Legea Vechiului Testament. Decalogul

Legea Vechiului Testament. Decalogul

1. Preliminarii:

În rai, înainte de cădere, Dumnezeu a dat oamenilor anumite porunci pozitive (Facere 2: 16).

În starea paradisiacă a omului se poate vorbi despre legea harului;

După cădere, nemaiaflându-se sub legea harului, a fost nevoie să vină legea descoperirii, pentru ca prin ea omul să ajungă la cunoașterea păcatului; promisiunea unui Mântuitor a ațintit din nou privirea omului asupra harului și fericirii pierdute, îndemnându-l iar la împlinirea datoriilor credinței, nădejdii și dragostei, dar totodată la pocăință și dorul după acest Mântuitor. Astfel înțelegem necesitatea legii pozitive dumnezeiești după căderea în păcat.

2. Împărțirea Legii Vechiului Testament:

1) Legea premozaică: se referă la poruncile date de Dumnezeu înainte de Moise, în special patriarhilor poporului evreu, iar în mod deosebit lui Noe și Avraam; cuprinde, pe lângă prescripțiile legii morale naturale, și prescripții pozitive descoperite de Dumnezeu prin revelație (deosebirea dintre animale curate și necurate, tăierea împrejur, căsătoria de levirat, etc.);

a) poruncile noahitice (Legea lui Noe): poruncile primite de Noe după potop, prin care se întăresc unele restricții impuse protopărinților și se oprește săvârșirea unor delicte ce apăruseră după căderea în păcat; între aceste porunci se numără oprirea omorului (nu e ceva nou, ci acum devine lege), porunca de a nu mânca carne cu sânge (crudă), porunca răzbunării omuciderii (ideea demnității omenești); tradiția iudaică întregește referatul biblic, formulând legea noahitică în șapte porunci: a nu trăi fără dregătorie (a da ascultare autorității), a nu huli pe Dumnezeu, a nu cădea în idolatrie, a nu se căsători cu rude apropiate (oprirea incestului), a nu vărsa sânge (oprirea omorului), a nu răpi, a nu mânca sânge, nici animale sufocate, nici prada fiarelor;

b) poruncile date lui Avraam: după răspândirea oamenilor pe suprafața pământului, Dumnezeu a ales pe Avraam ca organ al descoperirii voinței Sale, încheind cu el un legământ întărit prin simbolul tăierii împrejur și dându-i o întreagă serie de porunci.

2) Legea mozaică: Această lege dată de Dumnezeu lui Moise e o lege supranaturală nu doar prin modul descoperirii sale, adică prin forma sa, ci totodată și prin scopul său, care e împlinirea voii celei sfinte a lui Dumnezeu. Ea trebuia să pregătească poporul Israel pentru viitorul său mesianic. Această pregătire avea să se facă prin: credința într-un singur Dumnezeu și ascultarea de El (monoteism religios și etic), precum și prin cultivarea virtuților izvorâte din credință; întărirea conștiinței păcătoșeniei și a vinovăției și recunoașterea necesității de a-și curăți păcatele prin jertfe; speranța că prin harul dumnezeiesc evreii vor dobândi un Mântuitor.

a) Legea morală: se cuprinde în cele 10 porunci (Decalogul) sau cuvintele vieții, care sunt expresia voinței lui Dumnezeu celui viu: Păziți poruncile Mele... căci omul care le plinește va trăi prin ele (Levitic 18). Decalogul conține în mod explicit consecințele imediate ale principiilor celor mai generale ale legii morale naturale, într-o formulare pozitivă; numai două porunci ale Decalogului (II și IV) nu se acoperă din punct de vedere formal cu prescripțiile legii morale naturale, și aceasta pentru motivul că ele cuprind în sine și dispoziții speciale, ce privesc îndeosebi legea ceremonială. Cu excepția acestor două dispoziții speciale, Decalogul are o valoare absolută și veșnică, fiind temelia întregii învățături morale; valoarea lui absolută se explică prin concordanța sa deplină cu dispozițiile legii morale naturale, a cărei consecință este (de aceea se spune despre Decalog că e „glasul ordinii morale celei veșnice a lui Dumnezeu”.

b) Legea ceremonială: constitue de fapt ceea ce în înțeles propriu se numește legea mozaică sau legea veche, fiindcă din ea rezultă cel mai bine rolul specific și scopul pedagogic pe care l-a avut Vechiul Testament. Prin legea ceremonială se urmărea pregătirea internă a poporului evreu pentru opera mântuirii prin Iisus Hristos. Caracterul temporar și provizoriu al acestei legi a fost arătat în nenumărate rânduri: cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi (2 Corinteni 5), și legea nu a fost decât umbra bunurilor viitoare (Evrei 10).

c) Legea politică (civilă sau juridică): se referă la organizarea poporului evreu într-o formă de stat teocratică, ale cărei legi de conducere provin în mod direct de la Dumnezeu, prin porunci pozitive. Obligația legii politice a încetat în mod parțial prin venirea Mântuitorului, iar în mod definitiv prin distrugerea statului evreu.

3. Însușirile legii morale a Vechiului Testament:

a) cu toate că această lege este temelia întregii moralități, ea rămâne totuși imperfectă, atât în formularea sa (deoarece în cea mai mare parte conține numai porunci prohibitive), cât și în realizarea ei (Ea nu avea nici scopul și nici puterea de a îndrepta pe oameni, deoarece ea s-a adăugat în urmă pentru călcările de lege, având rolul să trezească în evrei cât mai mult conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, prin faptul că îi ținea pe aceștia sub jugul robiei și avea să le fie cea mai severă călăuză spre Hristos – Galateni 3);  

b) cu toate imperfecțiunile ei, legea morală nu s-a ocupat numai de actele externe ale omului; de exemplu, porunca X consideră oprite orice gânduri și porniri interne nelegiuite; tot astfel e cazul și cu datoriile față de Dumnezeu (virtuțile teologice), cu frica de Dumnezeu și cu recunoștința față de El, pocăința, etc.;

c) e adevărat că împlinirea legii era dominată de frica de pedepsele temporale și de speranța într-o răsplată pământească, dar acestea nu sunt singurul motiv al faptelor legii, căci, fără îndoială, drepții Vechiului Testament au fost conduși în acțiunile lor de motive mult mai înalte pentru împlinirea legii (Învățătura neotestamentară a fost anticipată în Vechiul Testament: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta – Deuteronom 6:5, Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt – Levitic 11:44; la fel iubirea față de străini, învățătura înfierii divine, etc.);

d) legea Vechiului Testament era lipsită de har, dar, întrucât ea a arătat drumul spre scopul ultim, căutând să înfrâneze pornirile păcătoase și să mențină trează conștiința morală a evreilor, ea era sfântă și dreaptă și bună (Romani 7);

e) „în domeniul vieții religioase a popoarelor dinainte de creștinism, Decalogul este cea mai înaltă operă; căci în timp ce legiuitorii antichității tratează lucruri mari și mărunte, înalte și puerile, într-o amestecătură pestriță, la o valoare egală, în Decalog sunt date numai fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și pentru toate neamurile”;

f) asemănările cu literatura babiloniană pe care le-ar avea Decalogul în viziunea unora sunt foarte neînsemnate, chiar comparând codicele Hamurabi cu legislația mozaică; cu atât mai mult în privința raporturilor etice, legislația mozaică stă incontestabil deasupra celei babiloniene;

g) unitatea legii Vechiului Testament: deși se vorbește în Noul Testament despre lege și profeți ca fiind deosebite, expresia lege se referă îndeosebi la legea lui Moise, iar profeții sau proorocii nu arată decât dezvoltarea profetică a acesteia, dezvoltare care se referă la spiritul legii și la modalitatea de îndeplinire a prescripțiilor ei (Așadar, Dumnezeu nu a dat prin prooroci o lege deosebită, ci a atras atenția asupra obligativității legii lui Moise, arătând adevăratul spirit al acesteia și modul în care ea trebuie împlinită).

4. Împărțirea Decalogului:

Pe prima tablă a legii, poruncile I-IV, exprimând datoriile față de Dumnezeu, rezumate în porunca: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (Deuteronom 6:5);

Pe a doua tablă a Legii, poruncile V-X, exprimând datoriile față de aproapele, rezumate în porunca: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Levitic 19:18).

5. Explicarea Decalogului:

Decalogul (Ieșirea 20: 2-17) este prima lege scrisă a poporului evreu, dată de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Înainte de a fi scrise pe table de piatră, poruncile Decalogului au fost întipărite de Dumnezeu în cugetul și inima primilor oameni, însă aceștia căzând în păcat, a fost nevoie ca aceste porunci să fie din nou amintite și săpate în piatră și așezate de Moise în Chivotul Legii. Cu toate că Decalogul e temelia moralității, totuși el a devenit baza adevăratei morale numai când a fost completat cu idei mai înalte și valoroase în spiritul profeților, dar mai ales în spiritul învățăturii evanghelice. Mântuitorul Însuși face referire la poruncile Decalogului în Predica de pe munte, dându-le însă un sens spiritual mai înalt și atrăgând atenția asupra faptului că toate păcatele își au originea în sufletul omului.

Porunca I: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”
-cinstirea internă (credința în El, aducerea aminte de El, preamărirea și lauda; nădejdea și încrederea că El ne va mântui; iubirea față de El, supunerea și ascultarea față de El) și cinstirea externă (a-L mărturisi pe Dumnezeu de câte ori e nevoie, a participa la mărturisirea publică, comună, în cadrul cultului divin)
-fapte contrare: idolatria, erezia, schisma, apostazia, indiferentismul religios, iubirea de sine peste măsură, etc.

Porunca II: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc ... ..şi păzesc poruncile Mele.”
-idolii pot fi și poftele sau patimile rușinoase; unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta (Matei 6); „Lucrul de care inima cuiva se leagă și către care îl împinge dorința sa, acela este dumnezeul lui” (Sf. Macarie Egipteanul)
-icoanele și sfânta cruce nu sunt idoli)

Porunca III: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.”
-prin chemarea numelui divin (Cel ce este – izvorul existenței, existența de la Sine și prin Sine), se revarsă peste om harul divin, putere izvorâtă din însăși ființa Lui; de aceea numele lui Dumnezeu trebuie sfințit (rugăciunea Tatăl nostru), nu e luat în deșert.
-se referă și la blasfemie, hulă, blestem, înjurătură, necinstirea lucrurilor sfinte, invocații și incantații magice, etc.;
-invocarea numelui lui Dumnezeu în cazul jurământului sau al votului e un act de preamărire a lui Dumnezeu, pe Care Îl luăm ca martor; jurământul strâmb sau neîmplinirea făgăduinței înseamnă luarea numelui Domnului în deșert

Porunca IV: “Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.”
-această poruncă, total necunoscută moralei păgâne, înalță creatura din punct de vedere moral (prilej de examinare a vieții, aducere aminte de toate binefacerile lui Dumnezeu, recunoștință față de crearea lumii)
-această poruncă, prin dispozițiile ei speciale, precizează prescripțiile legii morale naturale în legătură cu cinstirea lui Dumnezeu, și anume fixează o zi anumită pentru preamărirea lui Dumnezeu (cultul divin), însă modul acestei cinstiri se precizează prin alte porunci pozitive ale legii ceremoniale, care însă își au izvorul în această poruncă
-prin faptul că această poruncă precizează numărul zilelor lucrătoare, ea impune tuturor îndatorirea de a munci
-faptul că în Noul Testament ziua sabatului a fost înlocuită cu ziua duminicii nu schimbă caracterul sfințeniei zilei de odihnă .

Porunca V: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”
-raportul copiilor față de părinți e asemănător cu cel al creștinilor față de Dumnezeu.
-în înțeles mai larg, se referă și la datoriile fiilor spirituali față de părinții lor spirituali, ale finilor față de nași, ale elevilor față de profesori, etc.
-necinstirea părinților este un păcat strigător la cer.
-Mântuitorul este un exemplu de cinstire și dragoste față de părinți (pe Cruce a încredințat-o pe mama Lui Apostolului Ioan).

Porunca VI: “Să nu ucizi!”
-uciderea trupească (crima – păcat strigător la cer, avortul, eutanasia, sinuciderea) / uciderea spirituală (îndemnul la păcat, smintirea aproapelui, ura față de aproapele – Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni – 1 Ioan 3) .

Porunca VII: “Să nu fii desfrânat!”
-soții devin un trup (Facere 2), preînchipuie legătura dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5), legătura dintre Dumnezeu și Israel.
-prin desfrâu omul păcătuiește împotriva propriului trup, care este templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6).
-desfrânarea – păcat de moarte / dar și desfrânarea în cuget, în gând, ori pofte și dorințe desfrânate (Matei 5) .
-curvie / preacurvie (adulter) / perversiuni sexuale – păcate strigătoare le cer.

Porunca VIII: “Să nu furi!”
-după cădere, apare lăcomia unora după bunuri materiale
-Dumnezeu a îngăduit proprietatea personală asupra bunurilor necesare, dar câștigate prin muncă cinstită; această poruncă oprește însă bunurile care prisosesc, bunurile câștigate din furt și exploatare (averile bogaților), furtul din avutul obștesc, răpirea, înșelăciunea, exploatarea, camăta, specula, mita, nerestituirea împrumutului, cerșetoria celor apți de muncă, etc.

Porunca IX: “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”
-se oprește mărturia mincinoasă, minciuna în general.
-mărturisirea adevărului poate apăra onoarea și bunul renume al aproapelui nostru.
-fapte contrare: ignorarea vădită a adevărului și neprimirea lui, minciuna, fățărnicia, perfidia, calomnia, mărturia mincinoasă, pâra nedreaptă, lingușirea, etc.
- Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr ... ..întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8)

Porunca X: „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi niciunul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!”
-porunca VIII oprește fapta externă a furtului, dar porunca X pune frâu chiar poftelor și dorințelor lăuntrice ale inimii după bunurile altora; pentru a ajunge la sfințenie omul trebuie să înlăture ispita și dorința de a păcătui;
-fapte contrare: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții;

Mântuitorul are cea mai mare prețuire pentru Decalog, din care nu schimbă nimic, ci numai îl întregește, îl întărește și împlinește: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5); Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 17); întrebat care porunci, El înșiră o parte din Decalog, la care adaugă Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi; ispitit de învățătorul de lege care este cea mai mare poruncă în Lege, Mântuitorul rezumă Decalogul în cele două porunci ale iubirii (Deuteronom 6:5 și Levitic 19:18) și adaugă: În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22). Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor (Matei 5).