joi, 21 aprilie 2016

Precizări ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral 2016

Precizări ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral 2016

Sursa: http://basilica.ro/precizari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-privind-anul-electoral-2016/

   

     În perspectiva alegerilor locale şi legislative din anul 2016, din dorinţa de a face cât mai clară atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de viaţa politică şi campaniile electorale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române face următoarele precizări:
     În calitate de cetăţean şi de părinte duhovnicesc al tuturor enoriaşilor săi, indiferent de orientarea lor politică, preotul are libertatea, binecuvântarea şi îndatorirea de a participa la viaţa cetăţii, sprijinind activităţile menite să promoveze binele comun. În vederea respectării opţiunilor politice ale credincioşilor săi, preotul are obligaţia de a păstra neutralitatea în timpul campaniilor electorale, atât în declaraţiile publice, cât şi în activitatea practică faţă de problemele cu caracter politic. Opţiunea politică a preotului va fi exprimată doar prin votul personal secret.
     În conformitate cu Sfintele Canoane, arhiereului, preotului, diaconului, monahului şi monahiei din Biserica Ortodoxă Română le este interzis să facă politică partinică, să fie membri ai unui partid politic, să candideze la alegerile parlamentare sau locale, să participe la campanii electorale şi să ocupe funcţii de demnitar/înalt funcţionar public la nivel central sau local.
     Clericul sau monahul care se implică în politică în calitate de membru sau de candidat al unui partid încalcă legământul depus la hirotonie, hotărârile Sfântului Sinod şi regulamentele bisericeşti, caz în care va trebui să aleagă între cariera politică şi misiunea clericală/viaţa monahală. Abaterile de acest fel vor fi judecate în Consistoriile eparhiale.
Totuşi, Sfântul Sinod, aplicând principiul iconomiei (dispensă), în vederea împlinirii misiunii sociale la care sunt chemaţi clericii în viaţa comunităţilor pe care le păstoresc, a aprobat ca, în situaţii excepţionale, preoţii şi diaconiisă candideze, însă doar ca independenţi şi doar pentru calitatea de consilier local şi consilier judeţean în România cu aprobarea scrisă a ierarhilor lor.
   În acest caz, preoţii şi diaconii care au obţinut, în mod excepţional, aprobarea bisericească de a candida pentru a deveni membri în consiliul local sau consiliul judeţean vor fi suspendaţi de la slujirea liturgică pe întreaga perioadă a campaniei electorale (pentru evitarea oricăror suspiciuni referitoare la folosirea de mijloace pastorale în campania electorală), vor adopta în timpul campaniei electorale un comportament adecvat demnităţii preoţeşti, vor respecta legislaţia în vigoare privind campaniile electorale şi alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi nu vor folosi în scopuri electorale lăcaşurile de cult.
      Sfântul Sinod reînnoieşte apelul său către liderii partidelor politice din România de a nu permite recrutarea de membri din rândurile clerului şi nici folosirea în scopuri politice a persoanelor, spaţiilor, slujbelor şi însemnelor bisericeşti.
       Sfântul Sinod reaminteşte faptul că Biserica Ortodoxă Română nu susţine vreun partid politic sau vreo ideologie politică, însă îndeamnă pe toţi cetăţenii să-i aleagă pe acei candidaţi care arată credinţă în Dumnezeu şi responsabilitate faţă de comunitate, apără şi susţin demnitatea vieţii umane, a familiei tradiţionale şi promovează educaţia şcolară integrală care îmbină cunoaşterea intelectuală cu formarea morală şi spirituală.

SECRETARIATUL SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 

duminică, 17 aprilie 2016

Conferinta pr. Constantin Necula - Calarasi

Conferinta pr. Constantin Necula - Calarasi



marți, 5 aprilie 2016

Doar 37,9% dintre lăcașurile de cult construite după 1989 în România aparţin Bisericii Ortodoxe Române

Doar 37,9% dintre lăcașurile de cult construite după 1989 în România aparţin Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: http://basilica.ro/doar-379-dintre-lacasurile-de-cult-construite-dupa-1989-in-romania-apartin-bisericii-ortodoxe-romane/

Secretariatul de Stat pentru Culte a publicat situația centralizată a lăcașurilor de cult din România[1], așa cum era la data de 31 decembrie 2015. Această statistică oferă posibilitatea analizei cantitative și comparative între culte și are avantajul de a lămuri un aspect care din ce în ce mai des este invocat ca problemă, construcția de biserici.

Întrucât regimul comunist a împiedicat zidirea lăcașurilor de cult, în condițiile creșterii demografice, demararea unor noi construcții de biserici după anul 1989 a fost necesară, acestea fiind construite la iniţiativa comunităţilor de credincioşi. 

După 26 de ani, doar Biserica Ortodoxă Română a devenit ținta criticilor pe această temă.

Publicarea informării Secretariatului de Stat pentru Culte arată o situație surprinzătoare, dar reală, a cărei cunoaștere este necesară oricărei analize oneste.

Astfel, credincioşii ortodocși, care reprezintă 86,45% din populaţia României, conform ultimului recensământ (2011), deţin doar 59,9% din numărul total al lăcașurilor de cult, iar celelate culte recunoscute au 40,1% dintre acestea.

Mai mult decât atât, conform situaţiei prezentate de Secretariatul de Stat pentru Culte, Biserica Ortodoxă Română reprezintă de departe cultul cu cele mai puține biserici raportate la numărul de credincioși, având în medie un lăcaş de cult la 994 de ortodocși. 

Dacă avem în vedere că dintre cele 16.403 lăcașuri de cult ortodoxe la care se face referire, potrivit evidenţelor Patriarhiei Române, doar 13.511 sunt parohiale (biserici de parohii și filii, celelalte fiind capele de cimitir, biserici și paraclise mănăstirești), o biserică revine la peste 1.200 credincioşi ortodocși.

Pe de altă parte, este important de observat că în cei 26 de ani după 1989, Biserica Ortodoxă Română (care reprezintă 86,45% din totalul populaţiei) a finalizat construirea a 3.191 de biserici, iar celelalte culte recunoscute (care reprezintă 13,55% din totalul populaţiei) au edificat un număr de 5.222 locașuri de cult. Prin urmare, se poate constata faptul că din numărul total de lăcaşuri de cult construite după 1989 doar 37,9% sunt ortodoxe.

Biserica Ortodoxă Română nu se situează, potrivit așteptărilor firești, în fruntea listei la creșterea procentuală a numărului de biserici după 1989 (inclusiv cele aflate în curs de construcție). Ea se află abia pe locul 7, cu o creștere procentuală de 35,1% în perioada 1989-2015. Pentru acelaşi interval de timp, cultul penticostal a avut o creștere de 268,8%; cel adventist de ziua a șaptea de 199,2%; creștinii după evanghelie de 170%; cultul baptist de 113,7%; Biserica Ortodoxă Rusă de rit vechi 45,6%; iar Biserica reformată cu 35,47 %.

În medie, Cultul penticostal are un lăcaş de cult la 122 de credincioși; cel adventist de ziua a șaptea – un lăcaş la 64 de credincioși; creștinii după evanghelie – un lăcaş la 93 de credincioși; iar cel baptist – un lăcaş la 72 de credincioși.

Raportându-ne la confesiunea cu cea mai mare creștere procentuală (Cultul penticostal – 268,8%), se observă că pentru cei 356.314 membri, după 1989 s-au construit 1.950 de lăcașuri de cult, în timp ce pentru cei 16.307.004 de ortodocși s-au construit 3.191 biserici.

În București, raportat la media ortodoxă națională, numărul de biserici este și el subreprezentat. La o populație rezidentă de 1.587.951 de locuitori ortodocşi există 260 de biserici ortodoxe (parohiale, mănăstirești, capele), adică un lăcaș de cult pentru 6.108 locuitori.

În concluzie, situația centralizată prezentată de Secretariatul de Stat pentru Culte arată în mod clar că Biserica Ortodoxă Română rămâne cultul cu cele mai puţine biserici raportat la numărul de credincioşi, situaţia fiind problematică în Bucureşti, unde fiecare dintre bisericile existente deserveşte mai mult de 6.000 de persoane.

duminică, 3 aprilie 2016

TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”

TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima“Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/03/16/parintele-zaharia-taina-crucii-rastignirea-mintii-pogorare-in-inima-strapungere-pocainta-durerile-vietii/#more-90254


Zidirea inimii prin rastignirea mintii

Potrivit Sfantului Apostol Pavel, intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume (cf.1 Cor. 1, 18). Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om.
Hristos a murit pe Cruce in ascultare fata de Tatal Ceresc, iar credinciosul isi ia crucea sa in ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Omul nu se poate mantui daca fuge de cruce si de moarte, caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. Hristos a murit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor si cei ce voiesc sa urmeze caii Sale, calea ce duce la viata, trebuie sa-si ia crucea de bunavoie, implinind astfel porunca dumnezeiasca. Pazind poruncile, el va face voia Domnului, iar mintea ii va fi rastignita ca sa se nasca in el un cuget nou – cugetul lui HristosDe voieste cineva sa devina intelept, acela trebuie mai intai sa se faca nebun, precum zice Apostolul (1 Cor. 3, 18). El trebuie sa-si robeasca mintea voii lui Dumnezeu printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite. Astfel mintea va ramane in binecuvantata robie a lui Hristos. Mult folos aduce si cercetarea Sfintelor Scripturi, caci ea smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.
liturghia catehumenilorCalea lui Hristos si prezenta Lui in lume rastoarna criteriile si valorile omenesti, de aceea Scriptura pare straina lumii. Domnul insusi zice:
Lumina pe care Hristos a adus-o in lume este de asa natura incat cei ce cred ca vad si ca sunt intelepti “cu de la sine putere” raman pe veci orbi, iar cei ce nu vad si inteleg ca sunt orbi, aceia vad cu adevarat.
Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la “innoirea vietii” (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa.
Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, exista doua etape in rastignirea omului. In prima etapa,omul se departeaza de lume si de patimi, iar in cea de-a doua, care este mai inalta,patimile si alipirile de cele lumesti sunt dezradacinate din insasi inima lui. Daca in prima perioada credinciosul dobandeste o oarecare libertate, el devine cu adevarat liber abia in cea de-a doua. In prima etapa, credinciosul biruieste dorinta de stapanire asupra aproapelui. In cea de-a doua, el insusi nu se mai afla sub stapanirea nimanui, caci acum este rastignit pentru toti:
Daca ne lasam ispititi de lumea vazuta, ajungem sa fim dusmani ai Crucii pentru ca ne facem robi lumii. Dar daca singura noastra dorire este paza poruncilor, cautarea si plinirea voii lui Dumnezeu si savarsirea doar a ceea ce este bineplacut Lui, chiar daca aceasta este impotriva firii noastre cazute, atunci suntem “prieteni” ai Crucii, caci stim ca
Stim ca dumnezeiasca si desavarsita dragoste, de care sufletul se simte atras, ne-a fost data ca porunca. Insa sufletul se chinuie amarnic fiindca nu poate sa o implineasca si de aceea petrece toti anii vietii lui pe pamant ca un rastignit.
Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos. Atunci cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca peintelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Atunci ii este cu putinta sa petreaca in inima in stare de trezvie, chemand Numele Domnului. De aceea in traditia isihasta se puneaccentul pe pocainta ca temelie a urcusului duhovnicesc al omului. Urcusul acesta este de fapt un drum al pogorarii, cu neputinta de parcurs fara credinta in Dumnezeirea lui Hristos si constiinta pacatoseniei si saraciei noastre duhovnicesti. Pocainta este un dar insemnat al Duhului Sfant, care poate in asa masura sa sporeasca in om simtamantul saraciei sale duhovnicesti, incat el ajunge sa traiasca in lume asemeni unui nebun.
Dar rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare – o virtute de capatai in monahism, care duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste in noi smerenia care, la randul ei, ne intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest dar inseamna, mai presus de orice, iertarea pacatelor. Primind aceasta iertare, inima este sloboda sa cheme Numele Domnului spre mantuire. Astfel ascultarea il inalta pe om in planul vietii si libertatii dumnezeiesti.
Ascultarea nu este totuna cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, insa ce este nascut din trup, trup este si nu foloseste la nimic (cf. Ioan 3, 36; 6, 63). De aceea omul trebuie sa faca un “salt” de credinta si sa patrunda in taina ascultarii. Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. Cuvantul lui Dumnezeu poate atunci sa se nasca in inima smerita a celui care ii primeste pe oameni ca un parinte, precum si in inima celui care asculta. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la DumnezeuDisciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii, insa acest proces al “selectiei naturale” nu are cum sa reflecte adevarata biruinta a Crucii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de “neinsemnat”, sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. Si nu trebuie decat sa-si puna toata nadejdea in Crucea Domnului pentru ca inima lui sa dobandeasca plinatatea harului.
1-1Tot omul, fie el slab sau puternic, trebuie sa-si rastigneasca mintea, daca voieste sa se faca madular care sa vietuiasca armonios inlauntrul Trupului lui HristosSa nu uitam ca Hristos, Capul Trupului, poarta cununa de spini si ca in aceasta lume El patimeste. Prin urmare, orice madular care va fugi de durere se va afla in afara Trupului si despartit de Capul lui. Insa de va imbratisa crucea ascultarii din iubire, inima lui va fi taiata imprejur si va purta inlauntrul ei Numele Domnului.
Nevointa tinerii mintii in inima il conduce pe om la starea de feciorie duhovniceasca.Simturile noastre pot fi puse in slujba acestei feciorii, ceea ce constituie o rastignire in plan duhovnicesc, fecioria fiind rodul unei vieti rastignite. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, adevaratul crestin nu este preocupat de aspectele exterioare ale vietii sale, ci de paza poruncilor (cf. 1 Cor. 7, 19).
Insa rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Din punctul de vedere allogicii independentei, a-l accepta pe celalalt, ba mai mult, a te supune in duh de ascultare voii celuilalt este curata nebunie. Dar aceasta logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o “fundatura” atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.

