luni, 25 iulie 2016

7 greşeli uriaşe care au schimbat soarta lumii

7 greşeli uriaşe care au schimbat soarta lumii

Sursa: http://www.descopera.ro/cultura/11519830-7-greseli-uriase-care-au-schimbat-soarta-lumii

Atunci când privim înspre trecut, primele personaje care ne vin în minte sunt marii conducători ce au schimbat soarta lumii în care trăim. Analele istoriei nu cuprind, însă, doar lideri mari şi planuri geniale, ci şi greşeli uriaşe ce au schimbat în mod semnificativ faţa planetei.
„Credeaţi că lumea a ajuns să arate aşa cum este astăzi în urma unui plan înţelept?”, întreabă Bill Fawcett în cartea „100 Mistakes that Changed History”. Istoricul a analizat istoria omenirii şi a colectat 100 dintre cele mai importante greşeli ce au avut loc vreodată şi care au schimbat în mod semnificativ soarta lumii în care trăim. Iată 7 dintre greşelile evidenţiate de Fawcett:

Sclavul care a schimbat istoria – 480 î.e.n.

În vremurile în care a avut loc această greşeală, civilizaţia occidentală era divizată între două culturi. Cea mai mare era Imperiul Persan, o civilizaţie centralizată care se baza pe un conducător atotputernic şi nu acorda multă importanţă individului. Cealaltă civilizaţie era mult mai dinamică, însă totodată mai mică şi mai săracă: democraţia incipientă din Grecia.
În ciuda faptului că existau în Grecia antică locuri precum Sparta, o cetate cu o conducere dictatorială şi opresivă, eroismul individual era onorat. Această diferenţă poate fi observată şi astăzi între naţiunile ce descind din despoţi şi culturile occidentale care au la bază tradiţiile greceşti.
În 480 î.e.n., situaţia nu era grozavă pentru lui Xerxes, conducătorul Imperiului Persan, mai ales în privinţa invaziei Greciei. Xerxes dorea să răzbune înfrângerea tatălui său la Marathon şi să cucerească oraşele-state greceşti. Aceste cetăţi libere reprezentau atât o ameninţare pentru imperiul său, cât şi un exemplu periculos pentru numeroasele popoare din imperiu, inclusiv cele de origine greacă.
Războiul începuse bine, forţele sale reuşind să construiască un pod peste Hellespont (astăzi strâmtoarea Dardanele), o reuşită inginerească extraordinară pentru acea vreme. Traversarea Hellespontului a fost urmată de cucerirea rapidă a Macedoniei şi a unor cetăţi greceşti minore. Apoi, armata lui Xerxes s-a îndreptat spre sud, pe coasta grecească, spre Atena. Istoricii afirmă că armata sa era uriaşă, numărând cel puţin la fel de mulţi oameni pe câţi locuitori avea oraşul grec. Din acest motiv, majoritatea locuitorilor Atenei au părăsit oraşul şi s-au refugiat în insulele din apropiere, cei mai mulţi preferând Salamina, aflată în apropierea oraşului.
Atena a căzut uşor, forţele lui Xerxes cucerind cetatea în care se mai găseau foarte puţini greci. Cu toate acestea, soldaţii persani erau cu moralul la pământ, deoarece pierduseră mulţi oameni în lupta de la Termopile, în care înfruntaseră 300 de spartani şi alţi 6.700 de luptători greci.
Armata persană a continuat marşul spre sud, cucerind uşor alte oraşe de pe coastă, beneficiind în acest timp de proviziile transportate de vasele ce veneau din porturile imperiului de dincolo de Marea Egee. Pentru Xerxes era esenţial ca forţele sale să controleze coasta, deoarece fără aceste vase el nu-şi putea alimenta cu provizii uriaşa armată. Pur şi simplu, nordul Greciei nu oferea suficiente resurse pentru a putea hrăni toţi soldaţii săi. Acesta era, poate, singurul punct slab pe care îl puteau exploata grecii, depăşiţi numeric de trupele persane.
După victoria lui Xerxes la Termopile, Marea Egee fusese lovită de o serie de furtuni violente. Nevoia constantă de aprovizionare făcea ca o bună parte din flota persană să se găsească mereu pe mare, iar Xerxes a pierdut o treime din vase din cauza furtunilor. Chiar şi aşa, însă, conducătorul persan dispunea de patru ori mai multe vase de război decât toate cetăţile greceşti la un loc.
Grecii au hotărât să-şi unească forţele într-o singură flotă, ce număra în total 370 de trireme, sub comanda lui Temistocle. Deoarece persanii aveau mult mai multe vase, o bătălie în larg ar fi însemnat înfrângerea, navele greceşti fiind uşor de încercuit şi scufundat. De aceea, grecii s-au refugiat în strâmtoarea dintre insula Salamina şi ţărmul din apropiere de Pireu. Căpitanii dezbăteau dacă să îi înfrunte pe perşi pe mare sau să fugă şi să aştepte deznodământul unei bătălii terestre, în care armata greacă avea să fie condusă de Sparta. Forţele greceşti se pregăteau să se lupte la intrarea îngustă în peninsula sudică a Greciei, Peloponezul.
Flota Imperiului Persan ce supravieţuise furtunilor consta în 1.200 de trireme conduse de marinari fenicieni, greci şi egipteni cu o vastă experienţă în luptele în larg. Vasele persane erau mult mai mari decât cele greceşti şi purtau la bord de două ori mai mulţi soldaţi, un avantaj important într-o epocă în care ciocnirile între vase şi lupta individuală între marinari jucau un rol important. Aşadar, Xerxes avea toate motivele să fie încrezător: flota sa era mult mai mare, iar grecii păreau să se teamă de o confruntare directă, ascunzându-se în strâmtoarea de lângă Salamina în timp ce împăratul perşilor îi privea dispreţuitor. Xerxes comandase chiar să i se construiască un tron de pe care să vadă bătălia, cerând totodată ca scribii să fie pregătiţi să noteze numele căpitanilor ce aveau să se evidenţieze în victoria contra grecilor.

Xerxes era mai degrabă îngrijorat că triremele greceşti vor scăpa prin cealaltă parte a strârmtorii decât că va pierde bătălia navală. Anticipând că adversarii se vor retrage, conducătorul persanilor a trimis un contingent mare de trirereme egiptene în jurul Salaminei pentru a închide această portiţă. Chiar şi aşa, Xerxes tot avea de trei ori mai multe nave, iar timpul era de partea sa, de vreme ce flota grecească era blocată, iar armata sa putea obţine provizii fără probleme pe măsură ce avansa pe coasta grecească. Grecii erau blocaţi între navele persane, astfel că Xerxes nu trebuia decât să aştepte ca aceştia să iasă din ascunzătoare şi să fie nimiciţi.
În acest moment apare în poveste un sclav intitulat Sicinnus, ce fusese servitorul personal al lui Temistocle. Acesta a înotat până la ţărm, iar aici a cerut să-l vadă pe Xerxes. Împăratul l-a primit pe sclav şi i-a pus multe întrebări despre greci, iar acesta i-a spus că flota grecească era dezorganizată. Comandanţii nu se puneau de acord, spunea sclavul, existând chiar şansa ca cel mai mare contingent, cel al atenienilor, să se alieze cu persanii în speranţa că vor fi iertaţi şi că vor avea un rol important într-o satrapie grecească sub controlul Imperiului Persan.
În mod neaşteptat, cuvintele lui Sicinnus l-au făcut pe Xerxes să îşi schimbe strategia. Nimeni nu ştie cum a reuşit un sclav să aibă o influenţă atât de mare, însă este posibil ca Sicinnus să-i fi spus conducătorului persan ceea ce acesta dorea să audă. Cert este că Xerxes a renunţat să mai aştepte ca grecii să iasă din ascunzătoare, poate din prea multă încredere în forţele sale, şi a decis să-şi nimicească adversarii cât aceştia erau încă divizaţi. Astfel, navele persane au fost pregătite pentru a intra în strâmtoare în dimineaţa următoare.
Ceea ce nu ştia Xerxes era că vorbele lui Sicinnus nu spuneau adevărul. Acesta continua să-i fie devotat lui Temistocle şi urma să fie recompensat şi eliberat de atenieni. De altfel, Sicinnius a devenit ulterior cetăţean şi şi-a deschis o afacere în Thespiae. Xerxes ar fi trebui să-şi dea seama că ceva nu este în regulă atunci când Sicinnus a dispărut în noaptea dinaintea atacului, însă nu a făcut-o, astfel că acest sclav avea să schimbe istoria pentru totdeauna.
În dimineaţa următoare, Xerxes a comandat forţelor navale persane să intre în apele strâmtorii Salamina, bazându-se doar pe cuvintele unui sclav care dispăruse între timp. În realitate, grecii nu se certaseră între ei, astfel că toate vasele lor erau pregătite să urmeze planul lui Temistocle.
Lupta s-a soldat, într-adevăr, cu un măcel, însă nu aşa cum se aştepta Xerxes. Navele persane erau greu de manevrat în strâmtoarea îngustă, iar triremele greceşti - mai mici şi mai uşor de controlat - puteau să lovească şi să scufunde vas după vas. Pe măsură ce tot mai multe vase persane erau scufundate, moralul trupelor lui Xerxes se prăbuşea, iar navele care încercau să scape din capcană stricau formaţia plănuită de conducătorii persani, făcând astfel mult mai uşoară misiunea grecilor.
Peste 200 din cele mai bune nave ale marinei persane au fost scufundate, şi au murit mii de marinari şi soldaţi veterani, printre care şi fratele lui Xerxes. Majoritatea marinarilor persani au murit înecaţi, iar cei ce au reuşit să înoate până pe ţărmul insulei Salamina au fost ucişi pe plajă de războinicii greci.
Fără flotă, armata persană nu mai putea fi alimentată cu provizii. Mai mult, acum că grecii dominau Marea Egee, navele lor puteau călători în nord pentru a distruge podul peste Hellespont, singura metodă prin care persanii se puteau retrage. Xerxes s-a retras cu cea mai mare parte a armatei, ca să nu rişte ca trupele sale să moară de foame, lăsând în Grecia un contingent ce a fost înfrânt în anul următor la Platea.
Deoarece împăratul Persiei a acţionat pe baza spuselor unui sclav, el şi-a trimis toată flota în strâmtoarea Salamina, garantând astfel că Grecia va rămâne independentă. Dacă nu ar fi ascultat de Sicinnus, Persia ar fi putut triumfa, iar leagănul civilizaţiei occidentale ar fi devenit în schimb o provincie înapoiată a unei culturi orientale. Lumea, aşa cum este ea astăzi, nu ar mai fi existat. Democraţia, cultura romană şi creştinătatea nu ar mai fi fost. Totuşi, toate acestea există astăzi deoarece Xerxes a făcut greşeala fatală de a crede vorbele omului nepotrivit la momentul nepotrivit.

Costul uriaş al unei metode simple ~ 30 e.n.

Uneori, o greşeală ce schimbă istoria este produsă de ignoranţă, nu de prostie sau de o judecată eronată. Chiar şi în absenţa intenţiei, consecinţele pot fi dezastruoase.
O decizie economică simplă luată de planificatorii Romei ar putea fi cea mai importantă cauză a decăderii Imperiului Roman. Greşeala a avut loc deoarece magistraţii care conduceau cetatea romană au descoperit ceea ce părea să fie o soluţie ideală pentru o problemă importantă o oraşului: cum să alimentezi toate clădirile şi fântânile din oraş cu apă.
Pe măsură ce Roma s-a dezvoltat, depăşind pragul de un milion de locuitori, problema apei s-a agravat. Apeductele romane, care încântă şi astăzi turiştii ce vizitează capitala Italiei, aduceau cantităţi suficiente de apă de la munte în oraş. Problema consta în distribuirea acesteia către utilizatori. În cele din urmă, autorităţile au găsit o soluţie: un metal ideal, suficient de maleabil pentru a fi transformat uşor în ţevi. De asemenea, aceste ţevi puteau fi realizate suficient de ieftin pentru a putea fi folosite pe toate cele şapte coline romane. 

Apeductele romane se păstrează până în ziua de azi (Foto: Shutterstock.com)

Problema consta în faptul că acest metal minunat, maleabil şi ieftin, era plumbul. Astăzi, pericolele acestui metal sunt cunoscute, astfel că simpla descoperire a câtorva grame de plumb în pereţi este suficientă pentru a duce la distrugerea şi refacerea acestora. Pe vremea romanilor, însă, plumbul părea alegerea ideală. Era relativ ieftin (o prioritate importantă pentru birocraţi), putea fi curbat în formă ţeavă foarte uşor şi avea un punct de topire scăzut, ceea ce permitea sudarea uşoară a racordurilor. Aşadar, ţevile de plumb păreau ideale pentru a duce apa de la apeducte la cetăţenii romani. Din nefericire, ţevile otrăveau toată populaţia romană, de la cetăţenii de rând până la cele mai importante familii romane.
Specialiştii de la Centers for Disease Control and Prevention detaliează cum se manifestă o intoxicaţie cu plumb: „Efectele plumbului sunt la fel fie că intră în corp prin respiraţie sau prin înghiţire. Plumbul poate afecta aproape orice organ şi sistem din corp. Principala ţintă a toxicităţii plumbului este sistemul nervos. Expunerea la plumb duce la performanţe scăzute în teste ce măsoară funcţionarea sistemului nervos. De asemenea, poate provoca slăbiciune în degete, încheieturi şi glezne, creşteri ale tensiunii arteriale şi anemie. Expunerea la niveluri ridicate de plumb poate vătăma serios creierul şi rinichii şi poate duce în cele din urmă la moarte. În cazul femeilor însărcinate, expunerea la plumb poate duce la avort spontan”.
Aşadar, plumbul provoacă o panoplie de simptome nefericite. Atunci când o bună parte din populaţia capitalei unui imperiu este afectată sistematic, acest lucru se va resimţi în timp. De asemenea, această descoperire explică seria de „împăraţi nebuni” care au condus Roma, dintre care cel mai cunoscut este Caligula. Apa potabilă contaminată cu plumb a contribuit cu siguranţă la problemele lor cognitive. Aşadar, ceea ce părea să fie o soluţie ideală pentru o problemă practic a slăbit în mod considerabil Roma şi celelalte oraşe ale imperiului.

Săgeata care a schimbat istoria – 378 .e.n.

O săgeată poate schimba soarta unui imperiu (Foto: Shutterstock.com)

În anul 378, un soldat a făcut o greşeală ce a accelerat în mod considerabil, dacă nu chiar a provocat, distrugerea a Imperiul Roman de Apus. Totul a început departe de Roma, în stepele Asiei, locul de baştină al majorităţii triburilor de călăreţi nomazi. Printre alţii, goţii au trăit în aceste stepe înainte să se mute în Europa de Est. Goţii erau duri, însă s-au apropiat de graniţa cu imperiile Romane (de Apus şi de Răsărit) deoarece alţi barbari, mult mai duri, îi presau. Aceştia erau hunii, făcuţi celebri de Attila o generaţie mai târziu, când au devastat Europa. 
În această perioadă, însă, hunii erau o ameninţare aflată la mare depărtare, pe când goţii erau la graniţa Romei, unde cereau să traverseze şi să se aşeze pe teritorii controlate de Imperiul de Apus. Goţii erau împărţiţi în două grupuri, ostrogoţii (din est) şi vizigoţii (din vest). Liderii vizigoţi s-au întâlnit cu oficialii romani şi le-au cerut permisiunea ca poporul lor să pătrundă pe teritoriul roman. Cele două părţi au căzut de acord că, în cazul în care îşi vor lăsa armele în urmă, vor fi bineveniţi. De asemenea, romanii au înţeles că vizigoţii nu aveau cum să aibă parte de o recoltă imediat, astfel că Roma a decis să le ofere alimente până la următoarea recoltă.
Întreaga populaţie a migrat, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii traversând graniţa în Imperiul Roman. Deşi ostrogoţii nu făcuseră parte din înţelegerea cu romanii, ei au trecut la rândul lor râul ce reprezenta graniţa cu Imperiul Roman. La scurt timp după a devenit evident că romanii nu aveau suficientă hrană pentru toţii goţii, vizigoţii au început să captureze sursele de hrană pe care le găseau, jefuind de multe ori satele ce le ieşeau în cale. Din acest motiv, grupuri restrânse de goţi se luptau în mod constant cu grupuri de soldaţi romani.
Pentru a încerca să rezolve această problemă, guvernatorii romani au solicitat o întâlnire cu toţi liderii vizigoţi. Întâlnirea era, de fapt, un truc prin care romanii doreau să asasineze toată conducerea vizigotă, moment după care ar fi putut transforma în sclavi vizigoţii înfometaţi şi fără conducător.
Tentativa de asasinat a eşuat, liderii vizigoţi reuşind să evadeze, iar armata acestora a primit în scurt timp întăriri de la ostrogoţi. Timp de câteva luni, cele două părţi s-au luptat constant. În cele din urmă, împăratul Valens a sosit în zonă pentru a pune punct războiului. Liderul roman spera să câştige o bătălie decisivă prin care să îi distrugă sau să îi gonească pe goţi. Regele vizigot Fritigern a propus romanilor încetarea ostilităţilor dacă poporul său putea prelua controlul asupra Traciei. Valens nu a fost de acord cu propunerea lui Fritigern, adunând o armată mare compusă din cavalerie şi infanterie. Fritigern i-a strâns la rândul său pe goţi, însă a făcut încă o propunere de negociere.
În acest punct istoriei, goţii erau un popor aproape la fel de civilizat ca romanii, fiind chiar mai cultivaţi decât cetăţenii romani din Galia. Liderii lor erau furioşi, însă percepeau totodată că ambele părţi aveau mai mult de pierdut decât de câştigat. Goţii nu-şi doreau un război care i-ar fi distrus ca popor în cazul eşecului. Chiar şi o victorie ar fi dus doar la slăbirea unui potenţial aliat în lupta contra hunilor. Ce îşi doreau cu adevărat goţii era un teritoriu în care să se stabilească. Acest lucru este demonstrat de faptul că goţii s-au unit în cele din urmă, 80 ani mai târziu, cu ultima armată romană adevărată pentru a-i învinge pe Attila şi pe hunii săi. Vizigoţilor nu le plăcea Roma, însă se temeau şi mai tare de huni.
Cele două armate s-au întâlnit în apropiere de Adrianopol şi fiecare dintre ele şi-a stabilit tabăra în câmpul vizual al adversarului. Cele două părţi au căzut de acord ca Valens să trimită o delegaţie în ringul de caruri ce delimita tabăra vizigoţilor. Fiecare tabără veghea cu atenţie la semnele unei posibile trădări, pregătindu-şi trupele de cavalerie pentru atac în caz că era nevoie. Fritigern părea dispus să discute la modul serios despre pace. Totuşi, o mică greşeală avea să vină de hac Romei. 
În mod cert, delegaţia romană era ezitantă în drumul său spre tabăra vizigotă. Reprezentanţii Romei erau conştienţi că un astfel de truc fusese folosit chiar de romani pentru a încerca asasinarea liderilor pe care acum aveau să îi cunoască. În jurul lor, mii de cavaleri înarmaţi cu arcuri şi lănci erau pregătiţi de atac. De altfel, în ultimele luni membrii celor două armate se întâlniseră de multe ori pe câmpul de luptă, astfel că atmosfera era foarte tensionată.
Pe fondul acestei tensiuni, unul dintre soldaţii care păzeau delegaţia romană a reacţionat brusc la ceva ce a zărit în tabăra vizigoţilor. Nu este clar dacă soldatul a recunoscut vreun inamic vechi sau dacă a văzut o mişcare neaşteptată, însă ce se ştie sigur este că acesta a tras cu săgeata în direcţia taberei vizigoţilor. Aceştia au reacţionat prompt cu un tir de săgeţi, iar majoritatea componenţilor delegaţiei romane au căzut la pământ.
Văzând acest lucru, cavaleria romană a atacat tabăra goţilor din ambele părţi, însă nu a reuşit să o penetreze. Cavaleria grea a vizigoţilor şi a ostrogoţilor se ascunsese în pădure, astfel că în momentul atacului roman aceasta a ieşit la iveală şi a lansat contraatacul. Asaltată de săgeţile provenite din tabăra vizigotă şi de forţele călare, cavaleria romană a decis să abandoneze lupta, lăsând în urma neprotejate forţele de infanterie. Prost pregătiţi şi echipaţi sumar, soldaţii romani au reprezentat o pradă uşoară pentru forţele goţilor, care au ucis 40.000 de combatanţi. Acest lucru avea să însemne distrugerea pentru totdeauna a invincibilităţii Imperiului Roman de Apus. Armatele romane aveau să devină din ce în ce mai puţin romane şi mai degrabă barbare. Roma nu avea să mai conducă vreodată regiuni din afara Italiei, iar la un secol distanţă avea să fie cucerită de două ori, barbarul Odoacru obţinând titlul de împărat.
Dacă acea săgeată nu ar fi fost lansată spre tabăra goţilor, ar fi existat şanse ca întâlnirea să se fi concretizat cu pace. Vizigoţii fuseseră cei ce ceruseră discuţiile, aceştia având solicitări concrete, iar Valens ar fi fost avantajat să-i aibă aliaţi şi nu inamici. Fără dezastrul de la Adrianopol, Roma ar fi rămas mai puternică şi capabilă să se apere. O Romă cu o armată reală şi cu goţii ca aliaţi ar fi putut să menţină nivelul cultural ridicat multă vreme. Secolele ce au urmat Bătăliei de la Adrianopol au rămas în istorie sub numele de „Evul întunericului” sau „Epoca tenebrelor”. Fără acea săgeată lansată de un soldat anonim, acele secole ar fi putut fi mult mai puţin întunecate.

