vineri, 17 iunie 2016

Facebook - despre cenzura, putere si post-democratie

Facebook - despre cenzura, putere si post-democratie

Sursa: http://trenduri.blogspot.ro/2015/11/facebook-despre-cenzura-putere-si-post.html?showComment=1448348742443#c954025552819189996
Voi începe prin a le mulţumi lui Constantin Gheorghe, Mirel Palada şi tuturor celor care m-au ajutat cu distribuirea articolului meu de sâmbătă. Din păcate, blocarea contului de facebook mi-a întrerupt brutal orice legătură cu cercul de prieteni de-acolo şi m-am aflat efectiv în imposibilitatea de a transmite cel puţin un rămas bun.

Duminică, după ce tevatura recuperării luase sfârşit mă aflam la un bun prieten care, credeam eu, nu avea habar de tot tărăboiul. Sincer să fiu nici nu ştiam că are facebook, el fiind din fire mai suspicios. Din una-n alta îmi spune: „Ce s-a întâmplat cu tine? Te-au şters ăştia de pe facebook de peste tot”. Zâmbesc. Apoi înţeleg ceva mai mult şi mă hotărăsc să reiau de la cap tot articolul pe care-l pregătisem în completarea celui de sâmbătă. Sunt într-adevăr mult mai multe aspecte pe care sper să reuşesc să le descriu în continuare.

Să începem cu începutul. Îţi faci cont pe o reţea socială. E cool, totul e simplu, în doua-trei minute te conectezi cu prietenii şi postezi în voie. În realitate, reţelele sociale sunt un fel de metachat-uri şi fac cam ce făcea irc-ul pe vremuri, cu două diferenţe majore: persistenţa şi distribuţia mesajelor. Dacă în ceea ce priveşte persistenţa lucrurile sunt clare, în ceea ce priveşte distribuţia mesajelor se întâmplă ceva ciudat. Facebook nu-ţi distribuie toate mesajele prietenilor tăi, ci selectează după un algoritm pe care nu-l înţeleg. Se întâmplă astfel ca pe wall-ul tău să intre un mesaj postat de un prieten acum 10 ore(uneori chiar şi câteva zile!), cu toate că, de atunci, prietenul tău a mai postat şi alte mesaje. Chestia aceasta e destul de perversă deoarece, când urmăreşti wall-ul propriu eşti cumva în logica chat-ului: ai impresia(sau mai bine spus te aştepţi) că acolo sunt ultimele noutăţi. Dacă mesajul pe care-l vezi îl asociezi „ultimei noutăţi” nu prea mai eşti interesat să intri manual pe profilul pritenului tău pentru a-i vedea „postările vechi”. Aşadar, o primă concluzie pe care o putem trage este că, pe wall-ul propriu, eşti furajat cu mesaje după logica sistemului, fiind cumva manipulat că „te afli în mijlocul evenimentelor”. În realitate eşti strict în mijlocul evenimentelor pe care ţi le furnizează sistemul. Deci avem de-a face cu o manipulare a timpului efectuată cât se poate de transparent.

Cea de-a doua chestiune suspectă este conţinutul mesajelor recepţionate. Cu toate că în lista mea de prieteni majoritatea covârşitoare era formată din persoane de formaţie - să-i spunem - conservatoare, mesajele pe care le recepţionam erau cele în linia tembelizantului hegemon mioritic actual. Wall-ul îmi era inundat de mesaje băsiste, anti-ortodoxe, manipulatoare de „#colectiv” s.a.m.d. Imaginaţi-vă că aveam mesaje de-ale lui Turcescu, Mândruţă, Guran şi de-ale altor propagandişti de doi bani cu care nu eram legat direct. Mesajele erau distribuite de la „prieteni” cu care nu interacţionam. În acelaşi timp, erau ignorate mesajele de la persoanele cu care interacţionam frecvent prin chat sau comentarii. A doua concluzie pe care o putem trage este că Facebook manipulează şi în ceea ce priveşte conţinutul. Din punctul meu de vedere reţeaua nu pare interesată să capteze atenţia prin furnizarea de mesaje conforme credinţelor utilizatorului, ci livrează opinii mainstream.

Am tot încercat să înţeleg cum funcţionează acest mecanism monstruos. E greu de crezut(chiar dacă nu imposibil) că stă cineva în spatele ecranului şi „ştampilează” mesajele ca fiind conforme sau neconforme. Spun că nu e imposibil având în vedere experienţa mega-reţelei de cenzură a Chinei, sistem la care au pus umărul, cu hărnicie, numeroase firme occidentale.

Un prim răspuns la nelămuririle pe care le avem ne este dat de Noam Chomsky în cartea sa „Manufacturing Consent”. El demonstrează pas cu pas că mass media americană(putem spune deja că acelaşi lucru se întâmplă peste tot în lumea „democratică”) este în realitate o instituţie eficientă a propagandei care se auto-cenzurează fără o constrângere făţişă. Cum se întâmplă totuşi această auto-reglare? E vorba de mai multe filtre care, fiecare în parte, asigură trecerea doar a informaţiei conforme. Pornind de la elemente care ţin de proprietar, dimensiune, nevoia de publicitate, optimizarea costurilor de „producţie” a ştirilor şi terminând cu chestiuni care ţin de constrângere(gen plângeri penale, procese s.a.m.d.), se asigură un climat propice transmiterii exclusive a „mesajului conform”. Chomsky identifică şi un alt filtru(ţineţi-vă bine!): anticomunismul. Un filtru, susţine Chomsky, înlocuit în SUA după Războiul Rece cu mult prea cunoscutul „War on Terror”. Făcând o paranteză, putem spune că astfel avem şi o altă înţelegere asupra „presiunii teroriste” exercitate asupra lumii. Dispărând comunismul trebuia inventat un alt duşman al societăţii care să adune „unanimităţi”. La noi însă, „anticomunismul”, chiar dacă nu mai are efectiv nicio logică,  funcţionează în continuare, motiv pentru care este folosit cu brio de către propagandă.

Să importăm acum metodele din SUA în societatea românească pentru a înţelege cum merg lucrurile pe-aici. Care sunt atomii sistemului propagandistic? Evident, ca de fiecare dată, se porneşte de la lucruri juste pentru a se distorsiona totul. Hai să vedem lista:
  1. Democraţia - cine e nebun să nu fie de acord cu ea?
  2. Justiţia - e limpede că oricine vrea să fie tratat corect!
  3. Lupta împotriva corupţiei - doar nu vrei să trăieşti într-o ţară în care eşti furat permanent!
  4. Educaţia şi Sănătatea -  avem nevoie disperată de ele!
  5. Anticomunismul - comuniştii ne-au distrus, deci dacă nu eşti anti e jale.
  6. Libertăţile şi Drepturile - doar vrem să fim liberi şi să avem drepturi!
În mare aceştia sunt atomii. Întotdeauna propaganda(minoritară, dar extrem de bine remunerată) va începe cu ei pentru a putea distorsiona eficient mesajul. Exemple: „Vrem justiţie independentă, nu manipulată de politicieni” - sloganul mestecat în perioada în care băsescu trebuia s-o impună pe Kovesi la DNA, „Lovitura de stat a suspendat democraţia” - sloganul utilizat după suspendarea lui băsescu, „corupţia ucide” - sloganul folosit pentru forţarea demisiei cabinetului Ponta, „Vrem spitale nu catedrale” s.a.m.d. Aceşti atomi sunt preluaţi de instituţiile media afiliate, într-o reţea infernală de televiziuni(grupul Pro, Prima, Realitatea, Digi etc.), ziare(Evenimentul Zilei, România Liberă, Adevărul, etc.), portaluri şi site-uri(Hotnews, Ziare.com, Gândul etc.),bloguri(aici lista este imensă) şi influenceri de doi bani, dar mulţi(pe unii i-am menţionat deja, nu mă mai obosesc să-i identific). Acest întreg furnicar reprezintă echipa de zgomot. Ea preia mesajul, îl repetă, îl reinterpretează păstrând cuvintele cheie, îl leagă de surse diverse şi-l amplifică.

Urmăriţi evenimentele importante ale ultimilor ani. Veţi constata ştiri iniţiate din grupul lui Sârbu(în general Mediafax sau Gândul) preluate la unison cu copy&paste de „maşinăria de news”. Valul doi vine şi interpretează în fel şi chip transmiţând, după caz, mesaje mai radicale sau „moderate”, toate însă în linia ştirii. Îmi revin în minte episoadele cu ştirile plătite în Frankfurter Allgemeine Zeitung, preluarea lor în momentul doi de către Mediafax şi modul în care de(h)ontologii ticăloşi gen Cristian Tudor Popescu amplificau aşa-zisa ştire. 

Aceasta este infernala maşinărie de tocat creiere. De ce-i spun aşa? Simplu, pentru că asta e. Bombardaţi cu aceleaşi ştriri, cei mai precari în gândire ajung să adere la falsa realitate. Personal cunosc o groază de oameni care privesc lumea exclusiv prin ceea ce văd la ProTV sau citesc în fiţuicile Evz sau Adevărul. Pentru ei asta e realitatea şi aderă la ea pentru că e simplu. Tapalabă îţi spune ce e bine sau rău, tu doar trebuie să te mulezi şi astfel eşti „în trend”. Pentru a fi intelectual e suficient să dai like articolelor lui Pleşu. Nu contează că ăla spune, în mare, bălării sau că nu-l înţelegi. Media ţi-a spus că el e intelectualul, dacă-l urmezi dând like-uri sau postând comentarii tâmpe, dar admirative eşti şi tu un fel de intelectual. Faptul că ştii gramatică fix până sub genunchiul broaştei sau că eşti pe cale să juri că Platon e ultima achiziţie a Stelei sunt nimicuri. Tu eşti şi te simţi intelectual.

Şi-acum să ne întoarcem la Facebook. Comunitatea de-aici e formată, în general, din materialul aşa-zisei noi generaţii: agramaţi, în cel mai bun caz semidocţi, cei mai mulţi angajaţi prin corporaţii sau idealişti frenetici fără perspective, dar cu dorinţe mari. Ei sunt solul fertil pe care înfloreşte ideologia corectitudinii politice. Ei nu gândesc, iau de-a gata având ca unic scop să fie în trend. Îşi pun overlay cu steagul  Franţei dacă e cu Franţa, cu curcubeul dacă e de gay, cu SUA dacă e 11 septembrie s.a.m.d. Sunt executanţii perfecţi, armata disciplinată a celor care sunt cunoscuţi sub numele de influenceri. Influencer-ul e cel care-i spune ce şi cum. Azi îi spune că e cool iPhone-ul, mâine nu ştiu ce model de Samsung, poimâine altceva. Cyborgii se mulează perfect. Execută totul precum o armată de fantome hipnotizate. Când sunt asmuţiţi latră şi atacă în haită, când li se cere să tacă ies din Piaţă, când li se spune să cumpere cumpără. Totul e perfect coordonat. O grămadă de creiere şterse impecabil, aliniate şi executând totul cu precizie. Exact cum îşi dorea Bernays.

Înainte de a trage concluziile să vedem cum funcţionează cenzura. Ea exisă în orice sistem social, doar că acţionează diferit. În dictatură cenzura este un element exterior, impus de sus, de cei care conduc. În democraţie, ea teoretic nu există, însă se manifestă sub forma auto-cenzurii. Indivizii caută „să fie în rândul lumii”. De-aceea elitele care manipulează sistemele democratice caută fabricarea consensului prin tehnici care speculează „efectul de turmă”.

Acum putem pune totul cap la cap pentru a înţelege „infernalul mecanism”. Ce se întâmplă suplimentar pe Facebook? În primul rând, consensul este fabricat prin intermediul grupurilor de presiune media, al influencerilor şi a hoardei care se agaţă pentru „a fi în trend” sau pentru a fi „de partea bună a forţei”. Acţionând la unison, obţin rating-uri fabuloase pentru mesajele trimise şi, în acest fel, mesajele lor sunt propagate în reţea în defavoarea celorlalte. Dacă se mai şi amestecă ceva licurici interni sau externi e limpede că totul pluteşte pe valuri de consens. Vocile independenţilor - mai puţin vocali şi acţionând dezorganizat(doar de-aia sunt independenţi!) - sunt îngropate de suflul atomic al celor din main-stream. Acesta însă nu este cel mai mare rău. Hoarda de cyborgi afiliaţi main-stream-ului acţiondează ca o veritabilă cenzură: bombardează cu comentarii, se insinuează, şicanează, raportează, blochează s.a.m.d. O fac pentru că aşa li se cere şi pentru că aşa cred ei că e bine. Pentru ei ceilalţi nu sunt nişte voci cu opinii contrare ale căror argumente ar trebui ascultate ci nişte „duşmani ai poporului” care trebuie lichidaţi. Exact în stilul anilor '50. De-aici rezultă toate mizeriile generate.

Se mai întâmplă însă un alt fenomen. În momentul în care un grup de orci îţi dă report Facebook îţi blochează contul. Pentru a ţi-l recupera trebuie să faci dovada identităţii prin prezentarea unui act de identitate. Ce înseamnă aceasta pentru unul care e împotriva curentului? Oare nu cumva e similară terorii instituite de dictatură? Nu poate fi tradusă prin „noi ştim cine eşti, doar ţi-am văzut actul de identitate, aşa încât vezi ce postezi”? Este clar că cei mai slabi de înger pot cădea în capcană.

Ideea pe care trebuie să o reţinem este aceea că Facebook prefigurează noua societate. Post-democraţia - dacă ar fi să-i spunem aşa - se manifestă prin introducerea unui nivel suplimentar de cenzură - cel al falsei majorităţi, adică al minorităţii care se manifestă zgomotos şi acţionează coordonat. Nu-ţi trebuie mari cunoştinţe de psihologie socială pentru a-mi da dreptate. Doar dacă ne raportăm la experimentele lui Moscovici referitoare la influenţa minorităţii înţelegem limpede cum funcţionează noul layer de „forţare a consensului” prin - să-i spunem - „presiune socială”. În era Facebook, algoritmii de inteligenţă artificială fac posibilă creşterea exponenţială a puterii de influenţă a minorităţii şi zdrobirea majorităţii care, de cele mai multe ori, nu acţionează coordonat. Astfel, o minoritate care coordonează din umbră sistemul politic şi media reuşeşte, nu doar să ridice pe culmi nebănuite nivelul de autocenzură, ci şi, la o adică, să comande lichidarea opiniilor contrare.

Ajunşi în acest punct, o să revin la întâmplarea observată de prietenul meu. După blocarea profilului toate postările mele au dispărut. Ca şi cum n-aş fi existat niciodată. Toate comentariile, toate like-urile, absolut tot ceea ce am reprezentat eu a dispărut fără urmă. Este ilustrarea exactă a ceea ce înseamnă identitatea digitală: eşti un ID într- bază de date. Când cineva vrea, e suficient să-ţi şteargă acea înregistrare şi „cazul” e rezolvat: ai dispărut; nu exişti şi, mai ales, nu ai existat niciodată. Probabil vor exista ceva întrebări, dar ele vor fi rapid acoperite de noile ştiri ale realităţii fabricate: o pisicuţă haioasă, un peisaj minunat sau nişte bombe sexy ale zilei care-şi arată ţâţele. Simplu. Punct şi de la capăt.

Avem de-a face cu un mecanism pervers, care te atrage şi te manipulează zi de zi. Trăieşti într-o realitate paralelă, într-un timp manipulat şi aluneci fără să ştii în vârtej. Picătură cu picătură, mesaj cu mesaj, devii om al sistemului. Accidentele sunt eliminate fără milă şi, în câteva ore, se uitat că ai existat. Bun venit în post-democraţie.

P.S.
1. Dacă aveţi Facebook, daţi share! :)
2. Deja păţania pe care am avut-o începe să mă îngrijoreze. Apelez la voi pentru a-mi da sugestii referitoare la o gazdă „de backup” pentru blog. Dacă ştiţi vreun serviciu similar blogger, care e capabil să importe conţinutul de-aici şi care nu e hostat în SUA m-aţi ajuta foarte mult. Nu vreau ceva self hosted deoarece nu am timp de administrare. Mulţumesc anticipat. 

joi, 9 iunie 2016

Suntem educați pentru democrație?

Suntem educați pentru democrație?

Sursa: http://www.constantincucos.ro/2016/06/suntem-educati-pentru-democratie-2

    Experimentăm din plin, după cum se constată în aceste zile, spiritul civic și democratic. Însă, orice achiziție sau stare, pe care o avem la un moment dat, ne obligă la o poziționare sau asumare pe măsură. Nu posesia în sine este valoroasă, ci felul cum știm să ne folosim de ea. Or, acest lucru presupune o pregătire, o rabatere interioară însoțită de o atitudine auto-reflexivă, de conștientizare. Experiența comună consemnează corelativitatea necesară care trebuie să se stabilească între povara „darului” și datoria celui care îl primește și îl poartă. Se deplânge orice nepotrivire dintre cele două paliere, căci nu e mare fericire dacă ajunge „para mălăiață în gura lui nătăfleață”! Prețuirea darului presupune acțiune, implicare și nu o „înghițire” de-a gata sau o înclinare spre pasivitate. Ceea ce se primește trebuie asumat, ocrotit și, deseori, sporit.
   Ni se oferă uneori ocazii pe care nu suntem în stare să le fructificăm. Tânjim după libertate, ani sau decenii, și ne trezim, când o avem, că ne batem joc de ea. Democrația formală, legiferată și garantată în plan social, atât de mult așteptată, se lovește de reale inaptitudini ale beneficiarilor care conduc la o depreciere a conceptului în sine. E bine că, în sfârșit, ne putem exprima votul politic în mod liber, egal, direct, universal, dar e musai nevoie și de o predispoziție sau pregătire înspre/către a face așa ceva. Exercițiul valoric autentic se face întotdeauna în cunoștință de cauză. Ca să alegi ceva cu adevărat, trebuie să existe un obiect al opțiunii, să exerciți alegerea în mod liber, să existe mai multe variante valorice, să deliberezi pe baza unor criterii, să-ți motivezi și să-ți argumentezi preferința, să fii liber să glăsuiești ce ai ales.
    În general, valoarea în sine (a unui obiect, acțiuni, persoane) nu se stabilește prin plebiscit. Evaluarea unui autor în plan artistic, cultural, social – de pildă – nu trebuie lăsată la dispoziția maselor, a celor mulți, a „neștiutorilor”. Virtuțile precum și vinovățiile nu se stabilesc în piața publică (a se vedea episodul – emblematic ca rateu axiologic – referitor la alegerea făcută de „popor” între Iisus și Baraba – respectând, desigur, proporțiile). De bună seamă, criteriul cantității poate fi luat în calcul atunci când cei care atribuie valoare au o oarecare competență în domeniul respectiv. În altă ordine de idei, validarea „cantitativă” poate deveni un indiciu valoric atunci când ea se reiterează și/sau se stabilizează în timp, decantarea temporală ființând totuși ca un criteriu corelativ sau completiv, și nu ca unul absolut. La nivel social, însă, procedura de alegere de către popor este de dorit, fiind acreditată și consimțită în societățile care se respectă, democrația fiind – cum se spune – răul cel mai mic, și nu formula ideală de organizare, reprezentare sau de delegare a celor care decid.
     Alegerile actuale care se petrec la noi (ne referim la locale, parlamentare) pun în evidență astfel de carențe ce reflectă ne-educarea, nepriceperea sau slaba priză de conștiință a alegătorului față de importanța actului și obiectului alegerii. Desigur că foarte mulți electori știu ce aleg, realizând un exercițiu axiologic autentic, dar acesta poate fi anihilat de un alt exercițiu – legitim, de bună seamă – al altor concetățeni care nu are la bază un demers comparabil de deliberare, cunoaștere, responsabilizare. Aceștia din urmă procedează prin „împrumutarea” unor scheme valorice de la alții, prin contagiune, prin influențare sau, pur și simplu, aleg la nimereală. Cu cât electorii sunt mai informați și mai educați, cu atât alegerile lor (indiferent de platforma sau profilul ideologic al persoanei preferate) vor fi mai autentice, mai temeinice, mai valide. Nu atât configurația axiologică a „obiectului” ales contează, cât autenticitatea actului alegerii și deliberării. Scopul nu este în nici un caz de a-i ține la distanță sau a-i înlătura de la vot pe cei „mulți și neștiutori”, ci de a-i ajuta să facă acest lucru în cunoștință de cauză, independent, reflectat, în concordanță cu nevoile și judecățile lor. Altfel, ne jucăm de-a democrația.
    Încât, educația civică nu este o simplă vorbă-n vând, ci devine o condiție pentru o bună viețuire, un revelator pentru nivelul de civilitate la care am ajuns. În momente nodale, activismul civic se constituie într-o necesară pârghie de igienă socială sau de salvgardare colectivă. Așa că, decizia realizată de cei mulți și ne-educați devine nu numai o piedică în fața unei evoluții firești, ci chiar un pericol pentru o comunitate ce se vrea a fi modernă, solidară, performantă. Nu mă simt deloc confortabil când opțiunea mea, făcută prin procesări critice și decantări de tot felul, în deplină cunoștință și exprimată prin aderarea la o cauză, este anihilată de un vot arbitrar, ce ține de spiritul de turmă sau de injoncțiunea interesată a unor „binefaceri” punctuale, individuale, efemere (punga cu alimente, promisiuni salariale etc.). O astfel de „egalitate” devine problematică. În plus, un elector educat ar deveni mai imun față de încercările de manipulare, contrafacere, minciună, care – trebuie să recunoaștem – cu greu pot fi excluse din campaniile electorale.
   Desigur, nu în toate treburile cetățenești suntem consultați și nici nu e bine să fie așa. Regula delegării altora pentru a decide sau executa în numele nostru este un principiu cât se poate de drept, de civilizat și de pragmatic. Contează enorm însă ca acolo sus să-i ridicăm pe semeni cântărind ce sunt și ce vor aceștia, dar și veghind atent la consecințele alegerii noastre. Performativitatea unui principiu, oricât de nobil ar fi, este potențat și de anumite adjuvante. Fără o educație civică și politică, fără o alegere responsabilă, autoasumată, în cunoștință de cauză, democrația rămâne o formă fără conținut, o acrobație socială, o deșertăciune și vânare de vânt…
   Poate educația să rezolve totul în materie de alegeri întru viețuirea laolaltă? De bună seamă că nu. Atunci când votăm mai intră în calcul și poziționările sau umorile personale, reprezentările sau proiecțiile subiective, circumstanțierile sau accidentele de tot felul. Dar, cu siguranță, că educația constituie un factor reglator, favorizant pentru evitarea sau anihilarea derapajelor, de apropiere de obiectivitate, de asumare lucidă a propriilor alegeri și decizii. Nu e puțin lucru, mai ales în anumite situații.
    Democrația, prin ea însăși, ca principiu abstract sau ca mecanică socială, nu face nici doi bani. Fără educație, aceasta poate deveni asemenea belciugului de aur din râtul porcului. Sau, poate, chiar mai rău!…

SFINTELE TAINE si Istoria unui salariu de profesor român


“IISUS HRISTOS, IERI SI AZI SI IN VECI ESTE ACELASI!” (Evrei 13,8)

SFINTELE TAINE  

Pr. Prof. Arcadie – Alin Puisor

 

Sfintele Taine-lucrarile sfinte prin care Biserica lui Hristos trimite asupra credinciosilor sai, sub forma unor semne vazute, puterile nevazute ale Duhului Sfant pentru sfintirea si mantuirea credinciosilor.

Sfintele Taine sunt acele lucrări deosebite ale harului divin prin care omul intră în Biserică și se sfințește. Biserica Ortodoxă consideră că Sfintele Taine sunt lăsate de însuși Domnul nostru Iisus Hristos, ca o lucrare a Duhului Sfânt, Mângâietorul promis de El ucenicilor săi.

Sfintele Taine sunt o lucrare a harului lui Dumnezeu în Biserică, și prin Biserică, Trupul viu al lui Hristos în istorie. Această lucrare a harului nu este una mecanică, ci este lucrarea dinamică a harului în Biserica cea vie. Concret lucrarea aceasta tainică a harului este însoțită de slujbe și semne vizibile, stabilite în timp de Biserică. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ele se numesc taine pentru că ceea ce credem este diferit de ceea ce vedem, adică a harul lucrează în mod nevăzut pentru credința Bisericii, prin niște semne văzute.

 

            Prin Sfintele Taine -  Biserica lui Hristos:

v   Intemeietorul: Iisus Hristos;

v   Numite “taine” – se savarsesc in vazul oamenilor trimitand puterea nevazuta a Duhului Sfant, sunt de nepatruns pentru mintea noastra.

v   Savarsite: Biserica.(in cazuri exceptionale–boala, neputinta-se savasesc in casele credinciosilor sau la spital).

v   Despre intemeierea lor aflam in Sf. Scriptura (Biblia);

v   Primim: harul nevazut al Sfantului Duh;

v   Se savarsesc pentru sfintirea si mantuirea credinciosilor;

v   Savarsitorul: vazut-episcopul/preotul;             nevazut: Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh lasat in Biserica prin Sfintele Taine;

v   Partea vazuta: desfasurarea slujbei, toate materiile si obiectele folosite.

v   Partea nevazuta: lucrarea sfintitoare a lui Dumnezeu asupra crestinilor vrednici de primirea lor prin Sf. Duh.

v   Sf. Taine primite o data in viata: Botez, Mirungere, Cununie, Preotie.

v   Sf. Taine primite de mai multe ori in viata: Spovedania, Impartasania, Maslul.

v   Biserica - se ingrijeste de toti crestinii;             - Ii intareste sufleteste in aceasta viata;            - Ii pregateste pentru viata vesnica (Rai);

 

Printre lucrările Bisericii considerate la diferite momente ca „sfinte taine” s-ar mai număra:

·         slujba înmormântării

·         călugăria (tunderea în monahism)

·         binecuvântarea mare a apelor la Epifanie

·         ungerea unui monarh.

 





Istoria unui salariu de profesor român


Sursa: file:///C:/Users/USER/Desktop/Istoria%20unui%20salariu%20de%20profesor%20rom%C3%A2n%20%20%20Simion%20Hancescu.html

