Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Revelația dumnezeiască, atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Tradiție, reprezintă cuvântul infailibil al lui Dumnezeu adresat omului, și acest cuvânt trebuie transmis omului tot prin mijloace infailibile. Omul singur este păcătos. Singurul mijloc infailibil este Sfânta Biserică, pentru că ea este Trupul lui Hristos și are cap pe Hristos: Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1). Biserica este stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3) și în ea lucrează permanent Sfântul Duh.

Biserica este singurul mijloc de păstrare, judecare și interpretare a cărților sfinte și canonice, cât și a Tradiției adevărate. Astfel, Sf. Scriptură există datorită Bisericii și este aplicată și interpretată de Biserică. Nu Biserica a luat ființă prin mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură a luat naștere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părți din Tradiția apostolică, deci a unei părți a Revelației dumnezeiești. Sf. Scriptură nu s-a scris deci în afară de Biserică, ci în Biserică, de Sf. Apostoli și ucenicii lor – Apostolii fiind nucleul și temelia Bisericii creștine. Apoi Biserica este cea care a stabilit cărțile canonice ale Sfintei Scripturi pe temeiul autenticității și inspirației lor divine (la Sinodul de la Laodiceea, în 360). Aceasta pentru că, deși spune Apostolul Pavel: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), totuși Sf. Scriptură nu ne spune câte cărți sunt inspirate și care sunt acestea. Lista cărților canonice ale Sfintei Scripturi o stabilește Biserica. Sf. Chiril al Alexandriei scrie: „Să cunoști de la Biserică, care sunt cărțile Vechiului și Noului Testament. Fără Biserică nu ar fi fost Sf. Scriptură, sau cel puțin nu ar fi cum o avem azi. În al doilea rând, tot Biserica este cea care judecă și păstrează Sf. Tradiție”. Biserica, prin Sf. Tradiție, actualizează, aprofundează și aplică în viața credincioșilor conținutul Sfintei Scripturi. Sf. Tradiție este explicatoarea adevărată a Sf. Scripturi, iar această explicare este în esență apostolică. De la început, Biserica stăruia în învăţătura apostolilor (Fapte 2), aceștia relatând cuvintele și faptele lui Hristos, dar dându-le și o explicare comună, pe înțelesul tuturor. Deși această explicare sau învățătură apostolică îmbracă forme variate în expunere, în esență ea rămâne aceeași, fiind făcută prin Duhul lui Hristos. De aceea ea trebuie să rămână ca un model permanent, ca o regulă de neschimbat în înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi. Numai prin Sf. Tradiție și în Biserică, conținutul Sfintei Scripturi devine mereu viu, actual, eficient pentru fiecare generație de credincioși. În Biserică, cultul divin actualizează momente din Sf. Scriptură; prin slujbele bisericești, adevărurile Sfintei Scripturi capătă „o adâncă tâlcuire dogmatică și morală. Sf. Scriptură, fără explicarea liturgică și fără aplicarea ei în Liturghie și în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează” (Pr. D. Stăniloae). Dacă Sf. Scriptură a apărut în sânul Bisericii, în ce privește Sf. Tradiție, ea apare odată cu Biserica, și Biserica apare odată cu Sf. Tradiție, căci Tradiția nu reprezintă altceva decât datina, predania, rânduielile Bisericii. Fără Biserică, Tradiția nu ar mai exista, încetând de a mai fi practicată și transmisă. Dar nici Biserica nu ar fi putut exista fără Tradiție, căci Tradiția este însăși lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, este „viața Bisericii în Duhul Sfânt” (V. Lossky). Biserica este, de asemenea, și cea care discerne adevărata Tradiție de falsele tradiții. Biserica este cea care dezvoltă Tradiția statornică în Tradiție dinamică, și cea care păstrează Sf. Tradiție. În Biserică, aspectul statornic al Tradiției se dezvoltă în cel dinamic. Vincențiu de Lerin spune: „Dezvoltarea Tradiției nu înseamnă schimbarea ei, ci o amplificare în ea însăși”. În Biserică este de fapt mereu aceeași Tradiție, aceeași învățătură, aceeași credință, același har, explicate însă și actualizate, făcute contemporane tuturor generațiilor de credincioși. Astfel, învățătura Bisericii împotriva drogurilor, fumatului, avorturilor, eutanasiei, în problema calendarului, a reprimirii ereticilor în Biserică, instituirea de noi sărbători, noi canonizări de sfinți și noi slujbe închinate lor, constituie exemple de Tradiție dinamică. Așadar, dezvoltarea, îmbogățirea Sfintei Tradiții nu se face prin adăugarea unor învățături necunoscute, ci prin aplicarea și adâncirea celor știute, primite de la Sfinții Apostoli, în momente și situații diferite din viața Bisericii.

Așadar, între Biserică, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție este un raport de intercondiționare, de reciprocă împlinire și confirmare. Biserica se mișcă în interiorul Revelației supranaturale, adică se orientează mereu după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, fiind zidită pe temelia Apostolilor și a proorocilor, și având cap pe Hristos: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2). Dar în același timp, Biserica propovăduiește cuprinsul adevărat al Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, păstrându-le nealterate și dând mereu garanție pentru autenticitatea lor. Biserica explică și aplică Sf. Scriptură în conținutul ei autentic prin Tradiția apostolică păzită de ea. Sf. Scriptură își descoperă conținutul ei în interiorul Bisericii și al Tradiției, iar Sf. Tradiție este vie în interiorul Bisericii. Această împletire între Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și Biserică este rezultatul lucrării Duhului Sfânt.