V.1. Metode de comunicare orală
Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care
comunicarea noilor cunoștințe se face de către profesor, prin expunere sau
conversație.
A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală
a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea,
prelegerea şi expunerea cu oponent. Mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri,
casete audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe,
profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi
sistematic.
1.
Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a
unor întâmplări, fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și
spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi
formării unor atitudini pozitive la elevi. Cerințe legate
de conținutul povestirii și modul prezentării ei:
a)
să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru
susţinerea ideii religioase;
b)
să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a
intonației, mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o
ia față de eroii povestirii;
c)
în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale
ilustrative menite șă impresioneze mai profund pe elevi;
d)
profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație,
pentru a prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau
pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult tact. Întrucât arta
de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru
ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură,
povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de
proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a
fariseului, etc).
2. Descrierea: Descrierea
este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale
obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele
fizice ale acestora. Descrierea se
realizează pe baza observaţiei - cerinţe legate de dirijarea de către profesor
a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale
obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
Mijloace de învăţământ - hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.
3. Explicația: Explicația
este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un
termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o
figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă
morală). Scop: îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor.
Explicația are două funcții care trebuie să
se manifeste împreună: cognitivă sau informativă și formativă.
Explicaţia - condiţii:
a)
să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;
b)
să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c)
să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina
neînţelegerea temei, dar şi fără a intra în detalii obositoare, care
îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;
d)
să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e)
să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
f)
să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care
o poate lua este descrierea literară sau naraţiunea.
B. Metode interogative: Metodele
interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev
(conversația, problematizarea).
Conversația este
metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată
în procesul de învăţământ. Conversaţia folosită în toate tipurile de lecţii alături de
alte metode, dar se poate desfăşura şi în afara orelor de religie- conversaţia
individuala. Conversaţia-generată de conţinutul lecţiilor de religie, de
întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele
articole din ziare, de unele emisiuni. Tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi
de obiectivul vizat:
a) frontală
(adresată întregii clase);
b) directă
(adresată unui elev anume);
c) inversată
(adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu
formula: „Tu ce crezi?”);
d) de releu și
de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii
clase);
e) imperativă (se
formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare
pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a
putut fi luată în seamă în acel moment).
Formularea
întrebărilor 9conţinutul şi forma):
a) să fie formulate
precis;
b) să fie concise
ca formă şi exprimate cu claritate;
c) să nu cuprindă
termeni neînţeleşi de elevi;
d) să fie
accesibile şi variate;
e) să conţină un
singur enunţ;
f) să se refere la
materia predată;
g) să stimuleze
gândirea tuturor elevilor;
h) să fie formulate
într-o ordine logică;
i) să nu fie duble
(două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care
necesită două răspunsuri diferite);
j) să fie însoţite
de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.
Cerinţe elevii
să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate:
a) să fie complete, clare şi
precise;
b) să aibă o formă îngrijită,
folosind un vocabular ales;
c) să fie date individual, după
un anumit timp de gândire;
d) să fie conştiente, iar la
nevoie, însoţite de explicaţii.
În
timpul dialogului, profesorul - ţinută corespunzătoare:
a) nu va pune
întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe
elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o
mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe
elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa
cu măsuri represive pe elevi.
FORMELE CONVERSATIEI: conversaţia catehetică, conversaţia
euristică şi dezbaterea sau discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a
elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a
reproduce cele observate, descopente şi asimilate de ei, sub conducerea
profesorului. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de
verificare) şi fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu
învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să moștenească viața
veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea
conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse
împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor
evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de
verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a
lecţiei (conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în
apreciere şi în asociere. Solicită elevilor inteligenţa productivă,
spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare.
Metodă asemănătoare-explozia solară.
(pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund
verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări).
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un
schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect,
a unui fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza
cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele
probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de
exprimare a elevilor.
Pentru reușita - elevii
să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza
dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace
audio-vizuale etc.). Condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori
în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului
de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție
și problemele ridicate de elevi. În domeniul învățăturii de credință este
recomandată evitarea speculațiilor.
VI.2.Metode
activ-participative
A.
Metode de cunoaștere a realității
religioase:
1. Observarea
directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul
urmărește să-i conducă pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea
creației. Omul nu trebuie să se rezume doar la contemplarea creației, ci să stăruie
spre o viață religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea împărăției
lui Dumnezeu.
2. Studiul și
interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit
cunoștințe în mod treptat, cu ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care
reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un sentiment). Profesorul va
explica: semnificația simbolurilor (scara din visul lui Iacob, rugul aprins,
mana, mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea
vie, păstorul cel bun, vița și mlădițele), precum și a minunilor și acțiunilor
cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și a peștilor,
învierea lui Lazăr) din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte
de cult, obiecte de cult, veșminte liturgice, materii folosite în cult;
simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a literelor grecești Π
și Υ, etc.
3. Analiza
documentelor (de exemplu analiza
gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor
urmărite (cunoașterea
importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania
pentru istoria creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor
creștine în timp și spațiu), prezentarea documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV,
descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa – Turda), observarea elementelor semnificative, descrierea documentului, explicarea
semnificației elementelor și, eventual, prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor,
având pe umeri un miel și altul la picioarele sale; un copac cu două ramuri pe
care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh; în dreapta o corabie din
care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona
prefigurând învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor
(generalizarea creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).
4. Studiul de
caz: este metoda care constă în
analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive și bază pentru
cunoașterea deductivă. Etape:
a)
prezentarea cazului;
b)
organizarea unui plan de analiză ce are în vedere
identificarea cauzelor care au determinat declanșarea evenimentului analizat și
evoluția acestuia;
c)
dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au
loc, prin selectarea celor mai potrivite metode pentru analiză, prin examinarea
cazului din mai multe perspective;
d)
stabilirea unor concluzii.
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune
exemple de conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură,
Viețile Sfinților, etc. (el însuși trebuie să fie un
exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă
receptarea de către elevi a mesajelor pozitive care pornesc de la modelul
prezentat, și să folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă are
certitudinea că acestea îi vor determina pe elevi să le adopte pe cele
pozitive.
6. Rugăciunea. Convorbirea omului cu
Dumnezeu.
7. Meditația
religioasă.
8. Deprinderile
morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei
Scripturi și respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care
profesorul contribuie la formarea
deprinderilor morale la elevi: aprobarea
(acordul, lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea
la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).
B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt
folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în vederea desfăşurării
unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul
didactic: este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul
foloseşte în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc. Disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective. Dezvoltă capacitatea de
a se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe
parcursul jocului. Propus şi condus de către profesor,
jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin
antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut conform
cu obiectivele propuse. Recomandat-clasele mici (I-a şi a II-a), toate
tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea
noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere. Condiţii:
a.
să fie ales în
funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
b.
regulile jocului să
fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
c.
să nu fie de lungă
durată şi să includă pauze scurte;
d.
să se modifice
timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
e.
să se desfășoare în
mod prietenesc.
Tipuri de jocuri
didactice:
1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau
de a da pe loc un răspuns concret la întrebările şi situaţiile pe care le
ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să
soluţioneze anumite probleme conflictuale, reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor
performanţe. Se pot organiza două echipe sau se pot antrena individual toţi
elevii, in funcţie de natura jocului ales
. 2. Dramatizarea: metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează
anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a
sublinia idei şi sentimente şi de a adânci înţelegerea semnificaţiei unor
situaţii. Modalităţile
folosirii acestei metode la religie:
a.
reconstituirea modului de viaţă a unor personaje
biblice;
b.
reconstituirea unor momente din procesele intentate
Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel, prin citirea pe roluri din Sfânta
Scriptură;
c.
interpretarea pe roluri a unor poezii;
d.
interpretarea unor scenete cu subiect religios.
Utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a
noilor cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor, de recapitulare şi
sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii,
în verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în
apreciere şi asociere.
3. Exercițiul
moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a
unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea
profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de comportament
moral. Utilizarea acestei metode presupune:
a) Formularea cerinţelor se realizează sub
diferite forme: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea, dispoziţia,
organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de
conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au acceptat cerinţa.
(Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci; mersul
cu colindul).
4. Metoda
îndrumării teoretice și practice: Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi
practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite
situaţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.
Necesitatea: profesorul
trebuie să cultive predispoziţia
religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul religios şi se
concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi
practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi
învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se
poate face prin cuvânt şi prin faptă. Specifică
învăţământului religios în predarea disciplinelor practice, dar se utilizează
şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din domeniul
liturgic. În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia
şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare
şi mică, plecarea capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile,
cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele
cuprinse în ele.
2) explicaţia
şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în
săvârşirea Botezului de necesitate;
3) explicaţia
şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi,
a cărţilor de cult, a calendarului creştin.
Această metodă se
utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa
efectuării activităţii intelectuale şi/sau practice.
C. Metode
activ-participative moderne:
1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei (metoda evaluării amânate sau metoda
marelui DA): „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a
creativităţii ce se poate insinua în discuţii, dezbateri şi – în general –
atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative,
creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Caracteristică-
separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor. Aplicare: „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa
întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de om?) sau
pentru lecţia „Respectul faţă de lumea creată” (unde elevilor li se poate
adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al
lui Dumnezeu pentru om?).
2. Conversaţia euristică
este o metodă dialogală, de
incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin întrebări oportun puse,
aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe.
Solicită
elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând
elevilor mai multă libertatea de căutare. Metodă
asemănătoare, prezentată într-o formă grafică, explozia solară (pornind de la un punct central, se nasc întrebări,
la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte
întrebări.)
3. Scrierea liberă
este o metodă pe care
profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării capacităţii
elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a
gândurilor/ideilor pe care le au despre o anumită temă” (Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de
dezvoltare a gândirii, de formulare de raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Exemplu: „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie timp
de două minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa
colegilor ideile notate, cu condiţia ca acestea să nu fi fost prezentate
anterior.
4. Metoda „ciorchinelui”
poate fi utilizată individual
sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi creative, de tip divergent,
precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei,
construirii de noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii. Etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii
de hîrtie;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de
cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre
cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va
îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma
cheie, realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi
de valoare. De asemenea, dacă este cazul, profesorul va indica în prealabil
anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un
ciorchine semidirijat. Utilizat:„Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi să
noteze, timp de un minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între
cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători profesorul va scrie corespunzător:
praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în
cinstea Maicii Domnului, sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea
Sfintei Cruci.
5. Tehnica
„cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se
sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale
elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea
cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc. Cele cinci versuri au următoarea
structură:
1)
cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte
care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte
care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la
gerunziu, de obicei);
4) o sintagmă din
patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de
conceptul/sintagma cheie;
5) un cuvânt ce
exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă”
se poate realiza următorul cvintet: „Copiii/cuminţi, încântători/cinstind,
ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia
„Naşterea Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm
împreună/Sărbătoare”. În proiectarea activităţilor se pot crea modele
alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă,
asigurând o diferenţiere a instruirii pentru fiecare elev.
6. Teoria
inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe
(lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală,
kinestezică, interpersonală, intrapersonală - după Gardner).
Gândim, învăţăm şi
creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce
învăţăm cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune
lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea acestor metode, iar în prealabil o
testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor
dominante ale personalităţii lor. Aplicare:
SARBATORILE PASCALE:
1.
I grupă (alcătuită
din elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de
patru versuri cu tema „Învierea Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii;
2.
II grupă (elevi cu
inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală
cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală;
3.
III grupă (elevii
cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti
adresate familiei şi prietenilor;
4.
IV grupă (cei cu
inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea
lui Hristos – învierea noastră”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu