Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele două căi sau moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele nu se deosebesc ca fond, între ele existând o strânsă legătură; întregul conținut al Revelației se găsește în amândouă, de aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare ale Revelației.

A. Sfânta Scriptură:

1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise de prooroci, apostoli și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt, într-o perioadă de aproape 1500 de ani;

b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață, precum și unele relatări istorice descoperite de Dumnezeu credincioșilor în scopul mântuirii lor; deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și Cuvântul lui Dumnezeu;

c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă, cuprinzând 66 de cărți canonice scrise de aproape 40 de autori deosebiți ca stare socială și intelectuală; cu toate acestea, ea este o carte unitară, datorită inspirației divine prin care a fost scrisă; așadar, autorul ei principal este Duhul Sfânt Dumnezeu; d) Împărțire: Sf. Scriptură se împarte în Vechiul Testament (pe o perioadă de 5508 ani, de la crearea lui Adam până la venirea Mântuitorului), care cuprinde 39 de cărți canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 + Rugăciunea lui Manase), neinspirate, dar bune de citit (anaghinoscomena), și Noul Testament, care cuprinde 27 de cărți canonice (lista cărților canonice s-a stabilit la sinodul local de la Laodiceea, în 360).

2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament:

a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața creștină, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, pentru că el cuprinde Descoperirea dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat;

b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de călăuză/pedagog spre Hristos (Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are caracter prefigurativ, pe când Revelația absolută adusă de Hristos are caracter ultim, definitiv, desăvârșit și irevocabil; valoarea Vechiului Testament (îndeosebi a legii morale sintetizate în Decalog) este însă recunoscută în Noul Testament: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci, Legea (lui Moise) e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);

c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol Pavel arată superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru că el cuprinde cuvintele vieții veșnice, adică învățăturile dumnezeiești descoperite de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră; Noul Testament este absolut necesar pentru cunoașterea lui Dumnezeu și desăvârșirea noastră morală, deci este indispensabil pentru mântuire: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17);

d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente, precum și superioritatea celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou” (Fericitul Augustin); ele alcătuiesc un întreg, un tot unitar, neputând fi despărțite, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Inspirația Sfintei Scripturi:

a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii acestuia l-au scris după porunca lui Dumnezeu: Fost-a cuvântul Domnului către mine... (Ieremia 2), Şi a zis Domnul către mine: "Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti (Isaia 8); Însuși Mântuitorul spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5); în Noul Testament avem multe dovezi despre inspirația divină a întregii Scripturi: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1), Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);

b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului. Inspirația divină nu trebuie înțeleasă ca o inspirație verbală (așa cum cred neoprotestanții, sau cum credeau în trecut Filon, Iustin Martirul, Ipolit), ci numai ca o inspirație dinamică, de conlucrare între factorul divin și cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul Revelației, însă Dumnezeu nu îi anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi lasă libertatea de a reda în felul său propriu conținutul Revelației.

4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi:

Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că fiecare poate să o tâlcuiască după mintea și priceperea sa; pentru că, spune Apostolul Petru, în scrierile Apostolului Pavel sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3); de asemenea, diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian care citea din Isaia, l-a întrebat: Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8); tot Apostolul Petru spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar, credincioșii trebuie să se mențină pe linia tâlcuirii Sfintei Scripturi pe care o dă Biserica, prin Sfinții Părinți, neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.

B. Sfânta Tradiție:

1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg, prin tradiție se înțelege învățătura dată de Dumnezeu în mod direct oamenilor aleși (întreaga Revelație supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură). În sens restrâns, prin Sfânta Tradiție înțelegem totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele noastre.

2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale a făcut-o numai prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli să facă: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28). Din Sf. Scriptură rezultă că modul obișnuit de predare a învățăturii evanghelice de către Apostoli era tot propovăduirea orală: Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3 Ioan). Cărțile Noului Testament sunt scrieri ocazionale, prilejuite de ivirea unor probleme sau situații deosebite în comunitățile creștine din secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de Mântuitorul Hristos.

3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales prin viu grai, pe lângă faptul că este întemeiată pe exemplul și pe porunca Mântuitorului, este și modalitatea cea mai bună de răspândire a credinței creștine, căci credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10); prin predica vie se creează o comuniune sufletească ce poate insufla mai ușor ascultătorilor credință și dragoste față de Dumnezeu, mesajul transmis oral este mai bogat și mai bine înțeles.

4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind întreaga învățătură revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20). Prin urmare, dacă Sf. Scriptură cuprinde numai o parte din Descoperirea dumnezeiască, înseamnă că cealaltă parte a acestei Descoperiri, neconsemnată în Sf. Scriptură, s-a păstrat pe cale orală, formând un tezaur la fel de prețios ca și Sf. Scriptură, purtând numele de Sf. Tradiție sau Predanie.

5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf. Scriptură, pentru că ambele provin din aceeași Descoperire dumnezeiască: Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tesaloniceni 2), Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus(2 Timotei 1), Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (2 Timotei 2).

6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la început a fost numai Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia (cea mai veche carte a Noului Testament s-a scris abia la anul 43, iar Apostolul Ioan scrie până spre sfârșitul secolului I). În unele locuri din Sf. Scriptură, autorii redau învățături și fapte cunoscute numai din Sf. Tradiție, care nu apar anterior nicăieri în Sf. Scriptură: astfel, Apostolul Pavel îndeamnă pe preoții din Efes, adunați la Milet: să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20); în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii egipteni Iannes și Iambres care i s-au împotrivit lui Moise în Egipt (lucru neconsemnat în Vechiul Testament), iar Sf. Iuda, în epistola sa, amintește de cearta arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate de asemenea din Sf. Tradiție.

7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu a Sfintei Scripturi, ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și practicile ținute de Biserică, pe unele le avem în învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția Apostolilor. Ambele au aceeași valoare pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Tradiție a mai fost numită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viața Duhului Sfânt în Biserică” (Lossky).

8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții:

a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se identifică cu Tradiția apostolică (ceea ce Apostolii au predat Bisericii prin viu grai) și un aspect dinamic, în care Biserica, preluând Tradiția apostolică și rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei, ca răspuns la problemele fiecărei epoci; b) aspectul statornic al Tradiției poate fi delimitat în timp, ca începând la Cincizecime și ținând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixat apoi în scris de Biserică în epoca sinoadelor ecumenice; iar aspectul dinamic al Tradiției începe odată cu cel statornic și se continuă până la sfârșitul veacurilor;

c) părțile principale ale Tradiției statornice sunt definițiile dogmatice și canonice ale sinoadelor ecumenice, precum și învățăturile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor; d) cele 8 izvoare ale Tradiției statornice sunt:

1) Hotărârile (definițiile) dogmatice și canonice ale celor 7 sinoade ecumenice și 9 sinoade locale aprobate de Sinoadele trulan;

2) Cele 80 de canoane apostolice (care cuprind rânduielile apostolilor);

3) Canoanele Sf. Părinți;

4) Scrierile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor;

5) Simbolurile de credință apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan, precum și Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe (cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată de sinodul de la Iași în 1642, cea a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, aprobată de sinodul din Ierusalim în 1672, cea a lui Ghenadie Scholarul, patriarhul Constantinopolului, făcută la cererea sultanului Mahomed al II-lea în 1456 și cea a lui Mitrofan Kritopulos în 1625);

6) Mărturisirile de credință ale martirilor, consemnate în Actele martirice (Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi – Luca 12);

7) Practicile de cult bisericești (rânduiala Sf. Taine, a ierurgiilor, etc.) și cărțile de slujbă, mai ales cele 3 Sfinte Liturghii ale Bisericii;

8) Mărturii istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică (catacombe, documente, epistole, scrieri, etc.), precum și datele oferite de canoanele arhitecturii și picturii bisericești (formate în epoca patristică) și de cântările bisericești (care cuprind învățătura Bisericii fără greșeală).

9. Criteriile Sfintei Tradiții, după Vincențiu de Lerin (sec. IV), care a precizat că tradiția adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți”: conform acestui principiu, Tradiția adevărată trebuie să îndeplinească trei criterii:

a) ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche apostolică;

b) ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate Bisericile de pretutindeni;

c) ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de către Sf. Părinți și scriitori bisericești, adică de cea mai mare parte dintre ei.