Pronia divina
Dumnezeu a creat lumea din motivul bunătății și iubirii Sale, pentru a-i
face și pe alții părtași la fericirea dumnezeiască. Scopul creării lumii este
preamărirea lui Dumnezeu, și prin aceasta, fericirea creaturilor. Așadar, dacă
Dumnezeu a creat lumea din iubire pentru a-i împărtăși din bunătatea Sa, ar fi
de neînțeles ca Dumnezeu, după ce a adus făptura la existență, să-Și întoarcă
fața Sa de la ea, nemaipurtându-i de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât
creatura singură, fără ajutorul divin, nu poate împlini scopul pentru care a
fost creată. Astfel, este logic și absolut necesar ca acțiunii de creare a
lumii să-i urmeze și lucrarea purtării de grijă permanentă a lui Dumnezeu.
Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de lume. Este o activitate externă, reală și continuă a lui Dumnezeu, în care deosebim trei acte, momente sau aspecte: conservarea, conlucrarea și conducerea.
Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de lume. Este o activitate externă, reală și continuă a lui Dumnezeu, în care deosebim trei acte, momente sau aspecte: conservarea, conlucrarea și conducerea.
1. Conservarea
lumii este lucrarea
dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt păstrate în forma lor
originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci
trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii,
pentru ca ea, în continuă mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală,
desăvârșirea.
Conservarea nu înseamnă o creație nouă, pentru că Dumnezeu, după crearea
omului, S-a odihnit, adică a încetat de a mai crea ființe noi pe pământ. Dar
această lucrare dumnezeiască poate fi numită o creație continuă, pentru că ea
constă, pe de o parte, din ferirea creaturii de distrugere, iar pe de altă
parte, dintr-o influență continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale,
dându-le puterea de a exista (așa după cum uzina electrică dă putere de
luminare becurilor). Făpturile fiind mărginite, nu pot exista singure fără a fi
în legătură unele cu altele, fără a se sprijini unele pe altele. Dacă făpturile
nu pot exista singure, atunci nici lumea în întregul ei (care e compusă din
făpturi) nu poate exista singură, ci pentru conservarea ei are nevoie de un
sprijin din afară. Are nevoie de sprijinul și influența lui Dumnezeu. Așadar,
conservarea nu e numai ceva negativ (păzirea de distrugere), ci și ceva pozitiv
(o influență continuă asupra lumii).
Adevărul despre conservarea lumii prin Dumnezeu îl găsim exprimat în multe
locuri din Sf. Scriptură; Mântuitorul ne îndeamnă: Priviţi la păsările cerului,
că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel
ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? (Matei
6), iar Sf. Apostol Pavel scrie că Dumnezeu este principiul existenței tuturor
făpturilor și că în El avem viață, în El ne mișcăm și suntem (Fapte 17). Sf.
Tradiție exprimă și ea aceeași învățătură despre conservarea lumii prin
Dumnezeu, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl: Tatăl Atotțiitorul (Simbolul de
credință), iar Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Conservarea lumii nu este o faptă
inferioară creării ei, ci, dacă trebuie să spunem ceva minunat, este chiar
superioară. Înseamnă mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile
care tind spre inexistență și a le ține laolaltă, când vor să se împrăștie, este
o faptă mare și un semn de multă putere”.
Revelația divină ne arată deci că Dumnezeu poartă de grijă de toate
făpturile, dar El nu le conservă pe toate în veci.
2. Conlucrarea
sau cooperarea este acțiunea prin care Dumnezeu împărtășește întregii creaturi ajutorul
Său, pentru ca aceasta să-și atingă scopul pentru care Dumnezeu a creat-o.
