Crearea lumii nevazute

Crearea lumii nevazute

1. Originea lumii:

Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă, eternă), panteism (lumea este o emanație din Dumnezeu), materialism. Corect: Lumea a fost creată de Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1, Crezul) din nimic.

2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din nimic, numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit – Ps.148); rezultă o deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului). Dovezi: 2 Macabei 7 (Te rog, acum, copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într-însele și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic și că neamul omenesc are aceeași obârșie); Ioan 1:3 (Toate printr-Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut).

3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel încât începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin urmare, având un început, lumea nu e veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat din veșnicie în Dumnezeu.

4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră (Facere 1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El; Iov 33 – Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, a luat hotărârea și a făcut planul creării lumii; Fiul, prin Care toate s-au făcut, a adus la îndeplinire planul Tatălui; Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a desăvârșit toate.

5. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! – Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era Cuvântul... Și Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică (microcosmos), care e reflectarea raționalității Logosului în structura întregului univers.

6. Motivul și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în urma vreunei necesități interne sau externe. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea, bunătatea și milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească tuturor făpturilor bunătățile Sale. Scopul întregii creații este preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor, strâns legate (Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri – Matei 5).

7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și iată erau bune foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă; răul nu este opera lui Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având originea în îngerii căzuți (Căci făptura a fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – Romani 8).

1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale, inferioare lui Dumnezeu dar superioare omului.

2. Existența îngerilor:

a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul vieții, îngerul ce-l oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din visul lui Iacov, îngerul ce vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii văzuți de Isaia, heruvimii văzuți de Iezechiel, îngerii sunt superiori omului – Ps.8); angelofaniile din Noul Testament (îngerul Gavriil anunță nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl înștiințează pe Iosif, apoi pe păstorii din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc lui Iisus după întreita ispitire, Îl întăresc în grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor Învierea, se arată la Înălțarea Domnului, etc.); Iisus vorbește despre îngeri în parabola neghinei, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor mici văd pururea în ceruri fața Tatălui (Matei 18), în fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-au mărturisit pe El (Luca 12), după înviere oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu știu ziua celei de-a doua veniri (Marcu 13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei 25), etc.; Sfânta Tradiție vorbește despre îngeri (în Crez se afirmă că Tatăl este și Făcătorul celor nevăzute, iar sinodul VII ecumenic stabilește și cinstirea îngerilor; Ignatie Teoforul spune că există o ierarhie a îngerilor);

b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin admiterea unei Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum elementul material există și în afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual trebuie să existe independent de om, într-o lume nevăzută), ierarhia lumii (există o ierarhie în lumea materială, de la cele mai simple făpturi până la om, cea mai complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se continue și în lumea spirituală, prin îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și Dumnezeu), scopul creației (trebuie să existe ființe care să-L preamărească și mai deplin pe Dumnezeu și să se bucure de o fericire și mai mare).

3. Originea îngerilor

a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt emanații din Dumnezeu, cum credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în mod tainic prin cuvintele “La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a îngerilor) și pământul (lumea materială, universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în idolatrie; apoi, în mod mai clar se afirmă că Dumnezeu a făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar în Noul Testament se vorbește despre cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni 1);

b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi pământul); argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe Dumnezeu (Iov 38), iar pe Eva a ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.

4. Natura îngerilor:

a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală, nematerială; sunt duhuri pure, nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare omului dar mărginite, circumscrise spațial, inferioare lui Dumnezeu. a) sunt duhuri (πνευματα): Îngerii, oare, nu sunt toți duhuri slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale (“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și necorporale; unii Părinți, plecând de la ideea că nematerialitatea și necorporalitatea absolută aparțin exclusiv lui Dumnezeu, atribuie îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup sensibil): Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);

b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești pentru a comunica cu oamenii;

c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două locuri deodată sau omniprezenți, nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc adâncurile ființei dumnezeiești, nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului, nu pot face minuni cu puterea lor), dar superiori omului (în înțelepciune, putere, apropiere de Dumnezeu, lipsa afectelor sau a slăbiciunilor omenești); totuși, omul are o oarecare superioritate asupra îngerilor (Hristos a venit să mântuiască pe om, nu pe îngeri – Tertulian; omul face legătura dintre cele văzute și cele nevăzute);

d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de întoarcerea oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui.

5. Funcția îngerilor:

a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și fericirea lui Dumnezeu;

b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor, există îngeri păzitori ai popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om).

6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în comuniune cu Dumnezeu) și impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui Dumnezeu în care ei s-au întărit pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se împotrivi lui Dumnezeu.

7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și foarte mare (legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic, popoare infinite de puteri netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur).

8. Ierarhia îngerilor:

Conform Sfintei Scripturi:

®       Facere 3 – Heruvimii;

®       Isaia 6 - Serafimii;

®       Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile;

®       Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.;

®       1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)

Conform Sfintei Tradiții:

®       Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9 cete îngerești, grupate în 3 triade: 1) Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile, Stăpâniile, Puterile, 3) Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții după luminare și după rang, luminându-se unii pe alții potrivit superiorității rangului, cei mai de sus împărtășind celor mai de jos luminarea și cunoștința.

®       Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia îngerească s-a făcut mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor în cete e expresia diversității (în unitate) a lumii făcute de Dumnezeu.

9. Menirea îngerilor:

a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată împlinire a voinței Sale;

b) slujirea oamenilor spre mântuire.

10. Îngerii răi:

a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci, demoni, îngerii diavolului, îngerii satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul, satana, belzebut, veliar, domnul lumii acesteia, domnul dracilor;

b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe trepte diferite (începătoriile, domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca număr, trebuie să fie mai puțini decât îngerii rămași buni, după unii Sfinți Părinți cam o treime din total, numărul lor urmând a fi plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi alături de îngeri în slava veșnică;

c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi prezintă ca pe ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov nenorociri, muncește pe Saul când acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe David, etc.) cât și în Noul Testament (parabola neghinei, răspunsul lui Iisus la acuzația că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora, pedepsirea celor nemilostivi în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui, diavolul păcătuiește dintru început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură – Iacov 2, etc; pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1 Ioan 3);

d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au devenit răi prin propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr (Ioan 8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10) – așadar, autorul răului este diavolul, care, fiind creat bun, singur s-a hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor, și antrenând în căderea lui și alți îngeri aflați sub influența sa („îngeri ai diavolului”);

e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până la cădere a trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni, deci căzuse deja; Sfânta Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1 Ioan 3);

f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de Dumnezeu plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu Cel Prea Înalt (Isaia 14) și chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului este mândria (Înțelepciunea lui Sirah 10), iar episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească și să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3);

f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe spirituale superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le permitea să sesizeze îndată ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești, păcatul lor este numai al răutății, nu și al slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen; g) însușirile diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și înșelător a toată lumea (Apoc. 12); activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar împărăția lui este a morții spirituale (Evrei 2) și a întunericului; acțiunea lui este îndreptată împotriva mântuirii omului (umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect prin senzații, reprezentări, gânduri, neputând să constrângă însă libertatea omului.