Persoana si lucrarea Sf. Duh

Persoana si lucrarea Sf. Duh

1. În Noul Testament Duhul Sfânt apare ca Persoană dumnezeiască, deoființă cu Tatăl și cu Fiul:

a) Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28) – „în numele” arată însușirea de persoane a celor trei, iar Botezul săvîrșit în numele lor având ca efect iertarea de păcate, înseamnă că cele trei Persoane au natură dumnezeiască;

b) Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta (Luca 12);

c) Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? (...) N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (Fapte 5);

d) Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15). 2.

2. Mărturii în Sfânta Tradiție despre dumnezeirea Duhului avem în:

a) Simbolurile de credință (apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan);

b) săvîrșirea Tainei Botezului;

c) doxologia mică;

d) mărturiile martirilor.

3. Articolul 8 al Crezului (formulat de sin. II ec. împotriva ereziei lui Macedonie) cuprinde învățătura esențială despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh:

a) Domnul de viață făcătorul: participă la crearea lumii văzute (Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – Facere 1), pe care o umple de viață (Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă – Ioan 6) și la crearea omului în special (Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu – Facere 2); participă la lucrarea proniatoare (Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului – Psalmul 103), precum și la crearea din nou a lumii prin redobândirea harului divin (Pogorârea Sf. Duh la Cincizecime și „nașterea din apă și din Duh” la Taina Botezului);

b) Care de la Tatăl purcede (Ioan 15): purcederea este un alt mod, deosebit de naștere, prin care Duhul Își ia ființa din veșnicie din Tatăl. Sf. Ioan Damaschin spune că Duhul purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul, sau strălucește prin Fiul, de aceea se numește nu numai Duh al Tatălui, ci și Duh al Fiului (nu în sensul că purcede și din Fiul, ci pentru că este trimis în lume și de Fiul);

c) Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit: Lui I se cuvine aceeași slavă și închinare, fiind deoființă cu Tatăl și cu Fiul;

d) Care a grăit prin prooroci.

4. Numirile date Sfântului Duh:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, Luca 4), Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Matei 10), Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4), Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8), iar în legătură cu slujirile și darurile Sale, Se mai numește: Duhul Adevărului (Ioan 15), Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11), Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Romani 8), duhul harului (Evrei 10). Denumirea de Sfânt este dată pentru a deosebi pe Sfântul Duh de alte duhuri create, însă sfințenia aparține întregii Sfintei Treimi: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Levitic 11), Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot (Isaia 6, ca și în Apocalipsă 4).

5. Însușirea personală externă a Sfântului Duh:

Desigur, sfințenia este proprie dumnezeirii, dar Duhul Sfânt este sfințenia ipostatică sau ipostasul sfințeniei. Astfel, Duhul are menirea sfințirii noastre prin har – aceasta este însușirea Sa personală externă. Fiind ipostasul sfințeniei, iar aceasta fiind iubire desăvârșită, opusă egocentrismului, Duhul Sfânt este și ipostasul comuniunii (Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi – 2 Corinteni 13). Duhul Sfânt este comuniunea sau împărtășirea Tatălui cu Fiul prin iubire infinită (căci iubirea desăvârșită se manifestă în treimea de persoane), și totodată, prin harul Său, Duhul Sfânt este comuniunea noastră cu Tatăl prin Fiul (Că prin El – prin Hristos – avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh – Efeseni 2).

6. Rugăciunea Împărate ceresc cuprinde și ea o întreagă și adevărată teologie despre Persoana Sf. Duh.

7. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, atunci Duhul Sfânt este sufletul acestui trup. Duhul Sfânt desăvârșește opera de mântuire a lui Hristos după Înălțarea Sa la cer, prin Duhul Sfânt ne însușim roadele Jertfei Mântuitorului, adică mântuirea subiectivă. Prin Duhul Sfânt s-a întemeiat Biserica la Cincizecime, și tot prin Duhul Sfânt Hristos este permanent prezent în Biserică (Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin - Matei 28). Această prezență permanentă a lui Hristos în Biserică este privită ca o Cincizecime continuă (vezi rugăciunea epiclezei: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”). Legătura organică dintre Duhul Sfânt și Biserică este mărturisită clar de Sfinții Părinți: „Dacă Biserica există, este evident că este de față Duhul” (Sf. Ioan Gură de Aur); „Acolo unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt, și unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica și tot harul” (Sf. Irineu).

8. Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în iconomia mântuirii:

Mântuirea obiectivă, realizată de către Mântuitorul Hristos prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea la cer, este desăvârșită prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, prin care se întemeiază Biserica și se pune început mântuirii subiective, sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane. Există deci o strânsă legătură între lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și lucrarea Duhului Sfânt în iconomia mântuirii noastre, și chiar o reciprocitate, lucrarea unuia pregătind și continuând lucrarea celuilalt (de altfel, datorită perihorezei, Persoanele și lucrările divine nu sunt despărțite).

Astfel:

a) Duhul Sfânt pregătește venirea și lucrarea Fiului: în Vechiul Testament Duhul Sfânt „a grăit prin prooroci”, iar „Toată Revelația prin prooroci este o Cincizecime preliminară care pregătește actul Întrupării” (Paul Evdokimov); Duhul Sfânt este Cel ce Îl trimite pe Fiul în lume: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, cf. și Luca 4) – dar nu singur, ci împreună cu Tatăl (Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică – Ioan 3); Duhul Sfânt umbrește pe Sfânta Fecioară la zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu (Luca 1), Se coboară la Botez peste Fiul (Ioan 1) și rămâne asupra Lui pentru totdeauna, însoțindu-L în lucrarea Sa mântuitoare (Cu Duhul lui Dumnezeu scot demonii...);

b) Fiul pregătește coborârea Duhului Sfânt și Îl trimite la Cincizecime: Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit (Ioan 7); Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac (Ioan 14); Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi (Ioan 16).

Făptura, curățată prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos, devine vrednică să primească din nou harul Duhului Sfânt: „Scopul și destinația întregii opere a mântuirii noastre prin Hristos este ca cei credincioși să primească pe Duhul Sfânt” (Sf. Simeon Noul Teolog);

„Care este efectul și rezultatul actelor lui Hristos? Nimic altceva decât coborârea Duhului Sfânt peste Biserică” (Nicolae Cabasila);

„Dumnezeu s-a făcut purtător de trup pentru ca noi să ne facem purtători de Duh” (Sf. Atanasie);

„Hristos este marele Înaintemergător al Duhului Sfânt” (Paul Evdokimov).

Viața pe care o revarsă și o întemeiază în noi Duhul Sfânt este viața în Hristos. Precum Duhul Sfânt a sfințit trupul Fecioarei pentru a-L zămisli și naște pe Hristos, la fel Duhul Sfânt sfințește prin Botez pe credincios pentru ca Hristos să ia chip în el. Prin Duhul Sfânt ne unim cu Sfânta Treime: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14).

Relația dintre iconomia Fiului în realizarea mântuirii obiective și iconomia Duhului Sfânt în mântuirea și sfințirea noastră subiectivă se vede și din faptul că Duhul Sfânt ne împărtășește harul divin mântuitor câștigat de Iisus Hristos prin jertfa Sa, sau Harul Domnului nostru Iisus Hristos (2 Corinteni 13), pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1); de asemenea, dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14), Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, (Care) vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16), adică la Hristos.

Când Sf. Serafim de Sarov spune că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, nu înseamnă că Hristos nu ar mai fi centrul vieții creștine, ci doar că numai împărtășindu-ne tot mai deplin de darul Duhului Sfânt Îl descoperim tot mai mult pe Hristos prezent în inimile noastre de la Botez și ne unim tot mai deplin cu El: În ziua aceea (a Pogorârii) veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (Ioan 14), sau, cum explică acest text Paul Evdokimov, „Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos, și-L revelează nu înaintea, ci înăuntrul ucenicilor”.

Întreaga iconomie divină începând de la creație are loc prin conlucrarea Fiului cu Duhul Sfânt în numele Tatălui. Prin harul Duhului Sfânt devenim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, pentru că am primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!, și Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Romani 8).

Sf. Simeon Noul Teolog spune că dacă Fiul este ușa prin care intrăm la Tatăl, atunci Sf. Duh este cheia care ne deschide această ușă.

9. „Chenoza” Duhului Sfânt:

După pr. Dumitru Stăniloae, Duhul Sfânt este Persoana cea mai misterioasă a Sfintei Treimi, nu ne apare destul de distinctă ca celelalte, ci pare să rămână acoperită în smerenie;

Pe El Îl desprindem cu greu de subiectul nostru renăscut, pentru că El este în ochiul nostru sufletesc care vede pe Iisus, în glasul nostru care spune cu credință lui Iisus: „Doamne!” (Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt – 1 Corinteni 12). Duhul Sfânt ni Se împărtășește prin har, Se unește cu noi, Se identifică cu subiectul nostru, prin El ne unim cu întreaga Sfântă Treime: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni 2), căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15).

Toate sentimentele care îl înalță pe om la Dumnezeu sunt ale Duhului Sfânt: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5). Precum fierul aruncat în foc devine una cu focul, precum ochiul se unește cu lumina, tot așa Duhul Sfânt Se unește cu duhul nostru, încât, după Sf. Petru Damaschin, credinciosul adevărat are în loc de suflet pe Duhul Sfânt, iar Paul Evdokimov spune că dacă facerea lumii este o lucrare pogorâtoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, iconomia mântuirii ia calea inversă: de la Duhul Sfânt, prin Fiul, spre Tatăl.

10. Harul divin:

Duhul Sfânt nu ne dă ceva propriu Lui, ci dumnezeirea comună a celor trei persoane, înțelegând prin dumnezeire, în sens palamit, nu ființa dumnezeiască însăși, ci energia comună a ființei (Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti – Ioan 16). Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată, care izvorăște din ființa divină a celor trei Ipostasuri, fiind nedespărțită de acestea, și care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor, în scopul mântuirii și sfințirii lor. Având în vedere că rezultatul lucrării harului divin este mântuirea adusă de Hristos, înțelegem de ce el se numește „Harul Domnului nostru Iisus Hristos”.

Harul este revărsat de Duhul Sfânt peste noi numai prin umanitatea înviată și înălțată a lui Iisus Hristos; harul este chiar comuniunea noastră cu Hristos prin Duhul Sfânt, și prin Hristos cu întreaga Sfântă Treime („Prin har, Dumnezeu ne-a pus în relație cu Sine. Harul este fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană” – pr. D.Stăniloae). Harul divin se manifestă, este prezent și lucrează permanent în Biserică, îndeosebi prin Sf. Taine.

Însușirile harului divin:

a) necesitatea harului: pentru că omul nu se poate mântui prin propriile puteri; Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine... Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15); Sf. Macarie cel Mare: „Precum peştele nu poate vieţui fără apă sau precum nimeni nu poate umbla fără picioare, vedea fără ochi, vorbi fără limbă ori auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit”;

b) gratuitatea harului: nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai din dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2);

c) universalitatea harului: se dă tuturor oamenilor spre a se putea mântui, oferindu-se în mod egal tuturor, dar nu forţează libertatea, silindu-l pe acesta să-l primească şi astfel să se mântuiască fără voia lui (protestanţii susţin că însuşirea mântuirii realizate de Hristos este numai opera harului, omul neputând face nimic prin propriile sale puteri); S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2); Sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ...

constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă nimănui”.

11. Mântuirea subiectivă (îndreptarea) e împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, prin care ultimul îşi însuşeşte roadele jertfei Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu.

Etapele îndreptării:

a) chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin;

b) renaşterea omului în Hristos prin taina Sf. Botez – constă, pe de o parte în curăţirea de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale săvârşite până la botez, iar pe de altă parte, în sălăşluirea harului lui Hristos în el;

c) progresul creştinului în viaţa cea în Hristos – arătându-l pe Hristos prezent în viaţa şi în faptele lui. Condiţiile însuşirii mântuirii subiective:

a) credinţa – este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la revelaţia divină; pentru mântuire este necesară credinţa lucrătoare prin iubire (Gal.5); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu vacrede se va osândi (Marcu 16); Fără credinţă, cu neputinţă este a bine plăcea lui Dumnezeu (Evr.11); De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe El din morţi te vei mântui (Rom.10);

b) faptele bune – sunt absolut necesare pentru mântuire, alături de credinţă; reprezintă singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea; dacă credinţa e cea care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în acelaşi timp şi faptă bună, cuprinzând şi faptele externe în mod necesar; iar faptele bune aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa în Hristos; Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în cer (Matei 7); Matei 25 vorbește despre faptele milei trupeşti; Credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2); Sf. Chiril al Alexandriei: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părţi; din cunoaşterea exactă a dogmelor pietăţii şi din faptele bune. Dogmele fără fapte nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primeşte însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii”.

12. Darurile Sf. Duh:

Ca energie dumnezeiască ce se revarsă prin Sf: Duh asupra oamenilor în scopul sfințirii și mântuirii lor, harul divin este unul după natura sa, dar se deosebește după lucrările și efectele sale asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el. Nici Biserica în totalitatea ei, nici membrii Bisericii nu au în actualitate deplină bogăția nesfârșită a dumnezeirii sau a harului, ci această bogăție devine actuală pe măsura eforturilor ce le face Biserica sau diferiții credincioși (harul se împărtășește pe măsura efortului uman, omul se umple tot mai mult de energiile divine, se unește tot mai mult cu Dumnezeu, potrivit vredniciei sale). Actualizarea dumnezeirii împărtășite sau a harului se arată în ceea ce se numesc darurile Duhului Sfânt, sau duhuri. Darurile Duhului Sfânt sunt distincte de harul divin împărtășit prin Sfintele Taine, absolut necesar pentru mântuire (alături de credință și fapte bune), dar nu sunt separate de acest har, având același izvor – Duhul Sfânt: Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh (1 Corinteni 12). Darurile presupun existența harului primit prin Sfintele Taine și sunt rodiri ale lui, sau sunt o înflorire variată a bogăției nesfârșite a harului, care, deși unul după natura sa, se arată felurit în formele lui de manifestare și în efectele sale asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el, după cum spune și Sfântul Marcu Ascetul: „Harul Duhului este unul și neschimbat, dar, intrând în inimile credincioșilor, dă fiecăruia lucrările care se potrivesc: celui ce flămânzește după Hristos, i se face hrană; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredințare; celui care plânge, mângâiere”. Prof. N. Chițescu compară harul cu „un ocean de daruri ce scaldă zidirea lui Dumnezeu”. Darurile Duhului Sfânt se desemnează adesea prin numele celor șapte duhuri, potrivit Isaia 11: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe și duhul temerii de Dumnezeu. Numărul 7 e semnul plenitudinii harismatice. Aceste daruri se dau celui nou botezat prin Mirungere, prin care se pune „pecetea darului Sf. Duh”. După 1 Corinteni 12, darurile Sf. Duh sunt mult mai numeroase: Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie... Şi toate acestea le lucrează unul ... ...şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte, iar în Romani 12: Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat, după care se enumeră slujirea aproapelui, blândețea, răbdarea, rugăciunea, milostivirea, iubirea frățească. În același timp însă, Duhul Sfânt îi leagă pe credincioși întreolaltă, fiind prezent în ei prin diferitele daruri împărțite lor. Astfel, Duhul Sfânt ca Persoană îi unifică pe cei ce posedă daruri diferite, fiind Duhul unității (Efeseni 4) și al comuniunii: Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat (1 Corinteni 12). Se poate face o analogie, comparând legătura dintre Sf. Duh și Biserică cu legătura dintre suflet și trup: „Duhul ține legate între ele mădularele trupului lui Hristos, prin darurile care se intercondiționează” (Sf. Vasile cel Mare), tot așa precum sufletul ține întreg trupul într-o unitate. Harismele sunt daruri sporite ale Duhului Sfânt, împărtășite unor credincioși ce au sporit mult pe calea virtuții. Astfel de daruri speciale sunt: darul facerii de minuni, al înainte vederii, etc., iar în Biserica primară existau și darul vorbirii în limbi, darul tălmăcirii limbilor, harisma apostoliei. După Sf. Apostol Pavel, dragostea creștină, ca harismă și ca virtute, le înglobează și le întrece pe toate.