Acest ajutor se împărtășește fiecărei făpturi potrivit cu natura, cu puterile
ei, și în marginile legilor fizice. Cu făpturile fără viață, Dumnezeu lucrează
totdeauna uniform, de exemplu cu soarele lucrează să lumineze și să
încălzească. Cu făpturile neraționale lucrează prin și în colaborare cu
instinctul acestora. Cu omul colaborează Dumnezeu atât prin instinctul pus în
el, cât și mai presus de instinct, prin rațiune. Dar, spre deosebire de
animale, rațiunea omului poate lucra împotriva instinctului. Dumnezeu nu
conlucrează cu omul decât în cazul în care acesta săvârșește binele, nu și când
face răul. Atunci când omul se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează
mintea spre a putea înțelege urmările acțiunii sale și a se opri astfel de la
ceea ce și-a propus, dar niciodată, în activitatea Sa de conlucrare, Dumnezeu
nu încalcă libertatea omului.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu lumea se vede din mai multe locuri ale Sfintei Scripturi: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15), Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni 2). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu în unele conlucrează cu noi, iar pe altele numai le admite. Că El nu voiește nici un rău, dar nu numai prin voința Lui se întâmplă toate, ci și prin voința noastră, și totodată și prin conlucrarea lui Dumnezeu”.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu lumea se vede din mai multe locuri ale Sfintei Scripturi: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15), Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni 2). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu în unele conlucrează cu noi, iar pe altele numai le admite. Că El nu voiește nici un rău, dar nu numai prin voința Lui se întâmplă toate, ci și prin voința noastră, și totodată și prin conlucrarea lui Dumnezeu”.
3.
Conducerea, guvernarea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care
Dumnezeu conduce creatura în general și fiecare creatură în apecial spre
înfăptuirea scopului ei. Și această lucrare se realizează într-un fel cu
creatura neînsuflețită și în alt fel cu omul. Creația neînsuflețită este
condusă de Dumnezeu prin legile pe care El le-a așezat în natură, după cuvântul
psalmistului care spune: Hotar ai pus (apelor), pe care nu-l vor trece şi nici
nu se vor întoarce să acopere pământul (Psalm 103). Omenirea e condusă de
Dumnezeu spre scopul ei suprem prin diferite mijloace, prin diferiți oameni și
prin diferite concursuri de împrejurări. Dumnezeu Se folosește nu numai de
forțele bune, ci și de forțe rele (de răutatea oamenilor și a demonilor) în
conducerea lumii spre mântuire și îndumnezeire. Omul, care are voință proprie,
este condus de Dumnezeu printr-o influență binefăcătoare și printr-o împreună
lucrare la bine. E vorba de o influență, nu de o constrângere; de un imbold și
o întărire a voinței spre a face binele și de un îndemn de a se feri de facerea
răului. Guvernarea lumii de către Dumnezeu mai este legată și de o anumită
lucrare creatoare progresivă a lui Dumnezeu. Aceasta se deosebește de creația
propriu-zisă, care a încetat după facerea omului, dar o are ca fundament. De
exemplu, aducerea la viață a noi generații de oameni este opera de creație
continuă sau progresivă a lui Dumnezeu.
Sf. Scriptură vorbește despre
guvernarea lumii atunci când numește pe Dumnezeu Domn al cerului și al
pământului (Fapte 17), iar Sf. Efrem Sirul spune: „Văd lumea și cunosc
Providența. Văd cum se îneacă corabia dacă-i lipsește cârmuitorul, cunosc că
lucrările omenești rămân de nimica dacă nu le îndreaptă Dumnezeu” .
Providența divină poate fi
generală (cuprinde creația în ansamblu), dar și specială (pentru fiecare
făptură în parte); poate fi ordinară (prin mijloace, legi naturale fixate de la
crearea lumii), dar și extraordinară (prin acte supranaturale, mai presus de
legile naturii, adică prin minuni).
Despre realitatea Providenței
divine avem nenumărate dovezi în Sf. Scriptură: Dacă Dumnezeu n-ar cugeta decât
la Sine Însuşi şi dacă ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa, toate
făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână (Iov 34); Toate
către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor
aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi
Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se
vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului
(Psalm 103); Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17). Acțiunea
Providenței, ca toate lucrările divine, este comună celor trei Persoane ale
Sfintei Treimi: Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea,
ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie
doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele (Matei 6); Tatăl Meu până
acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5); Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi
vei înnoi faţa pământului (Psalm 103).
Obiecții împotriva Providenței:
a) providența ar distruge
libertatea omului;
b) existența răului în lume ar
contrazice realitatea providenței;
c) de ce cei buni sunt de multe
ori nefericiți pe acest pământ iar cei răi fericiți? Sistemul deist afirmă că
Dumnezeu a creat lumea și apoi S-a retras în transcendența Sa (Herbert de
Cherbury, Voltaire, Rousseau). Tuturor acestora li se poate răspunde cu
cuvintele cu care Dumnezeu i-a răspuns lui Iov: Cine este cel ce pune pronia
sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune? (Iov 38)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu