Marturisiri de credinta in sec. XVII

Marturisiri de credinta in sec. XVII

1. După Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, cea dintâi scriere simbolică a Bisericii Ortodoxe este socotită, de către unii teologi, Mărturisirea de credință pe care patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a compus-o în anul 1456, în urma unor discuții cu sultanul Mahomed al II-lea, la cererea acestuia. Această Mărturisire sau expunere a credinței creștine poartă titlul „Despre calea mântuirii oamenilor” și este împărțită în 12 capitole, fiind concepută în afara controverselor dintre Ortodoxie și Catolicism.

2. Protestantismul apărut în secolul al XVI-lea va face cu atât mai necesară expunerea învățăturii ortodoxe sub formă simbolică, lucru care se va întâmpla în secolul XVII, în urma scandalului provocat pe seama patriarhului Kiril Lukaris. Apar astfel, în secolul XVII, o serie de expuneri de credință, unele personale, cum este aceea a lui Mitrofan Kritopulos, ajuns apoi patriarh al Alexandriei, și celelalte sinodale, ca cele de la Iași (1642) și Ierusalim (1672), socotite de majoritatea teologilor drept cărți simbolice ale Bisericii Ortodoxe; a) Sinodul de la Constantinopol (1638), sub președinția patriarhului Kiril II Kontaris și cu participarea patriarhilor Mitrofan Kritopulos al Alexandriei și Teofan al Ierusalimului condamnă atât Mărturisirea de credință calvinizantă pusă pe seama patriarhului Kiril Lukaris, cât și pe autor; b) Sinodul de la Iași (1642) ia în discuție Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă (care combătea Mărturisirea pseudo-lukariană), corectând însă anumite puncte de influență scolastică (materie, formă, intenție; parte esențială și neesențială a Tainelor; termenul concupiscentia; existența unui loc intermediar asemănător purgatoriului catolic, deși lipsit de focul curățitor; prefacerea euharistică la cuvintele „Luați, mâncați”); c) Sinodul de la Ierusalim (1672) condamnă din nou cele 18 articole ale Mărturisirii pseudo-lukariene, prin lucrarea originală a patriarhului Dositei, intitulată „Pavăza Ortodoxiei”.

3. Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos (1625).

Mitrofan Kritopulos (ucenic al lui Kiril Lukaris) a însoțit, ca ieromonah, pe patriarhul Kiril Lukaris în timpul șederii lui în Țara Românească (1613 – 1615). Ajutat de acesta, a studiat zece ani în Anglia, Elveția și Germania, unde a legat prietenii cu diferiți teologi protestanți.

Rugat de teologii din Germania, Mitrofan compune în 1625 o „Mărturisire de credință” în limba greacă, în care expune în spirit irenic doctrina ortodoxă, în 23 de capitole, fără legătură precisă între ele și fără să combată prea mult părerile protestante despre caracterul invizibil al Bisericii și numărul Tainelor. Ca să nu se distanțeze prea mult de protestanți, afirmă că doar Botezul, Pocăința și Euharistia sunt indispensabile, celelalte patru Taine fiind benevole, problemă în care el a greșit.

„Mărturisire de credință” a fost publicată în 1661 la Helmstädt, cu titlul: „Mărturisirea Bisericii de Răsărit, universală și apostolică”, însoțită de o traducere în limba latină.

Deși este o mărturisire particulară, ea are totuși valoare teologică și istorică, întrucât tratează la un nivel înalt punctele deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă și celelalte confesiuni, catolică și protestantă.

Mitrofan Kritopulos ajunge în 1636 patriarh al Alexandriei, iar în 1638 vine din nou în Țara Românească.

Moare în 1639 la Târgoviște, fiind înmormântat aici.

 4. „Mărturisirea Ortodoxă” a Mitropolitului Petru Movilă (Iași, 1642), mitropolit al Kievului, fiu de domn moldovean – este considerată Mărturisirea prin excelență a Bisericii de Răsărit.

V  A fost compusă în limba latină;

V  având o formă catehetică

V  împărțită în trei părți corespunzătoare celor trei virtuți teologice, cu 261 de întrebări și răspunsuri:

Ø  prima, Despre credință, explică Crezul;

Ø  a doua, Despre nădejde, explică Tatăl nostru și Fericirile,

Ø  a treia, Despre iubire, explică Decalogul.

În 1640, sinodul local din Kiev a aprobat conținutul „Mărturisirii Ortodoxă”, cu excepția a două chestiuni (existența unui loc intermediar asemănător purgatoriului catolic, deși lipsit de focul curățitor, și prefacerea euharistică la cuvintele ”Luați, mâncați”). Pentru lămurirea acestor două puncte de credință, Petru Movilă a trimis Mărturisirea patriarhului ecumenic Partenie I, pentru a fi discutată într-un sinod.

Sinodul de la Iași din 1642 a aprobat Mărturisirea lui Petru Movilă, după ce a fost tradusă în limba greacă de Meletie Sirigul, delegatul Patriarhiei Ecumenice, cu îndreptările necesare privind cele două chestiuni.

În 1643, traducerea greacă a Mărturisirii Ortodoxe a lui Petru Movilă este aprobată și de sinodul din Constantinopol, convocat de patriarhul Partenie I, sub denumirea de „Ortodoxos omologhia tis catolikis ke apostolikis ekklesias tis anatolis” (Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii universale și apostolice a Răsăritului), iar în anii următori este semnată și de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, devenind astfel Mărturisirea de credință a întregii Ortodoxii și cea mai importantă carte simbolică a Bisericii Ortodoxe, după vechile Simboluri de credință.

Ea a fost tipărită pentru prima dată în limba greacă la Amsterdam (Olanda), în 1667, iar în limba română la Buzău, în 1691, de către frații Șerban și Radu Greceanu.

5. Mărturisirea patriarhului Ierusalimului, Dositei al II-lea Nottara, intitulată „Pavăza Ortodoxiei” (Ierusalim, 1672).

Văzând că discuțiile provocate de Mărturisirea calvinizantă atribuită patriarhului Kiril Lukaris continuă, patriarhul Dositei al II-lea Nottara al Ierusalimului a compus o importantă Mărturisire de credință în limba greacă, cunoscută și sub titlul de „Pavăza Ortodoxiei”, cu un dublu caracter, anticalvinist, și în parte anticatolic.

Ea cuprinde:

V  18 hotărâri dogmatice, după numărul celor 18 articole ale Mărturisirii calvinizante atribuite patriarhului Kiril Lukaris, pe care le combate pe rând;

V   4 întrebări și răspunsuri.

Mărturisirea “Pavăza Ortodoxiei” a fost aprobată de sinodul convocat de patriarhul Dositei al II-lea Nottara la Ierusalim, în 1672, cu ocazia sfințirii bisericii Nașterii Domnului din Betleem, la care au participat 71 de episcopi, între care și cei patru patriarhi răsăriteni.

Sinodul a hotărât în unanimitate că Mărturisirea calvinizantă atribuită patriarhului Kiril Lukaris nu este opera lui, deoarece este în contradicție cu întreaga sa activitate și operă pur ortodoxe, iar el nu a mărturisit niciodată că este autorul ei. Pentru combaterea învățăturilor calvine a fost subliniată învățătura ortodoxă despre Biserică, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, păcatul strămoșesc, hristologie, Sfintele Taine, mântuire.

O oarecare influență apuseană transpare în Mărturisirea patriarhului Dositei prin folosirea termenului latin transsubstantio pentru explicarea prefacerii darurilor la Sfânta Euharistie, în grecește μετουσίωσις – prefacere, termen introdus pentru prima dată în teologia ortodoxă de patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios.

În urma disputelor iscate din cauza acestui termen, patriarhul ecumenic Calinic al II-lea convoacă în 1691 un sinod la Constantinopol, care ajunge la concluzia că termenul latin transsubstantio este sinonim cu termenul grec metaboli = prefacere, prin ele înțelegându-se același lucru.

6. Concluzii: Mărturisirile de credință din secolul al XVII-lea au o mare valoare dogmatică, morală și canonică. Ele demonstrează pe deplin că Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la doctrina ei originară și a rămas păstrătoarea tezaurului revelației divine, primite de la Mântuitorul Iisus Hristos și de la Sfinții Apostoli. Desigur, ele nu fac parte din Tradiția dumnezeiască și apostolică, dar păstrează principalele învățături ale Tradiției bisericești dinamice, fiind parte integrantă a Tradiției creștine.