   În anul în care România intră în război, al doilea mondial, 1941, apare o lege de salarizare a bugetarilor vremii. Acest act îi dădea unui învățător definitiv cu 8 gradații – 17.150 de lei, acesta fiind cel mai mic salariu din educație. Pe cel mai mare îl lua, în preuniversitar, un profesor definitiv cu 8 gradații – 31.450 de lei, iar în învățământul universitar – un profesor titular cu 7 gradații – 61.800 de lei. În acele timpuri, un judecător și un procuror primeau lunar aceeași sumă – 16.000 de lei, iar procurorul general al ÎCCJ avea cel mai mare salariu din justiție – 64.400 de lei, cu 16.100 de lei mai puțin decât prim-ministrul de atunci. Se constată, așadar, că un profesor din învățământul preuniversitar avea salariul dublu față de un judecător sau procuror!
   O altă lege din sistemul bugetar, care merită a fi amintită, este cea din anul 1974, care a fost în vigoare până în 1990, când în România a venit democrația mult așteptată, dar greșit înțeleasă și prin schimbarea foarte des a legilor sau prin neaplicarea lor. Această lege avea 41 de clase de salarizare, iar salariile cele mai mari din preuniversitar erau pe poziția 31, care reprezintă 3.675 de lei, prima clasă fiind reprezentată de salariul minim pe economie, iar clasa 41 de retribuția maximă a personalului din unitățile de stat. Se deduce că salariile din învățământul preuniversitar erau poziționate în treimea superioară.
   Astfel, din 1974 până în 1990, un profesor cu studii superioare și gradul didactic I pornea de la 2.610 lei și ajungea, la finalul carierei, la 3.675 de lei. Un profesor definitiv cu Institut pedagogic pornea de la 1.780 de lei și ajungea, după peste 26 de ani, la 2.370 de lei, fără niciun grad didactic. Un învățător cu liceu pedagogic avea, la debut, 1.615 lei, iar la final – 2.260 de lei.
   În sistemul universitar, un profesor pornea de la 4.315 lei și ajungea la 5.525 de lei, în timp ce un conferențiar avea, de-a lungul carierei, între 3.675 de lei și 4.530 de lei.
   Tot în perioada 1974-1990, un medic primar de specialitate, cu gradul I, avea între 3.500 de lei și 4.975 de lei.
  Cel mai mare salariul din justiție era atunci al președintelui de tribunal și alprocurorului șef, adică 4.530 de lei, în timp ce un procuror pleca de 2.610 lei și putea ajunge, în funcție de vechime și grade, la 4.315 lei.
   Se constată că salariul unui procuror cu gradul cel mai mare era egal cu salariul unui profesor universitar la început de carieră și cu 640 de lei mai mare decât al unui profesor cu gradul didactic I din învățământul preuniversitar!
   Astăzi un profesor debutant din învățământul preuniversitar are un salariu brut de1.300 de lei, un profesor cu gradul didactic I și peste 40 de ani de muncă obține un salariu brut de 2.800 de lei. Un conferențiar are un salariu brut de 3.327 lei, iar un profesor universitar 5.127 lei. In justiție lucrurile s-au schimbat radical. Acum unjudecător debutant de la o judecătorie are un salariu de aproximativ 6.000 de lei, ajungând până la aproximativ 15.000 de lei pentru un judecător de la Curtea de Apel.
  Concluzia este că, dacă până în anul 1989 salariile din învățământ erau apropiate de cele din justiție, așa cum stau lucrurile în multe state și în prezent, astăzi salariile din justiție sunt de peste cinci ori mai mari decât cele din învățământ! Cu un asemenea mod de abordare este evident că România nu poate emite pretenții de a ajunge în rândul țărilor civilizate, pentru că progresul națiunii nu poate fi garantat, în condițiile în care, din cauza salariilor umilitoare, nu poți ajunge la un învățământ performant, cel care este motorul dezvoltării economice!
    Acum se proiectează o nouă lege de salarizare pentru sectorul bugetar. Rămâne de văzut dacă salariații din învățământ vor rămâne “cenușăreasa” sectorului bugetar, așa cum s-a întâmplat în ultimii 25 de ani sau acest statut, deloc de invidiat, va fi înlocuit de unul pe care-l merită pe deplin. Să sperăm că va fi a doua variantă.