Despre moarte si judecata particulara

Despre moarte si judecata particulara

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ DESPRE MOARTE:

1. Noțiunea:

a) Moartea fizică sau trupească – despărțirea sufletului de trup ; sufletul se întoarce la Dumnezeu (Ecclesiastul 12), spre a fi judecat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Facere 3); se mai numește despărțire de trup ("doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos" – Filipeni), desfacerea locuinței pământești ("căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de de mână, veșnică, în ceruri"– 2 Corinteni), lepădarea cortului ("fiindcă știu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos" – 2 Petru), somn și adormire, a-și da duhul. Moartea fizică limitează păcatul, și astfel răul nu devine muritor ;

b) Moartea spirituală, a sufletului – despărțirea omului de Dumnezeu, încetarea vieții sufletești superioare din om ("păcatul, odată săvârșit, aduce moarte" – Iacov 1 ; "cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte" – 1 Ioan 3). Ea devine definitivă numai după moartea fizică, dacă omul nu înviază sufletește prin pocăință ;

c) Moartea veșnică sau moartea cea de-a doua (Apocalipsa 20) – despărțirea definitivă de Dumnezeu și condamnarea la chinurile veșnice ale iadului.

2. Cauza morții este păcatul: "în ziua în care vei mânca… vei muri negreșit" – Facere 2; "plata păcatului este moartea" – Romani 6:23. (Caracterul de pedeapsă al morții). Primii oameni aveau posibilitatea de a fi nemuritori (posse non mori) dacă ascultau de Dumnezeu, dar și posibilitatea de a fi muritori (nu aveau non posse mori), dacă nu ascultau de Dumnezeu. "Cauza morții – zice Sf. Ambrozie – a fost neascultarea. Deci omul însuși este vina morții sale și nu trebuie să o impute lui Dumnezeu". Moartea nu are o realitate ontologică. Ea este îndepărtarea, prin păcatul neascultării, de Dumnezeu, Izvorul vieții.

3. Universalitatea morții rezultă din universalitatea păcatului: "precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el" (Romani 5:12). După Tertulian, moartea lui Enoh și Ilie este doar amânată, ei urmând să moară în lupta împotriva lui Antihrist. Despre oamenii care vor fi în viață la a doua venire a Domnului, apostolul Pavel spune: "Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba" (1 Corinteni 15). [Unii numesc aceasta: "moarte schimbare"]. Puterea morții va fi înfrântă la sfârșitul veacurilor: "vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea" (1 Corinteni 15). Mântuitorul, prin Învierea Sa, a învins pentru totdeauna moartea în trupul Său, lucru care se va întâmpla în mod similar cu toți oamenii la învierea universală.

4. Însemnătatea morții: prin moarte încetează orice activitate a omului de a spori în virtute sau de a cădea în păcate, de aceea trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră cât mai suntem în viață, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9) (apocatastaza lui Origen – condamnată la sinodul V ecumenic). Sf. Ioan Gură de Aur spune: Aici e timpul pocăinței, dincolo al judecății, iar Sf. Ioan Damaschin compară moartea cu căderea îngerilor, în sensul că nici păcătoșii, asemenea îngerilor căzuți, nu se mai pot pocăi după moarte. În fața morții toți oamenii sunt egali, de aceea gândul la moarte ne ajută să ne ferim de mândrie, să ne iubim unii pe alții, să nu ne punem nădejdea în bunurile pământești trecătoare, ci să le folosim pentru a câștiga bunurile veșnice. Nesiguranța momentului morții, precum și faptul că după moarte nu mai există pocăință, trebuie să ne îndemne la o viață cât mai curată: În toate faptele tale adu-ți aminte de sfârșitul tău și în veac nu vei păcătui (Sirah 7)

JUDECATA PARTICULARĂ:

1. Noțiunea:

Sufletul, după despărțirea de trup, fiind nemuritor, își continuă viața într-o altă lume, pe un alt plan de existență. Dar cum intră sufletul în noul mod de viață sau de existență? Toate popoarele vechi credeau că sufletul intră în noua viață în urma unei judecăți. Și învățătura creștină vorbește despre judecata sufletului după despărțirea lui de trup. Mărturisirea Ortodoxă afirmă că sufletul omului, după despărțirea de trup, este supus dreptei judecăți a lui Dumnezeu, în fața căreia trebuie să dea socoteală de viața de pe pământ, și în urma căreia va primi răsplata sau pedeapsa cuvenită pentru modul viețuirii sale pe pământ. Această judecată particulară, a fiecărui suflet în parte, are în vedere faptele, vorbele și gândurile omului care se află scrise în cartea veșniciei, mai exact haina virtuții sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte (starea generală din momentul morții). Faptele rele care au fost șterse prin Harul Pocăinței nu vor fi amintite. Cele bune vor fi puse ca într-o balanță cu cele rele, spre a se vedea în ce parte se îndreptează cumpăna. Judecata particulară nu este completă (la ea nu participă trupul – de aceea, până la înviere, sufletul suferă sau se bucură doar anticipat și parțial de pedeapsa sau fericirea veșnică) și nici definitivă (ca să poată fi omul judecat definitiv, trebuie să se vadă și efectele pe care le-au produs faptele sale în urmași, după cum și rugăciunile celor rămași pe pământ pot influența în bine starea sufletului celor mai puțin păcătoși).

2. Justificarea realității judecății particulare:

a) scripturistic: parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16), este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea urmează judecata (Evrei 9), căci noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău (2 Corinteni 5);

b) patristic: Sfinții Părinți afirmă de asemenea existența judecății particulare (Sf. Ioan Gură de Aur spune că sufletele păcătoșilor vor fi duse în fața dreptului Judecător precum sunt duși cei din închisori, legați cu lanțuri, în fața tribunalului);

c) logic: dacă nu ar exista judecata particulară, înseamnă ori că sufletele decedaților așteaptă judecata universală într-o stare de somn, sau de așteptare chinuitoare (ceea ce ar fi avantajos numai pentru păcătoși, că li se amână pedeapsa, dar i-ar lipsi pe cei drepți de bucuria comuniunii cu Dumnezeu), ori că sufletele dezvoltă și dincolo de mormânt o activitate morală (învățătură condamnată odată cu apocatastaza, și care, în plus, l-ar determina pe om să nu se mai îngrijească de viața sa morală pe pământ).

3. Autorul judecății particulare este Mântuitorul Hristos, întrucât Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5). Martorii judecății particulare sunt: propria conștiință, apoi demonii, ca martori ai acuzării pe de o parte, îngerii buni, sfinții, Maica Domnului, ca apărători, pe de altă parte. Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți au un rol important în stabilirea stării sufletului după moarte.

4. Vămile văzduhului: unii Sfinți Părinți, ca Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, susțin existența vămilor văzduhului, care, deși nu constituie o dogmă, nu intră nici în contrazicere cu Sfânta Scriptură. Știm că sufletul săracului Lazăr din parabola Mântuitorului este dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16), iar sufletul bogatului din parabola bogatului căruia i-a rodit din belșug țarina (Luca 12) este cerut de Dumnezeu de la el chiar în această noapte, fiind luat de către îngerii răi. Dacă la judecata universală îngerii vor despărți pe drepți de păcătoși (parabola neghinei – Matei 13) și vor aduna pe cei aleși (Matei 24), putem crede că au un rol dat de Dumnezeu și în cazul judecății particulare. De asemenea, îngerii răi, care își vor primi pedeapsa definitivă la judecata de apoi, pot fi folosiți până atunci și ca instrumente ale mâniei divine împotriva celor păcătoși (incestuosul din Corint dat pe mâna satanei – 1 Corinteni 5; iar în Egipt, mânie, urgie și necaz a trimis prin îngeri nimicitori – Psalm 77), prin urmare pot servi și la judecata particulară ca instrumente ale dreptății divine.

5. Învățături heterodoxe:

a) catolicii accentuează atât de mult judecata particulară, încât, după ei, judecata universală devine aproape inutilă, deoarece nu mai schimbă nimic, sufletele sfinților bucurându-se îndată după moarte de fericirea completă și definitivă;

b) protestanții au căzut în cealaltă extremă, admițând numai judecata universală; după unii (psihopanichiți) sufletele dorm până la învierea morților, iar după alții (tritopsichiți) sufletul moare deodată cu trupul și învie la învierea generală.

Invierea mortilor si judecata universala

A. Învierea morților :

1. Învierea morților, adică revenirea la viață a trupurilor tuturor oamenilor, de la Adam până la cei care vor fi murit înainte de Parusia Domnului, și unirea din nou a sufletelor cu trupurile înviate, este amintită în Simbolul de credință.

2. Credința în înviere se întemeiază, întâi, pe Revelația Vechiului Testament (Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia – Isaia 26, viziunea lui Iezechiel despre câmpul cu oase omenești care au înviat – Iezechiel 37), această credință mărturisind-o și Marta înainte de învierea lui Lazăr, atunci când îi spune lui Iisus: Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi (Ioan 11).

3. Adevărul despre învierea morților este exprimat clar de Noul Testament, în primul rând de Mântuitorul: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (...) Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5). Apostolul Pavel vorbește și el despre învierea morților la 1 Corinteni 15, unde întemeiază credința în învierea morților pe credința în Învierea lui Hristos. El demonstrează posibilitatea învierii morților prin realitatea Învierii Domnului (Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat – 1 Corinteni 15), arătând că fără învierea morților, credința este zadarnică (Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii – 1 Corinteni 15). Învierea lui Hristos reprezintă începutul și garanția învierii noastre, la A doua Sa Venire (Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui – 1 Corinteni 15). Apostolul Pavel vorbește aici și despre modalitatea revenirii la viață a trupurilor descompuse, făcând analogie cu lumea plantelor și aducând ca exemplu și argument germinația semințelor: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său... Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, e şi trup duhovnicesc (1 Corinteni 15).

4. Învierea morților va fi universală – adică vor învia și cei drepți și cei păcătoși, conform cuvintelor Mântuitorului (cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii – Ioan 5). Chiar și cei vii în momentul Parusiei (noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul – 1 Tesaloniceni 4), vor trece printr-o schimbare a trupurilor, care vor deveni asemănătoare trupurilor celor înviați: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (1 Corinteni 15).

5. Trupurile înviate la Parusia Domnului își vor păstra identitatea personală, dar vor fi spiritualizate asemenea Trupului Mântuitorului înviat și potrivit stării de desăvârșire morală a omului. Afirmația Mântuitorului că la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22) nu înseamnă că între trupurile înviate nu va mai fi nicio deosebire de gen, ci că aceste trupuri nu vor mai fi supuse trebuințelor materiale.

Ele vor avea însușiri asemănătoare Trupului Domnului înviat, cum ar fi:

a) vor fi nestricăcioase, adică nu vor mai fi supuse schimbării sau alterării, îmbătrânirii sau bolilor;

b) vor fi nemuritoare – biruința lui Iisus asupra morții va fi deplină abia la învierea obștească (Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, e moartea – 1 Corinteni 15);

c) vor fi pline de putere, nemaifiind supuse niciunei slăbiciuni;

d) vor fi duhovnicești, spiritualizate, fără să mai fie supuse vreunei trebuințe firești (nu vor mai avea nevoie de hrană, îmbrăcăminte, reproducere, etc.) și putând să intre în comuniune cu Dumnezeu, îngerii, sfinții;

e) vor fi cerești, total deosebite de cele pământești (își vor păstra forma lor, precum și o infimă parte din materia constitutivă de pe pământ, dar datorită faptului că materia lor va fi transfigurată, nu vor mai avea pofte, dorințe și plăceri proprii trupurilor pământești), vor fi suple și ușoare, străine plăcerilor simțurilor, sensibilitatea lor îndreptându-se spre plăcerile pur duhovnicești; după cuvintele Mântuitorului, cei drepți vor fi ca îngerii, iubindu-se cu o dragoste pur spirituală, eliberați de pofte egoiste și senzuale;

f) vor fi pline de slavă (îmbrăcate întru mărire): Atunci drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui (Matei 13).

6. Trupurile înviate ale celor păcătoși vor avea parte, din însușirile amintite pentru trupurile înviate ale drepților, numai de nestricăciune și nemurire, având însă imprimată în natura lor și sensibilitatea pentru chinuri și suferințe. Păcătoșii vor fi lipsiți de comuniune, nu numai cu cei drepți, ci și între ei înșiși. Ei vor învia numai pentru că posedă natura general-umană pe care Hristos, prin asumare, a ridicat-o la nemurire. 7. Atât trupurile celor drepți, cât și cele ale păcătoșilor, se vor deosebi între ele, potrivit gradului de desăvârșire (respectiv stricăciune) morală pe care l-au atins aici pe pământ (Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire; aşa este şi învierea morţilor – 1 Corinteni 15).

B. Judecata obștească sau universală:

În ziua Parusiei Domnului, numită și ziua de apoi, îndată după învierea morților, va avea loc și Judecata universală. Aceasta se va face de către Mântuitorul Hristos pe tronul măririi Sale, înconjurat de sfinții îngeri (Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre – Matei 25), de Sfinții Apostoli (Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel – Matei 19) și de toți sfinții (Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici? – 1 Corinteni 6). Desigur, judecata o face singur Mântuitorul, dar îngerii, Apostolii și sfinții vor avea cinstea să asiste de o parte și de alta a scaunului de judecată.

Judecata obștească sau universală va avea următoarele caracteristici:

1. va fi universală, deoarece ei i se vor supune toți oamenii din toate locurile și din toate timpurile; ea se deosebește de judecata particulară, pentru că atunci vor fi judecați toți oamenii în trup, ținându-se cont și de urmările faptelor lor, și tot atunci vor fi judecate și duhurile rele (Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată – 2 Petru 2); sfinții vor trece printr-o judecată formală, pentru că Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5); afirmația Apostolului Pavel: Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti? (1 Corinteni 6) se referă probabil la judecata îngerilor răi.

2. va fi solemnă, deoarece va fi înfăptuită de Mântuitorul Hristos, șezând pe tronul măririi Sale, înconjurat de îngeri, Apostoli și de sfinți; ea va fi solemnă pentru că toți cei prezenți acolo simt că se pecetluiește soarta tuturor oamenilor pentru veșnicie; apoi, pentru că înfățișarea Dreptului Judecător va fi foarte impunătoare: Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale (Apocalipsa 20). Vorbind de solemnitatea acestei judecăți, proorocul Daniel zice: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise (Daniel 7), iar psalmistul David scrie: Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui. Luminat-au fulgerele Lui lumea; văzut-a şi s-a cutremurat pământul. Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pământul. Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalm 96);

3. va fi publică, adică se va face înaintea tuturor, „și toți își vor cunoaște reciproc păcatele, cum își citește fiecare fără greșeală cartea conștiinței sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul);

4. va fi dreaptă, deoarece autorul ei este Hristos, Dreptul Judecător (De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui – 2 Timotei 4), a Cărui judecată este dreaptă (Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis – Ioan 5), pentru că El cunoaște faptele și gândurile cele mai ascunse (... în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor – Romani 2); criteriul judecății va fi împlinirea sau neîmplinirea faptelor iubirii față de aproapele (Matei 25); ea va fi dreaptă, pentru că fiecare om va fi judecat potrivit cu legea după care a trăit pe pământ: păgânii după legea morală naturală (Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor – Romani 2), evreii după legea mozaică (Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi – Romani 2), iar creștinii după Legea Evangheliei;

5. va fi definitivă, pentru că sentința dată de Hristos va fi definitivă și veșnică, deci irevocabilă;

6. va fi supremă, pentru că va fi făcută de Judecătorul Suprem și Atotputernic (Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ – Matei 28);

7. va fi înfricoșătoare pentru toți: pentru îngeri, fiindcă prin ea li se face o descoperire a planului lui Dumnezeu cu privire la lume; pentru cei drepți, fiindcă nimeni nu poate fi sigur că va putea da un „răspun bun”; pentru păcătoși, fiindcă sunt deplin conștienți și se cutremură de soarta ce-i așteaptă. Procedura acestei judecăți va fi cu totul deosebită. Dreptul Judecător nu va lua interogatorii, nu va asculta martori, nu va cere dovezi, pentru că El cunoaște totul în mod desăvârșit. Cei judecați își vor privi întreg trecutul ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă, iar acest trecut va fi cunoscut tuturor celor prezenți. Mântuitorul Hristos, Dreptul Judecător, îi va despărți pe cei buni de cei răi precum desparte păstorul oile de capre (Matei 25), iar după pronunțarea sentinței drepții vor merge la fericirea veșnică, iar păcătoșii la osânda veșnică (Matei 25). „Cărțile” în care sunt scrise faptele oamenilor (Daniel 7, Apocalipsă 20, etc.) sunt înțelese în mod figurat de Sfinții Părinți, ca o exprimare a faptului că totul va fi cunoscut și descoperit.

Locul judecății va fi pământul transfigurat, unde au trăit oamenii și unde Fiul lui Dumnezeu a fost batjocorit și umilit, pentru ca tot acolo să fie preaînălțat. De la Judecata universală încetează împărăția harului (nu în sensul că va dispărea, ci în sensul că oamenii nu își vor mai lucra mântuirea subiectivă ajutați de harul divin) și începe împărăția slavei lui Hristos (Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor – Apocalipsa 11)