atat de indelungat de la caderea lui Adam pana la trimiterea Fiului Sau?
Era trebuinta de o
pregatire a oamenilor ca sa primeasca pe Mantuitorul, atunci cand va veni. Caci
n-ajungea ca Mantuitorul sa vina si sa moara pentru oameni. Trebuia ca si ei
sa-L primeasca cu credinta. Altfel nu se putea infaptui mantuirea lor. Si anume
trebuiau pregatiti ca sa poata crede ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu
Cel intrupat si ca numai prin El se pot mantui.
Cum
s-a facut aceasta pregatire?
In doua feluri:
intai, prin cresterea raului si deodata cu aceasta a convingerii oamenilor ca
nu se pot mantui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea vestilor de la
Dumnezeu ca le va trimite un Mantuitor si ca Mantuitorul Acesta va fi chiar
Fiul Sau. Scoala aceasta de pregatire a facut-o Dumnezeu in alt chip cu poporul
evreu. Pe pagani i-a pregatit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de
fire, intr-un chip mai lamurit, ca din invatatura data lor sa traga folos si
popoarele pagane.
Cum au fost pregătiţi păgânii
şi evreii prin: creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin
puterile lor?
Paganii si evreii au
fost pregatiti in primul rand prin aceea ca i-a lasat sa sporeasca in pacat.
Daca ar fi vrut Dumnezeu sa-i mantuiasca pe oameni, indata dupa cadere, poate
ca ei nu si-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine pacatul.
Pe langa aceasta, la inceput oamenii ar fi crezut ca pot scapa de rau numai
prin puterile lor si ca n-au trebuinta de Dumnezeu. A trebuit sa li se lase mii
de ani, ca, pe de o parte, sa guste toata otrava raului si sa se scarbeasca de
el, pe de alta, sa vada ca toate incercarile lor de a scapa de rau sunt
zadarnice.
Asa au cazut
popoarele pagane in cele mai grele rataciri, inchinandu-se la dobitoace si la
pietre si aducandu-le jertfe vieti omenesti. Evreii, cu toate ca erau calauziti
indeaproape de Dumnezeu, se abateau si ei tot mai tare spre rau. Cand s-a
inmultit raul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (les. cap. 20), ca sa
le arate limpede cum trebuie sa vietuiasca,
Dar, datorita
pacatului din ei, in loc sa asculte de Lege, se incapatanau si mai tare sa o
calce. incat legea li s-a facut spre inmultirea pacatului. “Pentru calcarile de
porunci a fost adaugata legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), si tot el
zice: “pacatul luand indemn prin porunca, m-a amagit si m-a omorat prin ea”
(Rom. 7, 11).
Legea era buna si
sfanta si totusi ea s-a facut omului spre moarte. “Pacatul, ca sa se arate
pacat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca sa se faca peste masura de pacatos
pacatul prin porunca” (Rom. 7,13).
Inmultindu-se
pacatul, omul isi dadea seama ca nici prin Lege nu se poate mantui, macar ca e
de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru ca prin ea Dumnezeu ii arata
numai care este binele, nu-i da si ajutorul Sau ca sa-l implineasca, ci il lasa
pe om la puterile lui.
Nu-i dadea Dumnezeu
ajutorul Sau, pentru ca omul nu l-ar fi primit, deoarece se incredea inca in puterile
lui. De aceea Dumnezeu il lasa in mandria ca se poate mantui singur, ca poate
implini singur poruncile Legii. Dar cu cat Legea arata mai limpede inaltimea
binelui, cu atat omul isi dadea seama ca e mai departe de el, ca e mai pacatos.
Acest lucru il vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar
paganul, cu ajutorul Legii scrise in inima sa, cu ajutorul constiintei. «Vad
cele bune, zice un poet pagan, le admit, dar fac totdeauna cele rele»158
(Ovidiu, Video meliora proloque deteriora sequor). Si asa, prin Lege, pe de o
parte se inmultea pacatul, pe de alta omul isi da tot mai mult seama de
neputinta lui de a se mantui de pacat si, in loc de a se mai increde in
puterile lui, era tot mai convins ca numai Dumnezeu insusi, prin puterea, adica
prin harul Lui, il poate mantui. Iata de ce Sf. Apostol Pavel zice: “Caci Legea
n-a desavarsit nimic, iar in locul ei isi face cale o nadejde mai buna, prin
care ne apropiem de Dumnezeu”(Evr. 7, 19).
Cum a pregătit Dumnezeu pe
oameni, prin veştile ce li le da, că va veni El însuşi să-i mântuiască?
Prima fagaduinta pe
care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca le va trimite un Mantuitor a fost indata
dupa cadere. Era prima lor mangaiere in nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu ii
spune sarpelui ca cineva se va naste din femeie, care-i va zdrobi capul:
“Dusmanie voi pune intre tine si femeie, si intre samanta ta si samanta ei;
aceasta va zdrobi capul tau, iar tu ii vei intepa calcaiul” (Fac. 3, 15).
Dar vesti tot mai
limpezi despre Mantuitorul, Care avea sa vina, le da Dumnezeu evreilor prin
proorocii Vechiului Testament, caci pe vremea lor se inmultise si rautatea
intre oameni. De aceea proorocii plangand si suferind, ziceau: “Cine va da din
Sion mantuirea?” (Ps. 13, 7), sau se rugau: “Doamne, pleaca cerurile si Te pogoara”
(Ps. 143, 5). Dumnezeu milostivindu-Se de aceasta rugaciune spune oamenilor:
“Va veni indata in templul Sau Domnul, pe Care il cautati” (Mal. 3,1) sau: “Asa
vorbeste Domnul Dumnezeu, Care strange pe cei risipiti ai lui Israel: “Voi mai
strange si alte neamuri la cei stransi acum din el” (Isaia 56, 8).
Si ca lumea sa-L
cunoasca atunci cand va veni, Domnul da foarte multe semne dupa care va putea
fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci bland si smerit, calare pe manz de
asina: “Bucura-te foarte, fiica a Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului,
caci iata imparatul tau vine la tine: drept si biruitor; smerit si calare pe
asin, pe manzul asinei” (Zah. 9, 9). Va veni nu ca sa domneasca asemenea
imparatilor pamantesti, ci ca sa elibereze prin sangele Sau pe cei robiti
pacatului: “Iar pentru tine, pentru sangele legamantului (Testamentului) tau,
voi da drumul robilor tai din fantana fara apa” (Zah. 9, 11).
Smerenia intru care
va veni, patimirea si moartea Lui pentru pacatele altora le prevesteste
proorocul Isaia in toata amanuntimea: “Si L-am vazut pe El fara chip si fara
frumusete… Si pacatele noastre le poarta si pentru noi rabda durere…, iar El
S-a ranit pentru pacatele noastre si a patimit pentru faradelegile noastre,
certarea impacarii noastre pre Dansul si cu rana Lui noi toti ne-am vindecat…
Si chinuit a fost, dar El S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre
junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce-o tund, asa nu
Si-a deschis gura Sa. Ca s-a luat de pe pamant viata Lui si pentru faradelegile
poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8).
Chiar si timpul si
locul venirii Mantuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a
prezis ca: “De la iesirea poruncii ca iarasi sa se zideasca Ierusalimul”, adica
de la anul 457 i. Hr. si pana “se va sfarsi pacatul si se vor sterge
faradelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de saptamani de ani, adica 490 de ani,
rastimp care tocmai bine s-a implinit la anul 33 dupa Hristos, cand Mantuitorul
a zdrobit puterea pacatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a
prezis ca Mantuitorul Se va naste in Betleem (Mih. 5,1).
S-a prezis apoi prin
Isaia Proorocul, si chipul mai presus de fire al nasterii Mantuitorului din
fecioara: “Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele
Lui, Emanuil” (adica Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea ca El Se va
naste dupa trup din samanta lui David: “O data M-am jurat pe sfintenia Mea:
Oare, voi minti pe David? Semintia lui va ramane in veac si scaunul lui ca
soarele inaintea Mea si ca luna intocmita in veac” (Ps. 88, 35-36).
Toate aceste
proorocii aveau sa ajute credinta oamenilor prin faptul ca ele s-au implinit in
Iisus Hristos. Dar ca oamenii sa poata primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu,
mai trebuia ca Dumnezeu sa-i ridice din credinta lor ratacita in multi idoli,
la credinta intr-un singur Dumnezeu, atotputernic si iubitor, dar Care are un
Fiu nedespartit de El, dupa fiinta.
Cum au fost ridicaţi oamenii
la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însa un Fiu?
In credinta intr-un
singur Dumnezeu a fost crescut cu grija poporul evreu, ca prin el sa se
sadeasca, cu vremea, aceasta credinta si la celelalte popoare. incet, ca sa nu
i se primejduiasca credinta intr-un singur Dumnezeu, i s-a talmacit apoi
poporului evreu, prin prooroci, ca Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni
sa mantuiasca lumea, si un Duh Sfant. La facere, Dumnezeu graieste catre
celelalte persoane dumnezeiesti: “Sa facem om dupa chipul Nostru si asemanare”,
adaugand indata: “Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul Sau; dupa chipul lui
Dumnezeu l-a facut” (Fac. 1, 26-27), ca sa arate ca cele trei persoane sunt o
singura fiinta dumnezeiasca.
Tot acelasi talc il
are si aratarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, in chipul celor trei
calatori (Fac. 18, 2). David cunoaste apoi lamurit ca Dumnezeu are un Fiu, cand
vede pe Domnul (Dumnezeu Tatal) zicand Domnului Sau (lui Dumnezeu Fiul); “Sezi
de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale”
(Ps. 109, 1), sau cand aude pe Dumnezeu Tatal zicand catre Dumnezeu Fiul: ”
Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut. Cere de la Mine si-Ti voi da
neamurile mostenirea Ta. Si stapanirea Ta, marginile pamantului” (Ps. 2, 7-8).
Prin inraurirea
evreilor, care de la robia babilonica erau imprastiati printre toate popoarele,
si prin calauzirea tainica a Cuvantului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi si din
celelalte neamuri multi filozofi, la ideea ca exista un singur Dumnezeu si ca
Cuvantul sau Ratiunea Lui lucreaza in lume, cu deosebire in mintea oamenilor
luminati.
Astfel, aproape de
venirea Mantuitorului, lumea se afla in starea ciudata ca, pe de o parte, cu
mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic si plin de
iubire fata de oameni, Care avea sa trimita pe cineva de la Sine, pentru
mantuirea lumii, iar pe de alta, cu viata, se afla in cea mai mare decadere si
neputinta morala. Starea aceasta ii facea pe oameni sa astepte mantuirea de la
Dumnezeu, iar cand a venit Mantuitorul le-a ajutat sa-L poata primi pe El si
invatatura Lui despre Dumnezeu.
Aceasta
pregatire a fost de ajuns ca omenirea sa primeasca pe Iisus Hristos ca
Dumnezeu?
Nu, n-a fost de
ajuns. Daca ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit sa-L primeasca toti evreii si
cei mai multi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adaugat ca temeiuri de
credinta: 1) invatatura Sa, cum n-a fost alta mai inalta; 2) viata Sa, cum n-a
fost alta mai curata si 3) minunile Sale, dintre care mai ales invierea si
inaltarea Sa la cer. Dar toate aceste temeiuri sunt intrecute de puterea cu
care a lucrat si lucreaza El pana astazi asupra sufletelor care se deschid
cuvantului Sau, innoindu-le si sadind in ele convingerea nestramutata ca El e
Dumnezeu.
Credinta in Hristos
vine in primul rand din harul lui Dumnezeu, nu din intarirea cu mintea a
temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregateau mintea omului pentru
primirea acestui har. Pentru noi, crestinii, unul din motivele cele mai
puternice, care pregatesc mintea noastra sa primeasca harul credintei si sa
conlucreze cu el, e insasi existenta crestinismului de 2000 de ani incoace,
insusi faptul ca de atunci si pana azi sute de milioane de suflete au crezut
fara incetare in dumnezeirea lui Iisus.
Care este credinţa Bisericii
noastre în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos?
Raspunsul mai
amanuntit la aceasta intrebare il da articolul II al Simbolului Credintei,
primul dintre cele sase articole (II-VII), care se ocupa cu persoana si
lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Caci acest articol
cuprinde in forma cea mai scurta, dar in mod deplin, invatatura Bisericii
despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Care
este acest articol?
Acest articol este: “Si intru Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul – Nascut, Care din Tatal S-a nascut
mai inainte de toti vecii: Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu
adevarat, nascut iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care
toate s-au facut”.
Ce
ne invata acest articol in intregimea lui?
Doua lucruri: intai,
ca Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mantuit pe noi, este insusi Fiul lui
Dumnezeu, egal intru toate cu Dumnezeu – Tatal, vesnic ca si El si una cu El,
dupa fiinta si slava, deosebindu-Se de Tatal numai prin aceea ca e Fiu, si nu
Tata, ca Tatal il naste, iar El e nascut din fiinta Tatalui. Mantuitorul
Hristos insusi a spus despre Sine: “Si acum preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la
Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea”
(Ioan 17, 5).
Al doilea, ca Iisus
Hristos, Mantuitorul lumii, este si Facatorul tuturor, aratandu-se si in
aceasta dumnezeirea Lui. Caci, precum Tatal este Facatorul tuturor, cum ne-a
invatat articolul 1 al Simbolului, asa este si Fiul Facatorul tuturor. Tatal
toate le face, dar le face prin Fiul: “Toate prin El s-au facut; si fara El
nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3). Chiar si timpul s-a facut
prin Iisus Hristos, dupa cum zice Apostolul: “Prin Care si veacurile s-au
facut” (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: “intru El s-au facut toate, cele din
ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie
domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile. Toate s-au facut prin El si
pentru El. Si El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate” (Col.
1, 16-17). Daca intru El sunt asezate toate, inseamna ca El le si sustine si in
El vietuiesc toate. El ia parte, deci, si la pronierea lor. Tinand mereu viata
in ele si purtand grija de ele, cum insusi zice: “Tatal Meu pana acum lucreaza
si Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
“Şi intru Unul Domn Iisus
Hristos”?
Ce
inseamna primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credintei: “Si intru
Unul Domn Iisus Hristos”?
Precum ne-a invatat
articolul 1 sa credem in Dumnezeu – Tatal, asa ne invata articolul II sa credem
“si” in Iisus Hristos, Fiul Lui. Caci fara credinta in Fiul, nu putem
cunoaste nici pe Tatal. Tata fara Fiu nu exista. Cine nu crede ca Dumnezeu are
un Fiu, nu crede ca Dumnezeu e Tata si are in Sine dragoste de Tata. Dumnezeul
acela e un Dumnezeu fara dragoste, nu e Dumnezeu adevarat. “Eu sunt usa”, (Ioan
10, 9), zice Mantuitorul; “Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine” (Ioan 14,
6). Iisus Hristos, in Care credem ca si in Tatal, este Unul singur, caci numai
un Fiu are Tatal si numai un Mantuitor avem noi. Numai prin acesta “Unul” ne
mantuim si ajungem la Tatal, caci numai o “cale” (Ioan 14, 6) si numai o “usa”
este spre Tatal, iar “calea” si “usa” este El.
El e “Domn” peste
sufletele noastre, este “Domnul si Stapanul vietii noastre”, ba chiar unicul
Domn si Stapan “Caruia ii slujim” (Col. 3, 24) si ii inchinam cu bucurie “toata
viata noastra”, in asa fel, incat nu mai suntem ai nostri, ci “ai lui Hristos”
(11 Cor. 10, 7) si putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: ” Nu mai viez eu,
ci Hristos viaza intru mine” (Gal. 2, 20). Caci El ne-a dat aceasta viata si
ne-a rascumparat-o de la moarte. Si stim ca daca I-o inchinam Lui, tot noi ne
folosim, caci Hristos ne desavarseste din zi in zi, facandu-ne “asemenea
chipului Sau” (Rom. 8, 29).
Domnia lui Iisus
peste suflete nu e o domnie aspra si silnica, ci una blanda. El domneste peste
noi prin dragoste si adevar. “Luati jugul Meu asupra voastra… caci jugul Meu
este bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu
inseamna ca n-avem datoria sa lucram pentru semenii nostri. Dimpotriva, lui
Hristos ii slujim cand facem bine celor mici si osteniti (Matei 25, 40). Domnia
aceasta totala peste sufletele noastre si peste lumea intreaga a castigat-o
Iisus Hristos si ca om, pentru ca S-a smerit pe Sine ca nimeni altul si Si-a
pus viata Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele si
tot genunchiul trebuie sa se plece Lui, primindu-L ca Domn.
Caci “Dumnezeu fiind
in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat
pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare
aflandu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte,
si inca moarte pe cruce, Pentru aceasta si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a
daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca in numele lui Iisus tot
genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de
dedesupt; si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru
slava lui Dumnezeu – Tatal” (Filip. 2, 6-11).
Ce inseamna numele de “Iisus”
şi Hristos date Mantuitorului?
Numele de “Iisus”
inseamna Dumnezeu Mantuitorul. Iisus inseamna in limba ebraica Mantuitor si
numele acesta i se potriveste in chip desavarsit, caci El e intr-adevar Mantuitorul
lumii. Si i se potriveste atat de desavarsit pentru ca nu l-au dat oamenii, ci
ingerul, la porunca Tatalui Ceresc, Care a stiut de mai inainte ce lucrare va
savarsi Fiul Sau in lume. “Nu te teme”, spune ingerul lui Iosif, “a lua pe
Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant.
Si ea va naste Fiu si
vei chema numele Lui: Iisus”. Si ingerul arata indata si pricina acestei
numiri: “Ca Acesta va mantui pe norodul Sau de pacatele lor” (Matei 1, 20-21).
In Vechiul Testament
numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmasul lui Moise, care a condus poporul
lui Israel in Tara Sfanta, mantuindu-l de ratacirea prin pustiu.
Dar el a fost numai
un chip al lui Iisus Hristos, Care a mantuit toate popoarele de ratacirea in
pacat, ducandu-le in imparatia cerurilor. El nu e numai un oarecare mantuitor,
ci Mantuitorul, in intelesul desavarsit al cuvantului.
Numele “Hristos”
inseamna “Uns”. La evrei, unsi se numeau preotii, proorocii si imparatii,
pentru ca la intrarea in slujba erau unsi cu mir, care inchipuia darul
Sfantului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevaratului Uns, primeau numai
o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa,
primeste pe Duhul Sfant insusi. «Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci
Dumnezeu intrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrarea (energie), ci prin
prezenta intregii persoane a ungerii in El»159 (Sf. Grigorie Palama,
Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viata si invatatura Sf.
Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Tot harul
s-a varsat peste templul acela.
Ca Tatal nu da Lui
Duhul cu masura, ci intreg harul l-a primit templul. Noi insa avem nu mai putin
si o picatura din harul acela»160 (Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). Deci
Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit, nu numai unul dintre
multii unsi, sau hristosi oarecare161 (Sf. Grigorie Teologul, citat dupa Sf.
Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). El este arhiereul, imparatul si
proorocul cel mai inalt, adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a
toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Precum vedem, si numele
de Hristos i se potriveste in chip desavarsit, caci nici pe acesta nu l-au dat
oamenii, ci ingerul, care a spus pastorilor: “Iata vestesc voua bucurie mare,
care va fi pentru tot poporul. Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este
Hristos Domnul, in cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Insusi Iisus spunea
despre Sine ca a avut ungerea Duhului Sfant, cum de altfel graise despre El si
proorocul Isaia (61, 1): “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a
binevesti saracilor…” (Luca 4, 18).
Cele trei slujiri ale lui
Iisus Hristos
Hristos,
prin ungerea ce o are de la Duhul Sfant, este adevaratul arhiereu, prooroc si
imparat. Se vorbeste despre aceste slujiri ale lui Hristos in Sfanta Scriptura
si ce inteles au ele?
Ca Hristos a primit
prin ungere de la Duhul Sfant slujirea de arhiereu, prooroc si imparat, ne-o
spune Sfanta Scriptura in multe locuri. Sf. Apostol Pavel ne spune ca El a fost
arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este trupul Sau.
Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit
aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul
Testament: “Un astfel de Arhiereu se cuvenea sa avem: sfant, fara de rautate,
fara de pata, osebit de cei pacatosi si fiind mai presus decat cerurile.
El nu are nevoie sa
aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: intai pentru pacatele lor, apoi pentru ale
poporului, caci El a facut aceasta odata pentru totdeauna, aducandu – Se jertfa
pe Sine insusi” (Evr. 7, 26-27); caci “Nu prin sange de tapi si de vitei, ci
prin insusi Sangele Sau a intrat odata pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor si
a dobandit o vesnica rascumparare” (Evr. 9,12). El a fost proorocul cel mai
inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a
primit-o din afara de Sine, ci din plinatatea Sa nemarginita. De aceea, nimeni
nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa.
Ea poate fi, doar,
tot mai bine inteleasa in Biserica. In acest inteles, El e proorocul cel din
urma cu care s-a incheiat Descoperirea dumnezeiasca. “Prooroc din mijlocul tau
si din fratii tai, ca si mine, zice Moise, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau,
pe Acela sa-L ascultati” (Deut. 18,15). Ucenicii I se adreseaza cu titlul
“invatatorule”, iar Hristos insusi spune despre Sine: “Eu sunt adevarul” (Ioan
14, 6), “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau: “Eu, spre aceasta M-am nascut
si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar” (Ioan 18,
37).
Iar demnitatea Lui
imparateasca o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: “Si Domnul Dumnezeu ii
va da Lui tronul lui David, parintele Sau… si imparatia Lui nu va avea sfarsit”
(Luca 1, 32, 33). Iisus insusi recunoaste ca e imparat, dar imparatia Lui e
duhovniceasca, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din lumea aceasta.
“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), raspunde El lui Pilat.
Iisus Hristos e imparatul bland de care am vorbit cand am explicat cuvantul
«Domn». El e imparatul-miel, care a fost injunghiat pentru pacatele lumii
(Apoc. 5). Ca imparat, Mantuitorul Hristos a intemeiat Biserica Sa, i-a dat
legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau si la
sfarsit “va judeca viii si mortii”.
Este o inrudire de intelesuri
intre numele de “Iisus” si “Hristos”? Dar intre ele si cel de Domn?
Daca privim bine,
vedem ca prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc si imparat, cuprinse in
numele lui Hristos, Iisus mantuieste lumea prin jertfa, o invata sa-si
insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire. Astfel, daca numele Iisus ne
arata de-a dreptul lucrarea de mantuire pe care a savarsit-o, numele de Hristos
arata cum si cu ce putere a savarsit si savarseste aceasta lucrare.
Amandoua numele spun
acelasi lucru, din doua laturi deosebite: Iisus Hristos este Mantuitorul
nostru. Si tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre. Daca nu-L primim
sa fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mantuitor.
Cand
a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus Hristos?
Atat numele de Iisus
cat si cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu cand S-a facut om. Deci,
Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel intrupat. Mai inainte de
intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru ca El
ni S-a facut Mantuitor (Iisus) numai prin aceea ca a luat trupul nostru si l-a
adus jertfa pentru noi. Numai prin intrupare ni S-a facut Arhiereu, Care ne-a
curatit de pacate, Prooroc, Care ne-a vestit in grai omenesc voia Tatalui, si
Conducator la mantuire (Hristos). Daca Hristos inseamna Uns, numele acesta il
arata pe Mantuitorul nostru ca om care primeste ungerea, nu ca Dumnezeu care da
ungerea.
Sf. Chiril al
Alexandriei spune: «Unii spun ca numele Hristos se cuvine numai Cuvantului
nascut din Dumnezeu – Tatal, Care este gandit si exista deosebit. Noi insa n-am
fost invatati sa spunem asa, ci spunem ca in momentul in care Cuvantul S-a
facut trup, in acelasi moment a si fost numit Hristos. Se numeste Hristos,
pentru ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9), adica cu duhul de la
Dumnezeu si Tatal»162 (Cuvant catre imparatese, Migne, P. G., LXXVI, col. 1220
C).
Asadar,
atunci cand spunem “Iisus Hristos”, nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu dmainte
de intrupare, ci de la Cel de dupa intrupare?
Da, desigur, si tot
astfel articolul II al Simbolului Credintei nu porneste cu marturisirea de la
Fiul lui Dumnezeu dinainte de intrupare, adica de la un Fiu gandit cu mintea,
ci de la Iisus Hristos, Care a trait cu adevarat ca om pe pamant, de la anul
cutare pana la anul cutare, S-a nascut din Fecioara Maria, a petrecut intre
oameni, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la cer. Tocmai acest Iisus
Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus si a facut, ca Fiul lui
Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos marturiseste Biserica in Simbolul
Credintei, intai ca e unicul Domn si apoi tot ce urmeaza la articolul II, si
anume, in primul rand, ca este “Fiul lui Dumnezeu, Unul – Nascut”.
Ce inseamna “Mai inainte de
toti vecii”?
Prin aceste cuvinte
se arata ca Fiul este mai inainte de orice timp, este vesnic, nu S-a ivit in
timp. Sf. Evanghelist Ioan incepe Evanghelia cu cuvintele: “La inceput era
Cuvantul”(Ioan 1, 1), aratand ca atunci cand s-a pus inceputul timpului si al
lumii, Cuvantul era; deci, era de mai inainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e
faptura, caci numai Dumnezeu e vesnic, iar fapturile se ivesc in timp, ele n-au
fost totdeauna.
Astfel, Fiul Se
deosebeste de cei ce se numesc «fii»,pentru ca acestia sunt facuti sau nascuti,
dupa har, din Dumnezeu. Acestia sunt facuti sau nascuti de Dumnezeu in timp.
Dar Tatal «n-a adus pe Fiul din neexistenta in existenta, nici n-a infiat pe
unul care n-a existat niciodata»164 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. X, op.
cit., vol. I, p. 259). Deci, totdeauna a fost in Dumnezeu o persoana sau un
ipostas cu aceasta insusire de Fiu. Daca e asa, totdeauna a fost in Dumnezeire
o persoana cu insusirea de Tata. «Dumnezeu n-a fost mai inainte fara de Fiu si
mai pe urma a devenit Tata, ci totdeauna are pe Fiul»165 (Idem, ibidem, p.
253). N-a fost nici o vreme cand n-a fost in Dumnezeire o persoana Tata si o
persoana Fiu, si anume mereu aceeasi persoana Tata si aceeasi persoana Fiu.
«Nici Cel Care a nascut nu S-a prefacut in Fiu, nici Cel Nascut n-a devenit
Tata»166 (Idem, ibidem, p. 258).
Cu alte cuvinte,
niciodata nu s-a produs o schimbare in Dumnezeu. Daca Fiul nu S-ar fi nascut
«mai inainte de toti vecii», Tatal n-ar fi fost totdeauna Tata, ci ar fi
castigat aceasta insusire mai tarziu. Iar un Dumnezeu Care se schimba asa de
tare inlauntrul Sau nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu daca
S-ar fi nascut in timp, ci ar fi o faptura. Sau Dumnezeul Cel vesnic S-ar fi
despartit dupa o vreme in Tata si Fiu.
Noi spunem ca Tatal e
vesnic Tata si vesnic Dumnezeu, fara schimbare, iar Fiul, vesnic Fiu si vesnic
Dumnezeu, fara schimbare. Tocmai pentru ca Tatal e vesnic, are un Fiu vesnic.
«Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul, ci odata cu Tatal, si Fiul Care
S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tata fara de Fiu. Iar daca
ar fi, fara sa aiba pe Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar
deveni mai pe urma Tata si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a fi Tata,
lucru mai rau decat orice blasfemie»167 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea
I, cap. 8, trad. cit., pp. 20-21). Tatal si Fiul sunt doua persoane egale in
Dumnezeire si in cinste, dar una e Tata si alta Fiu, avand vesnic intre ele
dragostea care este intre Tata si Fiu, si anume: una vesnic dragoste de Tata si
alta vesnic dragoste de Fiu.
Putem
noi intelege nasterea aceasta dinainte de veci?
Nasterea aceasta
dinainte de veci a Fiului din Tatal este o taina pe care nu o poate intelege
nici mintea omului, nici a ingerului. «Tatal L-a nascut nu in modul in care
omul ar putea gandi, ci asa cum numai Tatal stie. Nu numai cerurile nu cunosc
nasterea Fiului, dar chiar nici toata firea ingereasca… Nici insusi Duhul Sfant
n-a vorbit in Scripturi despre nasterea Fiului din Tatal. Pentru ce iscodesti,
deci, acelea pe care nici Duhul Sfant nu le-a scris in Scripturi?”168 (Sf.
Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Cand auzi ca Dumnezeu a nascut,
sa nu cazi in ganduri trupesti, nici sa presupui o nastere stricacioasa. “Duh
este Dumnezeu” (Ioan 4, 24); duhovniceasca este nasterea»169 (Idem, ibidem, p.
252).
S-a asemanat nasterea
Fiului din Tatal cu nasterea gandului din minte. S-a spus ca precum nasterea
gandului din minte e duhovniceasca, asa si nasterea Fiului din Tatal e
duhovniceasca; si precum indata ce exista mintea, exista si gandul, si minte
fara gand nu exista, tot asa de cand exista Tatal exista si Fiul si Tatal fara
Fiul nu exista. Dar si aceasta e numai o asemanare foarte nedeplina.
“Lumină din Lumină”,”Cel ce
este de o fiinţa cu Tatăl”
Ce
inseamna “Lumina din Lumina”?
Ca sa nu ramana nici
o indoiala ca Fiul, Care S-a nascut, e intru totul ca Tatal din Care S-a
nascut, Simbolul spune ca asa cum nu se deosebeste lumina care se aprinde de
lumina din care se aprinde, asa nu se deosebeste fiinta Fiului de fiinta Tatalui.
Tot ce are prima
lumina da si celei de a doua, afara de insusirea ca ea da, si cealalta
primeste. Asemanarea cu lumina e si foarte potrivita cu Dumnezeu, Care e lumina
cea nefacuta. Lumina e tot ce e mai bun, mai inalt, pe cand intunericul e
lipsa, e stirbire, e nimicul, e raul. “Dumnezeu este lumina si nici un
intuneric nu este intru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus
zice: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla intru
intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12).
Ce
inseamna “Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”?
Egalitatea intre
Tatal si Fiul e intarita si prin cuvintele: “Dumnezeu adevarat din Dumnezeu
adevarat”, ca sa nu gandeasca cineva ca Fiul nu Se numeste Dumnezeu in
intelesul adevarat si ca El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la pagani, care
socoteau pe zeii lor de diferite grade.
“Dumnezeu adevarat
din Dumnezeu adevarat” mai vrea sa spuna si aceea ca daca Fiul n-a primit
Dumnezeire mai putina, nici Tatal nu S-a imputinat nascand pe Fiul. “Tatal nascand
pe Fiul nu S-a schimbat. A nascut intelepciunea (I Cor. 1, 24), totusi n-a
ajuns neintelept. A nascut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slabit. A nascut pe
Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Si nici El n-a pierdut ceva
imputinandu-Se, sau schimbandu-Se, nici Cel nascut nu are vreo lipsa.
Desavarsit este Cel care a nascut, desavarsit Cel nascut”170 (Sf. Chiril al
Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).
Ce
inseamna cuvintele “nascut iar nu facut”?
Desi Iisus Hristos
este Fiul lui Dumnezeu “Unul – Nascut” si ca atare Se deosebeste de toti care
s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Parintii care au alcatuit Simbolul au
tinut sa spuna, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu facut ca toti ceilalti, ci e
nascut, singurul nascut din Tatal. El nu e o faptura, fie ea chiar cea dintai
si cea mai inalta faptura, cum spunea Arie, ci nu face parte dintre fapturi,
deci e Dumnezeu.
Ce
inseamna “Cel ce este de o fiinta cu Tatal”?
Ca sa se arate si mai
hotarat ca Fiul nu e faptura, ca e nascut in intelesul adevarat din Tatal, s-au
pus in Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinta lui,
dar fiul care se naste din el e din fiinta lui. Tot asa e si la Dumnezeu: Toata
lumea creata este fapta vointei si a lucrarii (energiei) Lui. Dar Fiul este din
fiinta Lui. Sf. Ioan Damaschin spune:
“Nasterea este actul
prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el
dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, este un act extern, in care ceea ce se
zideste si se creeaza nu vine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este
ceva cu totul deosebit de el”171 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. D.
Fecioru, p. 21).
Si tot Sf. Ioan
Damaschin spune ca daca Fiul e din fiinta Tatalui, e «opera firii Lui». El
trebuie sa fie nascut inainte de veci, caci ceea ce tine de fiinta Dumnezeirii
e vesnic, ca sa nu se schimbe firea dumnezeiasca172 (Dogmatica, cartea I, cap.
8, p. 20: “Pentru ca cel care naste sa nu sufere schimbare si sa nu fie
Dumnezeu intai si Dumnezeu pe urma si sa primeasca adaugire, nasterea la El
este fara de inceput si vesnica, deoarece este opera firii Sale si provine din
fiinta Lui. Crearea lumii este opera vointei lui Dumnezeu si nu este impreuna
vesnica cu Dumnezeu. Ea a fost adusa prin vointa si puterea Lui de la
neexistenta la existenta, dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui
Dumnezeu”).
Fiind din fiinta Tatalui, Fiul are aceeasi fiinta cu El, e «de o fiinta cu
Tatal».
Dar “de o fiinta” nu
inseamna numai ca Fiul S-a nascut din fiinta Tatalui si nu inseamna nici numai
ca are o fiinta la fel cu a Tatalui, ci ceva mai mult: ca Fiul nu-Si are fiinta
Sa in chip despartit de a Tatalui. Fiinta Tatalui nu se repeta nascand pe Fiul,
ca sa existe aceeasi fiinta de doua ori, cum e la oameni, ci Tatal da Fiului,
prin nastere, insasi fiinta Sa, fara ca prin aceasta sa Se repete. Tatal si
Fiul sunt doua persoane cu o singura fiinta, cu aceeasi fiinta in comun. Intre
Tatal si Fiul este o unitate desavarsita dupa fiinta, dar totusi Ei sunt
deosebiti ca persoane. “Eu si Tatal una suntem”, zice Mantuitorul (Ioan 10,
30). Una arata fiinta. Eu si Tatal arata persoanele, care sunt doua. Tot asa se
arata ca fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar persoanele lor doua, prin
urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: “Credeti Mie ca Eu sunt intru Tatal §i
Tatal intru Mine este” (Ioan 14,11); sau “Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe
Tatal” (Ioan 14, 9).
O buna lamurire a
acestor cuvinte ne-o da Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu in
intelesul ca ele se amesteca, din intelesul ca ele se contin unul pe altul.
Fiecare locuieste in celalalt, fara nici o amestecare si contopire. Ele nu sunt
nici separate, nici impartite, cum le separa si le impartea Arie. Pentru a
spune tot, intr-un cuvant, Dumnezeirea este neimpartita in cele impartite, asa cum
in trei sori, ce s-ar contine unul pe altul, ar fi o singura lumina intr-o
intrepatrundere launtrica»173 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. Pr. D.
Fedoru, p. 32).
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt:
Treimea cea de o Fiinţă
Daca
fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar persoanele sunt doua, cum ne putem pazi
sa nu impartim ceea ce e intre ei una si sa nu amestecam ceea ce e intre ei
deosebit?
Chiar cuvintele de
mai inainte din Simbol, despre nasterea Fiului din Tatal, ne-au aratat nu numai
egalitatea dintre Tatal si Fiul, ci si ceea ce-I deosebeste, asa dupa cum
cuvintele “Cel de o fiinta cu Tatal” ne arata ceea ce Le este comun. Deosebite
Le sunt asa numitele insusiri personale, pe care Tatal si Fiul nu Si le schimba
intre Ei. insusirea personala a Tatalui este de a fi Tata, adica de a naste pe
Fiul, sau de a da Fiului existenta prin nastere, El insusi neavand existenta de
la nimeni. Insusirea personala a Fiului este de a fi Fiu, adica de a Se naste
din Tatal, sau de a primi existenta de la Tatal prin nastere. Insusirile
personale Si le pastreaza, deosebit, atat Tatal cat si Fiul. Tatal nu-Si trece
insusirea Sa personala Fiului. Daca Si-ar trece si insusirea personala de Tata
sau de nascator, S-ar confunda Tatal cu Fiul, n-ar mai fi doua ipostasuri
diferite: Tatal este nenascut, Fiul este nascut. «Iar una si aceeasi persoana
nu poate sa fie nascuta si totodata nenascuta», spune Marturisirea Ortodoxa174
(Marturisirea ortodoxa, I, 12).
Avand fiinta comuna,
insa, Tatal si Fiul au comune toate insusirile fiintei, adica ale Dumnezeirii.
Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatal, ci si Fiul. in comun au Tatal si Fiul:
vesnicia, atotputernicia, vointa, bunatatea, sfintenia, slava. «Credem intr-o
singura fiinta, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura putere, intr-o
singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur izvor, intr-o singura
stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie, cunoscuta in trei
ipostasuri desavarsite»175 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8,
trad. cit., p. 19).
Se
poate intelege cu mintea unitatea fiintei dumnezeiesti si deosebirea
persoanelor?
Unitatea dupa fiinta
si deosebirea in trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neinteleasa taina a
crestinatatii. S-a asemanat Sf. Treime cu mintea, gandul si vointa omului,
care, desi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinta intreaga a omului. Dar
asemanarea nu este multumitoare; mintea, gandul si vointa nu sunt trei
ipostasuri, ci numai parti ale unuia singur.
Mai potrivita ar fi
asemanarea cu trei persoane omenesti care prin iubire isi unesc asa de mult
gandurile, voile si simtirile, incat au ajuns sa le fie comune si par ca au un
singur suflet, fara ca ele sa inceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotriva,
tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogata si mai fericita, ca nu e inchisa
in singuratatea sa, ci e iubita de altele si iubeste pe altele, ca se afla cu
acelea intr-o unitate stransa si oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodata
persoanele omenesti nu ajung la atata dragoste, cata e intre persoanele
dumnezeiesti si nici la atata unitate. in Dumnezeu insa e din vesnicie
desavarsita dragostea si desavarsita unitatea. Aceasta asemanare, fara a fi
nici ea indestulatoare, ne da putinta sa intelegem ca Taina Sf. Treimi e taina
dragostei desavarsite.
Duhul Sfânt deofiinţă cu Tatăl
şi cu Fiul
In
care articol din Simbolul Credintei se vorbeste despre Duhul Sfant?
In articolul al
VIII-lea: «Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal
purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a
grait prin Prooroci».
Ce
inseamna: “Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit”?
Aceste cuvinte arata
ca Sfantul Duh este intru totul egal cu Tatal si cu Fiul, fiind ca si Ei
vesnic, atotputernic, atotstiutor, pretutindeni de fata, cuvenindu-I-se asadar
aceeasi inchinare si slava ca si Tatalui si Fiului. Dar nu numai atat.
Cuvintele acestea nu arata numai ca Duhului 1 se cuvine aceeasi inchinare si
cinste ca Tatalui si Fiului, ci si ca atunci cand ne inchinam si dam slava
Tatalui si Fiului trebuie sa ne inchinam si sa dam slava si Sfantului Duh, caci
e nedespartit de Aceia, fiind a treia persoana dumnezeiasca a Sfintei Treimi.
Aceasta inseamna ca Sfantul Duh este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul, cum am
vazut ca este si Fiul de o fiinta cu Tatal.
Sfantul Duh este in
Tatal si in Fiul, precum si Fiul este in Tatal si in Sfantul Duh, si Tatal, in
Fiul si in Sfantul Duh. Toti trei au o singura fiinta, vointa, putere si slava,
o singura Dumnezeire, aratata in trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu in
trei persoane, asa cum soarele are disc, raza si lumina, dar e un singur
soare195 (Sf. Atanasie cel Mare, intrebari oarecare, intrebarea 4, la Atanasie
de la Paros, Epitoma dumnezeiestilor dogme, Manastirea Neamt, 1816, p. 230).
Avem
temeiuri pentru aceasta invatatura in Sfanta Scriptura si in Sfintii Parinti?
Da, avem. Sfantul Duh
e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, cand ii spune lui Anania: “Pentru ce a
umplut satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant… N-ai mintit oamenilor, ci
lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune ca Duhul Sfant e in
Dumnezeu, adica in Tatal si in Fiul, cum e duhul omului in om. De aceea, El e
atotstiutor: “Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca
Duhul toate le cerceteaza, pana si adancurile lui Dumnezeu. Caci cine dintre
oameni stie cele ale omului, decat duhul omului, care este in el? Asa si cele
ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decat Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2,
10-11). Dar ca Duhul Sfant e totusi o persoana deosebita de Tatal si de Fiul,
insa de aceeasi cinste cu Ei, vedem din porunca Mantuitorului, Care trimite pe
Apostoli sa boteze pe oameni in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh
(Matei 28, 19).
Cele trei persoane
ale Sfintei Treimi nu sunt nici despartite, caci au impreuna o singura fiinta,
nici amestecate, caci sunt trei ipostasuri si nu unul. Sf. Ioan Damaschin
spune: «intre ipostasurile Dumnezeirii nu exista deosebire de vointa, sau de
gandire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau
nastere in noi la vreo deosebire cu totul adevarata. Pentru aceea nu spunem ca
Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, ca Sfanta
Treime este un singur Dumnezeu… Caci, dupa cum am spus, ipostasurile Sfintei
Treimi se unesc, in intelesul ca ele sunt unele in altele… Ele nu sunt
despartite unele de altele si nici impartite in ce priveste fiinta»196
(Dogmatica, cartea I, cap. VII, trad. dfc, p. 32).
Ce inseamna cuvintele că Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl?
Duhul Sfant e din Tatal,
dar nu prin nastere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este insa purcederea si prin
ce se deosebeste ea de nastere, Biserica n-a cautat sa lamureasca, pentru ca
nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Parinti au luat aceste cuvinte
intocmai asa cum se afla in Evanghelia lui Ioan 15, 26 si le-au pus in Simbolul
Credintei: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la
Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre
Mine”.
Acesta este de altfel
singurul loc din Sfanta Scriptura care vorbeste despre purcederea Duhului
Sfant. Despre purcederea Sfantului Duh din Tatal atata stim, ca ea e dinainte
de veci, ca si nasterea Fiului, caci niciodata n-au fost Tatal si Fiul fara
Duhul.
Nasterea Fiului si
purcederea Duhului din Tatal sunt deodata, din veci. Asa cum indata ce exista
focul, exista si lumina si caldura lui, tot astfel, din vesnicie, de cand
exista Tatal, exista si Fiul prin nastere si Duhul Sfant prin purcedere din
Tatal. O slaba imagine pentru a intelege acest lucru ne da Sf. Atanasie cu
Adam, cu Eva si cu Set.
Adam e nenascut, fiul
lui e nascut din el, iar Eva e luata din el in alt chip197 (Intrebari oarecare,
intrebarea 15, la Atanasie de la Partos, Epitoma dumnezeiestilor dogme,
Manastirea Neamt, 1816, p. 239). Se intelege ca nici o asemanare nu se
potriveste intocmai la Dumnezeu.
Am
auzit ca romano-catolicii si protestantii spun ca Sfantul Duh purcede “si de la
Fiul” si chiar au adaugat la Simbolul Credintei aceste cuvinte. Cum sustin ei
aceasta?
Ei sustin ca atunci
cand Mantuitorul zice: “pe Care Eu il voi trimite de la Tatal”, arata ca si El
il purcede pe Sfantul Duh. Dar noi spunem ca trimiterea este altceva decat
purcederea, ca trimiterea Duhului Sfant in lume inca nu se facuse cand vorbea
Mantuitorul, pe cand purcederea e din veci. De aceea vorbeste Mantuitorul
despre trimiterea Duhului Sfant la viitor. Purcederea adica e vesnica, e mai
presus de timp, pe cand trimite-rea in lume se face in timp. Purcederea vesnica
a Duhului este de la Tatal, trimiterea Lui in lume este de la Fiul.
Ce
mai sustin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfant?
Ei mai sustin ca daca
Fiul il trimite pe Duhul in lume, aceasta e un semn ca il si purcede din
vesnicie, ca numai atunci e trimisa o persoana dumnezeiasca de alta in lume,
cand primeste si existenta vesnica de la ea. De pilda Fiul e trimis de Tatal in
lume, pentru ca Se si naste vesnic din El. Dar noi le raspundem ca si Duhul
Sfant trimite pe Fiul in lume. Inseamna, oare, aceasta, ca Fiul Se naste sau e
purces si din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: “Duhul
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevestiti saracilor; M-a
trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima…” (Luca 4, 18).
Ce spun Sfintii Parinti in
privinta purcederii Sf. Duh?
Ei spun ca Sf. Duh
purcede numai de la Tatal, ca in Sfanta Treime e numai un izvor si pentru Fiul
si pentru Sfantul Duh: Tatal. Sf. Atanasie spune: «Sfantul Duh este din Tatal,
nu facut, nici plasmuit, nici nascut, d purces”198 (La Atanasie de la Paros,
op. cit, intrebarea 4). «Dumnezeu si Tatal, zice el, este singur pricinuitor
celor doi si nenascut; iar Fiul, din singur Tatal pricinuit si nascut; iar
Duhul, din singur Tatal pricinuit si purces, iar prin Fiul in lume
trimitandu-Se”199 (Ibidem). La randul sau, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel
Sfant spunem ca este din Tatal si il numim Duh al Tatalui. Nu spunem ca Duhul
este din Fiul, dar il numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul si Sfantul Duh sunt din
Tatal, dupa cum raza si lumina sunt din soare”200 (Dogmatica, cartea I, cap. 8,
trad. dt., p. 24).
Cand
au adaugat cei din Apus, in Simbolul Credintei, cuvintele “si de la Fiul”
(Filioque)?
Prima data le-a
adaugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai
tarziu. La 809 Papa Leon al III-lea, cand i s-a cerut sa se spuna si la Roma
Simbolul cu acest adaos, s-a opus si a poruncit sa se scrie Simbolul pe doua
table de argint fara acest adaos. Mai tarziu s-au adaugat aceste cuvinte si la
Roma, calcandu-se porunca Sinoade-lor ecumenice.
De
ce e pomenit Sfantul Duh de obicei in randul al treilea, dupa Tatal si dupa
Fiul?
Nu pentru ca Sf. Duh
ar fi mai mic decat Tatal si decat Fiul, caci toate cate le au Tatal si Fiul,
le are si Sfantul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru ca orice lucrare savarsita de
Dumnezeu in lume e savarsita de cele trei persoane dumnezeiesti in aceasta
ordine: porneste din Tatal, e infaptuita de Fiul si e desavarsita de Sfantul
Duh. “Ca de la El si prin El si intru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea in
care pomenim cele trei persoane dumnezeiesti nu arata o deosebire de asezare si
de rang inlauntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare in orice
lucrare indreptata asupra lumii.
De
aceea vorbeste si Simbolul Credintei despre Sfantul Duh dupa Tatal si Fiul?
Da, pentru aceasta.
Dar Simbolul se ocupa in chip deosebit cu mantuirea oamenilor. Deci, el vrea sa
arate ca si fapta mantuirii noastre a pornit, ca si aceea a crearii noastre,
din Tatal, a fost implinita de Fiul si acum e desavarsita de Sfantul Duh. De altfel
mantuirea e mai intai o asezare din nou a oamenilor in starea in care au fost
facuti de Dumnezeu la inceput, ca sa poata fi apoi si o ridicare a lor peste
acea stare. Deci, precum Cel ce desavarsea la inceput facerea era Duhul Sfant,
tot astfel Cel ce savarseste acum readucerea oamenilor la starea de la inceput
si ridicarea peste ea e tot Duhul Sfant.
De
aceea e numit Duhul Sfant, in Simbol, “Domnul de viata facatorul”?
Da, tocmai de aceea.
El e Cel ce a umplut de viata cele facute la inceput si avea sa le umple de o
viata tot mai bogata. Si El e Cel ce umple de o viata tot mai bogata. Si el e
cel ce umple de viata si de tot mai multa viata pe cei mantuiti din stricaciune
si din moarte de Iisus Hristos. “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”
(Facere I, 2) dupa ce au fost facute, ca sa puna viata in materie. Si Duhul
Sfant s-a coborat in ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dand nastere
Bisericii. Numai unde sufla Duhul, se va naste si viata cea noua (Ioan III, 8).
“Duhul este care face viu” (Ioan VI, 63).,
Daca
Duhul Sfant e cel ce desavarseste lucrarea pornita din Tatal si indeplinita de
Fiul, de ce se spune ca Duhul Sfant “a grait prin Prooroci”, cum zice Simbolul
de Credinta, adica a pregatit mantuirea pe care avea s-o implineasca pe urma
Fiul?
Intr-adevar, Duhul,
graind prin Prooroci, a pregatit omenirea pentru primirea Mantuitorului,
vestind de mai inainte venirea Lui. Dar pe de alta parte si aici Duhul este cel
ce a adus lucrarea dumnezeiasca a luminarii in mintea Proorocilor. El este cel
ce a dus pana la capatul ei o lucrare dumnezeiasca indreptata spre lume. In
acest inteles el este Duhul Adevarului si calauzeste la tot adevarul (Ioan XVI,
13). Deci lui I se cuvenea sa graiasca prin prooroci. Desigur Duhul era
nedespartit de Cuvantul lui Dumnezeu, cand graia. Dar Duhul cobora Cuvantul in
inima lor, ii facea sa-L auda, sa-L inteleaga. In Duhul Proorocii primeau
Cuvantul. De aceea zic Proorocii necontenit: “Si a fost Cuvantul Domnului catre
mine” (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvantul in inima lor, in asa fel,
incat il facea sa patrunda in ea, era Duhul. Astfel, cand spun Proorocii: “Si a
zis Domnul catre mine” (Is. VIII, 1), trebuie sa intelegem ca vorbesc de Duhul,
caci si Simbolul de Crdinta ii zice Duhului “Domnul”.
Sfantul Simeon noul
Teolog zice: “Deci prin Cuvant intelegem Cuvant intelegem pe Fiul lui Dumnezeu
si Tatal adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu. Iar gura
Lui, care graieste cuvinte negraite, e Sfantul Duh. Precum zice Proorocul:
“Gura Domnului a grait acestea”, adica Duhul Domnului. Si de ce Sfantul Duh se
numeste gura lui Dumnezeu si Fiul se numeste Cuvantul? Fiindca, precum cuvantul
nostru, care este in sufletul nostru, se rosteste si se arata altora prin gura
noastra lu cu alt chip e cu neputinta sa-l rostim sau sa-l aratam, decat prin
vorbirea gurii, la fel si Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, daca
nu se descopera prin Prea Sfantul Duh”.
Cum desavarseste Sfantul Duh
mantuirea noastra? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvantul lui
Dumnezeu?
Am spus ca Sfantul
Duh desavarseste orice lucrare dumnezeiasca, indreptata spre lume, deci si
lucrarea mantuirii. El e cel ce o aduce pana in inima noastra, o sadeste in
strafundul cel mai adanc al inimii. El coboara de la Hristos in noi, dar ne si
leaga de Hristos; sau prin El, ne leaga Hristos de Sine si prin Sine si de
Tatal.
Un om sta in fata
noastra, dar el se leaga de inima noastra prin glasul cu care isi trimite
cuvantul in noi. Asa este Duhul, ca un glas cu care patrunde Cuvantul lui
Dumnezeu, sau Iisus Hristos in noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca sa
vedem ca Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca sa primim pe Hristos, El ne
descopera pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul nu poate fi cunoscut sau
auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfant», spune Sf. Simion Noul Teolog202
(Cuvantul 59, op. cit., p. 306).
Prin Hristos avem
intrare la Tatal, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e usa spre
Tatal, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta usa. Duhul ne descuie “usa” –
Hristos (Ioan 10, 9) si calea spre Hristos, pentru ca descuie mintea noastra
incuiata pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Si ce altceva este
cheia cunostintei, daca nu harul Prea Sfantului Duh, care se da prin mijlocirea
credintei? Acest har deschide mintea noastra incuiata si intunecata si
pricinuieste in ea cu adevarat cunostinta prin luminarea dumnezeiasca.
Usa este Fiul, precum
insusi zice: “Eu sunt usa” (Ioan 10, 9). Cheia usii e Duhul Sfant… si casa e
Tatal. Luati seama deci: daca cheia nu deschide, usa nu se deschide. Si daca
usa nu se deschide, nu intra nimeni in casa Tatalui, cum zice Hristos insusi:
“Nimeni nu vine la Tatal Meu, decat prin Mine»203 (Cuvantul 59, op. cit., p.
306). Iar Sf. Irineu zice ca Duhul pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la
Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica204 (Sf. Irineu,
Contra ereziilor. 4, 20, 5, Migne, P. G., Vn, col. 1035).
Astfel, cand se spune
ca Sfantul Duh desavarseste mantuirea, prin aceasta nu se intelege ca nu mai
avem legatura cu Hristos, ci ca Sfantul Duh aduce in noi pe Hristos, cu firea
Sa omeneasca desavarsita prin jertfa de pe Golgota, si facuta prin inviere
nemuritoare, ca sa treaca si firii noastre curatia, desavarsirea si nemurirea
ei. Hristos vine in noi prin Duhul Sfant. Noi vietuim in Hristos prin Duhul
Sfant. Hristos este “Adevarul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povatuieste mintea
noastra la tot Adevarul, umplandu-ne de Adevar, este Sfantul Duh (Ioan 16, 13);
Hristos este “Viata” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sadeste in noi Viata, nascandu-ne
din nou, facandu-ne vii, este Duhul de viata facator; Hristos este “Lumina” (Ioan
8, 12), dar Cel ce ne lumineaza pe noi, adica face in ochii nostri sufletesti
lumina, ca sa vedem pe Hristos, soarele dreptatii, este Sfantul Duh. Caci dupa
cum ochii trupului, daca sunt orbi, nu pot vedea lumina din afara si nu se pot
uni cu ea, tot asa nici sufletul, daca n-are in sine pe Duhul ca lumina, nu
poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu si nu se poate uni cu El.
Nu. Daca ar fi chiar
persoana Sfantului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastra, sau noi
ne-am face una cu Duhul Sfant. Unde se vorbeste de Duhul, e vorba de lucrarea
Duhului. Dar intrucat unde e lucrarea e si cel ce lucreaza, se poate spune ca
Duhul insusi e in noi si lucreaza in noi, fara ca lucrarea insasi sa fie
persoana Lui. Dar de aici se vede totodata ca lucrarea aceasta nu e nici ceva
creat, nu e o faptura, cum zic romano-catolicii, ci porneste din fiinta Lui si
prin urmare ne uneste nemijlocit cu Dumnezeu.
Si intrucat prin
lucrarea aceasta necreata lucram si noi, iata ca, avand noi aceasta lucrare in
noi, lucram nu numai cu lucrarea noastra naturala creata, ci si cu cea
necreata, dumnezeiasca, cu care lucreaza Dumnezeu insusi in noi, adica ne unim
cu Dumnezeu in aceeasi lucrare a Lui, ne indumnezeim prin lucrarea Lui, la
inceput mai putin, iar cu vremea tot mai mult.
Lucrarea
aceasta prin care Duhul Sfant ne uneste cu Hristos si lucreaza in noi, impreuna
cu noi, la mantuirea noastra, nu are un nume deosebit?
Are. Lucrarea aceasta
se numeste harul dumnezeiesc. De aceea se spune ca ne mantuim prin har, sau ne
unim cu Dumnezeu prin har, sau ne indumnezeim, sau ne facem dumnezei dupa har.
Harul dumnezeiesc
Harul
este numai al Duhului Sfant, sau si al celorlalalte persoane dumnezeiesti?
Lucrarea aceasta
numita har e comuna tuturor celor trei persoane dumnezeiesti, pornind ca orice
lucrare din fiinta dumnezeiasca, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea
e numit si har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, caci Hristos il
trimite pe Duhul in noi. “Harul Domnului nostru Iisus Hristos… sa fie cu voi cu
toti” (II Cor. 13,14). Sau: “Har voua si pace de la Dumnezeu Tatal si de la
Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1,3). De aceea prin harul care vine in noi,
toate cele trei persoane dumnezeiesti se salasluiesc in noi. Dar intrucat Duhul
e Acela care leaga harul de noi, harul se numeste, cu deosebire, harul Duhului
sau chiar Duh, pentru ca usor poate fi numit cel care lucreaza in locul
lucrarii sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos in sine (Rom. 8, 9)
inseamna a avea harul Duhului Sfant.
Este
un singur har, sau sunt mai multe?
Harul Mantuitor este
unul singur si el se da tuturor. Dar, dupa trebuinta sau insusirea naturala a
omului si dupa puterea lui de a primi, harul implineste, pe langa lucrarea de
mantuire, – sau tocmai intrucat o implineste pe aceea, – si acea trebuinta a fiecaruia
si sporeste insusirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogatie
nesfarsita de lumina si de putere dumnezeiasca, din care primeste fiecare mant
poate. Aceasta bogatie de raze ale aceluiasi izvor se numeste dar sau daruri
ale Duhului sau Duhuri, caci Duhul lucreaza, iar efectele produse in om se
numesc roade ale Duhului.
Care
sunt harismele, darurile si roadele Duhului?
Unele dintre daruri
sunt cu totul deosebite si neobisnuite, dandu-se in cazuri cu totul rare. De
aceea le numim azi cu un cuvant aparte: harisme, desi cu acest cuvant se numesc
in limba greaca a Sfintelor Scripturi si darurile mai obisnuite. Astfel de
harisme. ea aceea a proorociei, a vindecarilor si altele, erau dese mai ales la
inceputul Bisericii, caci prin ele Dumnezeu ajuta la raspandirea
crestinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeste Sf. Apostol Pavel
in 1 Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai
obisnuite, sunt pomenite mai ales sapte, dupa Isaia 11, 2: duhul intelepciunii,
duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul
temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte. Iar ca “roade ale Duhului”
pomeneste Sf. Apostol Pavel urmatoarele: “dragostea, bucuria, pacea,
indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea
poftelor” (Gal, 5, 22).
Afara
de acestea, mai sunt si alte daruri si roade ale Duhului Sfant?
Da. Darurile si
roadele Sfantului Duh sunt asa de multe, ca nu se pot numara, pentru ca bogatia
Duhului e nesfarsita, iar trebuintele oamenilor, insusirile lor naturale si
masura in care pot primi pe Duhul Sfant se deosebesc de la ins la ins. De
aceea, unul si acelasi Duh Sfant sau har are nesfarsite lucrari. «Eu sunt
cuprins de spaima, zice Sf. Grigorie Teologul, cand ma gandesc la bogatia
numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul infierii. El ne reface
in Botez si in inviere. El sufla unde vrea, El e izvorul luminii si al vietii.
El face din mine o biserica. El ma indumnezeieste, El ma desavarseste. El
premerge Botezul si El este cerut dupa Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El
Se impartaseste in limbi de foc si inmulteste darurile. El face predicatori,
pastori, dascali»205 (Cuvantul 31, (Teolog. 5), 29, Migne, P.G” XXXVI, col.
159; vezi si Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvantari despre Dumnezeu,
trad. din greceste de Pr. Gh. Tilea si Nicolae I. Barbu, Bucuresti, 1947, p. 85
si 86).
Iar Sf. Vasile zice:
«El e total prezent in fiecare si peste tot. Impartasin-du-Se, El nu sufera
impartire. Cand ne impartasim din El, El nu inceteaza a ramane intreg. Ca o
raza de soare, care produce bucurie tuturor in asa fel incat fiecare crede ca
el singur profita de ea, in vreme ce aceasta raza lumineaza pamantul si marea
si strabate cerul, tot asa Duhul Se afla in fiecare din aceia care-L primesc,
ca si cand nu S-ar impartasi decat aceluia singur, si cu toate acestea El
revarsa peste toti harul intreg, de care se bucura toti si se impartasesc dupa
masura si capacitatile lor, caci pentru posibilitatile Duhului nu e masura»206
(Cartea despre Duhul Sfant, IX, 22, Migne, P. G., XXXII, col. 108).
Ca darurile sunt
nenumarate, dar toate sunt din acelasi har, o spune insa mai ales Sf. Apostol
Pavel. El zice ca: “Darurile sunt de multe feluri”, dar toate “dupa harul care
ne este dat noua” si insira o seama dintre ele, punand intai darul deosebit
(harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obisnuite, numite de el
tot harisme: “Dar avem felurite daruri, dupa harul ce ni s-a dat. Daca avem
proorocie, sa proorocim dupa masura credintei; daca avem slujba, sa staruim in
slujba; daca unul invata, sa se sarguiasca in invatatura; daca indeamna, sa fie
la indemnare; daca imparte altora, sa imparta cu fireasca nevinovatie; daca sta
in frunte, sa fie cu tragere de inima; daca miluieste, sa miluiasca cu voie
buna” (Rom. 12, 6-9). Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune:
“Roada Duhului este intru orice bunatate, dreptate si adevar” (Efes. 5, 9).
Dar Dumnezeu nu stie din veci pe cei
ce se vor mantui si pe cei ce se vor pierde? Daca-i asa, cei pe care-i stie ca
se vor pierde cum s-ar mai putea mantui, si cei pe care-i stie ca se vor mantui
cum s-ar mai putea pierde?
Dumnezeu ii stie, desigur, din veci
pe unii ca se vor mantui si pe altii ca se vor pierde. Si fiindca stiinta Lui e
neinselatoare, cei pe care-i stie ca se vor mantui, se vor mantui negresit; iar
cei pe care-i stie ca se vor pierde, se vor pierde cu siguranta. De aceea, se
poate spune ca unii au fost din veci randuiti de Dumnezeu la mantuire, iar
altii la pierzare. Dar aceasta n-a facut-o Dumnezeu pentru ca asa I-a placut
Lui, ci pentru ca a vazut de mai inainte ca cei dintai vor primi harul si vor
conlucra cu El, iar cei din urma nu.
Deci de oameni atarna ca Dumnezeu
i-a randuit pe unii din veci spre mantuire, iar pe altii spre pierzare, nu de
buna placere a Lui. Vederea de mai inainte a lui Dumnezeu nu inraureste
libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai inainte cum vor lucra oamenii, fara ca
sa-i sileasca sa lucreze intr-un fel sau altul, asa cum un medic vede mai
inainte cum va merge o boala, fara ca sa produca el boala aceea. Mai
inainte-randuirea lui Dumnezeu atarna de mai inainte-stiinta Lui despre
hotararea libera a oamenilor:,, Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte,
mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau” (Rom. 8,29).
Daca harul face inceputul mantuirii,
si nu libertatea omului, si daca de-abia dupa ce bate harul la usa sufletului
se poate hotari omul pentru har, nu cumva harul inraureste libertatea sa-l
primeasca? Si aceasta nu e un fel de sila din partea harului asupra libertatii?
Nu e nici o sila. Caci daca ar fi
sila, orice om s-ar hotari pentru primirea harului, pentru ca harul bate
deopotriva la usa tuturor. E drept ca numai harul da putere libertatii sa se
hotarasca pentru primirea lui. Harul da o prima intarire libertatii, care era
slabita de pacat. Dar totusi, aceasta intarire nu inseamna o silire a
libertatii. Libertatea nu a fost pusa, prin aceasta intarire, sub un jug
strain, ci ea a capatat un prim ajutor de a deveni iarasi adevarata libertate,
cum a fost inainte de pacat. Harul si libertatea, dupa invatatura ortodoxa, nu
sunt doua lucruri asa de contrarii, ca dupa invatatura Bisericii Romano –
Catolice, care pretinde ca libertatea nu trebuie sa fie stingherita de har; sau
ca dupa invatatura protestanta, care subjuga pe om cu totul harului, socotind
ca omul, prin caderea lui Adam, a devenit cu totul rob pacatului, a pierdut cu
totul libertatea si nu si-o mai poate castiga nici prin har, devenind acum un
rob al harului.
Dupa invatatura ortodoxa, intre har
si libertate este o inrudire, ca intre medicament si sanatate, sau ca intre aer
si plaman. Asa se face ca dupa ce a primit harul, pe masura ce sporeste in har,
omul se intareste in libertate si deci harul lucreaza tot mai mult in el, nu
lucreaza numai harul singur, ci si omul cu libertatea lui. Astfel, viata omului
renascut in Hristos se datoreaza si harului, dar si libertatii omului. De
aceea, uneori, Sfanta Scriptura vorbeste ca si cum harul ar face totul in om:
“Caci Dumnezeu este Cel Care lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa
savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filip. 2, 13); alteori el da indemnuri
omului ca si cum totul ar atarna de el. Chiar inainte de cuvintele de mai sus,
Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra” (Filip.
2, 12). Harul este cel ce intareste, dar noi trebuie sa avem grija de harul din
noi:
“Nu fi nepasator fata de harul ce
este intru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau:
“Duhul sa nu-L stingeti” (I Tes. 5, 19).
In Epistola catre Romani (12, 9-21),
acelasi Apostol le da credinciosilor o seama de indemnuri cum sa se poarte. Dar
cu putin inainte (Rom. 12, 6) spune ca toate cele ce urmeaza sunt daruri ale
Duhului. Iar cand le spune galatenilor sa umble intru Duhul (Gal. 5, 25), sau
efesenilor ca sunt intru lumina (Efes. 5, 8-9), se intelege ca e vorba si de
har si de stradania lor libera. Tot asa trebuie sa se inteleaga si cuvintele
acestea catre Timotei: “Deci tu, fiul meu, intareste-te in harul care e in
Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Parintii si Scriitorii Bisericii, dam
urmatoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arata ca fara vointa nu ne putem
mantui, dar si ca vointa, fara har, nu poate face nici un bine.
Talcuind cuvintele de la Filipeni
(1, 30), Teodoret zice: «A numit credinta si lupta daruri ale lui Dumnezeu,
aratand astfel ca nu are in vedere vointa singura, care dezbracata de har nu
poate infaptui nici un bine. Caci ambele trebuie: si vointa noastra, si
ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunavointa,
nici vointa, lipsita de aceasta putere, nu poate aduna bogatia”207 (Fer.
Teodoret, Comentar la Filipeni, Migne, P. G., LXXXII, col. 568)
Daca
harul e o lucrare necreata a lui Dumnezeu in sufletul nostru si daca prin el
insusi Duhul Sfant lucreaza in noi mantuirea, oare s-ar putea mantui omul si
fara de har?
Nu, omul nu se poate
mantui fara de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul ii este de trebuinta omului
chiar de la inceput (Ioan 3,5). Harul pune inceputul mantuirii in om, si nu
omul prin staruintele sale.
Aceasta inseamna ca
harul ii vine in dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. inainte
de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care sa se mantuiasca, sau macar
sa induplece pe Dumnezeu sa-i dea harul prin care sa se mantuiasca. Omul poate
face anumite fapte bune, dar nu le face asa de statornic si dintr-un cuget asa
de curat, incat sa se sfinteasca prin ele si sa se mantuiasca. Omul are
libertatea de a face binele si cata vreme e in robia pacatului stramosesc, dar
aceasta e o libertate slabita. Ea e marita tocmai de harul care vine la inceput
fara nici un merit al omului.
Dar harul nu e de
trebuinta numai la inceputul mantuirii omului, ci si dupa aceea, tot timpul.
Omul nu se poate intari niciodata in bine in asa fel ca sa nu mai aiba pe urma
trebuinta de har. Binele statornic si curatia deplina a omului sunt un rod nu
numai al omului, ci si al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Daca
mantuirea si sfintirea omului inseamna unirea lui cu Dumnezeu prin har, se
intelege ca pierderea harului inseamna pierderea mantuirii. Sf. Apostol Pavel
zice: “Deci, fratilor, intariti-va in Domnul si intrn, puterea tariei Lui.
imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva
uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).
Dar
daca harul ne e totdeauna de neaparata trebuinta pentru mantuire si daca
mantuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem si noi vreo parte la
lucrarea mantuirii noastre?
Da, avem si noi o
parte. Desi harul e de neaparata trebuinta pentru mantuirea noastra, totusi el
nu ne poate mantui singur. Noi nu suntem niste busteni, sau niste pietre cu
care face Dumnezeu ce voieste. Daca harul ar lucra singur, ar insemna ca ne
duce fara voie la mantuire. In acest caz, daca unii nu se mantuiesc, aceasta
n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileste. Aceasta e insa o
invatatura a calvinilor numita predestinatie (mai inainte randuire). Dupa
aceasta invatatura, Dumnezeu a hotarat din veci sa mantuiasca pe unii oameni si
sa-i piarda pe altii, dupa cum ii place Lui, nu dupa cum vor lucra ei in chip
liber cu harul. Celor pe care a hotarat sa-i mantuiasca le da harul, care-i
sileste sa lucreze dupa voia Lui, celorlalti nu li-l da.
Dar
invatatura Bisericii noastre care este?
Invatatura Bisericii
noastre este ca harul e daruit tuturor, caci: “Dumnezeu voieste ca toti oamenii
sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim. 2, 4). Dar harul
nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primeasca si sa conlucreze cu
el, sau sa-l respinga. Cei dintai se mantuiesc, cei din urma nu. “Iata, stau la
usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si
voi cina cu el si el cu Mine”, citim in Apocalipsa (3, 20). Astfel, desi
oamenii nu se pot mantui singuri, ci prin har, totusi atarna si de libertatea
lor ca sa lase sa patrunda harul in ei, sau nu, si sa se mantuiasca sau nu. De
aceea “multi sunt chemati, dar putini alesi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu
voieste mantuirea tuturor oamenilor. El lucreaza insa dupa dreptate, nu dupa bunul
plac. El ii mantuieste sau osandeste pe oameni dupa faptele lor.
http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/?cat=25
Postul miercurea si vinerea
De cate feluri este
postul, dupa lungimea Iui?
De doua feluri:
a) Post de o zi si
b) Post de mai multe zile.
Care sunt posturile de
o zi si pentru ce au fost asezate?
Sunt posturile pe care le tinem:
a) Miercurea si vinerea din fiecare
saptamana, in amintirea Patimilor Domnului: miercurea au facut sfat carturarii
si arhiereii iudeilor sa prinda pe Hristos, iar vinerea L-au rastignit pe
cruce601 (Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei).
Tot in aceasta zi, dupa Traditie,
mancase Adam din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai602 (Sf. Simion
al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 53, p. 326).
b) Ziua inaltarii Sfintei Cruci (14
septembrie), in amintirea Patimilor Domnului pe cruce (dezlegare la untdelemn
si vin).
c) Ziua taierii capului Sf. Ioan
Botezatorul (29 august), zi de post si plangere pentru cel care a fost cel mai
zelos propovaduitor si implinitor al postului si al pocaintei (dezlegare la
untdelemn si vin).
d) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post
asezat si ramas din vremea rand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune
pentru primirea Botezului a doua zi. Se ajuneaza in orice zi ar cadea603
(Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia aghiasma pe
nemancate.
Cei ce vor sa prisoseasca in evlavie
sau sa faca anumite fagaduinte sau legaminte fata de Dumnezeu, pentru felurite
pricini, pot sa posteasca si in alte zile de peste saptamana decat cele
oranduite de Biserica. Cea mai potrivita este ziua de luni. In nici un caz sa
nu se posteasca sambata sau duminica. Postul acesta de buna voie nu are insa
valoare decat atunci cand pazim si zilele de post oranduite de Biserica.
Cand nu se posteste
miercurea si vinerea?
Fie pentru insemnatatea sarbatorilor
mari, adica pentru a nu se sterge prin post bucuria praznicului Nasterii
Domnului, al Invierii, al Rusaliilor, fie pentru prisosinta postului dinaintea
acestor sarbatori mari sau pentru a nu ne asemana cu unii eretici, Biserica
ingaduie sa mancam de dulce miercurea si vinerea in anumite rastimpuri din
cursul anului. Aceste zile sunt numite de dezlegare (a postului) si sunt
insemnate in calendare cu cuvantul harti. Iata cand nu se posteste miercurea si
vinerea:
a) In Saptamana luminata (saptamana
Pastilor).
b) De la Nasterea Domnului pana in ajunul Bobotezei.
c) In saptamana de dupa Rusalii (inainte de inceputul postului de San-Petru).
d) In saptamana intai a Triodului (intre Duminica Vamesului si a Fariseului si
Duminica Fiului Risipitor).
e) In saptamana Branzei (inaintea lasatului sec pentru Postul Pastelui); se
dezleaga numai la lapte, oua si branza.
f) Nu se posteste, de asemenea, in ziua Nasterii Domnului si cea a Bobotezei,
cand aceste sarbatori cad miercuri sau vineri604 (Despre dezlegari, in “Tipicul
cel Mare”, cap. 35, p. 43-44. Comp. si Pravila de la Govora (1640), cap. 45 si
149).
Cele 4 posturi din an
Care sunt posturile de
mai multe zile din cursul anului?
a) Postul Pastelui,
b) Postul Craciunului,
c) Postul Sfanta-Mariei si
d) Postul San-Petrului.
Ce este postul
Pastelui?
Postul Pastelui, Postul Mare sau
Paresimile (de la cuvantul latinesc quadragessima = patruzeci) este postul dinaintea
Pastelui. E asezat in cinstea Patimilor Domnului si ne aminteste de postul de
patruzeci de zile al Mantuitorului in pustie, inainte de a iesi in lume pentru
propovaduirea Evangheliei (Matei 4, 2 si Luca 4, 2)605 (Asezamintele Sf.
Apostoli V, 13 si Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 52, p.
326). E totodata vreme de pregatire, prin post, rugaciune si pocainta, pentru
apropierea cu vrednicie de Sfantul Trup si Sange, intrucat, de obicei, la Pasti
se impartasesc toti credinciosii.
Tine sapte saptamani, incepand cu
Duminica lasatului sec de branza (Duminica izgonirii lui Adam din rai) si se
incheie in noaptea Pastelui, la inviere. E cel mai vechi, mai lung si mai de
seama dintre posturile bisericesti606 (Pentru vechimea lui, vezi Can. 69
Apostolic; Can. 50 Laodiceea, Asezamintele Sf. Apostoli V, 13; Can. 5 al
Sinodului 1 ecumenic. Nu se mananca nici peste, nici untdelemn si nu se bea
vin. Se dezleaga la vin si untdelemn numai sambata si duminica (pentru ca in
aceste zile se face Liturghie deplina), iar la peste, numai in ziua de
Buna-Vestire si de Florii (pentru ca sunt praznice mari)607 (Tipicul cel Mare
(al Sf. Sava), cap. 34, p. 42. Comp. si Scrisoarea sinodala a Patriarhului
ecumenic Paisie 1 catre Patriarhul Nicon al Moscovei (1655), raspuns la
intrebarea 20 (la C. Delikanis, op. cit., t. III, p. 65)).
Sunt scutiti de ajunare numai copiii,
lauzele, batranii si bolnavii sau cei neputinciosi, precum si cei aflati in
situatii speciale608. Cu deosebita evlavie trebuie sa postim prima si ultima
saptamana din Postul Paresimilor.
Ce este postul
Craciunului?
Postul Craciunului este postul
dinaintea Nasterii Domnului. Tine 40 de zile (15 noiembrie – 25 decembrie).
Lasam sec in seara de 14 noiembrie (ziua Sf. Filip); iar daca aceasta zi cade
miercuri sau vineri, incepem postul cu o zi mai inainte. E asezat pentru a ne
pregati spre cuviincioasa intampinare a Nasterii Domnului si inchipuie noaptea
in care traia omenirea dinainte de Mantuitorul, cand Patriarhii si Dreptii
Legii vechi asteptau venirea Lui, cu post si rugaciune. Ne aduce aminte
indeosebi de postul de 40 de zile al lui Moise in pustie, inainte de primirea
Legii (les. 34, 28)609 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 54,
p. 327).
Se dezleaga la peste in ziua de 21
noiembrie (Intrarea in Biserica a Maicii Domnului), fiind praznic mare. In ziua
cea din urma a acestui post (Ajunul Craciunului) se ajuneaza, adica nu se
mananca nimic pana la ivirea luceafarului de seara, care inchipuie steaua
Magilor; apoi mancam uscat: seminte, poame, turte sau covrigi. Tot in aceasta
seara, pe alocuri, slujitorii Bisericii umbla cu Icoana Nasterii, cantand
troparul Craciunului si aducand astfel, in casele crestinilor, vestea cea buna
a marii sarbatori din ziua urmatoare. In ziua Craciunului, in orice zi ar
cadea, mancam de dulce.
Ce este Postul
Sfanta-Mariei?
Postul Sfanta-Mariei Mari (sau postul
lui August) este postul dinaintea Adormirii Maicii Domnului. E asezat in
cinstea Maicii Domnului, amintindu-ne de postul cu care aceasta, dupa traditie,
s-a pregatit spre trecerea ei la cele vesnice610 (Ibidem, p. 327). Tine doua
saptamani: de la 1-15 august. Lasam sec la 31 iulie seara; iar daca aceasta zi
ar cadea miercuri sau vineri, lasam sec cu o zi inainte. Se dezleaga la peste
in ziua Schimbarii la Fata (6 august), fiind praznic mare. Daca ziua
Sfanta-Mariei (15 august) cade miercuri sau vineri, nu mancam de dulce, ci se
dezleaga numai la peste.
In timpul acestui post se citeste mai cu deosebire Al doilea Paraclis al Maicii
Domnului, pe care il gasim in Ceaslov.
Pentru ce s-a asezat si
cat tine postul San-Petrului?
Postul San-Petrului, adica al
Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, e asezat in cinstea acestor doi Sfinti
Apostoli, a caror moarte muceniceasca se serbeaza la 29 iunie si care s-au
ostenit cel mai mult pentru vestirea Evangheliei si pentru raspandirea
credintei crestine611 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 54,
p. 327). Totodata ne aduce aminte de postul cu care Sf. Apostol Pavel, impreuna
cu Varnava, s-au pregatit inainte de trimiterea lor la propovaduire, din
porunca Duhului Sfant (Fapte 13, 2-3; Isaia 58, 3-7)612 (Marturisirea
ortodoxa…, partea I, raspuns la intreb. 88, trad. cit., p. 85). Acest post are
o lungime schimbatoare, intrucat inceputul lui atarna de data Rusaliilor. Se
lasa sec in Duminica intai dupa Rusalii (a tuturor Sfintilor) si se posteste
pana in ziua de San-Petru (29 iunie). Daca aceasta zi cade miercuri sau vineri
nu mancam de dulce. E un post mai usor; se dezleaga martea si joia la vin si
untdelemn, iar sambata si duminica si la peste613 (Tipicul cel Mare, cap. 35,
p. 14 si Pravila de la Govora (1640), cap. 67).
Respectarea posturilor este o datorie
a bunului credincios, care este cuprinsa in porunca a doua a Bisericii614
(Marturisirea ortodoxa, partea I. Raspuns la intrebarea 88, trad. cit.,
169-188). Sfintele Soboare si randuielile date de Sfintii Parinti pedepsesc cu
asprime pe cei ce nu pazesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie sa
postim nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai mancand de post,
ci si infranandu-ne totodata de la patimi, pacate si ispite. Odata cu
infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul,
ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si
desavarsit este deci nu numai cel trupesc, ci si sufletesc: postul de bucate,
impreuna cu cel de fapte, postul de mancare si totodata de purtari.
Asa ne indeamna Biserica, prin
cantarile ei din slujbele Postului celui Mare: «Sa postim, post primit,
bineplacut Domnului; postul cel adevarat este instrainarea de rautati,
infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de
minciuna si de juramantul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevarat
si bine primit»615 (Triod, 1986, p. 112). Iar Sf. Ioan Gura de Aur zice:
“Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum?
De vedeti un sarac, aveti mila de el;
un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l
invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul
vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile
voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca
ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la
privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire
frumusetile straine… Gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri
rusinoase”616 (Sf. Ioan Gura de Aur, Adpopulum antiocheum, Cuv. 3, Migne, P.
G., XLIX, col. 53).
Ce este aghiazma?
Ce inseamna cuvantul
“Aghiasma” (Aiasma)?
Cuvantul este grecesc (aghios) si
inseamna Sfintire. La noi, prin aghiasma se intelege atat apa sfintita, cat si
slujba pentru Sfintirea ei.
De cate feluri e
Aghiasma in intelesul ei de slujba?
De doua feluri: mare si mica. Cea mica
se mai numeste in popor si sfestanie, care inseamna luminare, sau slujba
luminilor, pentru ca la inceput se intelegea prin ea Aghiasma cea mare, care se
savarseste la Boboteaza, sarbatoare numita si ziua luminilor sau a luminarii,
deoarece atunci se botezau catehumenii.
Cand se savarseste
Sfintirea cea mica a apei?
In biserica, de regula la fiecare zi
intai a lunii, iar in case, oricand cer credinciosii, mai ales in zilele de
miercuri si vineri dimineata. Cand preotii, potrivit hotararilor Sf. Sinod merg
sa boteze casele credinciosilor, acestia sunt datori sa-i primeasca pe preoti
cu bucurie si cu dragoste, deoarece preotii aduc binecuvantarea si ajutorul lui
Dumnezeu asupra casei si a familiei lor, prin apa sfintita cu care-i stropesc.
Care sunt roadele si
folosul acestei slujbe?
«Stiut
sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici,
in manastiri si in case, Sfintirea apei la toate zilele dintai ale lunii si a
stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asisderea si in casele mirenilor si
toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile
preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia
Sfintirii si rugaciunea marturisesc.
Ca
prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta de
pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti,
gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si
indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si
indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai in
scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare.
Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii
vostri ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele folos al lor»562
(Molitfelnicul, Povatuirea din fruntea slujbei Aghiazmei mici, ed. 1984, p.
167).
Dar Sfintirea cea mare
a apei cand se face?
La Boboteaza, atat in ajun, cand se
sfinteste apa cu care preotii boteaza apoi casele crestinilor, cantand troparul
Botezului: «In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne…», cat si in insasi ziua
Bobotezei, dupa Sfanta Liturghie, rand se sfinteste apa pe care o iau crestinii
pe la casele lor pentru tot anul.
De ce se spune
“Sfintirea cea mare a apei”?
Pentru ca apa de la Boboteaza are o
putere deosebita, fiind Sfintita printr-o indoita chemare a Sf. Duh in cursul
rugaciunii de sfintire, iar Sfintirea are loc in insasi ziua in care
Mantuitorul a sfintit apele, botezandu-Se in Iordan. De aceea si slujba
Aghiasmei mari este mai lunga si mai sarbatoreasca decat a Aghiasmei mici, iar
cantarile si rugaciunile ei pomenesc si preaslavesc indeosebi Botezul Domnului
in Iordan.
Ce putere are apa sfintita de la Boboteaza si cum o
folosim?
Aghiasma Mare, adica apa Sfintita de
la Boboteaza, are, intr-o masura cu mult mai mare, puterea sfintitoare si
tamaduitoare, precum si darurile minunate, pe care am spus ca le are Aghiasma
mica. De aceea, ea se pastreaza nestricata vreme indelungata, ramane tot asa de
proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand ar fi atunci scoasa din
izvor.
O parte din ea se pastreaza in
biserica, intr-un vas anume, numit si aghiasmatar, si e folosita de preot la o
multime de slujbe (ierurgii). Cu aceasta apa sfintita se stropesc persoanele si
lucrurile care trebuie exorcizate, curatite sau sfintite.
Se intrebuinteaza, de pilda: la
botezul copiilor, la rugaciunea pentru durerea de cap, la randuiala de curatire
a fantanii spurcate, la binecuvantarea inceperii semanaturilor, la vasul cel
spurcat, la Tarinele (holdele), viile si gradinile bantuite de lacuste si
gandaci, la Sfintirea crucii si a troitei, a clopotului, a vaselor si vesmintelor
bisericesti s.a.
Aghiasma Mare se foloseste de asemenea
la Sfintirea bisericii si a antimiselor, a Sfantului Mir si a altora.
Fiecare crestin sau fiecare casa trebuie sa ia din Aghiazma de la Boboteaza si
sa o pastreze intr-un vas curat si la loc de cinste. Se gusta dintr-insa pe
nemancate si cu multa cuviinta in zilele de ajunare si de post, sau in zilele
de sarbatori mari, dupa ce venim de la biserica, mai ales cand nu ne
impartasim.
Se obisnuieste ca credinciosii sa bea
din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile in sir, incepand din ajunul Bobotezei,
pana la incheierea praznicului, adica pana la 13 ianuarie. Dupa aceea, ea se
poate lua numai dupa Spovedanie. indeosebi cei opriti de la impartasire se pot
mangaia luand aghiasma si apoi anafora. Cand ne impartasim, Aghiasma se ia dupa
impartasire, fiind mai mica decat Sfanta impartasanie, iar cand luam numai
anafora, Aghiasma se ia inainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.
Putem stropi cu Aghiasma cea mare
casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a
le feri de rele. In caz de boala, putem, de asemenea, sa gustam din ea cu
credinta. Caci apa aceasta, avand intr-insa darul si puterea dumnezeiasca a
Sfantului Duh, a facut adesea multe minuni, insanatosind bolnavi, tamaduind
rani, aparand de rele, de necazuri si de primejdii.
Pentru ce serbam Duminica?
Ce sunt sarbatorile si
care este rostul lor?
Sarbatorile sunt zile anumite din
cursul anului bisericesc, inchinate fie amintirii unor fapte din istoria
sfanta, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinti. Ele se deosebesc
de celelalte zile prin aceea ca noi, crestinii, incetam ocupatiile obisnuite si
mergem la biserica pentru a lua parte la slujba dumnezeiasca prin care praznuim
sarbatorile. In calendarul bisericesc de perete, pe care fiecare crestin il are
in casa sa, zilele de sarbatoare se cunosc pentru ca sunt scrise cu rosu si
sunt insemnate cu o cruce rosie inainte. Sarbatorile sunt oranduite
pentru ca sa dam odihna trupului si totodata sa ne ingrijim in chip deosebit de
cele ale sufletului (Deut. 16, 8; Fapte 20, 7).
Care e ziua de odihna
si sarbatoarea saptamanala a crestinilor?
Este Duminica, sau Ziua Domnului (dies
Dominica), inchinata indeosebi amintirii si slavirii invierii Domnului588
(Marturisirea Ortodoxa, partea III, rasp. la intreb. 60: “Noi crestinii insa in
locul sambetei tinem ziua Duminicii, pentru aceasta pricina: fiindca in ziua de
Duminica, odata cu invierea lui Iisus Hristos, Domnul nostru, s-a facut
innoirea a toata lumea si slobozirea neamului omenesc din robia diavolului”).
Pentru ce serbam
Duminica?
Serbam Duminica, pentru ca:
a) E ziua cea dintai a creatiunii;
b) E ziua in care a inviat Domnul (”prima a sambetelor”, adica “ziua intai a
saptamanii”; Matei 28, 1-7 si Marcu 16, 2);
c) E ziua in care S-a pogorat Sfantul Duh peste Sfintii Apostoli (Fapte 2, 1 s.
u.).
d) E ziua in care s-a oficiat inca de la inceput, in Biserica crestina,
“frangerea painii”, adica Sfanta Liturghie.
Cu un cuvant, Duminica e ziua de bucurie in care praznuim zidirea omului de
catre Dumnezeu-Tatal, rascumpararea lui prin Dumnezeu-Fiul si sfintirea lui
prin Dumnezeu-Sfantul Duh589 (Leon cel Mare, Epist. Decret. 81, cap. 1).
Crestinii au serbat dintru inceput Duminica?
Da. Pentru motivele de mai sus,
Sfintii Apostoli si primii crestini numeau aceasta zi Ziua Domnului si o serbau
prin adunari de rugaciune si slujba, impreunate cu savarsirea Sfintei
Euharistii, precum si cu felurite fapte de milostenie.
Marturie despre aceasta ne stau cele
ce gasim scrise chiar in Sf. Scriptura (vezi Fapte 20, 7; 1 Cor. 16, 2; Apoc.
1,10). Asijderea faceau si barbatii apostolici, adica ucenicii Sfintilor
Apostoli.
Unul dintre acestia, anume Sf. Ignatie
Teoforul, episcop al Antiohiei (+107), scrie in scrisoarea trimisa de el
crestinilor din Magnesia (cap. 9): «Asadar, cei care au trait in randuielile
cele vechi si au venit la nadejdea cea noua, sa nu mai tina sambata, ci
Duminica, in care si viata noastra a rasarit, prin El si prin moartea Lui»590
(Scrierile Parintilor Apostolici, trad. cit., p. 168.).
Iar Sf. Iustin Martirul (+155) scria
pe la mijlocul veacului al doilea dupa Hristos: «In ziua soarelui (Duminica),
noi ne adunam cu totii laolalta, deoarece aceasta este prima zi in care
Dumnezeu, schimband intunericul si materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos,
Mantui-torul nostru, in aceeasi zi a inviat din morti»591 (Apologia I, cap. 67,
trad. cit., p. 71.).
Asemenea marturii mai gasim si in
Asezamintele Sf. Apostoli (cartea II, cap. 59), in canoane592 (Vezi de ex. can.
29 Laodiceea), precum si la o multime de Sfinti Parinti si scriitori
bisericesti din veacurile II-IV, ca de pilda: Tertulian593 (Apologeticum, cap.
16, trad. David Popescu, vol. cit., p. 63; De corona militis, cap. 4), Sf.
Irineu594 (Epistola catre Victor, Episcopul Romei (la Eusebiu al Cezareei,
Istoria bisericeasca, V, 24.), Origen595 (Talcuirea la cartea Iesire, cap. 15),
Sf. Ambrozie596 (Sermo 61), Sf. Ioan Gura de Aur s.a.
De aceea, odata cu recunoasterea
crestinismului de catre imparatul Constantin cel Mare (313), Duminica a fost
recunoscuta si consfintita de catre stat ca zi de odihna, chiar pentru
necrestini, ramanand astfel pana astazi la toate popoarele crestine, ca zi
saptamanala de repaos sau odihna.
Care sunt sarbatorile domnesti (praznicele
imparatesti) din cursul anului?
De cate feluri sunt sarbatorile din
cursul anului bisericesc?
Dupa insemnatatea lor, ele sunt de
doua feluri, si anume:
a) Sarbatori domnesti (praznice imparatesti), inchinate preamaririi lui
Dumnezeu sau uneia din Persoanele Sfintei Treimi, indeosebi a Fiului lui
Dumnezeu, Hristos Mantuitorul.
b) Sarbatori ale Sfintilor mai alesi, intre care cele dintai sunt sarbatorile
Maicii Domnului, cea dintai dintre Sfinti.
Care sunt sarbatorile
domnesti (praznicele imparatesti) din cursul anului?
Sarbatorile domnesti din cursul anului
sunt:
1. Pastele sau Sarbatoarea Invierii Domnului, cea mai veche si mai mare
sarbatoare crestina, “sarbatoarea sarbatorilor” si “praznicul praznicelor”.
2. Inaltarea la cer a Domnului, care cade totdeauna Joia – la patruzeci de zile
dupa inviere.
3. Rusaliile – numita in popor si Duminica Mare – sau Duminica Pogorarii
Duhului Sfant, la 50 de zile dupa inviere, sau la zece zile dupa inaltare.
4. Schimbarea la fata a Domnului, 6 august.
5. Craciunul sau Nasterea Domnului, la 25 decembrie.
6. Taierea imprejur a Domnului, la 8 zile dupa Nastere, la 1 ianuarie (Luca 2,
21).
7. Boboteaza sau Botezul Domnului (Epifania sau Teofania =Aratarea Domnului),
la 6 ianuarie.
8. intampinarea Domnului (Stretenia), la 40 de zile dupa Nastere, adica la 2
februarie (Luca 2, 22 s.u.).
9. Floriile, Duminica Stalparilor sau a Floriilor, cu o saptamana inainte de
Pasti, ziua intrarii triumfale a Domnului in Ierusalim, inainte de Patimi
(Matei 21, 1-10 si Ioan 12, 12-18).
In aceasta zi se aduc la biserica, se binecuvanteaza si se impart stalpari sau
ramuri verzi de salcie, in amintirea ramurilor de finic cu care multimile au
intampinat pe Domnul la intrarea Lui in Ierusalim; ele sunt totodata simbolul
(semnul) biruintei impotriva mortii castigata de Domnul.
10. Tot intre praznicele imparatesti se numara, de obicei, si Inaltarea Sfintei
Cruci, la 14 septembrie.
Primele trei sarbatori si a noua sunt sarbatori miscatoare, sau schimbatoare,
adica data lor depinde de data Pastelui, care se schimba in fiecare an;
celelalte sunt sarbatori cu data fixa, adica ele cad in fiecare an in aceeasi
zi a lunii, dar nu in aceeasi zi din saptamana.
Care sunt praznicele
Maicii Domnului, adica sarbatorile mai insemnate inchinate Sfintei Fecioare?
Acestea sunt patru, si anume:
1. Nasterea Maicii Domnului, sau Sfanta-Maria mica, la 8 septembrie.
2. Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, Vovidenia sau Ovedenia, la 21
noiembrie.
3. Buna-Vestire sau Blagovestenia, la 25 martie.
4. Adormirea Maicii Domnului, sau Sfanta-Maria mare, la 15 august. Aceste
sarbatori sunt zugravite de obicei pe tampla sau catapeteasma bisericii, in
randul sarbatorilor domnesti, fiind deci socotite ca praznice imparatesti,
deoarece Sfanta Fecioara e imparateasa Cerului, fiind cea mai aleasa dintre sfinti.
Care sunt sarbatorile
sfintilor mai alesi din cursul anului?
Sunt urmatoarele:
1. St. Marele Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, la 26 octombrie.
2. Soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la 8 noiembrie.
3. Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie.
4. Sf. Arhidiacon si intaiul mucenic, Stefan, la 27 decembrie.
5. Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei-Capadociei, la 1 ianuarie.
6. Sf. Ioan Botezatorul, Proorocul si inainte Mergatorul Domnului, la 7 ianuarie.
7. Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta, la 23 aprilie.
8. Sf. Imparati Constantin si maica sa, Elena, la 21 mai.
9. Sf. Apostoli Petru si Pavel (Sanpetru), la 29 iunie.
10. Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie.
In unele calendare de perete mai noi, atat Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul,
cat si Taierea capului Sf. Ioan sunt insemnate cu cruce neagra, deci ca
sarbatori bisericesti fara tinere. La Sfinti, se serbeaza, de obicei, ziua
mortii lor, care e socotita ziua nasterii lor spre cele vesnice.
Cum trebuie sa tinem
sarbatorile?
In primul rand dand ragaz trupului si
mintii sa se odihneasca si sa se reculeaga din valmasagul treburilor si
grijilor lumesti. Al doilea, prin mergerea la biserica, pentru a lua parte la
sfanta slujba. Al treilea, prin folosirea timpului ce ne mai ramane, cu grija
pentru cele ale sufletului, cu fapte de milostenie (ajutorarea saracilor,
cercetarea bolnavilor s.a.), sau cu indeletniciri pioase si ziditoare de
suflet, ca de pilda, participarea la adunari de invatatura crestina si de
sporire in virtute, citire din Sfanta Scriptura sau din carti cu cuprins
folositor597 (Marturisirea de credinta…, partea III, Raspuns la intreb. VII,
trad. cit., p. 144.).
Randuiala pruncului la 8 zile de la nastere si la 40
de zile
Care sunt cele mai de
seama ierurgii in legatura cu omul?
Sunt cele ce se savarsesc la nasterea
omului si cele care se savarsesc la moartea lui, sau in legatura cu pomenirea
mortilor.
Care sunt ierurgiile in
legatura cu nasterea?
Sunt urmatoarele:
a) Randuiala de ziua intai pentru femeia lehuza, indata dupa nastere;
b) Rugaciunea la insemnarea pruncului, cand i se pune numele; a opta zi dupa
nastere;
c) Randuiala imbisericirii pruncului si a curatirii lehuzei, la 40 de zile dupa
nastere.
Cea dintai se savarseste in casa femeii care a nascut, iar celelalte doua, la
biserica.
Cum se face randuiala
in ziua intai si care este rostul ei?
In ziua intai dupa nasterea pruncului,
preotul face sfintirea cea mica a apei. Apa sfintita acum e ca o preinchipuire
a botezului563 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Taine, cap. 59, p. 71).
Cu ea se stropeste casa, lehuza, pruncul, moasa si toti ai casei. Apoi preotul
citeste trei molitve pentru femeia lehuza, in care se roaga pentru grabnica ei
ridicare din patul nasterii, pentru iertarea pacatelor ei, pentru ocrotirea ei
si a pruncului de bantuiala duhurilor necurate si pentru curatirea mamei de
intinaciunea trupeasca pricinuita de nastere, intrucat, precum zice Psalmistul
(Ps. 50, 6), suntem zamisliti intru faradelege si nascuti in pacat.
Cu acelasi scop rosteste acum preotul
si o rugaciune deosebita pentru moasa si alta pentru celelalte persoane care au
ajutat la nastere, intrucat atingerea de lehuza si de prunc le este socotita ca
o intinare, de care trebuie curatati564 (Ibidem, p. 71). Din apa Sfintita
cu acest prilej se obisnuieste a se pune in baia (scaldatoarea) copilului, in
primele trei zile dupa nastere.
Care este randuiala din
ziua a opta dupa nastere?
In ziua a opta dupa nastere, pruncul e
adus de moasa la biserica si, stand afara in pridvor inaintea usilor ca unul ce
nu este inca botezat si imbisericit, preotul il binecuvanteaza, facandu-i
semnul crucii la frunte, pentru luminarea mintii si a gandurilor; la gura,
pentru sfintirea cuvantului si a suflarii, si la piept, pentru ferirea inimii
de poftele si patimile trupesti; apoi ii citeste o rugaciune pentru punerea
numelui, care inseamna un fel de pregatire pentru botez. De obicei, in timpul
din urma, preotii impreuneaza aceasta randuiala fie cu cea din ziua intai, fie
cu cea a botezului.
Datina de a pune numele pruncului a
opta zi dupa nastere este veche, fiind mostenita din Legea Veche, care
oranduise aceasta zi pentru curatirea pruncilor de sex barbatesc, prin taierea
imprejur si prin punerea numelui (Lev. 12, 3). Noi, crestinii, am pastrat-o
fiindca si Mantuitorul insusi – supunandu-Se Legii – a fost taiat imprejur a
opta zi dupa nastere, rand I s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).
Numele care se da la botez este de
obicei numele nasului sau al Sfantului zilei, sau al altui sfant pe care
parintii il aleg copilului ca patron sau ocrotitor. Este bine sa se puna nume
de sfinti din calendarul ortodox sau din cele obisnuite in popor. Sfantul al
carui nume il purtam trebuie sa fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau
pazitor, ci si un model de urmat si un indemn statornic spre adevarata vietuire
crestineasca.
La patruzeci de zile dupa nastere se
face randuiala pentru imbisericirea pruncului botezat si pentru curatirea
lehuzei, dupa datina mostenita tot din Legea Veche (Lev. 12, 1-8), pe care a
pazit-o si Maica Domnului, aducand pe dumnezeiescul sau Prunc la templu, unde a
fost intampinat si tinut in brate de batranul Simeon (Luca 2, 22 s.u.).
Pruncul e adus de maica sa sau de nas
inaintea usilor bisericii, unde preotul citeste molitvele de curatire,
rugandu-se intai pentru mama, ca Dumnezeu sa o curateasca de intinaciunea
lehuziei si sa o invredniceasca a intra din nou in sfantul locas si a se
impartasi cu Sfintele Taine; se roaga apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu
sa-l creasca, sa-l binecuvanteze si sa-l sfinteasca, invrednicindu-l, la vremea
cuvenita, de luminarea botezului.
Urmeaza apoi imbisericirea pruncului,
adica introducerea lui in biserica: preotul ia in brate pe prunc, inchipuind pe
dreptul Simeon, care a purtat in bratele sale pe Pruncul Iisus si face semnul
Crucii cu el intai in fata usilor bisericii, apoi in mijlocul bisericii si, in
cele din urma, in fata usilor imparatesti, zicand de fiecare data: «Se
imbisericeste robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) in numele Tatalui…» (daca
pruncul e baiat preotul il duce si in altar, ocolind cu el Sfanta Masa). Apoi
il pune jos, in fata usilor imparatesti, in semn ca e inchinat Domnului, de
unde il ridica nasul sau mama. Partea de la urma a randuielii din a patruzecea
zi, adica imbisericirea pruncului, preotii o fac de obicei indata dupa slujba
botezului.
Ierurgii in pragul mortii
Care sunt ierurgiile in
legatura cu sfarsitul omului si grija pentru cei morti?
Sunt acele ierurgii si randuieli
poruncite de Biserica sau mostenite din practica crestina.
Cum se mai numeste
grija pentru cei morti?
Se mai numeste cultul mortilor.
Cum trebuie sa fie
sfarsitul adevaratului crestin?
In rugaciunile ei (ectenia dinainte si
de dupa sfintirea Darurilor) Biserica ne indeamna sa cerem de la Dumnezeu,
intre altele, «sfarsit crestinesc vietii noastre: fara prihana, neinfruntat, cu
pace…», adica in pace cu toata lumea si cu cuget impacat, linistit, fara teama
de moarte.
Care este grija si
datoria crestineasca cea mai de seama a celor vii fata de cei ce-si dau
sufletul?
Ca acestia din urma sa moara spovediti
si grijiti (impartasiti) si cu lumanarea aprinsa in mana.
De ce este atat de
trebuincioasa spovedania si impartasirea pe pragul mortii?
Pentru ca marturisirea pacatelor, mai
mult decat oricand in cursul vietii, aduce celui pe moarte iertarea acestor
pacate, linistirea cugetului, impacarea cu Dumnezeu si cu semenii pe care ii va
fi nedreptatit, urat sau pagubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat.
Cat priveste Sfanta impartasanie, ea,
fiind arvuna vietii vesnice si chezasia invierii (Ioan 6, 54), alcatuieste
merindea cea mai scumpa si mai de pe urma, de care nici un crestin nu trebuie
lipsit si pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al vesniciei. Asa
ne povatuiesc Sfintii Parinti adunati in Soborul cel dintai din toata lumea
(Niceea, 325), in cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleaca (din
viata), sa se pazeasca si acum legea veche si canoniceasca, incat daca pleaca
cineva, sa nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urma si cea mai trebuincioasa…»565
(Vezi de asemenea Sf. Grigorie de Nissa, can. 5.). Sfantul Trup si Sange va fi
pentru sufletul celui raposat cel mai bun tovaras, scut si aparator in fata
Tronu-lui Judecatii.
Astfel, crestinul spovedit si
impartasit isi poate astepta si intampina moartea cu mai mult curaj si cu
seninatate566 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru, cap. 360,
p. 242-243). De aceea, cea din urma impartasire – aceea care se da pe patul
mortii – poarta in popor numele de Grijanie, adica grija cea mai de capetenie
si mai de pe urma pe care se cuvine sa o avem aici pe pamant pentru mantuirea
sufletului nostru. Iar trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara
grijanie este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru
sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata,
daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija. De aceea, cand
se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor e insotit de
aratarea «mort negrijit si nespovedit», iar uneori si «fara lumanare».
Obiceiuri la inmormantare
De ce se pune lumanare
aprinsa in mainile celui ce trage sa moara?
Pentru ca lumina este, pe de o parte,
calauza sufletului pe calea cea fara de intoarcere, risipind intunericul
mortii, iar pe de alta parte ea inchipuie pe Hristos si Evanghelia Sa, caci El
a spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla intru
intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12; II Cor. 4, 4, 6). Avand deci
lumanarea in mainile sale, omul trece la cele de dincolo impreuna cu Hristos si
avand cu el “lumina vietii” celei vesnice, pe care a primit-o inca de la botez.
Viata pamanteasca a crestinului
inceputa cu Hristos se sfarseste astfel tot cu El, pentru a se prelungi in
ceruri langa El. Lumanarea aceasta ne aminteste totodata de pilda celor zece
fecioare, si anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare intelepte
au intampinat pe mirele lor la miezul noptii (Matei 25, 1-13). Aceeasi
insemnare o au si celelalte lumini si sfesnice care ard imprejurul sicriului,
precum si lumanarile aprinse care se dau celor ce iau parte la slujba
inmormantarii sau la parastas.
De ce se trag clopotele
bisericii cand moare cineva?
Ca sa vesteasca si celorlalti membri
ai parohiei ca unul dintre ei i-a parasit, sa-i indemne la rugaciune pentru
iertarea pacatelor lui (de aceea toti zic: “Dumnezeu sa-l ierte!”) si sa le
aduca si lor aminte ca toti sunt muritori. Glasul clopotului ne duce deodata cu
gandul la trambita cu care ingerul va vesti sfarsitul lumii si scularea din morminte,
la infricosata Judecata de apoi (Matei 24, 31; 1 Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16).
De ce se scalda trupul
raposatului si apoi e imbracat in haine curate?
Urmand pilda celor dintai crestini
(Fapte 9, 37), spalam trupurile raposatilor, in semn de curatire, cu apa
curata, care aduce aminte de apa botezului, aratand cu aceasta ca cei raposati
au trait crestineste567 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru,
cap. 368, p. 248).
Apoi imbracam trupurile in haine noi si curate, inchipuind vesmantul cel nou al
nestricaciunii, cu care ele vor invia la ziua judecatii (I Cor. 15,42-44).
Pentru ce se aseaza
trupul raposatului in sicriu si cu fata spre rasarit?
Se aseaza in sicriu, pentru a fi
ocrotit de greutatea pamantului, inainte de putrezire, si pentru a arata ca
trupul se afla sub acoperamantul Celui Prea inalt si se odihneste sub umbra
Celui Atotputernic (Ps. 90, 91).
Se aseaza cu fata spre rasarit, ca si la botez, pentru ca dinspre Rasarit ne-a
venit Hristos, lumina cea adevarata, si tot dinspre Rasarit va veni El la
judecata viitoare (Matei 24, 27).
Trupul e acoperit cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub
acoperamantul lui Hristos568 (Tbidem, cap. 362, p. 244).
De ce se pune icoana
sau cruce pe pieptul celui repausat?
Pentru a arata ca crestinul isi da
duhul in Hristos, intru Care si Caruia 1 se incredinteaza la moarte569 (Ibidem,
cap. 362, p. 244), iar Crucea Lui este scut si arma impotriva ingerilor rai
care cauta sa ia sufletele mortilor.
Ce sunt Acatistele si Paraclisele?
Acatistele sunt rugaciuni prin care
cerem mai ales mijlocirea Sfintilor pe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne
izbavi la vreme de nevoie si de necaz. Ele nu fac parte din randuiala celor
sapte Laude si nici din celelalte slujbe ale sarbatorilor de peste an, ci se citesc
la orice vreme, in afara ceasurilor de slujba ale Bisericii, la cererea
credinciosilor si pentru feluritele lor nevoi.
Se numesc acatiste (in greceste
ahatistos), pentru ca in timpul lor nu stam jos in strane, ci in picioare sau
in genunchi in fata icoanei sfantului spre care ne indreptam rugaciunile
noastre. Acatistele sunt alcatuite din mai multe cantari de lauda si de
rugaciune catre Mantuitorul, Sfanta Fecioara sau alti Sfinti.
Aceste cantari poarta numele de
condace si icoase. Fiecare icos se termina cu Bucura-te, mireasa, pururea
fecioara (sau Bucura-te, sfinte… etc) si fiecare condac se termina cu Aliluia
pe care il repeta strana. Cel mai vechi si mai insemnat si mai mult folosit
dintre acatiste este Acatistul Maicii Domnului, sau al Bunei-Vestiri, compus
din 25 de cantari de lauda catre Sfanta Fecioara. A fost alcatuit de Patriarhul
Serghie al Constantinopolului (+386).
Se citeste mai ales la Utrenia din
Sambata a cincea a Postului Mare, adica la denia de Vineri seara. Randuiala lui
o aflam in Ceaslov. Tot acolo mai aflam si alte acatiste, ca Acatistul Domnului
nostru Iisus Hristos si Acatistul Sfantului Nicolae. In Ceaslovul cel Mare si
Acatistier se gasesc si alte acatiste pentru sarbatori mari si pentru sfintii
cei mai insemnati, ca de pilda: Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Adormirii
Maicii Domnului, Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul, Acatistul Sfintilor
Apostoli, Acatistul Sfantului Gheorghe, Acatistul Sfantului Ioan cel Nou de la
Suceava s.a.
In timp mai apropiat s-au alcatuit,
dupa modelul acatistelor vechi, acatiste pentru mai toti sfintii, care sunt
patroni sau hramuri de biserici, sau ale caror sfinte moaste le avem in tara,
ca de pilda: Acatistul Sfintilor Ioachim si Ana, Acatistul Cuvioasei Maicii
noastre Parascheva, Acatistul Sfintei Filofteia, Acatistul Sf. Pantelimon,
Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi, Acatistul Prea Cuviosului Parintelui nostru
Dimitrie cel Mare din Basarabi, Acatistul Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, al
Sfantului Iosif de la Partos, al Sfintilor Marturisitori Visarion si Sofronie
si al Mucenicului Oprea, al Sfintilor lerarhi lorest si Sava s.a. In bisericile
de mir, slujba Acatistului se face de obicei in zilele de luni, miercuri si –
mai ales – vineri seara, precum si in ajunul sarbatorilor sfintilor in a caror
cinste e alcatuit Acatistul, fie inainte, fie dupa Vecernie. La manastiri se
face dimineata, intre Utrenie si Ceasuri. La Acatist aducem: pomelnicul viilor,
pentru care ne rugam, tamaie si untdelemn si le dam preotului. Acatistele se
pot citi insa si acasa, de catre fiecare credincios.
Ce sunt Paraclisele?
Sunt slujbe asemanatoare Acatistelor,
prin care rugam pe Sfanta Fecioara sau pe alti Sfinti sa se faca solitori ai
nostri pe langa Dumnezeu, spre a ne izbavi de necazuri si nevoi. (Cuvantul
grecesc parahlisis, inseamna invocare, chemare, rugaciune, mijlocire).
Paraclisele se citesc «la toata scarba sufletului si la vreme de nevoie»
(Ceaslovul). Sunt alcatuite din rugaciunile incepatoare obisnuite, urmate de
tropare si condace. Partea de capetenie o formeaza canonul complet de noua ode
sau cantari. Dupa acesta se citeste Evanghelia si se fac ectenii staruitoare,
ca la Litie. In ceasloavele mai noi, avem doua Paraclise catre Prea Sfanta
Nascatoare de Dumnezeu, iar in ceasloavele mai vechi se afla Cinstitul Paraclis
al Sfantului Mormant587 (Ceaslovul, tiparit la Manastirea Neamtu, 1874). In
biserici si mai ales la manastiri slujba Paraclisului se impreuna cu cea a
Litiei, seara, in ajunul sarbatorilor. Paraclisele se pot citi si acasa, de
fiecare credincios, ca si Acatistele.
Slujbe inainte si in ziua inmormantarii
Ce slujba se face la
casa celui repausat?
Indata dupa moarte sau inainte de
inmormantare, preotul savarseste la casa repausatului panihida sau panahida.
Numele acestei ierurgii vine de la cuvantul grecesc Pannihis, care inseamna
priveghere sau slujba de toata noaptea, deoarece panihida inlocuieste
priveghiile, adica rugaciunile din timpul noptii, care se faceau odinioara in
biserici, in ajunul praznicelor mari, sau in case, la capataiul celor repausati.
Aceasta slujba e o prescurtare a slujbei inmormantarii, fiind alcatuita din
rugaciunile incepatoare obisnuite, troparele de la inceputul slujbei
inmormantarii, rugaciunea «Dumnezeul duhurilor si al tot trupul…» in care ne
rugam pentru iertarea si odihna celor raposati, apoi “vesnica pomenire”.
Cand se face
inmormantarea?
De obicei a treia zi dupa moarte, cand
se face pentru raposat si prima Pomenire si cand, dupa credinta noastra,
sufletul celui repausat paraseste pentru totdeauna pamantul si locurile pe unde
a trait, pentru a se inalta la cer570 (Mitrofan, Viata repausatilor nostri si
viata noastra dupa moarte, din frantuzeste, de Iosif, Mitropolit primat, ed.
II, Buc. 1899, p. 25). La nevoie inmormantarea se face insa si mai degraba sau
mai tarziu.
De ce trupul celui
repausat e adus la biserica inainte de a fi inmormantat si aici i se face
slujba inmormantarii?
Pentru ca aici raposatul se afla
pentru cea din urma oara in mijlocul parohiei sau al obstii crestine in care a
trait. El isi ia acum ramas bun nu numai de la cei ramasi in viata, ci si de la
locasul sfant unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat,
cununat si impartasit. Si, dupa cum in biserica a primit botezul si
imbisericirea, adica inceputul vietii sale in Hristos, se cuvine ca tot aici sa
i se faca si cea din urma slujba, aceea care binecuvanteaza sfarsitul vietii
sale pamantesti si intrarea pe poarta vesniciei.
Slujba inmormantarii
este oare aceeasi pentru toti cei repausati?
Nu. Biserica a intocmit patru
randuieli deosebite ale slujbei inmormantarii: una pentru credinciosii laici
sau mireni in varsta, a doua pentru pruncii si copiii pana la sapte ani, a
treia pentru diaconi si preoti de mir si a patra pentru calugari si arhierei.
Care este partea cea
mai de seama din slujba inmormantarii credinciosilor?
Partea cea mai de seama din slujba
inmormantarii credinciosilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor si
al tot trupul»), urmata de rugaciunile de iertare, rostite de preot. in
acestea, preotul roaga pe Dumnezeu sa dezlege sufletul celui raposat, de orice
blestem sau afurisenie, sa-i ierte tot pacatul sufletesc si trupesc, ca
sufletul lui sa se odihneasca impreuna cu dreptii, iar trupul sa se dea inapoi
firii, desfacandu-se in cele din care a fost alcatuit.
Ce inseamna sarutarea
cea mai de pe urma, pe care rudele, prietenii si cunoscutii o dau celui
repausat?
Aceasta este pecetea dragostei si a
unirii, ce leaga pe cei vii cu cei morti si totodata semnul iertarii si al
impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi571 (Sf.
Simion al Tesalonicului, Despre sfarsitul nostru., cap. 367, p. 247-248). De
aceea, in timpul acesta se canta frumoasele si induiosatoarele podobii:
«Veniti, fratilor, sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma…» si celelalte,
in care Biserica ne zugraveste din nou piericiunea si vremelnicia vietii
pamantesti si ne aminteste ca toti vom muri si ne indeamna sa ne rugam cu totii
pentru iertarea si odihna celui raposat.
Randuiala inmormantarii
Ce inseamna: “Vesnica
pomenire”, care se canta repausatului la sfarsitul slujbei inmormantarii, la
punerea in mormant si la parastase?
Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca,
pe de o parte, El sa-Si aduca pururea aminte de cel raposat, cum s-a rugat
talharul pe cruce: “Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta!”, iar, pe de
alta, noi, cei vii, sa pastram o neintrerupta aducere aminte de dansul, sa nu-l
lasam in uitare, ci sa-l pomenim totdeauna, rugandu-ne pentru dansul.
Se face vreo abatere de
la randuiala obisnuita a slujbei inmormantarii, in vreun timp al anului?
Da, si anume in Saptamana luminata,
adica intre Duminica invierii si Duminica Tomii. Iata ce ne invata despre
aceasta cartea de slujba: “Stiut sa fie ca de va raposa vreunul din crestini de
Sfintele Pasti sau in orice zi din Saptamana luminata pana la Duminica Tomii,
nu cantam slujba inmormantarii stiute, pentru marirea si cinstirea sarbatorii
invierii si pentru ca acestea sunt zile de bucurie si de veselie, iara nu de
jale si de plangere. Si toti cati murim intru nadejdea invierii si a vietii
celei vesnice, intru Hristos inviem”572 (Molitfelnicul, invatatura dinainte de
slujba inmormantarii, din Saptamana luminata, ed. 1984, p. 280).
De aceea, pentru ca bucuria invierii
sa nu fie intunecata sau umbrita de jalea si durerea pentru cei morti, din
zilele obisnuite, preotul slujeste in asemenea cazuri imbracat in vesminte
luminate (albe), iar slujba inmormantarii din aceste zile e alcatuita aproape
numai din cantarile invierii. Din slujba obisnuita a inmormantarii se pastreaza
numai ectenia pentru morti, condacul “Cu Sfintii odihneste, Hristoase…” si
rugaciunile de dezlegare si iertare («Dumnezeul duhurilor…» si celelalte).
De ce preotul, la
coborarea sicriului in groapa, arunca peste el prima lopata de tarana, in forma
de cruce?
Intai pentru a ne aduce aminte de
cuvantul Domnului: “Ca pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3, 19).
Al doilea, pentru a mangaia pe cei ramasi in viata ca, chiar in pamant,
trupul celui raposat ramane tot sub puterea si ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece,
precum zice Psalmistul: “Al Domnului este pamantul si plinirea lui, lumea si
toti cei ce locuiesc intr-insa” (Ps. 23, 1). Sau, precum ne invata Sf. Apostol
Pavel: “Caci de viem, Domnului viem, si de murim, Domnului murim; deci, sau de
viem sau de murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8).
Pentru ce preotul varsa
cenusa din cadelnita, untdelemn si vin peste trupul raposatului?
Se varsa cenusa, pentru a adeveri
cuvantul Sfintei Scripturi ca “pamant si cenusa suntem” (Fac. 18, 27; lov 30,
19; Eccl. 12, 7). Apoi, aceasta cenusa, fiind binecuvantata si Sfintita cu
semnul Crucii, prin tamaie, pune pe mort sub scutul lui Hristos pana la
inviere573 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 287, p. 185).
Untdelemnul este semnul si pecetea lui
Hristos, ca si untdelemnul de la Botez. “Atunci (la Botez), ungerea cu
untdelemn chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum insa
untdelemnul cel varsat inseamna ca cel adormit a luptat luptele cele sfinte si
s-a desavarsit”574 (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericeasca,
VII, 3 (trad. rom. cit., p. 149), si Sf. Simion al Tesalonicului, Despre
Sfantul Maslu, cap. 286-287 si Despre sfarsitul nostru, cap. 362, trad. rom. p.
185, 248). Iar vinul, in unele parti amestecat cu untdelemn, iar in altele
inlocuit cu Aghiasma, se toarna crucis peste trupul raposatului. Vinul este
simbolul sangelui, adica al sevei de viata care curge prin madularele trupului
omenesc si il insufleteste. Turnarea lui peste trupul mortului este deci
preinchipuirea nemuririi sau a invierii pentru viata cea vesnica, pe care o
nadajduim.
SURSA: http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/?cat=26
