joi, 18 decembrie 2014

Hotărâri ale Sfântului Sinod pentru susţinerea orei de Religie în învăţământul public

Hotărâri ale Sfântului Sinod pentru susţinerea orei de Religie în învăţământul public 
Sursa: http://basilica.ro/hotarari-ale-sfantului-sinod-pentru-sustinerea-orei-de-religie-in-invatamantul-public-102838.html

Întrunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa patriarhală în zilele de 16 şi 17 decembrie 2014, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu îngrijorare de decizia discriminatorie şi umilitoare pentru ora de Religie a Curţii Constituţionale a României din 12 noiembrie 2014. În acest context, Sfântul Sinod a hotărât:
- Informarea de către Centrele eparhiale a profesorilor de religie şi a părinţilor că până la adoptarea de către Parlamentul României a unei noi forme a Legii Educaţiei Naţionale (nr. 1/2011) statutul consacrat al orei de Religie rămâne nemodificat. Profesorii de religie şi părinţii trebuie să facă publice cazurile din şcoli în care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de Religie.
- Încheierea de parteneriate între parohii şi şcoli pentru dezvoltarea cooperării cu scopul ajutorării elevilor din familii sărace sau cu risc de abandon şcolar şi pentru susţinerea şi îmbunătăţirea predării orei de Religie.
- Aprobarea iniţiativei părinţilor de înfiinţare a Asociaţiei Părinţi pentru ora de Religie (APOR), cu filiale la nivel local.
- Solicitarea de către Patriarhia Română a convocării unei întruniri extraordinare a Consiliului Consultativ al Cultelor din România pentru stabilirea unor măsuri şi acţiuni comune tuturor Cultelor în vederea susţinerii statutului actual al orei de Religie în învăţământul de Stat.
   Sfântul Sinod a hotărât cooperarea cu Ministerul Sănătăţii pentru prevenirea bolilor şi ajutorarea bolnavilor, precum şi susţinerea demersurilor Colegiului Medicilor din România pe lângă autorităţile abilitate pentru identificarea unei metode alternative ca răspuns la solicitările acelor pacienţi care din motive de conştiinţă sau religioase refuză Cardul Naţional de Sănătate.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHEI ROMÂNE

Dezbatere despre ora de religie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti

Dezbatere despre ora de religie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti
Sursa: http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/dezbatere-despre-ora-de-religie-la-facultatea-de-teologie-ortodoxa-din

La Centrul de studii şi documentare „Societate. Drept. Religie“ din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti s-a desfăşurat luni, 15 decembrie, o dezbatere despre statutul orei de religie în sistemul de învăţământ românesc, în contextul recentei decizii a Curţii Constituţionale a României privind neconstituţionalitatea a două articole din Legea învăţământului nr. 84/1995 şi Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Dezbaterea, intitulată „Învăţământul religios în şcolile publice - performanţe şi perspective“, a fost moderată de lect. dr. Laurenţiu Tănase. La întâlnire au participat pr. Aurel Mihai, asistent universitar în cadrul facultăţii şi vicar eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pr. asist. dr. Valentin Ilie, Bogdan Moroiu, consilier în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte, doctori, doctoranzi şi masteranzi în teologie. În cadrul dezbaterii au fost analizate dificultăţile predării orei de religie în învăţământul de stat, performanţele şi perspectivele religiei ca obiect de studiu, precum şi decizia Curţii Constituţionale, prin care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie. De asemenea, s-a accentuat rolul orei de religie pentru formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorilor credinţei şi ale familiei tradiţionale într-o societate marcată de fenomenul secularizării şi al indiferentismului religios. (Gheorghe-Cristian Popa)

miercuri, 17 decembrie 2014

DECIZIA CCR PRIVIND ORA DE RELIGIE. Cale libera pentru abuzurile impotriva profesorilor si elevilor/ CUM DEVINE ANTICRESTINISMUL NORMALITATE SI CREDINTA EXTREMISM

DECIZIA CCR PRIVIND ORA DE RELIGIE. Cale libera pentru abuzurile impotriva profesorilor si elevilor/ CUM DEVINE ANTICRESTINISMUL NORMALITATE SI CREDINTA EXTREMISM
 
 
  • Drum european: Decizia CCR despre ora de religie este primul pas. Spre ce?
  • În urmă cu câțiva ani eram elevă la un liceu de renume din București și, cu toate că în spațiul public nu exista o dezbatere coerentă despre ora de religie, conducerea liceului nostru a decis să facă o schimbare.
    La începutul clasei a XI-a am fost informați că, dacă vrem să continuăm studierea acestei discipline, trebuie să se strângă semnături și să depunem cereri. În timp ce elevii au început imediat să facă acest demers din proprie inițiativă, unii profesorii au încercat să-i convingă să nu semneze și să nu depună cererile respective. La început au făcut acest lucru soft, prin discuții. Când au văzut că nu reușesc, a început etapa hard, amenințări și presiuni. La asta greu rezistă un elev, așa că mulți colegi au renunțat să mai facă cerere, deși nu aveau nimic împotriva orei de religie. Pe baza puținelor cereri, conducerea liceului a spus că elevii nu doresc să studieze religie. S-au împuținat elevii care făceau religie, a trebuit să se împuțineze și profesorii care predau, așa că unii au plecat din liceu.
    Următorul pas a fost ca la orele de religie care se mai făceau să fie aduse mereu inspecții și controale. Brusc, conducerea liceului era preocupată de calitatea orei de religiei! Ei, să fim serioși, unde ne credem? Scopul era presiunea asupra profesorilor. Au mai plecat unii.
    La cei tari de cerbice comisiile și conducerea liceului au început să le acorde punctaje slabe pentru activitate sau să-i penalizeze, încât să nu mai fie eligibili pentru predarea orei de religie. Au mai plecat o serie.
    Sfârșitul a fost cel dorit de conducerea liceului: în scurt timp ora de religie a fost scoasă cu totul din programa celor patru ani de studiu și nu a mai fost reintrodusă. Probabil au avut o premoniție că viitorii boboci nu vor depune cereri să facă religie…
    Nu a fost deloc comic.
    Îmi amintesc situația unei profesoare foarte bună, ca pregătire, ca atitudine, ca mod de comunicare cu elevii, un model de comportament și în cancelarie – pe cât am aflat ca elev. A fost printre ultimii care a plecat. Dar atât a fost de umilită, încât a părăsit sistemul de învățământ pentru totdeauna. Și câtă nevoie este de profesori cu vocație, indiferent de materia pe care o predau!
    Și mai țin minte ceva, ce nu am să uit niciodată. Conducerea liceului era cea care trebuia să supravegheze armonia dintre elevi, să vegheze ca noi să nu plecăm după bac și să trântim ușa cu ură pentru locul unde am stat patru ani. Nu știu dacă unii au plecat cu ură, dar unii elevi au plecat cu o mare dezamăgire. Cei care făceau mișto de aspectele religioase și batjocoreau pe elevii care mergeau la biserică ori făceau gesturi creștine au prins aripi. Negre. Agresive. Sub acoperirea conducerii. Și nu numai ei, ci și unii profesori. Așa că la ore trebuia să-ți ții gura pe probleme de religie; în cazul în care nu o batjocoreai, desigur, că atunci erai bine văzut dacă erai cu gura mare.
    CCR a validat azi, din cel mai înalt for al justiției din România, primul pas al conducerii liceului meu. O să urmeze și validarea celorlalți pași?
    Eu nu am curajul să semnez cu numele real acest articol. Sper să se găsească alții mai curajoși decât mine care să împiedice ceilalți pași. Mai sunt BĂRBAȚI în România? Mai sunt MAME în România?
    Curtea Constituţională a decis de curând că elevii trebuie să spună când vor să participe la orele de Religie, nu când nu vor, aprobând cererea lui Emil Moise, omul care a cerut oprirea difuzării rugăciunii Tatăl Nostru de la Radio România, precum şi scoaterea icoanelor din şcoli.
    Ce spunea la vremea respectivă, pe acest subiect, Horia Roman Patapievici.
    De curînd [articolul scris în sep. 2007], Asociația “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” a cerut Societății Române de Radiodifuziune să dispună oprirea difuzării rugăciunii Tatăl Nostru, care, împreună cu Imnul Național, este transmisă la începutul și sfîrșitul programelor zilnice ale posturilor publice de radio. Motivul invocat a fost încălcarea neutralității confesionale a statului. Cu acest argument, s-ar fi putut foarte bine și interzicerea Imnului Național, deoarece acesta, numindu-se “Deșteaptă-te române”, încalcă fără echivoc neutralitatea etnică a statului român și reprezintă o clară discriminare la adresa tuturor minorităților naționale, inclusiv cea maghiară. Deocamdată, însă, obiectivul pare a fi doar creștinismul.
    În trecutul recent (noiembrie 2006), “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” și-a legat numele de campania pentru scoaterea icoanelor din școli, inițiată cu câteva luni mai devreme de un profesor de filozofie din Buzău, care reclamă autorităților publice un lucru, pentru mine, straniu: acela că fetița sa (11 ani, elevă la un liceu) suferă traume psihologice care urmare a faptului că e zilnic expusă imaginilor religioase creștin-ortodoxe. Motivul invocat de tată? Creștinismul ortodox “practică inferiorizarea femeii”, “afectează demnitatea personală a copiilor” și întreține o “atmosferă ostilă și degradantă”, care “periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Pe scurt, creștinismul ortodox ar avea asupra elevilor ca abuzul sexual.
    Această comparație nu apare în Petiția înaintată autorităților la 12 august 2006 de către profesorul de filozofie din Buzău, dar apare în mai multe rânduri expresia “abuzați”, atunci când petentul se referă la efectul avut de icoane asupra elevilor: or, întrucît petiția ne plimbă cu luxurianță pe toată harta legală a abuzurilor și discriminărilor, suntem forțați să admitem că termenul de “abuz” este, pentru eruditul autor, un terminus technicus: “abuz” și “copil” se asociază, în această literatură, numai sexual (de aceea mi-am permis asocierea). Oricum, în concepția autorului, precum și a tuturor celor care s-au asociat petiției, inclusiv a autorității numite Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (o instituție care a fost înființată de guvernul Năstase “pe șest”, fără a fi vreodată discutată oportunitatea existenței ei în Parlament, necum să se fi inițiat o dezbatere publică privind rațiunea ei de a fi), e limpede că imaginile religioase creștine îi abuzează pe copii. Pe scurt, icoanele reprezintă o instigare la ceva rău. (Semnatarii nu par să creadă că mesajele sexuale explicite ale aproape tuturor reclamelor ar dăuna elevilor, nici că vulgaritatea agresivă a majorității emisiunilor de divertisment ar constitui o problemă; ei se simt agresați de icoane, care au mesaj spiritual, care le displace, nu de vulgaritate, care are un altfel de mesaj, care însă le e pe plac, întrucît e pesemne e în deplin acord cu antropoligia lor reducționistă).
    Am dat aceste citate din Petiția care cere eliminarea icoanelor din școli (să reamintim aici că icoanele incriminate se află acolo prin decizia comună a părinților și a profesorilor, fără implicarea ministerului) pentru a sugera cititorilor că acest gen de acțiune spune prin stilistica lui mai mult decît lasă să transpară argumentarea lui. Argumentel sunt din registrul legal și retoric tipic pentru mișcările de drepturile omului din anii ’90 ai secolului trecut. Stilistica, însă, e mai mult decât evident, aparține fanatismului de totdeauna. Suntem încă relativ insensibili la acest tip de fanatism (fanatismul anticreștin, deghizat în militantism de drepturile omului), deoarece mentalul nostru asociază în mod tradițional fanatismul cu religia, iar drepturile omului cu moderația. Or, ceea ce au adus nou anii ’90 ai secolului trecut în configurarea ideologică a modernității a fost legitimarea publică a unor privilegii de atitudine pentru anumite grupuri minoritare, revendicate de activiști în numele drepturilor fundamentale ale omului. De pildă, proferarea de gesturi obscene în public e calificată, potrivit Codului penal, ca atentat la bunele moravuri. Nu și atunci cînd gesturile obscene sunt ostentativ proferate în defilările de tip “Gay Parade”: în aceste cazuri Codul penal se suspendă, pentru că persoanele gay, prin activismul care a asimilat drepturile omului cu dreptul de a fi homosexual, și-au cîștigat dreptul (de fapt, privilegiul) de a fi obscene în public, ceea ce pentru toate celelalte persoane a rămas un fapt pur și simplu penal.
    Cum se ajunge aici? Simplu: prin activismul unei minorități care militează în numele drepturilor omului după principii leniniste. Firește, nu este vorba de drepturile fundamentale ale omului, care sunt universale, ci de anumite privilegii de atitudine, discriminatorii în sens invers, care sunt băgate pe gîtul majorităților, spre culpabilizarea colectivă, cu ajutorul unui sofism de tipul următor: acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; nu îș acceptați, declarăm război, pentru că violați drepturile omului. Astfel, o atitudine marginală (pentru o stare dată a societății) este promovată ca trebuind obligatoriu să devină centrală; majoritățile cedează șantajului emoțional, eliberează centrul, iar în golul astfel creat se instalează, triumfătoare, atitudinea marginală.
    În cazul acestei acțiuni susținute anul trecut de “Solidaritatea pentru libertatea de conștiință” (înlăturarea icoanelor) toate datele stilistice trădează fanatismul. Numai fanaticul reacționează intolerant la simbolurile unei religii care nu este a lui. Numai un fanatic (anticreștin) își poate imagina că imaginea Maicii Domnului întreține o “atmosferă ostilă și degradantă”, și că poate avea drept mesaj subliminal “inferiorizarea femeii”. Numai un anticreștin fanatic poate susține că vederea unei icoane că vederea unei icoane “afectează demnitatea personală a copiilor” și că religia creștină “periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Aceste afirmații nu trebuie combătute, pentru că falsitatea lor istorică, psihologică și socială este totală. Nu poți combate, de pildă, afirmația cuiva care susține că studiul matematicilor prostește ori că logica îngrădește libertatea de gîndire. Neavînd riguros nici un sîmbure de adevăr, aceste afirmații nu pot fi combătute. Singurul lucru care poate fi combătut este pretenția aflată în spatele lor, anume aceea că psihologia din care ele emană ar fi neutră și descriptivă, adică normală. Ei bine, nu e. Psihologia din care emană acest tip de repulsii compulsive este a fanaticului, iar fanatismul, el, trebuie combătut ca periculos pentru pacea socială.
    După ce a bifat anul trecut acțiunea “jos icoanele”, anul acesta “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” se ocupă de acțiunea “jos rugăciunea Tatăl Nostru”. Scopul, probabil, este eliminarea sistematică a tuturor simbolurilor creștine din spațiul public.Nu le reproșez acțiunea (anticreștinii sunt liberi să fie anticreștini), le contest însă camuflajul, pentru că își maschează anticreștinismul într-o retorică de tip drepturile omului, ceea ce constituie o fraudă. Căci această asociație nu militează pentru libertatea de conștiință (ceea ce ține de drepturile fundamentale ale omului), ci de libertatea de conștiință împotriva creștinismului (ceea ce face din ea o sectă parareligioasă între multe altele).
    În vechime, centrul era fixat prin afirmația “Dumnezeu există”, iar opoziția extremistă prin constatarea “Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu» Stricatu-s-au oamenii și urîți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul (Psalmul 13,I). Afirmația “Dumnezeu există” era considerată neutră și normală, iar negarea ei, “Nu este Dumnezeu”, era considerată nu doar greșită, nu doar extremistă, ci nenaturală? adică rezultatul unui proces teoretic de falsificare și distorsionare a realității (noi am spune “de natură ideologică”).
    ASTĂZI, lucrurile s-au inversat. Poziția “Nu este Dumnezeu” s-a impus deja în societățile secularizate din Occident ca fiind, ea, neutră și, deci, normală ? ceea ce înseamnă că e singura poziție de la sine înțeleasă, care nu are nevoie de o explicație pentru a fi înțeleasă. A devenit un dat, cum înainte un dat fusese afirmația contrară. Perspectiva afirmației “Nu este Dumnezeu” a ajuns să definească azi normalitatea publică și în funcție de ea se stabilește atît conținutul toleranței, cît și limitele ei. Dimpotrivă, afirmația “Dumnezeu există” a ajuns să fie percepută ca partizană, potențial extremistă și rezultatul unei construcții teoretice ideologizate.
    La noi, toată strădania unor asociații precum “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” este să prezinte intoleranța față de simbolurile creștin-ortodoxe ca fiind neutralitate. Or, cum poți să faci niște oameni normali să priceapă intoleranța ca fiind neutralitate? Într-un singur fel: redefinind poziția centrală. Adică deplasînd sistemul de referință în așa fel încît atitudinea de excludere a creștinismului să ajungă centrală în raport cu valorile spațiului public, iar intoleranța față de creștinism să poată apărea ca fiind o veritabilă neutralitate. Consecința imediată a aceste “deplasări de sistem de referință” va fi ca simpla prezență a simbolurilor creștine în spațiul public să apară ca fiind un abuz. În acest mod, apărătorii păstrării în spațiul public a simbolurilor care în mod normal, potrivit tradiției, se află deja acolo vor putea fi prezenați ca extremiști, fanatici, adversari ai egalității de tratament și dușmani au drepturilor omului. Adică o mistificare de proporții.
    Metoda de acțiune publică este deja verificată. Asociațiile de tipul “Solidarității pentru libertate de conștiință” vor șantaja instituțiile noastre oportuniste și corupte cu “drepturile omului” și cu “legislatia europeană”, folosind sofismul care deja a funcționat în Occident, în practica minorităților leniniste: dacă acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; dacă nu îl acceptați, vă denunțăm Europei, cu argumentul că încălcați drepturile omului. Vor încerca, altfel spus, să redefinească neutralitatea ca decurgînd din ateism, iar extremismul din credință.
    Așa se face legitimarea publică a anticreștinismului: cu ajutorul acestui mecanism de punere a opiniei publice, prin manipularea insituțiilor, în fața faptului împlinit; și cu evitarea totală a dezbaterii publice, pe care, în bătălia substituirii creștinismului cu anticreștinismul, asociațiile anticreștine ar pierde-o cu siguranță. Ideea este să ne prefacem că suntem democrați pentru a ocoli cel mai bine democrația.
    Articol publicat în numărul 9 (36), din septembrie 2007, al revistei Idei în Dialog, preluat de AICI.

    Nota noastra:

    Articolul lui Patapievici, cum s-a precizat, a fost scris in 2007. Astazi, cand la initiativa aceluiasi “fanatic”, CCR a decis intr-un sens care, aparent, atenteaza la un drept fundamental reprezentat de “ora de religie”, HRP nu a mai reiterat nimic din pozitia sa. Desi s-a intamplat exact ceea ce descria cu precizie, pe atunci: institutii “oportuniste” si “corupte” santajate de activisti anticrestini si fortate, cel mai probabil, de “partenerii euro-atlantici”, au luat decizii prin care “pozitia centrala a fost redefinita total”. Acum nu mai trebuie sa depui cerere pentru ca religia sa nu fie materie de invatamant pentru copilul tau, ci trebuie sa se faca, probabil, invers: sa depui cerere ca sa aiba dreptul copilul tau la educatie religioasa. Pe plan simbolic, anticrestinismul, mai precis, anti-ortodoxia fortelor care lucreaza in acest sens, castiga teren, castiga institutii strategice si incepe sa defineasca excluderea BOR din politica, social, educatie, cultura, ca normalitate, iar prezenta ei in toate acestea drept “Ev Mediu”, “obscurantism”, “fundamentalism”.

    ORA DE RELIGIE. “Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o AMPUTARE pentru copiii acestui neam”

     
    Augustin Paunoiu: Ora de religie, încotro?
    Sunt unii, scria Simion Mehedinţi în prefaţa cărţii „Poţi fi om deplin fără să fii creştin?“ apărută în 1923, care au cerut eliminarea educaţiei religioase din şcoală, fără să ia în seamă că rolul precumpănitor al marilor popoare în istoria modernă s-a sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieţii lor.Din conştiinţa creştinilor anglo-saxoni a izvorât marea revoluţie engleză care a dăruit Europei cel dintâi model de stat constituţional. Sub Cromwell s-a hotărât cine va avea întâietate între popoare: care neam va întemeia cel mai mare imperiu colonial şi care limbă europeană va ajunge mai răspândită pe faţa pământului. Mai târziu, adaugă profesorul Mehedinţi, când şi-au făcut şi francezii socoteala istorică a vieţii lor, în marea revoluţie de la 1789, punctul de plecare n-a mai fost religia, ci filosofia, Contractul social, Drepturile omului şi alte idei de un interes prea relativ (care au sporit scepticismul şi au zguduit mereu statul, secând puterea de viaţă a marelui popor francez).
    În sfârşit, în vremurile noastre, îşi continuă ilustrul pedagog pledoaria sa, revoluţia rusească, lipsită nu numai de religie, ci şi de filozofie, a dus o vastă împărăţie la fărâmare, anarhie şi nihilism, cum duc toate mişcările pornite dintr-o concepţie pur materialistă a vieţii. Întorcându-se către români, Simion Mehedinţi se întreabă retoric: mai păstrează acest popor simţul pentru cele eterne? Sau în loc de a-şi mai face socoteli cu veşnicia şi a-şi măsura preţul vieţii în raport cu înalta concepţie a datoriei ,va luneca şi el în scepticism şi vulgaritate?
    Creştinismul a ridicat mereu pe om peste nivelul totdeauna şovăitor al judecăţilor legate de relativitatea intereselor trecătoare, fiindcă el nu este o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până astăzi şi cea mai sigură temelie pentru progresul individual şi naţional.
    „Încredinţat că timpul de faţă are o însemnătate unică în toată desfăşurarea vieţii poporului român, ştiind că toată semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată şi că viaţa modernă fără populaţie deasă este cu neputinţă, iar sporul demografic şi economic este imposibil dacă sufletul nu este sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care licăreşte în zarea eternităţii, mi-am dat seama că poporul român trebuie îndrumat mai mult ca orişicând spre o educaţie religioasă. Aceasta este numaidecât necesar pentru igiena lui morală şi e o condiţie indispensabilă pentru progresul statului“.
    Acestea erau ideile care animau mintea şi inima marelui pedagog român.
    Există şi azi intelectuali care gândesc asemenea lui Simion Mehedinţi, dar care nu sunt ascultaţi sau, poate, nu sunt aşa de curajoşi în a spune ce cred. Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o amputare pentru beneficiarii ei, copiii acestui neam.
    Familia, şcoala sunt cele care investesc în ei. Să fie exclusă Biserica? Pe ce considerente? Ce feedback vom avea de la nişte copii pentru care Hristos şi învăţătura Lui nu înseamnă nimic, fiindcă nici nu au auzit de ele? Vrem să creştem amorali şi indiferenţi sau oameni morali, pentru care valorile creştine sunt adevărate repere? Ceea ce comunismul a ajuns să impună cu sila, distrugând vieţi şi vrând parcă să închidă cerul pentru generaţiile „omului nou“, se face acum, sub ochii noştri, cu un duh care, în esenţă, vrea acelaşi lucru.
    Nu cred că e necesar să ne întoarcem la perioada când Biserica era interzisă, iar învăţământul religios de stat era sugrumat de comunişti. Au fost de ajuns 50 de ani. O vedem bine. Nici acum nu ne-am revenit încă.
    Şcoala de astăzi face multă instrucţie, peste 90%, şi foarte puţină educaţie. Dintre disciplinele care fac educaţie, religia este principala, apoi dirigenţia, deşi, să o recunoaştem, în locul ei de multe ori se fac discipline din curriculum de bază, şi cam atât. Despre necesitatea unei educaţii religioase în şcoală, despre scopul educaţiei şi lipsurile şcolii româneşti am vorbit cu profesorul de psihologie Florin Micu.
    [...] Care ar fi deci finalitatea edu­caţiei?
    În chiar Legea educaţiei din Ro­mânia scrie aşa: „Şcoala trebuie să formeze o personalitate au­tonomă şi creativă“. Or, dacă ne uităm la absolvenţi, numai pe­r­sonalităţi autonome şi crea­ti­ve nu sunt. Autonomia se re­fe­­ră aici la capacitatea de a a­le­ge şi de a fi pe propriile picioa­re, de a avea un echilibru sufle­tesc, o armonie între toate di­men­siunile personalităţii. E foar­te important acest concept de dimensiune a personalităţii. A­mericanii prin anii 2000 şi-au pus problema unei individuali­zări a instruirii şi a educaţiei în con­textul noilor provocări teh­no­logice, culturale şi sociale. Aşa a luat naştere teoria inteli­gen­ţelor multiple a lui Howard Gardner. El şi-a dat seama că în procesul educaţiei e nevoie de diferenţiere, de capacitatea de individualizare şi diferen­ţie­re a educaţiei. Ce vrea să spu­nă Gardner? Că în şcoală trebuie să ne adaptăm la nivelul per­sonalităţii fiecăruia, nu el, co­pilul, să se adapteze la un anumit conţinut, la un volum de informaţii.
    Cum stă România la capito­lul educaţie?
    Noi, românii, stăm extrem de deficitar cu două elemente: cu formarea personalităţii din per­spectiva educaţiei, a for­mă­rii personalităţii ca întreg, format din educaţia morală, sufle­teas­că, educaţie bazată pe un pattern cultural şi normativ spe­cific societăţii în ansamblul ei dat şi a individului purtător de valori. În România, şcoala nu-l învaţă pe elev să respecte re­gulile, normele. Pe de altă par­te, nu vi se pare ciudat că ştim foarte multe din ce anume sun­tem făcuţi, biologia, geneti­ca ne dau foarte multe infor­ma­ţii, dar ştim foarte puţin cine sun­tem? Avem probleme cu for­ma­rea identităţii ca persona­lităţi atât în şcoală, cât şi în familie.
    Or, e interesant că doar edu­ca­ţia religioasă creează acea for­mă de împlinire spirituală. Şcoa­la poate şi trebuie să de­vi­nă un model al unei naşteri spi­ri­tuale. E adevărat, e nevoie de mul­tă implicare. Mă gândesc, de la cercetarea ştiinţifică pentru domeniul educaţiei până la in­stituţii care să susţină pro­iec­te bazate pe o naştere spiri­tu­­ală a personalităţii. Vedem cum omul modern este gol pe di­năuntru. El a rupt legătura cu tradiţia. Îmi place să spun, de­şi este un adevăr la care n-aş fi vrut să ajungem, că identita­tea unei generaţii se termină oda­tă cu acea generaţie. De ce? Pen­tru că a rupt legătura cu tra­diţia. Nu mai există conti­nu­i­tate, o permanentizare valo­ri­­că. Sistemele de valori atât in­dividuale, cât şi sociale sau co­munitare sunt într-o bulversare totală.
    Ne-am înecat într-o „refor­mă“ fără sfârşit…
    Da, suntem într-o reconfigu­ra­re permanentă. Deşi vorbim de un model al creaţiei divine, ob­serv astăzi că legea care do­mi­nă este cea a hazardului. Ştiţi ce înseamnă asta, cuvântul hazard, la origine? Înseam­nă joc de zaruri. Adică suntem la latitudinea unui destin, a u­nei relativităţi maxime. O per­so­­nalitate formată fără repere, mo­rale, religioase, sociale, este sor­tită eşecului, neadaptării, bul­versării pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, nu. Pe ter­men scurt, energia psihică, an­turajul, modul de abordare a pro­blemelor imediate acoperă a­ceastă carenţă. Uitaţi-vă cât de repede şi uşor se consumă in­formaţia în mass-media unde sen­zaţionalul face furori. Dar ea nu are consistenţă, nu e de du­rată. Asta înseamnă că mo­de­­lul respectiv este nociv.
    Se va accentua în şcoală în­ţe­­legerea valorilor spiritu­al­e?
    Nu, din păcate. Pentru că nu va mai avea cine. Spuneam mai de­vreme că odată cu elimi­na­rea educaţiei religioase sau în lip­sa educaţiei spirituale, cea în care lucrează Duhul Sfânt, Dum­nezeu, sfinţii şi comunita­tea întreagă, apar şi secolul XX este un exemplu mai mult de­cât grăitor, ideologiile.
    Practic, ceea ce se întâmplă a­cum se petrecea înaintea celor do­uă războaie mondiale. Ele au a­vut la bază dezvoltarea, pro­iec­tarea unor ideologii. Acolo un­de nu există valoare spiri­tu­a­­lă autentică, se naşte o ideologie. Astăzi putem vorbi despre un sectarism ideologic, de un mo­zaic ideologic. Foarte multe for­me de ideologizare avem. In­clud aici partea de marketing, de piaţă. Mă gândesc la consu­mis­mul imediat sau cel simbo­lic.
    Spuneam că educaţia spiri­tu­­ală formează personalitatea, iar fiecare tânăr, practic, este un purtător al valorilor spiritu­a­le pentru toată viaţa. Dacă nu le formezi de la o vârstă fra­ge­dă, s-ar putea mai târziu, şi nu vreau să intru aici în formele de explicare psihologică, să fie prea târziu. Adică să nu mai ai ca­pacitatea să asimilezi anu­mi­­te informaţii într-o relevanţă a­decvată. Le poţi lua doar ca pe niş­te informaţii, dar nu mai absorbi ca un burete, nu-ţi mai cre­ezi nevoia de spiritualitate. E doar informaţie. E un lucru foar­te sensibil aici. Dacă nu sun­tem capabili să-l înţelegem, ră­mânem prizonierii unor ideo­lo­gii, unor mesaje pervertite, ca­re aparent sunt foarte ispititoare, dar în străfundurile lor sunt nocive.
    Ce rol are tradiţia în educa­ţie?
    Cred că tradiţia şi inovaţia sau creativitatea sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi personali­tăţi. Nu poţi să mergi numai pe tra­diţie, nici numai pe inovaţie, pe tehnologizare. Pentru că a­ceas­­ta este un tip de educaţie ba­­zat pe mijloc, nu pe scop. Şi şcoa­­la în întregul ei proiec­tea­ză un curriculum bazat mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică de­cât pe cunoaşterea personali­tă­ţii.
    Or, ce ne spunea Socrate? Cu­noaşte-te pe tine însuţi! Foar­te puţini sunt cei care fac a­ceastă educaţie, deşi nevoia e­xis­tă. Elevii nu au către cine să se îndrepte. Mai sunt psihologi în şcoală, preoţi dispuşi să co­mu­­nice. Există, dar nu acoperă ne­voia. Sunt mulţi care au a­ceas­tă nevoie, dar nu ştiu să şi-o exprime, să şi-o satisfacă. Ce­ea ce nu este un lucru normal.
    Cum credeţi că poate sprijini in­telectualitatea româneas­că misiunea Bisericii în so­cie­­ta­te?
    Da. Aceasta este o problemă in­teresantă pe care Biserica ca in­stituţie ar trebui să o ia în con­siderare. Am predat filozo­fie câţiva ani şi una din temele dragi mie este cea referitoare la Ru­gul Aprins de la Mănăstirea An­tim. Cunoscându-l şi pe ar­hi­­­mandritul Paulin Lecca, dar ci­tind şi cartea părintelui An­drei Scrima despre Rugul A­prins, am dezbătut această te­mă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Problema a fost pusă nu de mine, ci de elevi. De ce nu e­xistă o colaborare mai strânsă în­tre intelectuali şi Biserică? În mod natural omul este legat de Dum­nezeu, or, prin cunoaştere re­alizată prin şcoală, elevul va de­veni partenerul unui model e­xistenţial absolut. Este o „in­ves­­tiţie“ în ceea ce am numit naş­terea spirituală prin insti­tu­ţia educaţională.
    Elevii şi-au dat seama că mari personalităţi ale culturii ro­­mâne, Vasile Voiculescu, San­du Tudor, Alexandru Miro­nes­cu, con­stituiau un grup cu un tip de cu­noaştere spirituală, dar şi şti­in­ţifică. Este nevoie de o relaţie şi o comunicare mai strân­să în­tre intelectuali şi Biseri­că.
    Care ar fi minusul cel mai ma­re al şcolii româneşti?
    Şcoala are un mare handicap. Handicap ca limită, ca lip­să. Nu se apleacă către cunoaş­te­rea per­sonalităţii elevului. Pro­fe­so­rii nu-şi cunosc elevii, nu se a­pli­că asupra nevoilor lor, calită­ţi­lor, defectelor sau a si­tuaţiilor prin care trec. Îi ce­rem elevului in­formaţia înapoi, dar nu-l în­tre­băm niciodată cine este cu a­de­vă­rat, deşi el ar vrea să răs­pun­dă cine este. E­xis­tă în psihologie o metodă ca­re se cheamă CSE (Cine sunt eu?). La studenţi, ani întregi le dau la începutul întâl­ni­rii noas­tre acest test. Pe o foa­ie A4 răs­punzi la întrebarea „ci­ne sunt eu?“, cel în cauză. Ştiţi ce greu e să dea un răspuns? Pen­­tru că studentul trebuie să facă o descriere, să verbalizeze, să con­ştientizeze cu adevărat ci­ne es­te. Există într-adevăr şi o me­­todologie de evaluare, adică poţi face un profil psihologic în func­ţie de tipul de răspuns. Poa­te fi vorba de eu material, eu spi­ri­tual, eu profesional, eu identitar ş.a.m.d.
    E nevoie foarte mare de cu­noaş­tere de sine, dar ea trebuie să fie sprijinită. Tinerii nu ştiu la ce porţi să bată. Unii bat la por­­ţile cele bune. Dar sunt mulţi care bat la alte porţi şi ca­re din nişte copii foarte buni o pot lua pe căi greşite. Şi e pă­cat. E vor­ba de consum de alcool, de dro­guri. De unde toate as­­tea? Pentru că nivelul de stres este aşa de mare, vorbeam de 10 ore pe zi, încât e ne­voie de re­fulare, de o des­căr­ca­re, de o re­laxare-odih­nă. Or, ti­ne­rii, ca să compenseze, merg în­tr-o dis­co­­tecă, unde muzica e a­tât de ta­re, decibelii sunt atât de înalţi, încât pe ei nu-i intere­sea­­ză. Intră în hipnoză colecti­vă. Vor să evadeze într-o altă lu­me şi nu conştienti­zează cât de mult rău le fac distracţiile ne­po­tri­vite. La cabinetul de psi­ho­lo­gie veneau tineri care-mi spu­neau că lunea şi mar­ţea sunt foarte obosiţi după o sâm­bă­tă şi o duminică când se du­ceau la dis­cotecă sau în club. De ce? Ni­ve­lul de atenţie, ni­ve­lul de me­mo­rie, cel de procesa­re al infor­ma­ţiei erau vizate în mod critic. Chiar dacă devenise o obiş­nu­in­ţă pentru ei şi nu se resimţea ime­diat, pe termen lung, am­pren­­ta negativă îşi va vă­di prezenţa.
     
     
     

    marți, 16 decembrie 2014

    O personalitate fără repere este sortită eșecului

    „O personalitate fără repere este sortită eșecului“
    Sursa: http://ziarullumina.ro/interviu/o-personalitate-fara-repere-este-sortita-esecului

    Şcoala de astăzi face multă instrucţie, peste 90%, şi foarte puţină educaţie. Dintre disciplinele care fac educaţie, religia este principala, apoi dirigenţia, deşi, să o recunoaştem, în locul ei de multe ori se fac discipline din curriculum de bază, şi cam atât. Despre necesitatea unei educaţii religioase în şcoală, despre scopul educaţiei şi lipsurile şcolii româneşti am vorbit cu profesorul de psihologie Florin Micu.
     
    Domnule profesor, ce în­seam­nă instrucţie şcolară şi ce presupune educaţia?
    Prima are în vedere trans­mi­­te­rea şi asimilarea de infor­ma­ţie. Iar educaţie înseamnă for­ma­rea personalităţii în în­tre­gul ei. Ea nu apelează doar la pro­ce­sarea de informaţii, doar la in­telect. Din punctul meu de ve­de­re, şcoala româ­neas­­că face o e­ducaţie destul de pri­mitivă, care aproape distru­ge psihicul ele­vilor. Să mă explic.
    Prin 1998-1999 am fost mar­to­­rul unei cercetări de psihologie a educaţiei prin care a fost de­monstrat că volumul de in­for­­maţie pe care trebuie să-l a­si­mileze elevii şi nivelul de ab­stra­c­tizare sunt în medie de 2,5-3 ori mai mari raportat la vâr­sta biologică. Adică un copil de clasa a VII-a face materie a­tât la nivelul conţinutului, cât şi la nivelul capacităţii de pro­ce­sare, de înţelegere ca pentru cla­­sa a IX-a sau a X-a. Plastic re­­prezentând, e cam şi cum i-am cere unui om să meargă cu un sac de ciment în spate mai mulţi kilometri. Nu e posibil.
    Să ne gândim cât timp pe­tre­­ce elevul stând la şcoală. Ele­vul stă şase ore pe zi în ban­că, dacă vrea să fie cât mai res­pon­sabil cu putinţă, mai petre­ce încă patru ore cu învăţatul a­casă sau la bibliotecă. Or, 10 ore de muncă intelectuală zilnic este enorm. Asta ce înseam­nă? Înseamnă un nivel de stres şi un consum de energie psihică atât de mari, încât puţin câte pu­ţin, în 12 ani de studiu, co­pi­lul, viitorul adult, ajunge să nu mai aibă acea personalitate capabilă să se adapteze nici pro­fe­­sional, nici social, nici acade­mic. Practic avem de-a face cu nişte absolvenţi obosiţi, ne­a­dap­taţi social şi chiar profesio­nal.
     
    Avem deci nevoie de o in­struc­ţie echilibrată. Cum o pu­tem dobândi?
    Există o concepţie în pedago­gie numită esenţialistă. Pro­ble­ma cea mai spinoasă a şcolii ro­mâ­neşti este cea a programelor şco­lare. Sunt mult prea încăr­ca­te, trebuie să ne gândim la pro­iectare curriculară bazată pe esenţializarea şi simplifica­rea atât a nivelului de transmi­te­re, a volumului de informaţie, cât a adaptării nivelului de abs­­tractizare a informaţiei la vâr­sta celui căruia i se adre­sea­ză. Există un mare psiholog rus care, deşi a trăit numai 39 de ani, L. Vîgotski, a dezvoltat o teorie importantă pentru de­sig­­nul curricular, şi anume este vor­ba de teoria zonei proxime dez­voltări. Vîgotski definea zo­na proximei dezvoltări ca fiind dis­tanţa dintre nivelul de dez­vol­­tare actual, aşa cum este de­ter­­minat de rezolvarea inde­pen­­dentă de probleme, şi ni­ve­lul dezvoltării potenţiale, aşa cum este determinat prin rezol­va­re de probleme sub îndruma­rea profesorului sau a unor co­legi cu competenţe generale şi spe­cifice peste medie. Adică, este important să adaptăm ni­ve­lul de transmitere şi de com­ple­­xitate a informatiei la nive­lul de vârstă, aceasta însemnând ca cerinţele să fie uşor mai mari dacă ne raportăm la vâr­sta biologică. Acest interval poa­te fi de la şase luni la un an ma­ximum, dar nu cu trei, patru ani, cum este cazul pentru curri­­­cula naţională.
    Să ne gândim la disciplina is­torie, unde sunt sute de infor­ma­ţii, date istorice pe care co­pi­lul trebuie să le înmagazineze. As­ta practic îl demotivează pe co­pil şi, în loc ca el să-şi imagi­ne­ze cum a fost bătălia de la Mă­răşeşti, trebuie să-i dai o mul­ţime de informaţii cu caracter statistic, care sunt goale de con­ţinut. Nu mai este un sistem de educaţie viu, bazat pe o cul­tură vie, acesta nu este ceea ce grecii denumeau paideia. E­le­­vilor trebuie să le placă să mear­­­gă la şcoală, şi nu să con­si­­de­re acest fapt o corvoadă. Tre­­buie să fim foarte atenţi la for­ma­­rea motivaţiei învăţării. În şcoa­lă nu suntem destul de con­ştienţi de importanţa pe care o au mo­ti­­vaţia, afectivita­tea, vo­in­­ţa sau alte procese psihice. Este o li­mită mare a şcolii ro­mâ­neşti. Dar cred că cea mai mare pro­ble­­mă este faptul că das­călii nu-şi cunosc propriii elevi.
     
    Care ar fi deci finalitatea edu­caţiei?
    În chiar Legea educaţiei din Ro­mânia scrie aşa: „Şcoala trebuie să formeze o personalitate au­tonomă şi creativă“. Or, dacă ne uităm la absolvenţi, numai pe­r­sonalităţi autonome şi crea­ti­ve nu sunt. Autonomia se re­fe­­ră aici la capacitatea de a a­le­ge şi de a fi pe propriile picioa­re, de a avea un echilibru sufle­tesc, o armonie între toate di­men­siunile personalităţii. E foar­te important acest concept de dimensiune a personalităţii. A­mericanii prin anii 2000 şi-au pus problema unei individuali­zări a instruirii şi a educaţiei în con­textul noilor provocări teh­no­logice, culturale şi sociale. Aşa a luat naştere teoria inteli­gen­ţelor multiple a lui Howard Gardner. El şi-a dat seama că în procesul educaţiei e nevoie de diferenţiere, de capacitatea de individualizare şi diferen­ţie­re a educaţiei. Ce vrea să spu­nă Gardner? Că în şcoală trebuie să ne adaptăm la nivelul per­sonalităţii fiecăruia, nu el, co­pilul, să se adapteze la un anumit conţinut, la un volum de informaţii.
     
    Cum stă România la capito­lul educaţie?
    Noi, românii, stăm extrem de deficitar cu două elemente: cu formarea personalităţii din per­spectiva educaţiei, a for­mă­rii personalităţii ca întreg, format din educaţia morală, sufle­teas­că, educaţie bazată pe un pattern cultural şi normativ spe­cific societăţii în ansamblul ei dat şi a individului purtător de valori. În România, şcoala nu-l învaţă pe elev să respecte re­gulile, normele. Pe de altă par­te, nu vi se pare ciudat că ştim foarte multe din ce anume sun­tem făcuţi, biologia, geneti­ca ne dau foarte multe infor­ma­ţii, dar ştim foarte puţin cine sun­tem? Avem probleme cu for­ma­rea identităţii ca persona­lităţi atât în şcoală, cât şi în familie.
    Or, e interesant că doar edu­ca­ţia religioasă creează acea for­mă de împlinire spirituală. Şcoa­la poate şi trebuie să de­vi­nă un model al unei naşteri spi­ri­tuale. E adevărat, e nevoie de mul­tă implicare. Mă gândesc, de la cercetarea ştiinţifică pentru domeniul educaţiei până la in­stituţii care să susţină pro­iec­te bazate pe o naştere spiri­tu­­ală a personalităţii. Vedem cum omul modern este gol pe di­năuntru. El a rupt legătura cu tradiţia. Îmi place să spun, de­şi este un adevăr la care n-aş fi vrut să ajungem, că identita­tea unei generaţii se termină oda­tă cu acea generaţie. De ce? Pen­tru că a rupt legătura cu tra­diţia. Nu mai există conti­nu­i­tate, o permanentizare valo­ri­­că. Sistemele de valori atât in­dividuale, cât şi sociale sau co­munitare sunt într-o bulversare totală.
     
    Ne-am înecat într-o „refor­mă“ fără sfârşit…
    Da, suntem într-o reconfigu­ra­re permanentă. Deşi vorbim de un model al creaţiei divine, ob­serv astăzi că legea care do­mi­nă este cea a hazardului. Ştiţi ce înseamnă asta, cuvântul hazard, la origine? Înseam­nă joc de zaruri. Adică suntem la latitudinea unui destin, a u­nei relativităţi maxime. O per­so­­nalitate formată fără repere, mo­rale, religioase, sociale, este sor­tită eşecului, neadaptării, bul­versării pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, nu. Pe ter­men scurt, energia psihică, an­turajul, modul de abordare a pro­blemelor imediate acoperă a­ceastă carenţă. Uitaţi-vă cât de repede şi uşor se consumă in­formaţia în mass-media unde sen­zaţionalul face furori. Dar ea nu are consistenţă, nu e de du­rată. Asta înseamnă că mo­de­­lul respectiv este nociv.
     
    Se va accentua în şcoală în­ţe­­legerea valorilor spiritu­al­e?
    Nu, din păcate. Pentru că nu va mai avea cine. Spuneam mai de­vreme că odată cu elimi­na­rea educaţiei religioase sau în lip­sa educaţiei spirituale, cea în care lucrează Duhul Sfânt, Dum­nezeu, sfinţii şi comunita­tea întreagă, apar şi secolul XX este un exemplu mai mult de­cât grăitor, ideologiile.
    Practic, ceea ce se întâmplă a­cum se petrecea înaintea celor do­uă războaie mondiale. Ele au a­vut la bază dezvoltarea, pro­iec­tarea unor ideologii. Acolo un­de nu există valoare spiri­tu­a­­lă autentică, se naşte o ideologie. Astăzi putem vorbi despre un sectarism ideologic, de un mo­zaic ideologic. Foarte multe for­me de ideologizare avem. In­clud aici partea de marketing, de piaţă. Mă gândesc la consu­mis­mul imediat sau cel simbo­lic.
    Spuneam că educaţia spiri­tu­­ală formează personalitatea, iar fiecare tânăr, practic, este un purtător al valorilor spiritu­a­le pentru toată viaţa. Dacă nu le formezi de la o vârstă fra­ge­dă, s-ar putea mai târziu, şi nu vreau să intru aici în formele de explicare psihologică, să fie prea târziu. Adică să nu mai ai ca­pacitatea să asimilezi anu­mi­­te informaţii într-o relevanţă a­decvată. Le poţi lua doar ca pe niş­te informaţii, dar nu mai absorbi ca un burete, nu-ţi mai cre­ezi nevoia de spiritualitate. E doar informaţie. E un lucru foar­te sensibil aici. Dacă nu sun­tem capabili să-l înţelegem, ră­mânem prizonierii unor ideo­lo­gii, unor mesaje pervertite, ca­re aparent sunt foarte ispititoare, dar în străfundurile lor sunt nocive.
     
    Ce rol are tradiţia în educa­ţie?
    Cred că tradiţia şi inovaţia sau creativitatea sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi personali­tăţi. Nu poţi să mergi numai pe tra­diţie, nici numai pe inovaţie, pe tehnologizare. Pentru că a­ceas­­ta este un tip de educaţie ba­­zat pe mijloc, nu pe scop. Şi şcoa­­la în întregul ei proiec­tea­ză un curriculum bazat mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică de­cât pe cunoaşterea personali­tă­ţii.
    Or, ce ne spunea Socrate? Cu­noaşte-te pe tine însuţi! Foar­te puţini sunt cei care fac a­ceastă educaţie, deşi nevoia e­xis­tă. Elevii nu au către cine să se îndrepte. Mai sunt psihologi în şcoală, preoţi dispuşi să co­mu­­nice. Există, dar nu acoperă ne­voia. Sunt mulţi care au a­ceas­tă nevoie, dar nu ştiu să şi-o exprime, să şi-o satisfacă. Ce­ea ce nu este un lucru normal.
     
    Cum credeţi că poate sprijini in­telectualitatea româneas­că misiunea Bisericii în so­cie­­ta­te?
    Da. Aceasta este o problemă in­teresantă pe care Biserica ca in­stituţie ar trebui să o ia în con­siderare. Am predat filozo­fie câţiva ani şi una din temele dragi mie este cea referitoare la Ru­gul Aprins de la Mănăstirea An­tim. Cunoscându-l şi pe ar­hi­­­mandritul Paulin Lecca, dar ci­tind şi cartea părintelui An­drei Scrima despre Rugul A­prins, am dezbătut această te­mă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Problema a fost pusă nu de mine, ci de elevi. De ce nu e­xistă o colaborare mai strânsă în­tre intelectuali şi Biserică? În mod natural omul este legat de Dum­nezeu, or, prin cunoaştere re­alizată prin şcoală, elevul va de­veni partenerul unui model e­xistenţial absolut. Este o „in­ves­­tiţie“ în ceea ce am numit naş­terea spirituală prin insti­tu­ţia educaţională.
    Elevii şi-au dat seama că mari personalităţi ale culturii ro­­mâne, Vasile Voiculescu, San­du Tudor, Alexandru Miro­nes­cu, con­stituiau un grup cu un tip de cu­noaştere spirituală, dar şi şti­in­ţifică. Este nevoie de o relaţie şi o comunicare mai strân­să în­tre intelectuali şi Biseri­că.
     
    Care ar fi minusul cel mai ma­re al şcolii româneşti?
    Şcoala are un mare handicap. Handicap ca limită, ca lip­să. Nu se apleacă către cunoaş­te­rea per­sonalităţii elevului. Pro­fe­so­rii nu-şi cunosc elevii, nu se a­pli­că asupra nevoilor lor, calită­ţi­lor, defectelor sau a si­tuaţiilor prin care trec. Îi ce­rem elevului in­formaţia înapoi, dar nu-l în­tre­băm niciodată cine este cu a­de­vă­rat, deşi el ar vrea să răs­pun­dă cine este. E­xis­tă în psihologie o metodă ca­re se cheamă CSE (Cine sunt eu?). La studenţi, ani întregi le dau la începutul întâl­ni­rii noas­tre acest test. Pe o foa­ie A4 răs­punzi la întrebarea „ci­ne sunt eu?“, cel în cauză. Ştiţi ce greu e să dea un răspuns? Pen­­tru că studentul trebuie să facă o descriere, să verbalizeze, să con­ştientizeze cu adevărat ci­ne es­te. Există într-adevăr şi o me­­todologie de evaluare, adică poţi face un profil psihologic în func­ţie de tipul de răspuns. Poa­te fi vorba de eu material, eu spi­ri­tual, eu profesional, eu identitar ş.a.m.d.
    E nevoie foarte mare de cu­noaş­tere de sine, dar ea trebuie să fie sprijinită. Tinerii nu ştiu la ce porţi să bată. Unii bat la por­­ţile cele bune. Dar sunt mulţi care bat la alte porţi şi ca­re din nişte copii foarte buni o pot lua pe căi greşite. Şi e pă­cat. E vor­ba de consum de alcool, de dro­guri. De unde toate as­­tea? Pentru că nivelul de stres este aşa de mare, vorbeam de 10 ore pe zi, încât e ne­voie de re­fulare, de o des­căr­ca­re, de o re­laxare-odih­nă. Or, ti­ne­rii, ca să compenseze, merg în­tr-o dis­co­­tecă, unde muzica e a­tât de ta­re, decibelii sunt atât de înalţi, încât pe ei nu-i intere­sea­­ză. Intră în hipnoză colecti­vă. Vor să evadeze într-o altă lu­me şi nu conştienti­zează cât de mult rău le fac distracţiile ne­po­tri­vite. La cabinetul de psi­ho­lo­gie veneau tineri care-mi spu­neau că lunea şi mar­ţea sunt foarte obosiţi după o sâm­bă­tă şi o duminică când se du­ceau la dis­cotecă sau în club. De ce? Ni­ve­lul de atenţie, ni­ve­lul de me­mo­rie, cel de procesa­re al infor­ma­ţiei erau vizate în mod critic. Chiar dacă devenise o obiş­nu­in­ţă pentru ei şi nu se resimţea ime­diat, pe termen lung, am­pren­­ta negativă îşi va vă­di prezenţa.

     

    Nu alungați religia din școală!

    Nu alungați religia din școală!
     
    Nu doar sondajele, dar spiritul cetății (cel puțin în măsura în care îl simt eu) indică o scădere a încrederii pe care oamenii o au în Biserică. Însă și sondajele trebuie privite. La începutul anilor 90, într-unul din primele sondaje foarte profesioniste făcute în România, îmi amintesc bine care era cota de încredere pozitivă (adică cei care spuneau că au încredere mare și foarte mare) în Biserică: 88%. Acum, a ajuns la 60%. Sociologii îmi arată și faptul că pierderea aceasta de încredere s-a accentuat masiv în ultimii ani. Mai ales în ultimul. Din cele 20% pierdute în ultimii 20 de ani, jumătate au fost pierdute în ultimii 5. Prin urmare, trendul nu doar că e descendent, dar e și accelerat. Dacă cineva pe la Palatul Patriarhal e fericit cînd vede că Biserica e tot printre primele instituții în încrederea națiunii, greșește. Viitorul nu arată bine deloc. Consecința acestui declin este faptul că Biserica pierde din ce în ce mai multe bătălii importante în societate. Și dacă le-ar pierde numai ea, încă n-ar fi atît de grav, dar eu cred că scăderea încrederii oamenilor în Biserică este, mai degrabă, un lucru nefast pentru societate. Mi-e teamă să nu ajungem ca peste alți 25 de ani românii să aibă mai degrabă încredere în politicieni decît au în preoți. Astăzi, aș vrea să discut aici doar o consecință a acestui fenomen: predarea religiei în școli.
        Faptul că din ce în ce mai mulți părinți privesc cu mefiență orele de religie în școală ar trebui să fie un semnal de alarmă depotrivă pentru școală și pentru Biserică. Schimbarea practicii Curții Constituționale în privința administrării orei de religie în școală (mă refer la trecerea de la regula  ”cine nu dorește să facă religie spune” la regula ”cine dorește să facă religie spune”) este și ea o mărturie a unor trenduri de schimbări profunde în societate. Dacă Biserica alege să nu le vadă, vom pierde cu toții! Cred că acțiunea Bisericii în această privință trebuie să fie urgentă, altfel se va condamna singură la un rol tot mai marginal în cetate. Și, mai important, asta nu va însemna că Dumnezeu va fi din ce în ce mai puțin prezent în viețile oamenilor. Fenomenul  ”nu-mi place Biserica, dar sînt credincios, mă rog în legea mea, îl recunosc pe Dumnezeu, dar nu recunosc preotul” este și el tot mai răspîndit.
    Cea mai mare problemă a orei de religie pare a nu fi conținutul ei, ci predarea ei. Există profesori de religie pur și simplu idioți care le spun copiilor că dacă nu-i ascultă pe părinți și pe profesori vor muri pentru că așa pedepsește Dumnezeu păcatul. Cineva mi-a povestit situația petrecută la o școală din București, unde un neastîmpărat din clasă s-a suit într-un copac și a căzut, rupîndu-și mîna. Comentînd incidentul la ora de religie, profesorul le-a spus colegilor de clasă ai copilului rănit că Dumnezeu l-a pedepsit astfel pentru că s-a urcat în copac și oricine se va mai urca în copaci va păți la fel – Dumnezeu îi va rupe mîna sau piciorul. Sunt unul dintre cei mai aprigi susținători ai predării religiei în școli, dar dacă copilul meu ar fi într-o asemenea clasă, cu un asemenea profesor de religie, l-aș retrage imediat și aș prefera să-i fac eu, acasă, educația religioasă. Este, însă, la fel de adevărat că există și exemple luminoase. Există profesori de religie exemplari, care înțeleg că mesajul esențial este acela al iubirii nesfîrșite pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii. Există și profesori  care încearcă să-i facă pe copii să înțeleagă etica născută din credința religioasă. Există și profesori care îi învață pe copii cultura imensă născută din tradiția creștină. Sigur, pentru că sînt strigătoare la cer, exemplele cu idioți fac prima pagina și declanșează scandalul – niciodată nu se va populariza exemplul unui profesor de religie care aduce pur și simplu lumină în sufletele copiilor, chiar dacă ei  există.
     
    Dacă Biserica este principalul vinovat pentru  reculul de încredere cu care se confruntă, nu e  mai puțin adevărat că și cei care se grăbesc să ia la palme clericii sînt, adesea, într-o confuzie nefericită. Există, de pildă, ideea că e mai bine să predai la școală istoria religiilor decît religia. Prima reacție a cuiva care a mai citit cîte ceva este stupefacția: istoria religiilor este ceva atît de diferit de religie pe cît diferă, să spunem, înotul  de privitul la televizor al campionatelor mondiale de natație. Eu știu că există  oameni (unii dintre ei oameni politici importanți) care își imaginează că istoria religiilor este un fel de poveste a tuturor religiilor lumii și că e democratic să i le povestești pe toate copilului de clasa a V-a sau de-a VIII-a, iar el să aleagă ce religie vrea. Dacă vrea. O asemenea concepție este atît de defectă în raport cu religia și cu vîrsta copilului și dovedește o asemenea imensă incultură încît face mai degrabă de rușine pe cei care o susțin.
       Mai există și ideea că ora de religie trebuie înlocuită cu o oră de etică. Am fost și sînt un susținător al introducerii unei ore de etică pe săptămînă în întreg ciclul de învățămînt gimnazial și liceal. Cînd eram deputat am reușit chiar să obțin promisiunea ministrului Funeriu și a secretarului de stat Oana Badea că etica va apărea în programa școlară ca oră obligatorie. Mi se pare esențial pentru un om să aibă deprinderea de a gîndi în termeni de bine și rău – că dăm înțelesuri nuanțat diferite celor două mari categorii etice pe parcursul vieții, este o altă discuție. Dar că orice acțiune omenească (proprie sau a celorlalți) se cere a fi evaluată, subiectiv firește, în termeni de bine și rău este esențial pentru orice om – altfel, nu mai e om. Însă, etică nu e același lucru cu religia, chiar dacă religia emană etică. Religia este o experiență omenească majoră și elevii trebuie să o cunoască ca atare. Nu poți să spui că suspenzi cunoașterea religiei pentru că e mai bine să știi etică decît dacă nu ai habar nici ce e religia, nici ce e etica.
    De fapt, ceea ce reproșez direct activiștilor anti-religie în școală este că, furioși fiind pe Patriarh sau pe preoți din diferite motive, uită ce este, de fapt, religia. Dacă au știut vreodată. Ei urăsc ceva ce nu cunosc.  Arghirofilia cîte unui episcop sau stupiditatea vreunui călugăr ne pot enerva, lungimea slujbelor și gestica vădit evlavioasă ne poate irita.  Dar nimic din toate aceste impresii nu înseamnă, de fapt, cunoașterea Bisericii și, cu atît mai puțin, cunoașterea religiei.
    Eu cred ca predarea religiei în școală e un lucru bun. Nu religia este sursa răului în educația noastră! Să ne gîndim la ce au copiii, de fapt, de învățat la ora de religie și să vedem dacă e rău sau bine. E rău să învețe că există deasupra noastră o putere cu mult mai mare și că nu sîntem de capul nostru pe lume? E rău să învețe că lumea și viața, supremul dar,  sînt, în cele din urmă, misterioase? E rău să învețe că miracolul este posibil? Că lumea a fost creată dintr-o nesfîrșită iubire care se revarsă asupra oricui, inclusiv asupra lui, a copilului? Că Dumnezeu a venit pe pămînt și oamenii l-au răstignit pentru că oamenii greșesc adesea, dar că El, totuși, ne iubește? Ce e rău să-l înveți pe copil că e o demnitate și o onoare să fii creația lui Dumnezeu și că toți ceilalți oameni din lume, indiferent cine și cum sînt, împart aceeași demnitate și onare cu el? Și că această demnitate se împlinește într-un set de datorii pe care le ai față de ceilalți, iar cea dintîi datorie este să-i iubesti. Poți sau nu, asta e altceva. E rău să-i înveți pe copii că e bine să ierte? E rău să-i înveți că vine o zi in care chiar și cei care scapa de judecata lumii vor da seama de faptele lor? Că nimic nu rămîne fără consecințe? Ce e rău în decalogul Vechiului Testament? Ce e rău, de fapt, în religie?
     
    Oricît v-ar enerva Catedrala și costul ei, Patriarhul și apucăturile sale, corupția politică a preoților sau cretinismul cîte unui profesor de religie, nu alungați religia din școli! N-are legătură una cu alta.
     

    Gabriele Kuby: "Vor să ajungă la copiii voştri! Îi vor sexualiza, iar sexualizarea copiilor va prăbuşi civilizaţia"

    Sursa: http://ortodoxiatinerilor.ro/politica-romaniei/20724-gabriele-kuby-revolutia-sexuala-globala

    Între 3 şi 6 noiembrie 2014, sociologul german Gabriele Kuby a venit în România pentru a-şi promova carte proaspăt lansată, Revoluţia sexuală globală: Distrugerea libertăţi în numele libertăţii, printr-o serie de conferinţe susţinute la Iaşi, Bacău, Constanţa şi Bucureşti. Stiripentruviata.ro a avut privilegiul unui interviu în exclusivitate cu această autoare catolică şi mamă a trei copii.
    Cartea dumneavoastră despre revoluţia sexuală a fost caracterizată în Germania de către unii cititori drept „un şoc”. Ce anume este atât de şocant în ea?
    Pentru majoritatea oamenilor este un şoc, deoarece prezintă întregul tablou al revoluţiei sexuale globale care are loc la ora actuală. Majoritatea oamenilor văd că nu mai avem valori stabile, că nu mai avem familii stabile, că homosexualitatea este prezentă pretutindeni, dar nu văd ce se ascunde în spatele acestor lucruri. În cartea mea sper că am reuşit să ofer o imagine completă a revoluţiei sexuale globale. Aceasta se ascunde în spatele conceptului de gen, despre care majoritatea oamenilor nu ştiu ce este. În conceptul de gen se ascunde sămânţa de-reglementării tuturor standardelor sexuale. Aceasta se întâmplă în toate ţările occidentale şi se extinde în toată lumea.
    Unii ar putea să vă râdă în nas, reproşându-vă că vă place teoria conspiraţiei.
    Am 18 pagini de surse care argumentează ceea ce spun. Sunt conştientă că scriu împotriva curentului. Mă aflu acum aici, într-o ţară care până în 1989 a fost sub dictatură comunistă, deci voi ştiţi mai multe decât mine despre rezistenţă, despre propaganda oficială, despre a impune lucruri societăţii.
    Puteţi face o comparaţie între felul în care comunismul a afectat familia şi felul în care o afectează feminismul anti-familie şi ideologia de gen? Vorbiţi-ne puţin, vă rugăm, despre noul totalitarism, care promite, cum au făcut toate regimurile totalitare, fericirea şi libertatea.
    Aceste ideologii au multe în comun, cu toate că aceasta nu este vizibil imediat. Ambele sunt împotriva familiei, ambele fac foarte dificilă – dacă nu imposibilă – sarcina părinţilor de a-şi educa propriii copii, de a-i ţine într-o zonă în care oamenii se dezvoltă puternici, având o identitatea puternică prin intermediul familiei. Dictaturile totalitare luptă împotriva acestui lucru. Ideologia de gen, sau genderismul, face exact aceasta, doar că într-un fel mult mai subversiv. Nu este vorba de o presiune pe care să o detectăm imediat, ci ne este „vândută” sub pretextul libertăţii. Subtitlul cărţii mele este „Distrugerea libertăţii în numele libertăţii”. Şi cred că mai există o asemănare pe care trebuie să o detectăm. Pentru toate regimurile totalitare, nu numai pentru comunişti, ci şi pentru nazişti, Biserica este întotdeauna cel mai mare duşman. Dictaturile au distrus biserici, le-au dărâmat, au ucis preoţi şi episcopi, i-au închis şi i-au torturat şi aşa mai departe. Naziştii au făcut asta, comuniştii au făcut asta. Această nouă mişcare nu torturează încă, dar începe să trimită oamenii la închisoare – se întâmplă deja – şi luptă pe faţă împotriva Bisericii Catolice, de exemplu, împotriva reprezentării acesteia la Naţiunile Unite şi în instituţiile Uniunii Europene. Aceasta este principalul lor duşman.
    Există asemănări cu regimurile totalitare. Deşi acum pare a se promova libertatea, toleranţa, anti-discriminarea şi alte asemenea vorbe, acestea sunt de fapt găunoase şi sunt în realitate folosite pentru a răsturna valorile şi a induce oamenii în eroare, manipulându-le mintea – aşadar iată că sunt destule asemănări cu ideologiile totalitare. O altă asemănare stă în faptul că se încearcă să li se refuze părinţilor puterea de decizie cu privire la copiii lor (n.r.: şi educaţia acestora). Vor să distrugă familia, să dezrădăcineze oamenii, să le distrugă identitatea, iar această distrugere merge mai profund ca niciodată.
    Am avut marele privilegiu şi onoarea şi ocazia să îl vizitez pe Papa Benedict al XVI-lea anul acesta. El numeşte ceea ce se întâmplă o „revoluţie antropologică”. Vorbeşte despre profundul neadevăr al acestei ideologii. În timpul acelei vizite private, mi-a spus: „Anticrist ajunge acum mai adânc ca niciodată în inima omului”. Ca fiinţe umane, noi am schimbat rădăcina propriei umanităţi, care se găseşte acum sub atacul unei ideologii ce spune că nu există bărbaţi şi femei. Ne propunem disoluţia identităţii bărbatului şi a identităţii femeii. Se mai spune că orice orientare sexuală este bună şi trebuie respectată, tolerată. Şi, dacă nu ne declarăm de acord cu ea, suntem puşi la zid ca „homofobi” care discriminează.
    Deja se pregătesc legi care vor trimite oamenii la închisoare şi li se vor aplica amenzi foarte mari dacă îşi exprimă părerea că nu este bine.
    Dacă Revoluţia Sexuală îşi propune să elimine toate diferenţele dintre bărbat şi femeie, de ce insistă azi atât pentru drepturi speciale acordate femeilor? Cu alte cuvinte, de ce să luptăm pentru drepturile femeii, dacă identitatea sexuală devine ceva fluid şi superfluu, fără nicio legătură cu determinările anatomice, transformându-se doar într-o chestiune de alegere subiectivă, personală?
    Exact. Este una din multele contradicţii interne ale acestei ideologii . Judith Butler, a cărei carte, Gender trouble. Subversion of Identity (Probleme de gen. Subversiunea identităţii), a stat la baza acestei ideologii, furnizându-i concepte şi limbaj, era conştientă de această contradicţie. Şi alţi profesori specializaţi în studii de gen au sesizat-o şi cred că putem spune fără să greşim prea mult că problema femeii este folosită doar ca un fel de sprijin. Se pretinde că se luptă pentru femei, dar în realitate se distruge identitatea de gen, iar toată această luptă pentru drepturile omului se va prăbuşi în momentul în care femeia va avea aceeaşi putere cu bărbatul – ceea ce se şi întâmplă acum.
    Ce se va întâmpla cu bărbatul şi femeia în eventualitatea în care Revoluţia Sexuală învinge şi vom avea o societatea bazată pe preceptele acesteia?
    Deja sunt multe semne. Dacă se continuă astfel, nu e semn bun: familiile sunt distruse, căsătoria este distrusă. Nu femeile, ci anumite organizaţii pentru femei şi organizaţii europene lansează tot felul de mesaje care spun că toate femeile sunt nişte victime, iar toţi bărbaţii se comportă ca violatori şi prădători sexuali faţă de femei. Consecinţa este că bărbaţii îşi pierd interesul de a mai deveni taţi, iar femeile îşi pierd interesul de a mai deveni mame. Aceasta se oglindeşte cu claritate în criza demografică prin care trecem. Foarte curând, aceasta va conduce la probleme foarte grave în societate, chiar şi în bogata noastră Germanie. Deoarece sistemele noastre de asigurări sociale nu vor putea menţine standardele cu care ne-am obişnuit. Aceste standarde încă mai permit menţinerea păcii. Oamenii obţin încă banii care le trebuie. Odată ce aceasta va cădea – ceea ce se va întâmpla foarte curând, deoarece nu mai avem copii care să intre pe piaţa muncii şi să plătească taxe şi contribuţii sociale – sistemul social nu va mai putea funcţiona şi vom intra într-o zonă în care brutalitatea şi violenţa vor deveni omniprezente în societate. A început deja: la Paris, la Londra, am văzut deja părţi din oraş în flăcări. Şi vom mai vedea. La voi în ţară e multă sărăcie. Dar aceasta începe să apară şi în unele zone din Germania. Şi, când sistemul economic nu va mai permite  bunăstarea materială de până acum, cred că se va mai întâmpla ceva: vom fi prea plini de griji pentru a ne mai preocupa de probleme precum homosexualitatea şi schimbarea de gen sau alte astfel de nebunii.
    De altfel, acestea sunt nişte probleme care ţin de numai 1,6% din populaţie (nu 3%, nu 5%, nici 10%, ci doar 1,6% s-au declarat homosexuali într-un studiu oficial al Centrului pentru Controlul Bolilor din SUA). Din acest procent de 1,6% din populaţie, doar 2-3% sunt interesaţi de parteneriate civile. De ce? Fiindcă duc o viaţă promiscuă. Acesta este stilul lor de viaţă. Să privim societatea, gândindu-ne la generaţiile viitoare. Ce fac acum? De ce schimbă sistemul de valori şi întregul sistem legal pentru o minoritate dintr-o minoritate, care nici măcar nu ajunge la 1% din populaţie?
    Unii nu înţeleg ce este atât de rău să le vorbeşti copiilor despre sex la şcoală. Ce le-aţi spune acestora?
    Un copil sexualizat îşi pierde copilăria. Copilăria este prin definiţie o zonă în care copilul poate creşte şi se poate juca…Copilăria este asexuală. Iar familia are nevoie de o zonă nesexualizată. Sexul are loc între părinţi şi nicăieri altundeva în familie. Dacă această regulă cade, cade şi copilăria. Este de neimaginat ce se întâmplă în şcolile americane şi germane, în toate ţările occidentale. Dacă copii sunt obligaţi la şcoală să vorbească despre sexualitate, ceea ce se întâmplă deja, dacă se uită la  desenele din manuale, care sunt obscene şi pornografice, îşi pierd simţul ruşinii. Aceasta este foarte necesar pentru orice om, absolut necesar! Chiar şi Sigmund Freud a spus că, dacă distrugi simţul ruşinii, nu mai poţi educa oamenii.
    Dacă ne împingem copiii în experienţe sexuale precoce, începând de la grădiniţă, dacă îi învăţăm contracepţia la şcoală şi îi pregătim pentru „prima dată”, tinerii, înainte de a se maturiza suficient încât să aibă drept de vot, vor avea o mulţime de experienţe dureroase. Şi vor începe să se îndoiască şi să-şi piardă capacitatea de a se mai ataşa de altă persoană. Ataşamentul este necesar pentru căsătorie, pentru familie. Dacă ai suferit mult înainte să împlineşti 18 sau chiar 20 de ani, îţi pierzi acest ideal: „Da, vreau să îmi găsesc pe cineva. Da, vreau să am o familie”. Pierzi acest lucru. Nu mai îndrăzneşti, nu mai crezi în asta. Aşadar, le distrugem abilitatea de a-şi întemeia o familie, ceea ce intră în contradicţie cu însăşi dorinţa tinerilor. Toate anchetele şi sondajele arată că tinerii au ca ideal de viaţă întemeierea unei familii. Iar generaţia noastră are datoria să îi facă capabili interior şi din punct de vedere psihologic pentru a forma o familie şi a-şi folosi sexualitatea în mod corect. În plus, bolile cu transmitere sexuală au explodat pretutindeni şi îi fac pe oameni infertili. Şi practicile homosexuale sunt asociate cu riscuri mari de sănătate. Ar trebui să prevenim tânăra generaţie în legătură cu riscurile, dar nu ni se permite, în timp ce cupluri homosexuale sunt invitate în şcoli (n.r.: să vorbească despre viaţa lor).
    În ce măsură sunt instituţiile europene abilitate să pună în aplicare politicii bazate pe ideologia de gen?
    Instituţiile europene susţin sută la sută această ideologie. UE şi ONU fac tot ce le stă în putinţă pentru a submina familia şi sistemul nostru de valori. Şi numesc această acţiune „drepturile omului”: promovarea agresivă a căsătoriei homosexuale în toate ţările, promovarea agresivă a ideologiei de gen ca politică de stat, promovarea obligativităţii ca femeile să aibă asigurate un procent din toate locurile de pe piaţa muncii şi din alte poziţii-cheie, promovarea preluării de către stat a îngrijirii copiilor mici la creşă. Pot face aceasta şi chiar o fac. Dacă pot? Da, pot. Sunt foarte puternice aceste instituţii. Iar în spatele lor se ascund forţe politice şi economice. Dar vestea bună este că apare şi rezistenţa politică: în Franţa, în Lituania, unde a fost interzisă propaganda prohomosexualitate în şcoli, în Ungaria, unde au acum Constituţie creştină, în Croaţia, unde a fost organizat un referendum care să consfinţească faptul că numai un bărbat şi o femeie se pot căsători, şi în Slovacia la fel. Astfel că în Parlamentul European se construieşte o rezistenţă. Se întâmplă lucruri. Oamenii încep să se trezească.
    Fac şi eu ce pot cu această carte. Reuşeşte să trezească multă lume cartea mea. Trebuie ca, la toate nivelurile societăţii, să ne unim forţele şi să intrăm în luptă cu motoarele turate la maximum, pentru a spune: „Nu!”
    Ce sfaturi aveţi pentru românii şi în general pentru toţi oamenii care vor să-şi păstreze familia şi identitatea neştirbite?
    În primul rând, nu mai gândiţi că sunteţi în urmă. Nu vă mai gândiţi că lucrurile bune vin din vest – în realitate este adevărat exact opusul. De fapt, din vest vin lucruri realmente malefice. Am auzit o ştire azi. Nişte ONG-uri din România au declarat că ţara voastră trebuie să prindă din urmă (n.r.: trenul educaţiei sexuale din Occident). Puteţi fi foarte fericiţi că această distrugere nu a avut încă loc în ţara voastră. Şi ar trebui să vă mobilizaţi în toată ţara în orice coaliţie posibilă, cu oricine, inclusiv de peste graniţe, şi cu oricine din interiorul ţării care poate lupta împotriva acestui lucru. Vor să ajungă la copiii voştri! Îi vor sexualiza, iar sexualizarea copiilor va prăbuşi civilizaţia. Fiindcă va prăbuşi mai întâi familia. Aceasta este rădăcina. Aşa că trebuie să faceţi tot ce puteţi. Şi puteţi fi fericiţi că dictatura comunistă v-a protejat de revoluţia sexuală care a început în Occident în 1968. Încă mai aveţi un sistem de valori conservatoare. Încă mulţi oameni mai cred că familia (n.r.: naturală) este bună, că homosexualitatea nu este corectă. Aşa că răspândiţi vestea că nu sunteţi deloc înapoiaţi. Ba dimpotrivă. Puteţi fi fericiţi că aceste lucruri încă nu s-au întâmplat. Fiindcă are loc distrugerea societăţii, iar Uniunea Europeană este purtător de stindard în acest sens.
    (Gabriele Kuby)