Coborarea mintii in inima

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupuneintoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitatea fiintei.
Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste.Sf_Petru
Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungerea inimii aduna atentia mintii, iarzdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a maniat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.
Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovniceasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui DumnezeuBoala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima.
Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu.Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), DecaniRastignirea6aHristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care I-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii(cf. Matei 27, 33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci.Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si Incepatorul mantuirii vesnice.
Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragsotei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea “pana in sfarsit” si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4, 14).
Dumnezeu “ne-a iubit Cel dintai (1 Ioan 4, 19) si pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti (Rom. 8, 32), iar credinciosul raspunde chemarii dumnezeiesti prin imbratisarea suferintei in pocainta sa, dovedindu-si astfel masura iubirii care I-o poarta lui Dumnezeu, Mantuitorului si binefacatorului sau. Omul care se pocaieste se cufunda intr-o“mare de suferinte” si potrivit marturiei Sfantului Siluan “cel ce mai mult iubeste, mai mult si suferaDar aceste suferinte nu sunt de natura sufleteasca. Ele nu sunt urmarea unor tulburari psihice, a unor furstrari sau esecuri. Omul le ia asupra-si de bunavoie, in stradania sa de a pazi poruncile dumnezeiesti.
Omul sufera pentru ca s-a desfatat de suflarea nemuritoare a Duhului Sfant Care i-a aprins sufletul de dorirea lui Dumnezeu. Si pentru ca acum tanjeste dupa iubirea nemarginita a lui Hristos, viata pamanteasca devine pentru el o temnita stramta si inima lui plange “cu suspine negraite (Rom. 8, 26) pentru ca nu poate ajunge la desavarsirea dumnezeiasca a iubirii, care i-a fost poruncita (vezi Matei 5, 48). E posibil ca el sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii.
Asemenea suferinte nu fac decat sa adeverasca libertatea duhovniceasca a omului, pe care el, o dobandeste prin ascultarea de porunca dumnezeiasca, aratandu-si astfel iubirea pentru mara jertfa a Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Ele mai au si o alta calitate care surprinde: sunt insotite de bucuria care biruieste patimile si aboleste legea pacatului (Rom. 8, 26) din madularele omului. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16, 10-11Ioan 14, 23). Si credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute. Desi nu poate sa cuprinda in sine darul dumnezeiesc, caci “Dumnezeu este mai mare decat inima noastra (1 Ioan 3, 20), totusi inima lui se deschide deplin spre a primi stralucirea cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos (cf. 2 Cor. 4, 6).
34241Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca “patimirile vremii de acum (Rom. 8, 18sa para mici si neinsemnateCaderi tragice se dovedesc folositoare atunci cand sunt intelese din perspectiva pocaintei, caci ele vadesc pustiirea sufletului si il ranesc cu tanjirea dupa Dumnezeu. Ii incalzesc inima impietrita si inlesnesc coborarea mintii in inima.
Intoarcerea mintii in inima constituie cea de-a doua miscare a mintii. Prima miscare este aceea a iesirii in afara si a imprastierii in cele zidite ale inimii, in vreme ce a treia miscare se infaptuieste atunci cand mintea, inatarita de harul dumnezeiesc, indreapta intreaga fiinta a omului spre Dumnezeu.
Odata salasluita in inima, mintea trebuie sa ramana inchisa inlauntrul ei si sa se inarmeze cu Numele lui Hristos. Puterea acestui Nume ii ingaduie omului sa devina stapan pe firea sa si pe toate facultatile sale. Astfel, harul principiului ipostatic incepe sa se arate lucrator, desavarsindu-se in cele din urma prin luminarea Luminii nezidite.
Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. [“El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu focLuca 3, 16; [Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!]; 12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii.

Crucea, purtătoare de viață și pom al nestricăciunii

Crucea, purtătoare de viață și pom al nestricăciunii

Sursa: http://ziarullumina.ro/crucea-purtatoare-de-viata-si-pom-al-nestricaciunii-110882.html 


 Duminica a 3‑a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este închinată cinstirii Sfintei Cruci. Este aşezată în mijlocul postului pentru a ne întări duhovniceşte pe noi toți, clerici și credincioşi, în călătoria spre Slăvitul Praznic al Învierii.

Sinaxarul acestei duminici ne arată că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare este cinstită Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare, deoarece Cruce se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul Raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l‑au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească şi de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate, prin pomul acesta, şi înlăturarea osândei lui.

Pomenirea Sfintei Cruci în zi de Duminică, suprapunerea Vinerii (ziua Crucii prin excelenţă) cu Duminica (ziua Învierii prin excelenţă), în această a treia Duminică din Postul Mare este relevantă pentru modul în care se raportează teologia şi spiritualitatea ortodoxă la Sfânta Cruce. În tradiţia liturgică acest lucru se arată prin împodobirea Sfintei Cruci cu flori şi scoaterea ei spre închinare în mijlocul bisericii, la slujba Utreniei. Elemente vegetale folosite la împodobire au ca temei Viaţa ce izvorăşte din lemnul Crucii lui Hristos, aşa cum arată cântările bisericeşti: „Bisericii, celei mai înainte neroditoare, acum a înflorit lemnul Crucii, spre putere şi spre întărire” (cântarea a 3‑a din Canonul Înălţării Sfintei Cruci); „Bucură‑te, Cruce purtătoare de viaţă, raiul cel frumos al Bisericii, pomul nestricăciunii, care ne‑ai înflorit desfătarea slavei celei veşnice” (stihire la Vecernia Duminicii Crucii).

La Sfânta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule...”) este înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudam şi o slăvim!”. Pornind de aici, înţelegem că Sfânta Cruce este stâns legată de Înviere. Împreună pun capăt fatalităţii răului şi morţii şi ne dăruiesc bucuria să mărturisim în noaptea pascală împreună cu Sfântul Apostol Pavel şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde‑ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde‑ţi este, moarte, boldul tău?Î (I Corinteni 15, 54‑55); „A înviat Hristos şi moarte nu mai esteÎ (Sfântul Ioan Hrisostom).

Cinstind crucea, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S‑a răstignit pe ea, pe Hristos. Mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii este tocmai cinstita Cruce. Sfinții Părinți numesc Crucea ca fiind „viața noastră“, căci, prin intermediul ei, redobândim Raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Fără Cruce, Mântuitorul Hristos nu putea să ajungă la Înviere. Nu este posibilă ziua de Paşti dacă nu trecem mai întâi prin Vinerea Patimilor. Aşa şi Mântuitorul pentru aceasta a venit, ca să ia asupră‑Şi, pe Cruce, păcatele noastre ale tuturor şi să le scoată de sub jugul diavolului, pentru ca să ne ofere Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe Cruce a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt. Învierea Sa fiind şi arvuna, sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într‑un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele, şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând‑o unealta de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S‑a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău… ”

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit‑o ca pe darul cel mai de preţ prietenilor Săi.

Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de‑a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El.

Crucea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheie prin care dobândim viaţa veşnică.

Creştinul devine purtător al Crucii din ceasul Botezului. Este chemat să ia Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdător. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat‑o cu bucurie, n‑au părăsit‑o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice, toate.
Ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în biserică. Purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. O punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire. Biserica noastră nu poate fiinţa fără Sfânta Cruce şi de aceea în tropar mărturisim: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău. 











marți, 29 martie 2016

Reforma pe şest şi noul bir în copii

Reforma pe şest şi noul bir în copii
Sursa:http://m.cotidianul.ro/article.php?id=278168

Motto: ”Vai, revizorul nostru, revizorul şcolar domnul Eminescu, a fost tras pe roată. Când vei auzi creanga trosnind, ia seama spun: e osul lui, al revizorului nostru şcolar... Minţi, şcolare, minţi, am răcnit, Eminescu a fost răstignit” (Emil Botta, ”Revizorul nostru”)

În ciuda promisiunii preşedintelui Iohannis că reforma învăţământului va fi rodul unei dezbateri publice de largă amploare şi lungă durată, ceea ce am văzut până acum au fost doar mutări făcute “pe şest”.

Astfel, recent, majoritatea care susţine guvernul Cioloş în Camera Deputaţilor a adoptat “tacit” Legea privind desfiinţarea inspectoratelor şcolare judeţene. Susţinătorii legii au explicat că inspectoratele şcolare sunt “instituţii toxice, comuniste şi corupte”.

De asemenea, pe baza unei ordonanţe guvernamentale de la începutul lunii martie, învăţământul privat va “primi finanţare de bază alocată de la bugetul de stat, prin bugetele locale, la un nivel similar celei acordate pentru învăţamântul preuniversitar de stat”. Guvernul va finanţa “cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum şi contribuţiile aferente acestora” precum şi “cheltuielile cu pregătirea profesională, cheltuielile cu evaluarea periodică a elevilor, precum şi cele pentru bunuri şi servicii”.

Cu alte cuvinte, s-au pus “pe şest”, fără dezbatere publică, premisele administrativ-financiare ale “reformării” sistemului de învăţământ românesc. Conform iniţiatorului legii privind desfiinţarea inspectoratelor şcolare judeţene, deputatul de Alba Cornel Comşa, “descentralizarea în domeniul educaţiei este absolut necesară pentru a da putere şcolilor să ia decizii [adică, de exemplu, vor avea mână liberă în privinţa materiilor lăsate, prin noile planuri-cadru ale experţilor lui Curaj, la alegerea şcolii sau chiar a elevilor, n. M.P.] şi comunităţii locale să se implice cu adevărat şi a fost cuprinsă în strategia de descentralizare, realizată de Guvern, in2006”. Concret, autorităţile locale, care deja deţin terenurile şi clădirile şcolilor, ar urma să preia şi administrarea lor, în baza resurselor proprii şi a finanţării de la minister. Directorii vor fi numiţi de consiliul de conducere al şcolii, iar inspecţiile şcolare vor fi realizate de Agenţia Română de Asigurare a Calităţii Învăţământului Preuniversitar (ARACIP).

Aşadar, în numele descentralizării şi al statului minimal, învăţământul privat va primi bani de la stat, adică se vor lua bani de la şcolile publice şi se vor da şcolilor unde merg, de exemplu, copiii parlamentarilor şi ai feluritelor soiuri de “băieţi deştepţi”. În acest fel, perpetuarea actualei oligarhii politico-financiare va fi finanţată din banul public, oricum stors şi de alte iniţiative “alternative” – alternative la lege, la bun-simţ, la valorile clasice, la modurile de viaţă tradiţionale. În acelaşi timp, şcolile publice vor fi lăsate la dispoziţia autorităţilor locale, care - deşi un număr record de primari, viceprimari şi preşedinţi de consilii judeţene sau municipale sunt arestaţi - nu sunt nici toxice, nici corupte.

Pericolele descentralizării excesive a sistemului de educaţie au fost subliniate chiar de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care, pe baza analizării testelor PISA (invocate de experţii lui Curaj pentru a cere reformarea învăţământului românesc), a constatat falimentul politicilor de descentralizare din Suedia, unde guvernul a lăsat procesul decizional în sarcina comunităţilor locale şi a şcolilor fără să construiască un sistem solid de monitorizare şi control. Acest lucru, sublinia Andreas Schleicher, directorul pentru educaţie al OCDE, a determinat şcolile să concureze pe ”piaţa” educaţiei scăzând calitatea învăţământului pentru a-şi atrage elevi.[i]

În al treilea rând, după cum arată prof. dr. Camelia Gavrilă, inspector-şef în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, modelul anglo-saxon/finlandez importat în România de legea care desfiinţează inspectoratele şcolare nu va da roade, pentru că sunt neglijate o multitudine de activităţi desfăşurate de Ministerul Educaţiei prin intermediul inspectoratelor, cum ar fi “gestionarea bazelor de date, consilierea cadrelor didactice, organizarea şi monitorizarea evaluărilor şcolare/examenelor naţionale [...] organizarea examenelor naţionale pentru elevi şi profesori, consilierea şcolilor în privinţa aspectelor juridice, administrative, manageriale”). După cum observă Camelia Gavrilă, “toate acestea necesită o cunoaştere profundă a sistemului şi o evaluare globală, o imagine de ansamblu fără de care nu pot fi luate decizii, nu se pot concepe strategii educaţionale valide la nivel judeţean şi nu se pot derula programe educationale majore”. În plus, “spre deosebire de ARACIP, care realizează evaluări instituţionale în vederea acordării acreditărilor, la 3-4 ani, inspecţia derulată prin inspectoratele şcolare este o evaluare de proces didactic, care asigură şi consilierea profesorilor debutanţi, adaptări curriculare necesare, incluzând în acelaşi timp şi inspecţiile speciale pentru gradele didactice şi pentru examenul de definitivat”.

Ce se va întâmpla de fapt va fi că, în numele descentralizării, fie va creşte numărul inspectorilor ARACIP pentru a putea face faţă numărului sporit de inspecţii pe care îl vor avea de făcut, fie nu va creşte, şi atunci şcolile vor rămâne de izbelişte din punctul de vedere al monitorizării calităţii procesului educativ. Sau, poate, ARACIP va înlocui desfiinţatele inspectorate cu o reţea proprie de inspectorate judeţene. Adică, în numele descentralizării, fie vom spori centralizarea de vreme ce vom delega controlul calităţii la Bucureşti, unde va trebui mărit şi numărul funcţionarilor de stat, fie vom demantela o instituţie de tradiţie care funcţionează (cea a inspectoratelor) pentru a o înlocui cu una populată de onegişti bugetofagi şi specialişti de azi pe mâine. Ministerul Educaţiei are şi acum departamente care se plâng că nu au oameni destui pentru a face faţă ritmului de muncă cerut de centralizarea anumitor aspecte ale sistemului de învăţământ.

Toate aceste lucruri nu au fost dezbătute pentru că legea a fost adoptată tacit. Adică fără a fi dezbătută. A fost supusă maşinii de vot şi maşina de vot a decis fericirea elevilor din România cu un nou sistem de învăţământ care să încurajeze gândirea critică, spiritul de iniţiativă, curiozitatea, spiritul antreprenorial.

Având în vedere faptul că deputatul Cornel Comşa e un obscur parlamentar ales pe listele Partidului Poporului al lui Dan Diaconescu şi devenit deputat independent din 2014, un deputat a cărui declaraţie de avere e mai lungă decât CV-ul, nu ne rămâne decât să ne întrebăm de unde a avut el capacitatea de a trece de unul singur cu legea prin Camera Deputaţilor. Poate un deputat singuratic să orchestreze o coaliţie a tăcerii ? E curioasă această lipsă de reacţia a Camerei în faţa unei legi care practic surpă unul dintre cei mai importanţi piloni ai învăţământului românesc – câţi parlamentari ştiu că Mihai Eminescu a fost revizor şcolar?

Tăcerile acestea sunt cu atât mai asurzitoare cu cât de partea reformatorilor avem de a face mai puţin cu specialişti în pedagogie şi mai mult cu “motivational speakers”, “public relations people” şi agenţi electorali deghizaţi în experţi în educaţie. O oarecare Mihaela Apetrei, care se prezintă drept “senior trainer pentru public speaking, expert în comunicare, speaker motivaţional”, ne îndeamnă, sub titlul “Legumele fierte ale literaturii române”, să scăpăm de “obsesia bolnavă” pentru Sadoveanu, să ne lepădăm de Cireşarii, de Toate pânzele sus, de Creangă, de “Mioriţa”, de “Floare albastră” şi de Coşbuc. Şi ce să le dăm în schimb elevilor de gimnaziu să citească? Păi, sugerează ea, dacă literatura română nu a produs destulă literatură pentru tineret, să le dăm copiilor literatură străină pentru “young adults”. Şi să schimbăm numele disciplinei din “literatură română” în ”literatură”.

Un alt promotor al reformei învăţământului public din România conduce o companie care oferă programe de “leadership management” şi e reprezentantul în România al unor companii globale de “motivational speakers”. De alţi reformatori cu acelaşi “background” (ca să vorbesc pre limba lor!), precum Tincuţa Apăteanu sau Marian Staş, am scris deja aici.

În SUA, “motivational speakers” sunt un fel de “televangelists”, de telepredicatori fără Dumnezeu. Sunt predicatorii sistemului, oamenii care te învaţă cum să ai succes, cum să te autohipnotizezi că ai succes, dacă nu ai, cum să-ţi fii propriul guru şi aşa mai departe. După cum ne informează chiar o agenţie de motivational speakers - da, pot fi închiriaţi cu ora -, “în vremuri grele”, corporaţiile folosesc “motivational speakers” pentru a-şi inspira angajaţii să vadă viitorul într-o lumină pozitivă, să strângă din dinţi, să stea strâns uniţi, să înţeleagă obiectivele companiei.

Mă plimbam pe străzile oraşului meu gândindu-mă unde am mai auzit o asemenea fişă a postului, când privirile mi s-au oprit asupra unei vitrine unde era expusă o carte. Cartea era una de povestioare “inspiraţionale” şi avea pe coperta a patra o bulă (“blurb”) de la un om de afaceri care povestea cum, în fiecare dimineaţă, citeşte el din carte salariaţilor pentru a-i trimite la lucru veseli şi încrezători. Mi-am amintit apoi că persoana care scrisese cartea are un tată care a fost “persoană de sprijin” a Securităţii înainte de 1989. Şi mi-am dat seama că şi securiştii erau un fel de “motivational speakers” care, în vremuri grele pentru corporaţia PCR, ne explicau cu claritate idealurile companiei, ne îndemnau să stăm strâns uniţi, să strângem din dinţi, să vedem viitorul într-o lumină pozitivă.

Cu alte cuvinte, viitorul e sumbru! Am scăpat de un soi de “motivational speakers” pentru a da de altul. Din păcate, ăştia de tip nou au pus ochiul chiar pe sistemul de învăţământ care ne-a permis să rezistăm celor de tip vechi. Din moment ce toţi aceşti experţi în vânzări se chinuie să ne demonstreze ce prost e sistemul de educaţie din România, e clar că au văzut în el o oportunitate de afaceri, că unele companii au de câştigat din ”retehnologizarea” sistemului, iar altele au de câştigat din ”retehnologizarea” copiilor. Este esenţial pentru supravieţuirea noastră personală şi naţională să rezistăm tehnicilor lor de vânzare. Pe şest. A copiilor noştri. Către corporaţii.

[i]Sweden had the highest increase in the rate of struggling math students, with an increase of almost 10 percentage points from 2003 to 2012. "It's a very sad story," Schleicher says. "The school system there has a lot of privatization going on but in a bad way." Schleicher says Sweden had devolved decision-making to schools and local communities without building oversight capacity and accountability. “This has induced new school providers to compete on services that did not relate to student learning outcomes."” http://www.usnews.com/news/best-countries/articles/2016-02-11/countries-struggle-to-help-low-performing-math-students .

marți, 16 februarie 2016

OLIMPIADA DE RELIGIE ORTODOXA


OLIMPIADA DE RELIGIE ORTODOXA 
FAZA LOCALA
20.02.2016
ORELE 10.00
SCOALA GIMNAZIALA "CONSTANTIN BRANCOVEANU" CALARASI
RESPONSABIL PROFESOR LUCA MARIUS SOFIAN
TEL: 0732 635334



OLIMPIADA DE RELIGIE ORTODOXA 
FAZA LJUDETEANA
5.03.2016
ORELE 10.00
SCOALA GIMNAZIALA "CONSTANTIN BRANCOVEANU" CALARASI
RESPONSABIL PROFESOR LUCA MARIUS SOFIAN
TEL: 0732 635334









joi, 17 decembrie 2015

Concert de colinde la Catedrala Episcopală






Concert de colinde la Catedrala Episcopală

Sursa: http://sf-esc.ro/informatii/12638-concert-de-colinde-la-catedrala-episcopala.html

Colindele româneşti au răsunat marţi, 15 decembrie 2015, în Catedrala Episcopală „Înălţarea Domnului” din Slobozia, în cadrul celei de-a opta ediţie a concertului de colinde intitulat „Hristos se naşte, slăviţi-L!”. Evenimentul a fost organizat cu binecuvântarea şi în prezenţa Preasfinţitului Părinte Episcop Vincenţiu, alături de autorităţi locale şi mulţime de credincioşi.
  Minunea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost vestită în acest an de 7 formaţii corale, printre care grupurile Protopopiatelor Slobozia, Călăraşi şi Olteniţa din cadrul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Corul Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Gură de Aur” și Corala Catedralei Episcopale.
   Elementul de noutate al acestui concert a reprezentat recitalul a două coruri parohiale, care au câștigat locul întâi pe județ la concursul „E vremea colindelor”, concurs ce se află la prima ediție. Corul „Armonia” al parohiei Grindu din Protopopiatul Urziceni a reprezentat județul Ialomița și corul parohiei „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” – Călărași din Protopopiatul Călărași a reprezentat județul Călărași.     Aceste două coruri au deschis concertul de colinde.
    Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu a vorbit credincioşilor despre tradiţia colindelor, îndemnându-i să ducă vestea cea bună și ajutorul lor, izvorât din credință și dragoste, tuturor care sunt în suferinţe şi încercări.
   La finalul concertului, toţi colindătorii şi copiii care au fost prezenţi la Catedrala Episcopală au primit daruri de Crăciun din partea Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor.
    Agenția de știri „Lăcașuri Ortodoxe” a transmis live, prin internet, tot concertul. Acesta poate fi urmărit pe întreaga rețea informațională (www.sf-esc.ro.

marți, 8 decembrie 2015

CONCERT DE COLINDE ORGANIZAT DE PROTOPOPIATUL CĂLĂRAȘI


CONCERT DE COLINDE ORGANIZAT DE PROTOPOPIATUL CĂLĂRAȘI

Sursa: http://protoieriacalarasi.ro/informatii/concert-de-colinde-organizat-de-protopopiatul-calarasi-2.html

     Cu arhiereasca binecuvântare a Preasfințitului Părinte VINCENȚIU, Episcopul Sloboziei și Călărași, Protopopiatul Călărași, vă invită cu ocazia Praznicului Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos să luați parte la Concertul de Colinde intitulat „Și Cuvântul trup S-a făcut”, Ediția a V-a, ce va avea loc în ziua de Luni, 14 decembrie 2015, ora 17:00, la Biserica „Sfânta Mare Muceniţă Anastasia” din Municipiul Călăraşi.


Ora de Religie și civilizația Decalogului


Ora de Religie și civilizația Decalogului

Sursa: http://ziarullumina.ro/ora-de-religie-si-civilizatia-decalogului-105792.html

   Genera­țiile României de mâine vor fi greu încercate de mișcările seismice ale istoriei contemporane. Cine îi pregăteș­te pe tineri pentru luptele care vor urma? În nici un caz sentimentalismul edulcorat al televiziunilor show-biz sau materialismul compulsiv dintr-un Babilon oarecare. În fața amestecului de circ ieftin şi cabaret nocturn, Evanghelia oferă tuturor pregustarea adevăratei fericiri.“

Inginerie socială și pedagogie

   Din fragedă pruncie, se dă o aspră bătălie asupra minții noastre. De la Platon la Rousseau, n-a existat filosof european care să nu-și gândească proiectul social plecând de la bazele educației: pedagogia. Crești­nismul tradițional - recunoscut prin botezul copiilor și deasa împărtășanie a noului-născut - a înțeles acest adevăr fundamental. Biserica a propus lumii adăparea întregii familii a neamului omenesc din izvorul nesecat al luminii lui Hristos.
   Nu doar adulții au nevoie de îndreptare. Restaurarea omului se face prin aducerea chipului creaturii într-o deplină asemănare cu Dumnezeu-Creatorul. Acest proces își are începutul în pântecele mamei pe care atâția și l-ar fi dorit neroditor... Dar o mamă vorbește cu pruncul său, se roagă împreună cu el, îi cultivă sensibilitatea prin murmur și cântec și îi îndreaptă pașii către grădina frumuseții. După șapte ani, însă, tutela se lărgește.
   Agenda secularistă a progresiștilor - adică a celor care urăsc predania Bisericii și care disprețuiesc memoria civilizației iudeo-creștine - se vede cel mai bine din perspectiva războaielor purtate în tranșeele nevăzute ale școlii românești. Deranjați de întâietatea naturală a părinților asupra copiilor, arhitecții noilor inginerii sociale vor să șteargă din mintea tinerelor generații orice trimitere la sfințenia creștină sau cumințenia ortodoxă. Ni se tot spune că omul emancipat al secolului XXI n-are nevoie de rugăciune, meditație, cult sau ritual. Tehnologia digitală, chipurile, va răspunde tuturor nevoilor sufletești sau trupești. Cine susține acest lucru? O mână de ideologi agresivi, incapabili să ofere măcar o definiție coerentă a conștiinței umane.
   I-am putea întreba, așadar, pe toți aceștia: de ce oare pericolul pornografiei invazive n-ar fi mai grav pentru vârsta adolescenței decât atașamentul față de credința înaintașilor? De ce într-o lume româ­nească deja răvășită de stihiile se­xualității gregare, ale traficului de carne vie, ale prostituției infantile, ale de­pendenței de droguri sau ale criminalității, n-am accepta evidentele beneficii social-ca­ritative ale cursurilor de Religie, prin care instinctele noastre animalice se îmblânzesc, iar inima ajunge luminată de speranță?

Proprietatea privată protejează libertatea de conștiință

   Printr-o exemplară mobilizare a societății civile (încurajată de ierarhii Bisericii Ortodoxe și reprezentată de un laicat matur și angajat), România este încă țara unde școlile publice dau șansa tinerilor să descopere virtutea curajului prin evocările unor vechi sinaxare; principiul demnităţii, prin paginile de istorie a rezistenței morale sub comunism; importanța înfrânării și a pazei minţii, prin descoperirea noțiunii de paideia creștină. Milioane de părinți și-au găsit un aliat pentru cei șapte ani de-acasă. Milioane de familii au consolarea existenței unui contrapunct la zgomotul deșănțat al canalelor de ştiri sau la urâțenia unor adrese de internet (cu nume vinovat și un sufix pe măsură).
   Până când va dura această normalitate? Sunt sceptic în privința viitorului. De ce? Pentru că, prin Tratatul de la Lisabona, Statul român este subordonat unor directive europene. Comisari de la Bruxelles îndrăgostiți de Hristos nu sunt prea mulți. Prin urmare, o decizie strategică pentru investitorii în educație (și pentru familiile creștine) mi se pare orientarea către învățământul privat și homeschooling (școala-acasă). Hegemonia seculară asupra vieții religioase va fi tot mai apăsătoare, așa cum ne arată ultimele decizii luate de Curtea Supremă de Justiție în Statele Unite ale Americii. Doar dreptul absolut la proprietatea privată va putea apăra, pe viitor, libertatea de conștiință a părinților și a copiilor. Bătălia continuă.

Credință și dialog

   Ne trebuie ora de Religie? Da, însă nu oricum. Părinții vlăstarelor crude ale României și-au dat acordul. Iată de ce dascălii noștri (fără de arginți...) se vor putea inspira dintr-o abordare deschisă a creștinismului - metoda dialogului socratic, foarte dragă unor apologeți de talia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (100-160 AD). Dacă teologul Antichității târzii n-a trecut nepăsător peste oferta gnosticilor, părintele Constantin Galeriu, la rândul său, n-a ocolit neliniștile Școlii de la Păltiniș și a dialogat, prin urmare, cu Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu. Ortodoxia n-are de ce să se teamă de întâlnirea cu celălalt.
   E timpul să ne reamintim faptul că, în primele secole, creștinismul n-a vorbit lumii într-un registru propagandistic, susținut printr-un exercițiu de putere sau șantaj. Oricare ar fi fost abuzurile instituțiilor eclesiastice din Evul Mediu, credința personală rămâne, astăzi, ca și pentru contemporanii lui Iisus, un eveniment ireductibil. Credința nu se rezumă la un sistem închis de propoziții1. Credința adevărată rămâne o taină născută din lupta între bine și rău, dintre adevăr și minciună. Prin harul credinței ne vindecăm de lepădarea lui Petru și depășim îndoiala lui Toma. Nici la catedră, nici la amvon, mărturisitorul tradiției ortodoxe nu va descuraja tinerii prea puțin conștienți, astăzi, de implicațiile spirituale, economice, culturale sau politice ale Crezului creștin.
   Mi-aș dori ca ora de Religie să fie cea mai apreciată între toate disciplinele școlare. De ce? Pentru că orice câmp al cunoașterii teoretice și practice a fost îmbogățit de mari slujitori ai Domnului. Dascălul va apăra nu atât preceptele unei confesiuni particulare, cât fundamentele unei lumi pe care o numim simplu: civilizația Decalogului.
   Ai la clasă niște elevi pasionați de matematici? Le poți vorbi, atunci, despre pariul geometrului mistic, Blaise Pascal (1623-1662). Întâlnești tineri iubitori ai literelor? Tezaurul patristic le oferă șansa descoperirii unor capodopere ale genului retoric: Puțul Sfântului Ioan Gură de Aur, epistolele Sfântului Grigorie de Nazianz și atâția alții. Ești elev sau profesor într-un liceu de muzică? Compozițiile lui Ioannis Koukouzelis de la Marea Lavră (Muntele Athos) sau Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), pentru a nu pomeni și „Gloria” lui J.S. Bach, justifică pledoaria evanghelică pentru frumos și armonie. Întâlnești copii dornici să-și obțină la capătul studiilor independența financiară printr-o experiență în antreprenoriat? Pilda Semănătorului sau parabola talanților îi ajută să exprime, prin toată viața lor, echilibrul biblic dintre muncă și responsabilitate, dintre bunăstare și binecuvântare.

Civilizația Decalogului împotriva barbariei

   Creştinismul este cel mai mare dar oferit lumii și proba, în acest sens, rămâne o sinteză neegalată între iubire și cunoaștere, între contemplația Mariei și acțiunea nemijlocită a Martei. Fără o teologie care a desființat idolii cetății, n-am fi înțeles astăzi că miniștrii oricărui guvern secular sunt, până la urmă, doar niște slujitori vremelnici ai poporului. Fără Revelația biblică, pecetluită cu ima­ginea Noului Ierusalim, n-am fi avut extraordinara corelație între cosmologie și arhitectură - nexus vizibil în Hagia Sophia, dar poate și la Chartres, Reims sau Durham.

 Orele de Religie trebuie să pledeze nu doar pentru apartenența la o confesiune, ci și pentru demnitatea unei civilizații aflată astăzi sub asediul nihilismului post­modern și al radicalismului islamic. Găsim artă gotică la Putna sau în Maramureş. Stilul brâncovenesc de la Horezu (1690-1693) a impus recunoașterea din partea UNESCO. În aceeași măsură, civilizația europeană n-ar fi completă fără includerea într-un patrimoniu universal a bisericilor fortificate din Transilvania (semnul europenităţii). Pretutindeni, așadar, găsim urme ale memoriei creștine.

   Toate aceste repere de inteligență și mărinimie ale lumii euroatlantice se opun barbariei. Ce înțeleg prin barbarie? De la distrugerea pădurilor din Munții Apuseni și pescuitul prin electrocutare în rezervaţii naturale până la manelizarea parcurilor din București, violul în grup la Vaslui sau eutanasia cerută cu insistență la Amsterdam. Generațiile României de mâine vor fi greu încercate de mișcările seismice ale istoriei contemporane. Cine îi pregătește pe tineri pentru luptele care vor urma? În nici un caz sentimentalismul edulcorat al televiziunilor showbiz sau materialismul compulsiv dintr-un Babilon oarecare. În fața amestecului de circ ieftin şi cabaret nocturn, Evanghelia oferă tuturor pregustarea adevăratei fericiri.
   Creștinismul ne ajută să părăsim jungla patimilor și caverna fricilor noastre pentru a păşi - prin metanoia - în tărâmul bucuriei nemincinoase şi al împăcării cu tine și cu Dumnezeu.

Notă:

1 ‑Pavel Florensky, Dogmatică şi dogmatism, trad. rom.: Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 130: „Sistemul nostru dogmatic se prezintă ca fiind plictisitor, atât de plictisitor, încât oamenii renunţă să mai polemizeze cu el.”