Un plan pe termen scurt – 1917

Furtună de nisip, Texas, 1935

Europa era înfometată şi devastată de Primul Război Mondial, iar mulţi dintre agricultorii europeni erau acum în armată. De asemenea, nitraţii care ar fi fost utilizaţi pentru îngrăşăminte erau acum folosiţi pentru muniţii. Din acest motiv s-a ajuns la concluzia că SUA aveau nevoie de recolte mai bogate. Obiectivul putea fi atins prin aratul terenurilor nefolosite şi plantarea de grâu şi de porumb. Întâmplător, în această perioadă se înregistra un nivel neobişnuit de mare de precipitaţii. Acest lucru a fost de bun augur, căci permitea ca anumite terenuri să devină bune pentru agricultură. Din nefericire, precipitaţiile bogate nu au durat foarte mult.
Imboldul pentru a planta a fost lansat de USFA (U.S. Food Administration), instituţie înfiinţată în 10 august 1917 în urma legii Food and Fuel Control Act. Instituţia fusese creată pentru a încuraja producţia de alimente şi pentru a controla distribuţia produselor agricole. USFA a decis să apeleze la cea mai răspândită metodă de a încuraja o activitate, oferind o recompensă financiară pentru fiecare acru de pământ pe care se planta porumb. Acest bonus făcea ca porumbul să devină profitabil chiar şi pe terenurile mai proaste. Terenurile şi mai puţin fertile, din statele cu un nivel redus al precipitaţiilor, erau folosite pentru creşterea grâului. Preţurile mari garantate de USFA au subvenţionat plantarea unor noi terenuri în state precum Kansas, Oklahoma, Texas şi New Mexico. Solul din aceste state era în mod normal prea uscat pentru grâu, însă datorită câtorva anotimpuri foarte ploioase devenea posibilă obţinerea unor recolte bogate de grâu.
Atunci când Primul Război Mondial a ajuns la final, subvenţiile au încetat şi ele. Câteva dintre noile ferme au continuat să mai producă grâu câţiva ani, însă multe dintre ele au fost abandonate. La un deceniu distanţă, doar câteva ferme mai erau active. Agricultorii au fost înlocuiţi de crescători de animale, ce-şi duceau traiul din creşterea vitelor şi cailor. Totuşi, era o diferenţă: înainte ca acele pământuri să fie lucrate, solul era ţinut laolaltă de rădăcini de ierburi ce cresc lent. Toată acea iarbă fusese distrusă cu plugul, astfel că solul era neprotejat, iar acum copitele animalelor erodau pământul.
În 1934, sud-vestul Statelor Unite ale Americii a înregistrat vânturi puternice. Milioane de hectare de sol pulverizat s-au transformat în praf, iar cerul a fost acoperit de nori uriaşi intitulaţi „dusters”. Când furtunile de praf au încetat, fertilitatea solurilor uscate dispăruse. Solul fusese distrus atât de rău încât perioadele de vânt puternic au continuat să producă nori de praf până în anii ‘50.
Aşadar, timp de câţiva ani, grâul american a hrănit aliaţii europeni ai SUA. Costul acestui grâu a fost pierderea a milioane de hectare de păşuni. Vieţile a zeci de milioane de fermieri au fost distruse, iar Marea Depresiune a devenit un eveniment mai catastrofal decât ar fi fost în mod normal. Tragedia acelor vremuri a fost descrisă într-unul dintre marile romane americane, „Fructele mâniei”, scris de John Steinbeck.
Această greşeală uriaşă pare să fie repetată şi astăzi. În China, nevoia de alimente a făcut ca terenurile adiacente deşerturilor din nordul ţării să fie arate. Astăzi, acele deşerturi cresc într-un ritm de aproximativ 4.000 de kilometri pătraţi anual, iar în unele zile norul de praf roşu ce acoperă Beijingul este atât de dens încât oamenii nu pot respira fără o mască. Aşadar, unele greşeli uriaşe din istorie sunt repetate.

Lenea care salvează vieţi - 1928
Alexander Fleming

Unele greşeli schimbă lumea în bine. În acest caz, omenirea a beneficiat de pe urma unei greşeli de laborator.
În ştiinţă, pentru a putea stabili o legătură între o acţiune şi un rezultat este nevoie să încercăm să eliminăm cât mai multe din variabilele care ar putea influenţa rezultatul. În chimie, acest lucru înseamnă că specialiştii trebuie să se asigure că nicio altă substanţă nu contaminează mostrele. În 1928, un om de ştiinţă a făcut o greşeală elementară: a lăsat sub un geam deschis o placă Petri ce conţinea bacterii din genul Staphylococcus. Cercetătorul care s-a făcut vinovat de această greşeală era Alexander Fleming, iar laboratorul său era un exemplu de dezorganizare.
Atunci când Fleming şi-a dat seama de greşeală, pe placă apăruse mucegai. Deşi placa Petri nu-i mai era utilă, cercetătorul a studiat-o la microscop, unde a descoperit ceva ce nu mai văzuse niciodată: mucegaiul apărut peste noapte omora bacteria Staphylococcus! Ulterior, Fleming a descoperit că acest mucegai creştea, printre altele, pe pâinea care era lăsată neacoperită pentru o perioadă lungă de timp. 
Greşeala care a dus la descoperirea a mucegaiului în laborator i-a permis lui Fleming să creeze alături de echipa sa primul antibiotic, penicilina, ce a salvat zeci de milioane de vieţi în ultimul secol.

Sfera de influenţă - 1950

Sute de mii de sud-coreeni au fugit în sud după invazia armatei nord-coreene
Principalul instrument al unui diplomat îl constituie cuvintele sale, astfel că este firesc de presupus că declaraţiile celui mai important diplomat al Statelor Unite reflectă poziţia ţării. Din acest motiv, Iosif Stalin şi Kim Il-sung au fost şocaţi să constate după ce au invadat Coreea de Sud că SUA şi Naţiunile Unite au avut o reacţie vehementă. De altfel, reacţia lor a fost firească, deoarece Secretarul de Stat al SUA le dăduse permisiunea să atace.
Secretarul de Stat al SUA, Dean Acheson, a ţinut un discurs pe 12 ianuarie 1950 în faţa National Press Club. Prelegerea urma să reflecte politica oficială a SUA, fiind o avertizare pentru Rusia comunistă, China şi sateliţii acestora. În acest discurs, Acheson a descris sfera de influenţă a SUA după cel de-al Doilea Război Mondial. Problema a apărut atunci când Acheson a descris interesele americane în Pacific şi a menţionat Japonia, dar nu Coreea. Cel mai probabil, Kim Il-sung s-a bucurat să audă că ţara pe care dorea să o cucerească nu era protejată de SUA.
Politica internă a SUA a complicat şi ea situaţia. Preşedintele SUA de la acel moment, Harry Truman, făcea parte din Partidul Democrat, însă Congresul era controlat de Partidul Republican. Republicanii nu erau încântaţi de politica externă a lui Truman, motiv pentru care Congresul a respins o solicitare a preşedintelui de a acorda un ajutor în valoare de 60 de milioane de dolari Coreei de Sud. Acesta ar fi finanţat 500 de consilieri şi tehnicieni care ar fi asistat la modernizarea armatei sud-coreene. Legea a fost respinsă în Camera Reprezentanţilor într-un vot strâns, 193 la 192. Oficialii de la Moscova şi de la Phenian au perceput un mesaj clar: SUA abandona Coreea de Sud.
O acţiune pe care Truman a iniţiat-o pe 25 aprilie 1950 i-ar fi putut lămuri pe nord-coreeni. Preşedintele american a emis „Directiva de siguranţă naţională nr. 68”, în care anunţa că forţele americane vor fi folosite pentru a contracara o agresiune comunistă „oriunde în Asia”. Mesajul era clar, însă directivele de siguranţă naţională sunt clasificate drept „top secret”, astfel că dictatorul nord-coreean nu avea cum să afle conţinutul său.
O declaraţie publică a lui John Foster Dulles, trimisul special al lui Truman în Asia, avea ca scop avertizarea comuniştilor. Din nefericire, declaraţia sa era formulată într-un limbaj diplomatic ce ascundea mesajul pe care dorea să-l transmită. Cea mai explicită afirmaţie a lui Dulles a venit în cadrul unei prelegeri în parlamentul sud-coreean. El a afirmat că America „este credincioasă cauzei libertăţii umane şi loială tuturor celor ce susţin această cauză în mod onorabil”. Totuşi, aceste cuvinte nu erau tocmai potrivite pentru a avertiza un posibil agresor.
Trupele nord-coreene au traversat paralela 38 pe 17 iunie 1950. Armata sud-coreeană era dezorganizată şi nu avea armele necesare pentru a putea face faţă trupelor din nord, iar unităţile americane din peninsula coreeană nu numărau mulţi soldaţi, astfel că au fost nevoite să se retragă în sud. Apoi, însă, lumea a reacţionat la invazie.
După toate declaraţiile americanilor, este probabil ca atât Stalin cât şi Kim Il-sung să fi fost surprinşi de reacţia dură a Statelor Unite. De altfel, dacă Uniunea Sovietică sau China s-ar fi aşteptat ca Truman să răspundă cu forţele armate, aceste ţări nu i-ar fi permis lui Kim Il-sung să atace. De asemenea, în mod cert nu ar fi permis ca invazia să aibă loc în timp ce boicotau Consiliul de Securitate al ONU. Deoarece sovieticii nu participau la întrunirile Consiliului de Securitate, acesta a putut să adopte o rezoluţie care aproba un contigent masiv pentru a ajuta Coreea de Sud. Înainte ca acest conflict să se încheie, 50.000 de soldaţi ONU (în mare parte americani) au fost ucişi, iar cele două Corei şi China au pierdut sute de mii de soldaţi şi de civili. Aşadar, un cost uriaş pentru o greşeală de exprimare. Războiul nu s-a încheiat niciodată; Coreea de Nord şi Coreea de Sud încheind în 1953 un armistiţiu, însă incidente între cele două armate au loc până în zilele noastre.

Libertatea, dintr-o greşeală de PR - 1989

Conferinţa de presă din 9 noiembrie 1989 a lui Günter Schabowski
Personajul cel mai responsabil de prăbuşirea guvernului Republicii Democrate Germane şi de reunificarea Germaniei a fost un birocrat comunist. Greşeala, şi schimbarea pe care aceasta a provocat-o, avea legătură cu Zidul Berlinului. Acest zid fusese ridicat pentru a opri fluxul de refugiaţi care părăseau Germania de Est pentru Germania de Vest.
Cei mai pricepuţi şi mai educaţi germani din est aveau cel mai mult de câştigat prin emigrarea în Vest, unde salariile erau de până la 10 ori mai mari decât în economia socialistă. De aceea, autorităţile au închis mai întâi graniţa. Problema o constituia partea de vest a Berlinului. Deşi oraşul se găsea în centrul Germaniei de Est, oraşul făcea parte din Germania de Vest ca urmare a înţelegerii la care ajunseseră Aliaţii în cadrul Conferinţei de la Yalta. Aşadar, când graniţa cu Germania de Vest s-a închis, germanii din est au început să treacă peste linia ce împărţea oraşul în două. Pentru a opri exodul, guvernul RDG a construit notoriul Zid al Berlinului. În anii ce au urmat, aproape 300 de cetăţeni ai Germaniei de Est au fost ucişi şi alte câteva sute de persoane au fost rănite încercând să treacă de sârma ghimpată şi de celelalte obstacole ce compuneau zidul. De aceea, construcţia a devenit cel mai vizibil simbol al represiunii comuniste.

Zidul Berlinului

Până în 1989, RDG-ul eliminase câteva dintre restricţiile la care erau supuşi cetăţenii Germaniei de Est. Această tendinţă fusese încurajată chiar de noul prim-ministru sovietic, Mihail Gorbaciov. După luni de revolte, guvernul est-german a permis cetăţenilor săi să călătorească prin Cehoslovacia în Germania de Vest, iar în scurt timp trenurile în această direcţie erau arhipline, iar punctele de trecere erau suprasolicitate.
Până în noiembrie 1989, conducerea Germaniei de Est lucra din greu la elaborarea unor noi reguli prin care să relaxeze această presiune, dar prin care să menţină controlul asupra situaţiei. Procedura comunistă obişnuită pentru o asemenea relaxare a regulilor consta în paşi mici, atent controlaţi. Acest lucru garanta că guvernul ar fi controlat în continuare aspectul liberalizat, prevenind un efect de domino prin care publicul ar fi avut aşteptări tot mai mari. De aceea, conducerea RDG nu dorea o relaxare prea rapidă a restricţiilor, pentru că ar fi creat o situaţie de necontrolat. Dacă o relaxare a represiunii ar fi fost prea accelerată, aceasta nu ar mai fi putut fi oprită decât prin violenţă.
În cele din urmă, autorităţile au conceput un plan pentru reducerea restricţiilor la graniţă, finalizând regulile spre finalul zilei de 9 noiembrie. Acestea urmau să intre în vigoare pe 17 noiembrie. Imediat după finalizarea planurilor, un purtător de cuvânt al politburo-ului, Günter Schabowski, a organizat o conferinţă de presă pentru a răspunde întrebărilor jurnaliştilor occidentali. Schabowski a primit un bilet pe care scria că germanii din Est vor putea traversa direct în Vest. De asemenea, scria că instrucţiunile detaliate vor fi disponibile a doua zi, după ce poliţia de frontieră era informată de noile proceduri şi instrucţiuni. Mesajul nu conţinea alte detalii, căci procedurile abia fuseseră finalizate cu câteva ore înainte.
Schabowski a citit informaţiile de pe bilet în faţa reporterilor şi totodată în faţa cetăţenilor Germaniei de Est, deoarece conferinţa era transmisă în direct de postul de televiziune de stat. Apoi, un jurnalist italian l-a întrebat când vor intra în vigoare noile reguli. Biletul părea să sugereze, în mod incorect, că noile reguli intrau în vigoare imediat, fiind necesară doar informarea grănicerilor. Astfel, Schabowski nu ştia nimic despre planul de a reduce treptat restricţiile pentru a menţine controlul guvernamental. De aceea, purtătorul de cuvânt a declarat „din câte ştiu, sunt valabile de acum, fără întârziere”. El a adăugat că noile reguli se referă inclusiv la trecerea în Berlinul de Vest.
După doar câteva minute, punctele de trecere din Zidul Berlinului erau sufocate de mulţimi uriaşe de germani care doreau să treacă în Vest. Grănicerii erau cuprinşi de confuzie: dacă cu câteva ore înainte instrucţiunile erau de a împuşca pe oricine încearcă să treacă graniţa fără documentele necesare, acum ei nu mai ştiau ce să facă. Toată lumea era convinsă că regulile de trecere au devenit mai puţin stricte, însă soldaţii au menţinut trecerile închise. Pe măsură ce orele treceau, tot mai mulţi oameni se adunau în faţa punctelor de trecere, iar guvernul est-german nu avea instrucţiuni noi pentru grăniceri. În cele din urmă, aceştia au deschis porţile, iar mulţimea de oameni a trecut în Berlinul de Vest. 
După ce graniţele fuseseră deschise, era imposibilă reînchiderea lor. La câteva luni, zidul a fost dărâmat, căci nu mai era decât un simbol al unui eşec colosal. În 1990, cele două state germane au redevenit unul, iar Stasi, temuta poliţie secretă din RDG a fost desfiinţată. Aşadar, un anunţ eronat al unui purtător de cuvânt, Günter Schabowski, a schimbat pentru totdeauna soarta Germaniei şi a Europei.

joi, 7 iulie 2016

Căsătoria între ortodocși și neortodocși este interzisă, a stabilit Marele Sinod la care a participat şi Patriarhul Daniel. Document oficial.

«Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). (...)
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.»
Am citat din documentul oficial adoptat la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, care a avut loc în perioada 16-27 iunie 2016 în Creta (FOTO 1, 2, 3)
La întâlnirea Întâistătătorilor din Bisericile Ortodoxe, la care a luat parte şi Patriarhul Daniel, s-a discutat şi despre tema “Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie”. Una dintre concluziile discuţiilor a fost că biserica ortodoxă NU ACCEPTĂ contractele de coabitare pentru persoanele de acelaşi sex. Altă concluzie a fost de interzicere a căsătoriilor între ortodocşi şi ne-ortodocşi.
Marele Sinod a mai adoptat documente referitoare la "Diaspora ortodoxă" şi "Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană". Iată documentul referitor la căsătorii. În document se face diferenţa dintre "Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal", care nu are un caracter sacramental, ci "constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa".

Sfântul şi Marele Sinod: Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (Document oficial)

Cununia
I. Căsătoria ortodoxă
Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.
În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).
Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.
Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea societății.
Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).
În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.
Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.
II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei
În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.
Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;
Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;
Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;
Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).
ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.
La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.
***
acrivie – rigoare, stricteţe.
iconomie – pogorământ, îngăduinţă.
(sursa foto: basilica.ro)

vineri, 17 iunie 2016

Facebook - despre cenzura, putere si post-democratie

Facebook - despre cenzura, putere si post-democratie

Sursa: http://trenduri.blogspot.ro/2015/11/facebook-despre-cenzura-putere-si-post.html?showComment=1448348742443#c954025552819189996
Voi începe prin a le mulţumi lui Constantin Gheorghe, Mirel Palada şi tuturor celor care m-au ajutat cu distribuirea articolului meu de sâmbătă. Din păcate, blocarea contului de facebook mi-a întrerupt brutal orice legătură cu cercul de prieteni de-acolo şi m-am aflat efectiv în imposibilitatea de a transmite cel puţin un rămas bun.

Duminică, după ce tevatura recuperării luase sfârşit mă aflam la un bun prieten care, credeam eu, nu avea habar de tot tărăboiul. Sincer să fiu nici nu ştiam că are facebook, el fiind din fire mai suspicios. Din una-n alta îmi spune: „Ce s-a întâmplat cu tine? Te-au şters ăştia de pe facebook de peste tot”. Zâmbesc. Apoi înţeleg ceva mai mult şi mă hotărăsc să reiau de la cap tot articolul pe care-l pregătisem în completarea celui de sâmbătă. Sunt într-adevăr mult mai multe aspecte pe care sper să reuşesc să le descriu în continuare.

Să începem cu începutul. Îţi faci cont pe o reţea socială. E cool, totul e simplu, în doua-trei minute te conectezi cu prietenii şi postezi în voie. În realitate, reţelele sociale sunt un fel de metachat-uri şi fac cam ce făcea irc-ul pe vremuri, cu două diferenţe majore: persistenţa şi distribuţia mesajelor. Dacă în ceea ce priveşte persistenţa lucrurile sunt clare, în ceea ce priveşte distribuţia mesajelor se întâmplă ceva ciudat. Facebook nu-ţi distribuie toate mesajele prietenilor tăi, ci selectează după un algoritm pe care nu-l înţeleg. Se întâmplă astfel ca pe wall-ul tău să intre un mesaj postat de un prieten acum 10 ore(uneori chiar şi câteva zile!), cu toate că, de atunci, prietenul tău a mai postat şi alte mesaje. Chestia aceasta e destul de perversă deoarece, când urmăreşti wall-ul propriu eşti cumva în logica chat-ului: ai impresia(sau mai bine spus te aştepţi) că acolo sunt ultimele noutăţi. Dacă mesajul pe care-l vezi îl asociezi „ultimei noutăţi” nu prea mai eşti interesat să intri manual pe profilul pritenului tău pentru a-i vedea „postările vechi”. Aşadar, o primă concluzie pe care o putem trage este că, pe wall-ul propriu, eşti furajat cu mesaje după logica sistemului, fiind cumva manipulat că „te afli în mijlocul evenimentelor”. În realitate eşti strict în mijlocul evenimentelor pe care ţi le furnizează sistemul. Deci avem de-a face cu o manipulare a timpului efectuată cât se poate de transparent.

Cea de-a doua chestiune suspectă este conţinutul mesajelor recepţionate. Cu toate că în lista mea de prieteni majoritatea covârşitoare era formată din persoane de formaţie - să-i spunem - conservatoare, mesajele pe care le recepţionam erau cele în linia tembelizantului hegemon mioritic actual. Wall-ul îmi era inundat de mesaje băsiste, anti-ortodoxe, manipulatoare de „#colectiv” s.a.m.d. Imaginaţi-vă că aveam mesaje de-ale lui Turcescu, Mândruţă, Guran şi de-ale altor propagandişti de doi bani cu care nu eram legat direct. Mesajele erau distribuite de la „prieteni” cu care nu interacţionam. În acelaşi timp, erau ignorate mesajele de la persoanele cu care interacţionam frecvent prin chat sau comentarii. A doua concluzie pe care o putem trage este că Facebook manipulează şi în ceea ce priveşte conţinutul. Din punctul meu de vedere reţeaua nu pare interesată să capteze atenţia prin furnizarea de mesaje conforme credinţelor utilizatorului, ci livrează opinii mainstream.

Am tot încercat să înţeleg cum funcţionează acest mecanism monstruos. E greu de crezut(chiar dacă nu imposibil) că stă cineva în spatele ecranului şi „ştampilează” mesajele ca fiind conforme sau neconforme. Spun că nu e imposibil având în vedere experienţa mega-reţelei de cenzură a Chinei, sistem la care au pus umărul, cu hărnicie, numeroase firme occidentale.

Un prim răspuns la nelămuririle pe care le avem ne este dat de Noam Chomsky în cartea sa „Manufacturing Consent”. El demonstrează pas cu pas că mass media americană(putem spune deja că acelaşi lucru se întâmplă peste tot în lumea „democratică”) este în realitate o instituţie eficientă a propagandei care se auto-cenzurează fără o constrângere făţişă. Cum se întâmplă totuşi această auto-reglare? E vorba de mai multe filtre care, fiecare în parte, asigură trecerea doar a informaţiei conforme. Pornind de la elemente care ţin de proprietar, dimensiune, nevoia de publicitate, optimizarea costurilor de „producţie” a ştirilor şi terminând cu chestiuni care ţin de constrângere(gen plângeri penale, procese s.a.m.d.), se asigură un climat propice transmiterii exclusive a „mesajului conform”. Chomsky identifică şi un alt filtru(ţineţi-vă bine!): anticomunismul. Un filtru, susţine Chomsky, înlocuit în SUA după Războiul Rece cu mult prea cunoscutul „War on Terror”. Făcând o paranteză, putem spune că astfel avem şi o altă înţelegere asupra „presiunii teroriste” exercitate asupra lumii. Dispărând comunismul trebuia inventat un alt duşman al societăţii care să adune „unanimităţi”. La noi însă, „anticomunismul”, chiar dacă nu mai are efectiv nicio logică,  funcţionează în continuare, motiv pentru care este folosit cu brio de către propagandă.

Să importăm acum metodele din SUA în societatea românească pentru a înţelege cum merg lucrurile pe-aici. Care sunt atomii sistemului propagandistic? Evident, ca de fiecare dată, se porneşte de la lucruri juste pentru a se distorsiona totul. Hai să vedem lista:
  1. Democraţia - cine e nebun să nu fie de acord cu ea?
  2. Justiţia - e limpede că oricine vrea să fie tratat corect!
  3. Lupta împotriva corupţiei - doar nu vrei să trăieşti într-o ţară în care eşti furat permanent!
  4. Educaţia şi Sănătatea -  avem nevoie disperată de ele!
  5. Anticomunismul - comuniştii ne-au distrus, deci dacă nu eşti anti e jale.
  6. Libertăţile şi Drepturile - doar vrem să fim liberi şi să avem drepturi!
În mare aceştia sunt atomii. Întotdeauna propaganda(minoritară, dar extrem de bine remunerată) va începe cu ei pentru a putea distorsiona eficient mesajul. Exemple: „Vrem justiţie independentă, nu manipulată de politicieni” - sloganul mestecat în perioada în care băsescu trebuia s-o impună pe Kovesi la DNA, „Lovitura de stat a suspendat democraţia” - sloganul utilizat după suspendarea lui băsescu, „corupţia ucide” - sloganul folosit pentru forţarea demisiei cabinetului Ponta, „Vrem spitale nu catedrale” s.a.m.d. Aceşti atomi sunt preluaţi de instituţiile media afiliate, într-o reţea infernală de televiziuni(grupul Pro, Prima, Realitatea, Digi etc.), ziare(Evenimentul Zilei, România Liberă, Adevărul, etc.), portaluri şi site-uri(Hotnews, Ziare.com, Gândul etc.),bloguri(aici lista este imensă) şi influenceri de doi bani, dar mulţi(pe unii i-am menţionat deja, nu mă mai obosesc să-i identific). Acest întreg furnicar reprezintă echipa de zgomot. Ea preia mesajul, îl repetă, îl reinterpretează păstrând cuvintele cheie, îl leagă de surse diverse şi-l amplifică.

Urmăriţi evenimentele importante ale ultimilor ani. Veţi constata ştiri iniţiate din grupul lui Sârbu(în general Mediafax sau Gândul) preluate la unison cu copy&paste de „maşinăria de news”. Valul doi vine şi interpretează în fel şi chip transmiţând, după caz, mesaje mai radicale sau „moderate”, toate însă în linia ştirii. Îmi revin în minte episoadele cu ştirile plătite în Frankfurter Allgemeine Zeitung, preluarea lor în momentul doi de către Mediafax şi modul în care de(h)ontologii ticăloşi gen Cristian Tudor Popescu amplificau aşa-zisa ştire. 

Aceasta este infernala maşinărie de tocat creiere. De ce-i spun aşa? Simplu, pentru că asta e. Bombardaţi cu aceleaşi ştriri, cei mai precari în gândire ajung să adere la falsa realitate. Personal cunosc o groază de oameni care privesc lumea exclusiv prin ceea ce văd la ProTV sau citesc în fiţuicile Evz sau Adevărul. Pentru ei asta e realitatea şi aderă la ea pentru că e simplu. Tapalabă îţi spune ce e bine sau rău, tu doar trebuie să te mulezi şi astfel eşti „în trend”. Pentru a fi intelectual e suficient să dai like articolelor lui Pleşu. Nu contează că ăla spune, în mare, bălării sau că nu-l înţelegi. Media ţi-a spus că el e intelectualul, dacă-l urmezi dând like-uri sau postând comentarii tâmpe, dar admirative eşti şi tu un fel de intelectual. Faptul că ştii gramatică fix până sub genunchiul broaştei sau că eşti pe cale să juri că Platon e ultima achiziţie a Stelei sunt nimicuri. Tu eşti şi te simţi intelectual.

Şi-acum să ne întoarcem la Facebook. Comunitatea de-aici e formată, în general, din materialul aşa-zisei noi generaţii: agramaţi, în cel mai bun caz semidocţi, cei mai mulţi angajaţi prin corporaţii sau idealişti frenetici fără perspective, dar cu dorinţe mari. Ei sunt solul fertil pe care înfloreşte ideologia corectitudinii politice. Ei nu gândesc, iau de-a gata având ca unic scop să fie în trend. Îşi pun overlay cu steagul  Franţei dacă e cu Franţa, cu curcubeul dacă e de gay, cu SUA dacă e 11 septembrie s.a.m.d. Sunt executanţii perfecţi, armata disciplinată a celor care sunt cunoscuţi sub numele de influenceri. Influencer-ul e cel care-i spune ce şi cum. Azi îi spune că e cool iPhone-ul, mâine nu ştiu ce model de Samsung, poimâine altceva. Cyborgii se mulează perfect. Execută totul precum o armată de fantome hipnotizate. Când sunt asmuţiţi latră şi atacă în haită, când li se cere să tacă ies din Piaţă, când li se spune să cumpere cumpără. Totul e perfect coordonat. O grămadă de creiere şterse impecabil, aliniate şi executând totul cu precizie. Exact cum îşi dorea Bernays.

Înainte de a trage concluziile să vedem cum funcţionează cenzura. Ea exisă în orice sistem social, doar că acţionează diferit. În dictatură cenzura este un element exterior, impus de sus, de cei care conduc. În democraţie, ea teoretic nu există, însă se manifestă sub forma auto-cenzurii. Indivizii caută „să fie în rândul lumii”. De-aceea elitele care manipulează sistemele democratice caută fabricarea consensului prin tehnici care speculează „efectul de turmă”.

Acum putem pune totul cap la cap pentru a înţelege „infernalul mecanism”. Ce se întâmplă suplimentar pe Facebook? În primul rând, consensul este fabricat prin intermediul grupurilor de presiune media, al influencerilor şi a hoardei care se agaţă pentru „a fi în trend” sau pentru a fi „de partea bună a forţei”. Acţionând la unison, obţin rating-uri fabuloase pentru mesajele trimise şi, în acest fel, mesajele lor sunt propagate în reţea în defavoarea celorlalte. Dacă se mai şi amestecă ceva licurici interni sau externi e limpede că totul pluteşte pe valuri de consens. Vocile independenţilor - mai puţin vocali şi acţionând dezorganizat(doar de-aia sunt independenţi!) - sunt îngropate de suflul atomic al celor din main-stream. Acesta însă nu este cel mai mare rău. Hoarda de cyborgi afiliaţi main-stream-ului acţiondează ca o veritabilă cenzură: bombardează cu comentarii, se insinuează, şicanează, raportează, blochează s.a.m.d. O fac pentru că aşa li se cere şi pentru că aşa cred ei că e bine. Pentru ei ceilalţi nu sunt nişte voci cu opinii contrare ale căror argumente ar trebui ascultate ci nişte „duşmani ai poporului” care trebuie lichidaţi. Exact în stilul anilor '50. De-aici rezultă toate mizeriile generate.

Se mai întâmplă însă un alt fenomen. În momentul în care un grup de orci îţi dă report Facebook îţi blochează contul. Pentru a ţi-l recupera trebuie să faci dovada identităţii prin prezentarea unui act de identitate. Ce înseamnă aceasta pentru unul care e împotriva curentului? Oare nu cumva e similară terorii instituite de dictatură? Nu poate fi tradusă prin „noi ştim cine eşti, doar ţi-am văzut actul de identitate, aşa încât vezi ce postezi”? Este clar că cei mai slabi de înger pot cădea în capcană.

Ideea pe care trebuie să o reţinem este aceea că Facebook prefigurează noua societate. Post-democraţia - dacă ar fi să-i spunem aşa - se manifestă prin introducerea unui nivel suplimentar de cenzură - cel al falsei majorităţi, adică al minorităţii care se manifestă zgomotos şi acţionează coordonat. Nu-ţi trebuie mari cunoştinţe de psihologie socială pentru a-mi da dreptate. Doar dacă ne raportăm la experimentele lui Moscovici referitoare la influenţa minorităţii înţelegem limpede cum funcţionează noul layer de „forţare a consensului” prin - să-i spunem - „presiune socială”. În era Facebook, algoritmii de inteligenţă artificială fac posibilă creşterea exponenţială a puterii de influenţă a minorităţii şi zdrobirea majorităţii care, de cele mai multe ori, nu acţionează coordonat. Astfel, o minoritate care coordonează din umbră sistemul politic şi media reuşeşte, nu doar să ridice pe culmi nebănuite nivelul de autocenzură, ci şi, la o adică, să comande lichidarea opiniilor contrare.

Ajunşi în acest punct, o să revin la întâmplarea observată de prietenul meu. După blocarea profilului toate postările mele au dispărut. Ca şi cum n-aş fi existat niciodată. Toate comentariile, toate like-urile, absolut tot ceea ce am reprezentat eu a dispărut fără urmă. Este ilustrarea exactă a ceea ce înseamnă identitatea digitală: eşti un ID într- bază de date. Când cineva vrea, e suficient să-ţi şteargă acea înregistrare şi „cazul” e rezolvat: ai dispărut; nu exişti şi, mai ales, nu ai existat niciodată. Probabil vor exista ceva întrebări, dar ele vor fi rapid acoperite de noile ştiri ale realităţii fabricate: o pisicuţă haioasă, un peisaj minunat sau nişte bombe sexy ale zilei care-şi arată ţâţele. Simplu. Punct şi de la capăt.

Avem de-a face cu un mecanism pervers, care te atrage şi te manipulează zi de zi. Trăieşti într-o realitate paralelă, într-un timp manipulat şi aluneci fără să ştii în vârtej. Picătură cu picătură, mesaj cu mesaj, devii om al sistemului. Accidentele sunt eliminate fără milă şi, în câteva ore, se uitat că ai existat. Bun venit în post-democraţie.

P.S.
1. Dacă aveţi Facebook, daţi share! :)
2. Deja păţania pe care am avut-o începe să mă îngrijoreze. Apelez la voi pentru a-mi da sugestii referitoare la o gazdă „de backup” pentru blog. Dacă ştiţi vreun serviciu similar blogger, care e capabil să importe conţinutul de-aici şi care nu e hostat în SUA m-aţi ajuta foarte mult. Nu vreau ceva self hosted deoarece nu am timp de administrare. Mulţumesc anticipat. 

joi, 9 iunie 2016

Suntem educați pentru democrație?

Suntem educați pentru democrație?

Sursa: http://www.constantincucos.ro/2016/06/suntem-educati-pentru-democratie-2

    Experimentăm din plin, după cum se constată în aceste zile, spiritul civic și democratic. Însă, orice achiziție sau stare, pe care o avem la un moment dat, ne obligă la o poziționare sau asumare pe măsură. Nu posesia în sine este valoroasă, ci felul cum știm să ne folosim de ea. Or, acest lucru presupune o pregătire, o rabatere interioară însoțită de o atitudine auto-reflexivă, de conștientizare. Experiența comună consemnează corelativitatea necesară care trebuie să se stabilească între povara „darului” și datoria celui care îl primește și îl poartă. Se deplânge orice nepotrivire dintre cele două paliere, căci nu e mare fericire dacă ajunge „para mălăiață în gura lui nătăfleață”! Prețuirea darului presupune acțiune, implicare și nu o „înghițire” de-a gata sau o înclinare spre pasivitate. Ceea ce se primește trebuie asumat, ocrotit și, deseori, sporit.
   Ni se oferă uneori ocazii pe care nu suntem în stare să le fructificăm. Tânjim după libertate, ani sau decenii, și ne trezim, când o avem, că ne batem joc de ea. Democrația formală, legiferată și garantată în plan social, atât de mult așteptată, se lovește de reale inaptitudini ale beneficiarilor care conduc la o depreciere a conceptului în sine. E bine că, în sfârșit, ne putem exprima votul politic în mod liber, egal, direct, universal, dar e musai nevoie și de o predispoziție sau pregătire înspre/către a face așa ceva. Exercițiul valoric autentic se face întotdeauna în cunoștință de cauză. Ca să alegi ceva cu adevărat, trebuie să existe un obiect al opțiunii, să exerciți alegerea în mod liber, să existe mai multe variante valorice, să deliberezi pe baza unor criterii, să-ți motivezi și să-ți argumentezi preferința, să fii liber să glăsuiești ce ai ales.
    În general, valoarea în sine (a unui obiect, acțiuni, persoane) nu se stabilește prin plebiscit. Evaluarea unui autor în plan artistic, cultural, social – de pildă – nu trebuie lăsată la dispoziția maselor, a celor mulți, a „neștiutorilor”. Virtuțile precum și vinovățiile nu se stabilesc în piața publică (a se vedea episodul – emblematic ca rateu axiologic – referitor la alegerea făcută de „popor” între Iisus și Baraba – respectând, desigur, proporțiile). De bună seamă, criteriul cantității poate fi luat în calcul atunci când cei care atribuie valoare au o oarecare competență în domeniul respectiv. În altă ordine de idei, validarea „cantitativă” poate deveni un indiciu valoric atunci când ea se reiterează și/sau se stabilizează în timp, decantarea temporală ființând totuși ca un criteriu corelativ sau completiv, și nu ca unul absolut. La nivel social, însă, procedura de alegere de către popor este de dorit, fiind acreditată și consimțită în societățile care se respectă, democrația fiind – cum se spune – răul cel mai mic, și nu formula ideală de organizare, reprezentare sau de delegare a celor care decid.
     Alegerile actuale care se petrec la noi (ne referim la locale, parlamentare) pun în evidență astfel de carențe ce reflectă ne-educarea, nepriceperea sau slaba priză de conștiință a alegătorului față de importanța actului și obiectului alegerii. Desigur că foarte mulți electori știu ce aleg, realizând un exercițiu axiologic autentic, dar acesta poate fi anihilat de un alt exercițiu – legitim, de bună seamă – al altor concetățeni care nu are la bază un demers comparabil de deliberare, cunoaștere, responsabilizare. Aceștia din urmă procedează prin „împrumutarea” unor scheme valorice de la alții, prin contagiune, prin influențare sau, pur și simplu, aleg la nimereală. Cu cât electorii sunt mai informați și mai educați, cu atât alegerile lor (indiferent de platforma sau profilul ideologic al persoanei preferate) vor fi mai autentice, mai temeinice, mai valide. Nu atât configurația axiologică a „obiectului” ales contează, cât autenticitatea actului alegerii și deliberării. Scopul nu este în nici un caz de a-i ține la distanță sau a-i înlătura de la vot pe cei „mulți și neștiutori”, ci de a-i ajuta să facă acest lucru în cunoștință de cauză, independent, reflectat, în concordanță cu nevoile și judecățile lor. Altfel, ne jucăm de-a democrația.
    Încât, educația civică nu este o simplă vorbă-n vând, ci devine o condiție pentru o bună viețuire, un revelator pentru nivelul de civilitate la care am ajuns. În momente nodale, activismul civic se constituie într-o necesară pârghie de igienă socială sau de salvgardare colectivă. Așa că, decizia realizată de cei mulți și ne-educați devine nu numai o piedică în fața unei evoluții firești, ci chiar un pericol pentru o comunitate ce se vrea a fi modernă, solidară, performantă. Nu mă simt deloc confortabil când opțiunea mea, făcută prin procesări critice și decantări de tot felul, în deplină cunoștință și exprimată prin aderarea la o cauză, este anihilată de un vot arbitrar, ce ține de spiritul de turmă sau de injoncțiunea interesată a unor „binefaceri” punctuale, individuale, efemere (punga cu alimente, promisiuni salariale etc.). O astfel de „egalitate” devine problematică. În plus, un elector educat ar deveni mai imun față de încercările de manipulare, contrafacere, minciună, care – trebuie să recunoaștem – cu greu pot fi excluse din campaniile electorale.
   Desigur, nu în toate treburile cetățenești suntem consultați și nici nu e bine să fie așa. Regula delegării altora pentru a decide sau executa în numele nostru este un principiu cât se poate de drept, de civilizat și de pragmatic. Contează enorm însă ca acolo sus să-i ridicăm pe semeni cântărind ce sunt și ce vor aceștia, dar și veghind atent la consecințele alegerii noastre. Performativitatea unui principiu, oricât de nobil ar fi, este potențat și de anumite adjuvante. Fără o educație civică și politică, fără o alegere responsabilă, autoasumată, în cunoștință de cauză, democrația rămâne o formă fără conținut, o acrobație socială, o deșertăciune și vânare de vânt…
   Poate educația să rezolve totul în materie de alegeri întru viețuirea laolaltă? De bună seamă că nu. Atunci când votăm mai intră în calcul și poziționările sau umorile personale, reprezentările sau proiecțiile subiective, circumstanțierile sau accidentele de tot felul. Dar, cu siguranță, că educația constituie un factor reglator, favorizant pentru evitarea sau anihilarea derapajelor, de apropiere de obiectivitate, de asumare lucidă a propriilor alegeri și decizii. Nu e puțin lucru, mai ales în anumite situații.
    Democrația, prin ea însăși, ca principiu abstract sau ca mecanică socială, nu face nici doi bani. Fără educație, aceasta poate deveni asemenea belciugului de aur din râtul porcului. Sau, poate, chiar mai rău!…

Istoria unui salariu de profesor român

Istoria unui salariu de profesor român


Sursa: file:///C:/Users/USER/Desktop/Istoria%20unui%20salariu%20de%20profesor%20rom%C3%A2n%20%20%20Simion%20Hancescu.html

   În anul în care România intră în război, al doilea mondial, 1941, apare o lege de salarizare a bugetarilor vremii. Acest act îi dădea unui învățător definitiv cu 8 gradații – 17.150 de lei, acesta fiind cel mai mic salariu din educație. Pe cel mai mare îl lua, în preuniversitar, un profesor definitiv cu 8 gradații – 31.450 de lei, iar în învățământul universitar – un profesor titular cu 7 gradații – 61.800 de lei. În acele timpuri, un judecător și un procuror primeau lunar aceeași sumă – 16.000 de lei, iar procurorul general al ÎCCJ avea cel mai mare salariu din justiție – 64.400 de lei, cu 16.100 de lei mai puțin decât prim-ministrul de atunci. Se constată, așadar, că un profesor din învățământul preuniversitar avea salariul dublu față de un judecător sau procuror!
   O altă lege din sistemul bugetar, care merită a fi amintită, este cea din anul 1974, care a fost în vigoare până în 1990, când în România a venit democrația mult așteptată, dar greșit înțeleasă și prin schimbarea foarte des a legilor sau prin neaplicarea lor. Această lege avea 41 de clase de salarizare, iar salariile cele mai mari din preuniversitar erau pe poziția 31, care reprezintă 3.675 de lei, prima clasă fiind reprezentată de salariul minim pe economie, iar clasa 41 de retribuția maximă a personalului din unitățile de stat. Se deduce că salariile din învățământul preuniversitar erau poziționate în treimea superioară.
   Astfel, din 1974 până în 1990, un profesor cu studii superioare și gradul didactic I pornea de la 2.610 lei și ajungea, la finalul carierei, la 3.675 de lei. Un profesor definitiv cu Institut pedagogic pornea de la 1.780 de lei și ajungea, după peste 26 de ani, la 2.370 de lei, fără niciun grad didactic. Un învățător cu liceu pedagogic avea, la debut, 1.615 lei, iar la final – 2.260 de lei.
   În sistemul universitar, un profesor pornea de la 4.315 lei și ajungea la 5.525 de lei, în timp ce un conferențiar avea, de-a lungul carierei, între 3.675 de lei și 4.530 de lei.
   Tot în perioada 1974-1990, un medic primar de specialitate, cu gradul I, avea între 3.500 de lei și 4.975 de lei.
  Cel mai mare salariul din justiție era atunci al președintelui de tribunal și alprocurorului șef, adică 4.530 de lei, în timp ce un procuror pleca de 2.610 lei și putea ajunge, în funcție de vechime și grade, la 4.315 lei.
   Se constată că salariul unui procuror cu gradul cel mai mare era egal cu salariul unui profesor universitar la început de carieră și cu 640 de lei mai mare decât al unui profesor cu gradul didactic I din învățământul preuniversitar!
   Astăzi un profesor debutant din învățământul preuniversitar are un salariu brut de1.300 de lei, un profesor cu gradul didactic I și peste 40 de ani de muncă obține un salariu brut de 2.800 de lei. Un conferențiar are un salariu brut de 3.327 lei, iar un profesor universitar 5.127 lei. In justiție lucrurile s-au schimbat radical. Acum unjudecător debutant de la o judecătorie are un salariu de aproximativ 6.000 de lei, ajungând până la aproximativ 15.000 de lei pentru un judecător de la Curtea de Apel.
  Concluzia este că, dacă până în anul 1989 salariile din învățământ erau apropiate de cele din justiție, așa cum stau lucrurile în multe state și în prezent, astăzi salariile din justiție sunt de peste cinci ori mai mari decât cele din învățământ! Cu un asemenea mod de abordare este evident că România nu poate emite pretenții de a ajunge în rândul țărilor civilizate, pentru că progresul națiunii nu poate fi garantat, în condițiile în care, din cauza salariilor umilitoare, nu poți ajunge la un învățământ performant, cel care este motorul dezvoltării economice!
    Acum se proiectează o nouă lege de salarizare pentru sectorul bugetar. Rămâne de văzut dacă salariații din învățământ vor rămâne “cenușăreasa” sectorului bugetar, așa cum s-a întâmplat în ultimii 25 de ani sau acest statut, deloc de invidiat, va fi înlocuit de unul pe care-l merită pe deplin. Să sperăm că va fi a doua variantă.

luni, 23 mai 2016

2016 Anul omagial al educaţiei religioase şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti

Anul omagial al educaţiei religioase şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti - 2016 
Sursa: basilica.ro
Anul omagial al educaţiei religioase şi Anul comemorativ al Sfântului      Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor      bisericeşti
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 28-29 octombrie 2014, a examinat referatul Cancelariei Sfântului Sinod cu privire la declararea anului 2016 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox” şi „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”.
În referatul prezentat s-au precizat următoarele aspecte:
• iniţiativa proclamării anului 2016 ca Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox are ca scop să aducă în centrul misiunii Bisericii astăziimpactul crizei de ideal şi de orientare spirituală a tinerilor în societatea secularizată şi consumeristă de azi; rolul Familiei, Bisericii şi Şcolii în orientarea tinerilor spre însuşirea valorilor morale şi spirituale perene; lucrarea Bisericii în formarea spirituală a tinerilor şi educaţia creştină a acestora pentru misiune; importanţa prezenţei şi participării tinerilor la viaţa comunităţii creştine; cultivarea iubirii, a prieteniei şi a respectului de sine şi faţă de aproapele prin fapte bune şi ajutorarea aproapelui;
• iniţiativa proclamării anului 2016 ca Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti are ca scop evaluarea moştenirii spirituale şi culturale a acestui sfânt la împlinirea a 300 de ani de la moartea sa martirică, precum şi importanţa tiparului în dezvoltarea misiunii Bisericii.
În vederea materializării acestei iniţiative,Cancelaria Sfântului Sinod a întocmit un proiect de text alprogramului-cadru (liturgic, cultural şi mediatic) intitulat „2016 – Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română”.
În urma discuţiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale şi sociale, Sfântul Sinod a hotărât:
1. declară anul 2016 în Patriarhia Română ca „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox” şi „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”;
2. aprobă programul-cadru (liturgic, cultural şi mediatic) intitulat „2016 – Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română” (proiect anexat), precum şi transmiterea acestuia la eparhii;
3. aprobă ca, în toate instituţiile bisericeşti centrale şi eparhiale, precum şi în fiecare şcoală teologică, să se ia măsurile necesare pentru a ilustra programul-cadru (liturgic, cultural şi mediatic) intitulat „2016 – Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română”prin acţiuni şi manifestări locale (media, publicistice, conferinţe, întruniri, simpozioane şi seminarii pastorale, teologice, catehetice, duhovniceşti), prin contribuţia ierarhilor, a profesorilor de teologie şi de religie, a preoţilor şi monahilor, precum şi a credincioşilor mireni angajaţi în lucrarea misionară a Bisericii în societate;
4. aprobă ca la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2016 să se trateze tema „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox”, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2016 să se trateze tema „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare pe care le va stabili fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.
I. În primul semestru al anului 2016 va fi tratată tema „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox”, care va fi prezentată astfel:
1. Formarea spirituală a tinerilor:
a) Hristos şi Sfinţii, modele de educaţie şi bună vieţuire a tinerilor creştini;
b) Participarea tinerilor la viaţa liturgică a Bisericii, mijloc de cultivare a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, de responsabilizare şi maturizare spirituală pe calea mântuirii;
c) Cultivarea căutării sfinţeniei prin trăirea vieţii în rugăciune, curăţie, mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică;
d) Educaţia creştină a tinerilor pentru cultivarea credinţei în viaţa cotidiană şi promovarea valorilor şi identităţii creştin-ortodoxe în societate.
2. Criza de ideal şi de orientare spirituală a societăţii. Rolul Familiei, Bisericii şi Şcolii în orientarea tinerilor spre însuşirea valorile perene:
a) Lucrarea Bisericii în împlinirea sensului vieţii creştine a tinerilor (locul, rolul şi misiunea 
tinerilor creştini în Biserică şi societate);
b) Responsabilitatea Familiei, Bisericii şi Şcolii în educaţia tinerilor creştini trăitori într-o lume globalizată, pluralistă etnic, cultural şi confesional;
c) Provocările la care sunt supuşi tinerii din partea unei societăţi globalizate, sărăcite de valori spirituale, supusă unor permanente mutaţii, schimbări rapide, crize economice şi spirituale: emigraţia, consumul de alcool, droguri, libertinaj, violenţă etc.
3. Educaţia creştină a tinerilor pentru misiune:
a) Mărturia credinţei şi a vieţii curate a tinerilor, argumente pentru misiunea acestora în viaţa Bisericii;
b) Tânărul mărturisitor al credinţei prin cuvânt şi faptă este un misionar al Bisericii;
c) Tânărul iubitor de rugăciune şi de sfinţenie este un tânăr creştin luptător pentru Biserica lui Hristos;
d) Ora de religie şi catehezele bisericeşti pentru tineri.
4. Tinerii credincioşi – bucurie pentru familie, Biserică şi neam. Forme organizate pentru orientarea, educaţia şi integrarea tinerilor în viaţa şi misiunea Bisericii:
a) Forme statutare şi regulamentare bisericeşti pentru organizarea activităţilor tineretului creştin ortodox (la nivel naţional, eparhial şi parohial);
b) Modalităţi practice de sporire duhovnicească a tinerilor prin participarea, în parohii, la slujbele religioase, prin folosirea Tainei Sfintei Spovedanii şi a Tainei Sfintei Euharistii ca mijloace de vindecare duhovnicească şi de sfinţire a vieţii, prin participarea la catehizare ca formă de educaţie creştină etc.;
c) Orientarea tinerilor şi cultivarea încrederii acestora spre a iubi valorile spirituale, morale şi culturale perene, prin programe şi proiecte pastoral-misionare specifice;
d) Îmbogăţirea vieţii spirituale a parohiilor prin încurajarea participării active a tinerilor la viaţa comunităţilor locale bisericeşti şi la activităţile Serviciului pentru tineret din cadrul Comitetelor parohiale (organizarea şi accesul în bibliotecile parohiale, publicarea de către tineri a unor foi parohiale periodice, susţinerea site-urilor parohiale etc.)
e) Implicarea tinerilor în activităţile asociaţiilor naţionale de tineret care s-au înfiinţat şi funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod, precum şi în cadrul unor asociaţii locale de tineret, care funcţionează cu binecuvântarea chiriarhului;
f) Consolidarea încrederii de sine şi în semeni, cultivarea vieţii de comuniune a tinerilor şi a solidarităţii creştine prin organizarea şi participarea la activităţi comune cu alte parohii, la procesiuni creştine ocazionate de evenimente importante în viaţa comunităţilor şi a eparhiilor;
g) Cultivarea iubirii faţă de familia creştină evlavioasă, stabilă, cinstită, harnică şi iubitoare de Hristos şi Biserica Sa;
h) Cultivarea iubirii, prieteniei şi a respectului faţă de aproapele prin fapte bune şi ajutorarea aproapelui în forme organizate de parohii, prin voluntariat;
i) Dezvoltarea cunoaşterii şi a respectului faţă de patrimoniul cultural şi spiritual naţional ca parte integrantă a patrimoniului cultural şi spiritual al Europei, prin proiecte, programe şi pelerinaje locale, eparhiale şi naţionale bisericeşti la obiective de spiritualitate şi cultură românească, participarea la tabere de creaţie etc.;
j) Cultivarea iubirii şi a respectului faţă de natură, creaţia lui Dumnezeu;
k) Cultivarea apartenenţei şi respectului faţă de Biserica Ortodoxă Română şi a identităţii şi demnităţii de român.
II. În al doilea semestru al anului 2016 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”, care va fi prezentată astfel:
1. Ţara Românească în epoca Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea (contextul politic, social, cultural şi religios românesc şi european).
2. Personalitatea, originea, formarea şi educaţia culturală, opera şi activitatea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul în slujba limbii române: creator de cultură şi limbă literară românească, statuează complet şi definitiv limba română în cult – primul ­Liturghier complet în limba română, Târgoviște (1713); creator de limbă liturgică românească moştenită până în prezent.
3. Ierarh şi slujitor devotat al Bisericii din Ţara Românească, conducător şi păstor bisericesc (1705-1708, Episcop la Râmnic; 1708-1716, Mitropolit al Ţării Româneşti).
4. Cărturar misionar erudit, propovăduitor şi interpret al Sfintei Evanghelii şi al dogmelor creştine în limba română (Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă – Snagov, 1699; Învăţături creştineşti – Snagov, 1700; Floarea darurilor - Snagov, 1701; Noul Testament – Bucureşti, 1703;Tomul bucuriei – Râmnic, 1705; Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură … – Târgovişte, 1709, manuscris).
5. Dascăl înţelept, învăţător, sfătuitor şi îndrumător al clerului, monahilor şi credincioşilor, dovedeşte grija permanentă pentru luminarea acestora prin cult şi cultură (Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei – Râmnic, 1705 (autor); Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor, Râmnic, 1710 (autor); Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi şi din diaconi deplin şi cu cinste datoria hotarului său – Târgovişte, 1714).
6. Misionar şi sprijinitor al românilor transilvăneni în apărarea dreptei credinţe: ca egumen şi tipograf la Mănăstirea Snagov trimite, la Alba Iulia, pe ucenicul său Mihail Ştefan,care tipăreşte oBucoavnă şi un Chiriacodromion (1699); tipăreşte, la Mănăstirea Snagov, lucrarea Carte sau lumina (1699), pentru combaterea prozelitismului catolic; după dureroasa dezbinare a românilor transilvăneni din 1701 întăreşte în credinţa ortodoxă pe românii din Scheii Braşovului, prin scrisori de îmbărbătare, le hirotoneşte preoţi şi diaconi.
7. Unul dintre cei mai de seamă predicatori de limbă română din epocă: Didahiile Sfântului Ierarh Martir Antim, mărturie a predicatorului înflăcărat, a măiestritei stăpâniri a cuvântului în limba română, a culturii teologice şi profane temeinice, a vieţii duhovniceşti, a statorniciei în rugăciune şi cugetare creştină a autorului, a observatorului atent şi critic al patimilor omeneşti şi al degradării vieţii morale în societate.
8. Artist tipograf şi editor prodigios, caligraf, gravor şi miniaturist de excepţie, oferă Bisericii, clerului, monahilor şi credincioşilor 63 de cărţi liturgice, de învăţătură, de predici, de îndrumare pentru preoţi, de povăţuire a conducătorilor creştini (21 în limba română)scrise sau lucrate de el însuşi, coordonate sau patronate de el, pe care le tipăreşte înTipografia domnească din Bucureşti (1691-1696), în tipografia pe care o înfiinţează la Mănăstirea Snagov, ca egumen al acestei mănăstiri (1696-1701), în tipografia din Bucureşti (1701-1705), în tipografia înfiinţată la Râmnic, pe durata păstoririi ca Episcop al Râmnicului (1701-1705), întipografia înfiinţată la Târgovişte (1708-1715) şi apoi mutată la Bucureşti (din 1715), pe durata păstoririi ca Mitropolit al Ţării Româneşti.
9. Gospodar şi bun chivernisitor al averilor şi lucrărilor bisericeşti, vrednic ctitor şi neobosit purtător de grijă al sfintelor locaşuri şi aşezăminte bisericeştica egumen la Mănăstirea Snagov s-a îngrijit de repararea şi restaurarea acesteiaca Episcop de Râmnic s-a îngrijit de repararea, restaurarea, pictarea şi sfinţirea mănăstirilor Strehaia, Surpatele, Cozia, Fedeleşoiu, Hotărani, Govoraca Mitropolit al Ţării Româneşti a ctitorit (1713) şi înzestrat cu toate cele trebuincioase Mănăstirea Tuturor Sfinţilor din Bucureşti – Mănăstirea Antim, pe care a sfinţit-o în anul 1715 (planul arhitectural, sculp­tura în piatră de la locaşul de cult sunt creaţia lui).
10. Pionier al organizării operei filantropice şi de asistenţă socială (testamentul său intitulatÎnvăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor, capete 32 (Bucureşti, 1715): educarea copiilor săraci, cercetarea şi ajutorarea bolnavilor din spitale, precum şi a celor din închisori, îmbrăcarea celor goi, zestre pentru măritişul fetelor sărace, găzduirea şi hrănirea pelerinilor străini, ajutorarea la înmormântarea celor săraci).
11. Fondator al primei biblioteci publice din Bu­cu­rești din sec. al XVIII-lea: la MănăstireaTuturor Sfinţilor, ctitoria sa.
12. Apărător al drepturilor şi prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt şi opozant al dorinţei patriarhilor răsăriteni de a dobândi prin închinare noi mănăstiri, în mod special din raţiuni economice (disputa cu Patriarhia Ierusalimului). El menţionează expres în Aşezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor ca aceasta „să nu fie pus egumen vreun om strein, cu gâlceavă, adică svetagoreţ, sau sinait, sau ierusalimitean, pentru multe pricini”.
13. Povăţuitor smerit şi înţelept al conducătorului politic: tipăreşte Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (Bucureşti, 1691) şi cartea sa Sfătuiri creştino-politice către Preacredinciosul Domn Ştefan Cantacuzino (autor, Bucureşti, 1715).
14. Sprijinitor al altor popoare şi Biserici Ortodoxe aflate sub stăpânire otomană, tipăreşte carte liturgică, de învăţătură, de povăţuire creştină în diferite limbi (greacă, slavonă, slavo-română, slavo-româno-greacă, greco-arabă) şi întemeiază, în premieră mondială, tipografii în limbile arabă şi georgiană: în anul 1701 tipăreşte la Mănăstirea Snagov prima carte din lume în limba arabă „Liturghierul greco-arab”, iar în anul 1706 dăruieşte Patriarhiei Antiohiei (Alep) tipografia cu caractere arabe; după 1699, la Tbilisi, prin ucenicul său, ierodiaconul Mihail Ştefan, pune bazele primei tipografii folosind caractere georgiene.
15. Exponent al epocii de trezire a conştiinţei naţionale în Ţara Românească, patriot luminat şi luptător pentru afirmarea poporului român împotriva asupririi otomane şi a dominaţiei fanariote printr-o alianţă cu Rusia (Cuvântul de la înscăunarea ca mitropolit al Ţării Româneşti, disputa cu voievodul Constantin Brâncoveanu).
16. Apostol şi martir al dreptei credinţe prin viaţă sfântă şi lucrare duhovnicească: scoaterea din scaunul mitropolitan (30 septembrie 1716), arestarea, închiderea şi supunerea pe durata arestului unor umilitoare torturi şi batjocuri la porunca domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat; caterisirea prin Gramata patriarhului de la Constantinopol pentru învinuiri nedrepte de a fi „revoltant şi conspirator în contra puternicei împărăţii” turceşti, condamnat la închisoare pe viaţă şi exilare în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai şi moartea martirică a Mitropolitului Antim Ivireanul pe malul râului Tungia (Bulgaria).
17. Recunoştinţă şi sfinţenieşedinţa Sfântului Sinod pentru comemorarea a 200 de ani de la moartea ierarhului (23-25 mai 1916); prima propunere de canonizare a ierarhului făcută de Episcopul Calist al Argeşului (şedinţa Sfântului Sinod din 23-25 mai 1916); comemorarea a 240 de ani de la moartea martirică a ierarhului şi reluarea dezbaterii asupra canonizării (publicarea unui număr dublu al revistei Biserica Ortodoxă Română în anul 1956); publicarea primei ediţii critice a Didahiilor (1962); Patriarhia Română şi Academia Română comemorează 250 de ani de la moartea martirică a ierarhului (1966); Patriarhia de Constantinopol comunică ridicarea caterisirii Mitropolitului Antim Ivireanul (8 mai 1966); hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de canonizare a ierarhului (19-20 iunie 1992); proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie 1992); Mănăstirea Antim din Bucureşti, loc de pelerinaj al georgienilor pentru cinstirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi de comuniune ortodoxă.
18. Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul în conştiinţa, cultura şi spiritualitatea românească, în compania unor iluştri contemporaniSfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, domnitorul Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, Episcopul Mitrofan al Buzăului, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Anton Maria del Chiaro.
19. Chipuri de tipografi bisericeşti şi de ierarhi care au înfiinţat tipografii bisericeştiMacarie(Târgovişte), Dimitrie Liubavici (Târgovişte şi Braşov), Diaconul Coresi (Braşov), Mitropoliţii Teofil, Ştefan şi Grigorie Dascălu (Ţara Românească); Mitropoliţii Varlaam şi Veniamin Costachi(Moldova); Mitropoliţii Simion Ştefan şi Andrei Şaguna (Transilvania); Episcopii Damaschin, Chesarie şi Filaret (Râmnic); Episcopii Mitrofan, Damaschin şi Chesarie (Buzău) şi din alte eparhii.
III. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Trinitas TV, Ziarul Lumina) va realiza programe şi emisiuni, filme documentare, materiale publicistice etc. pentru promovarea, în anul 2016, a Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi a Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. În acest scop se va solicita colaborarea centrelor eparhiale pentru identificarea în biserici şi mănăstiri, precum şi în biblioteci a celor mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii, reprezentând: chipuri de tineri şi scene biblice cu activităţi ale tinerilor menţionaţi în Sfânta Scriptură, chipuri de sfinţi tineri şi scene din viaţa acestora (mucenici, martiri, mărturisitori, cuvioşi, cuvioase, diaconi şi preoţi, voievozi etc.).
De asemenea, va fi valorificat prin mijloace specifice patrimoniul istoric, cultural-artistic şi tipografic al operei Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanu, Mitropolitul Ţării Româneşti (monumente bisericeşti, pictură şi sculptură bisericească, tipar, documente istorice, portrete votive etc.) din ţară şi străinătate.
IV. Realizarea de studii, comentarii, bibliografii şi cărţi de reflecţie cu conţinut biblico-patristic, moral, liturgic, catehetic, pastoral, social-filantropic, ecumenic, cultural-educativ şi istoric pentru prezentarea Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi a Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în cadrele prezentate la paragraful I şi II, precum şi tipărirea acestora în publicaţiile bisericeşti centrale şi eparhiale, în volume şi monografii editate de tipografiile Patriarhiei Române şi ale centrelor eparhiale.
V. La nivelul Patriarhiei Române se va organiza, la Bucureşti, o Întâlnire internaţională a tineretului ortodox, care va include şi un Simpozion internaţional,cu invitaţi din celelalte Biserici Ortodoxe surori, incluzând slujbe religioase, colocvii, dezbateri, pelerinaje etc., perioada, programul şi celelalte detalii de organizare urmând a fi incluse şi publicate din timp într-un ghid practic pentru participanţi, care va fi aprobat de Patriarhul României.
VI. La nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza dezbateri, colocvii şi seminarii pe tema Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox.
VII. Patriarhia Română va organiza un simpozion națio­nal dedicat Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti, precum şi dezbateri, colocvii şi seminarii în eparhii şi instituţiile de învăţământ teologic pentru valorificarea moştenirii istorice, culturale şi spirituale a marelui mitropolit.
VIII. În anul 2016, se va organiza o expoziţie naţională dedicată operei Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, prin grija Sectorului Patrimoniu – Componenta Cultură al Administraţiei Patriarhaleîn colaborare cu Academia Română şi cu eparhii în care a păstorit acesta.
IX. Cu prilejul zilei de pomenire a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul din anul 2016 (marţi, 27 septembrie) se va oficia Sfânta Liturghie la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ctitoria sfântului, cu participarea ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a unor ierarhi ai Patriarhiei Georgiei, urmare unei invitaţii oficiale din partea Patriarhului României.
X. În anul 2016, se vor organiza pelerinaje ale tineretului ortodox în ţară şi străinătate, la locurile unde au vieţuit mari duhovnici ai Ortodoxiei, precum și la locurile legate de viaţa, martiriul şi moştenirea culturală a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, inclusiv în Patriarhia Georgiei.
XI. Ca parte a programului-cadru, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2016 se va trata tema „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox în Patriarhia Română”, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2016 se va trata tema „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibi­li­tatea aprofundării acestora şi la con­ferinţele preoţeşti administrative lunare pe care le va sta­bili fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.
XII. În cadrul manifestărilor dedicate Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti se vor organiza şedinţe comune ale organismelor eparhiilor în care a trăit, a activat şi a păstorit Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul.
XIII. În luna octombrie din anul 2016la Palatul Patriarhiei, se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şiAnul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română”.
Cu binecuvântare şi dragoste în Hristos,
PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD,
† DANIEL
ARHIEPISCOPUL
BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI
CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI
PATRIARHUL BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE
SECRETARUL SFÂNTULUI SINOD
† VARLAAM PLOIEŞTEANUL
EPISCOP-VICAR PATRIARHA
L