Revelaţia
naturală si supranaturală
A.
GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.
Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din
propria inițiativă și putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora
voința și planurile Sale în legătură cu lumea și cu oamenii). Revelația nu
trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai
ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu
spre oameni; în acest sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea
neapropiată” (1 Timotei 6) spre a Se face cunoscut omului. Revelația divină
exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și om, descoperirea
Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă iubirea
Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să
răspundă, inițiativa o are Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu
trăit în relația chemare-răspuns dintre Dumnezeu și om, după cum mărturisește
și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește după Domnul... Cum aș putea să
nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu
Te-aș căuta așa cum Te caut”. Necesitatea Revelației: Revelația divină este
absolut necesară omului, deoarece fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic
despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu ar putea dobândi fericirea
veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul și
adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).
Posibilitatea Revelației:
a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El
fiind Creatorul și Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i
se descoperă din iubire, pentru a-l ajuta să-și împlinească scopul: „Străin
sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Psalm 118);
b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până
acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);
c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat
după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin
desăvârșire: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit
este” (Matei 5);
d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației
divine, pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;
e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și
înțelegere ale rațiunii omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată
prin credință, care ne determină să acceptăm adevărurile descoperite de
Dumnezeu: „Prin credință înțelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui
Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11).
B. REVELAȚIA
NATURALĂ:
În
Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create,
omul Îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului
univers: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește
tăria” (Psalm 18); sfântul Apostol Pavel spune și el: „Încă de la facerea
lumii, cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd din
făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin care
omul urcă spre Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul
lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce
s-a făcut” (Ioan 1)
Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot
universul, prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o
ființă rațională, apoi constată că și lumea înconjurătoare este impregnată de
raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din lume conștientă de sine,
este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este sensul
existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității
lumii, nici al conștiinței și rațiunii sale (care este conformă cu
raționalitatea lumii), devine limpede pentru om că există o Rațiune și o
Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii, și
conștiința și rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.
Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în
vedere doar raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională
a omului, ca persoană. Deși e conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea
umană o depășește pe aceasta, dându-i sens, și nu poate fi concepută decât
numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest sens, Revelația naturală
deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât atât, în cel
mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin
paternitatea și filiația umană, ca imagini sau chipuri ale paternității și
filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca izvor
de existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și
absolută, nu i se datorează omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care
chiar el simte că este depășit; această capacitate se datorează lui Dumnezeu
aflat între ei, care primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi
celuilalt).
Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește
limpede caracterul personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în
panteism sau deism. Ea trebuie completată cu Revelația supranaturală, în care
Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează în mod direct omului. În același timp, nu
se poate face o separație netă între Revelația naturală și cea supranaturală,
existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât cosmosul și
omul se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și
din om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus
rațiunea omului se dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem spune că
Revelația naturală nu este pur naturală, ci este „naturală” în chip
supranatural. Pe de altă parte, în lumina Revelației supranaturale, creștinii
înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se descoperă prin natura
înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura organică dintre
cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept și
fără greșeală spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de
cunoștința Scripturii în duh și de contemplația naturală a lucrurilor după
duh...” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
C. REVELAȚIA
SUPRANATURALĂ:
Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin
vorbirea lui Dumnezeu, ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut
cunoscută existența Sa atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat
răspunderea de a transmite mai departe adevărul, voia și intenția Lui pentru
oameni); este descoperirea prezenței și lucrării lui Dumnezeu în istoria
omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire între Dumnezeu și om.
Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea
naturală, deoarece numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei
perechi de oameni, Adam și Eva, deschide calea pentru Revelația naturală de
după cădere. Astfel, Revelația naturală se precizează și se completează cu cea
supranaturală.
Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în
chip supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de
cea naturală prin faptul că este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai
sigură, apoi că ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate, unele
dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenesti, de
aceea trebuie primite de om prin credință. Revelația supranaturală este mult
superioară celei naturale atât prin faptul că precizează limpede existența
personală a lui Dumnezeu, cât și prin faptul că precizează scopul existenței
omului și al lumii. Ea poate fi de două feluri: externă, când este făcută de
Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită de semne externe, minuni
sau profeții, și internă, când se produce în sufletul omului, fără manifestări
exterioare, ci numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul este
îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba de inspirația divină).
După căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în
istorie în mod special prin legămintele încheiate cu patriarhii și profeții
Vechiului Testament. În desfășurarea Revelației supranaturale sunt mai multe etape:
de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la Avraam la Moise, de la Moise la
Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului Testament, lumea a fost
pregătită pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al
întregii lumi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe
chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe
urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care
a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din cuvintele Sfântului Apostol
Pavel, „în multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația supranaturală s-a
făcut în trepte sau etape care marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei;
se poate vorbi astfel de un progres în Revelația supranaturală, dar
caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și
continuității planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctual
culminant al ei, atins „în zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în
Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a
transmis. Hristos este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu
sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce
vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos împlinește Revelația supranaturală,
dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare
credincios este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să împărtășească
roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. Revelația
supranaturală s-a încheiat deci în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli, mai
precis cu moartea ultimului apostol; ea este deci închisă, completă și
desăvârșită.
Revelația supranaturală rămâne
însă activă mai departe, se află într-o perpetuă desfășurare în Biserică, prin
lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții dumnezeiești din
trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta
înseamnă însă că, după încheierea ultimei etape istorice a Revelației
supranaturale, marcată de moartea ultimului apostol, a urmat doar un proces de
explicare, de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de transpunere a
adevărurilor revelate în cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite
corect de credincioșii din toate timpurile și locurile. Această lucrare se
săvârșește sub asistența Sfântului Duh numai în Biserică, singura păstrătoare,
transmițătoare și interpret al Revelației divine supranaturale, cuprinsă în
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Criteriile
Revelației autentice:
1) criterii
interne (care provin din însuși conținutul Revelației):
a) pozitive (ne arată
ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale
incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în
contrazicere cu alte adevăruri);
b) negative (ne arată
ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare logicii și
bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).
2) criterii
externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația,
precum și din faptele care o însoțesc):
a) criterii naturale
(se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la calitățile
sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);
b) criterii
supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar
prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu
pot fi explicate pe temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea,
căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este religios-moral, și anume
adeverirea Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu anulează legile pe care tot El
le-a dat, căci acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le încalcă sau nu le
suspendă temporar, deși ar avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin
minuni, Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale, datorită voinței și
atotputerniciei Sale. (După cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată
sau suspendată temporar legea gravitației, ci doar este depășită forța de
greutate a halterei prin aplicarea asupra ei a unei forțe mult mai mari).
Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea divină a religiei
creștine: Dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu
aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar
avea (Ioan 15); Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu
poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan
3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin
Descoperirea dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar,
încheindu-se Revelația supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat
rolul de adeverire a Revelației supranaturale, ele însă au continuat să existe
prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor fiind zidirea sufletească și mântuirea
oamenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu