Dumnezeirea si umanitatea lui Hristos

Dumnezeirea si umanitatea lui Hristos

1. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (Crezul), sau: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 10), Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1).

2. Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită de Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat la plinirea vremii.

3. Biserica învață pe temeiul Revelației că Iisus Hristos este Dumnezeu-Om, Dumnezeu adevărat și om adevărat întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Astfel, în Persoana cea una a lui Iisus Hristos se cuprind două firi: dumnezeiască și omenească.

Acest adevăr este mărturisit de:

a) Profețiile mesianice:

Firea dumnezeiască: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109); Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (Psalm 2); Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5). Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3), a lui Avraam (Facere 12), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este numit „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11); „Odraslă a lui David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească (Isaia 71 și 72), suferințele și moartea Lui (Isaia 53); b) Însuși Mântuitorul, vorbind despre Sine, Își atribuie și firea dumnezeiască și firea omenească, numindu-Se Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Firea dumnezeiască: În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Își atribuie omniprezența firii dumnezeiești: Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3), și mai departe tot Mântuitorul spune: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); în alt loc Își atribuie aceeași lucrare cu Tatăl: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), aceeași putere făcătoare de minuni, aceeași adorare și aceeași aseitate ca și Tatăl: Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (…). Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine (Ioan 5); Își atribuie veșnicia: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan 8), atotștiința: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11) și unitatea de ființă cu Tatăl: Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10).

Firea omenească: Despre firea Sa omenească Iisus vorbește atunci când se numește pe Sine om: Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu (Ioan 8), și când se numește foarte adesea Fiul Omului;

b) Apostolii și evangheliștii – învață și ei despre cele două firi ale Mântuitorului: Firea dumnezeiască: atunci când vorbesc despre Botezul Domnului și Schimbarea la Față, arătând că Tatăl Îl declară pe Iisus Fiul Său iubit; apoi, Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1); El este Dumnezeu Cuvântul: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1: 14); Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui (Ioan 20). Firea omenească: se mărturisește în genealogiile de la Matei și Luca, în istorisirea despre nașterea Domnului și întreaga Sa viață pământească, de la naștere până la moarte; Iisus Hristos este prezent în toate Evangheliile ca un om adevărat cu trup și suflet omenesc, având toate însușirile și funcțiile specifice firii omenești;

c) Sfinții Părinți, combătând ereziile hristologice, învață și ei despre cele două firi ale Mântuitorului, aducând și argumente raționale în sprijinul acestei învățături:

1) ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni (Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus – 1 Timotei 2), Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om, „trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni să-i aducă la prietenie și unire printr-o înrudire cu amândouă părțile”;

2) ca Învățător desăvârșit și lumină a lumii, care revelează oamenilor în mod absolut pe Dumnezeu, trebuia să fie El Însuși Dumnezeu, căci: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1); însă, pentru a împărtăși oamenilor această cunoaștere, trebuia să vină în maximă apropiere de noi prin Întrupare, deoarece, spun Sfinții Părinți, „omul neputând să învețe decât de la semenul lui, Mântuitorul a luat o natură omenească asemenea cu a noastră, ca să învețe mai ușor pe oameni”;

3) ca Răscumpărător și restaurator al firii umane căzute, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om: trebuia să fie Dumnezeu, pentru că numai uniți cu Cel nestricăcios și nemuritor, adică cu Dumnezeu, noi puteam ajunge la nestricăciune și nemurire; trebuia să fie și om, pentru că, precum omul a fost învins odată, tot omul trebuia acum să devină învingător.

4. Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni:

a) Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, în mod supranatural: Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut prin conlucrarea celor trei Persoane divine: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). Biserica ne învață, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, că Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară în timpul nașterii și după naștere: Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema(...). Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1); Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7); Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu (Isaia 66); Şi mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel 44), iar Sf. Efrem Sirul explică: „Duhul a făcut mamă pe aceea ce nu știa de bărbat; de aceea rodul n-a rupt pecetea fecioriei și Fecioara a rămas fără suferință”.

b) Impecabilitatea – Lipsa oricărui păcat, atât originar cât și personal, în Iisus Hristos: din Iisus Hristos sunt excluse orice ispită internă și luptă a patimilor (în El nu există porniri păcătoase), iar ispitele externe nu au nicio putere asupra Sa. Astfel, impecabilitatea hristică nu este doar o lipsă de păcat, ci și imposibilitatea de a păcătui, de a voi răul, deci impecabilitate în sens absolut. Lipsa păcatului strămoșesc: Și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1); Sfinții Părinți învață și ei despre lipsa păcatului strămoșesc în Iisus Hristos, pe de o parte din nașterea Lui supranaturală dintr-o Fecioară curățită de păcatul strămoșesc de către Sfântul Duh, la concepere, iar pe de altă parte din faptul că Cel ce Se naște din Fecioară nu este o persoană nouă, ci o Persoană divină, deci absolut sfântă și lipsită de păcat. Lipsa păcatului personal: Cine dintre voi poate să Mă vădească de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3), Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4)

Definirea dogmatica a Persoani lui Hristos

1. Definiție : Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu-Om, având două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul. Această unire între Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu și firea omenească în Iisus Hristos se numește unire ipostatică sau personală (spre deosebire de unirea după ființă a celor trei Persoane divine, sau de unirea după har între oameni și Dumnezeu). Prin această unire, Iisus Hristos este din prima clipă a zămislirii Sale minunate Dumnezeu-Om, adică Persoană divino-umană.

2. Însemnătatea dogmatică și morală a unirii ipostatice:

a) numai fiind Dumnezeu adevărat, mântuirea realizată de El are putere și valoare absolută, și numai fiind și om adevărat, poate înfățișa mântuirea și ca operă a omenirii, a celui de-al doilea Adam;

b) unirea ipostatică, prin care s-a realizat unirea maximă a lui Dumnezeu și a omului în Iisus Hristos, devine modelul unirii spirituale a omului cu Dumnezeu: așa cum în Iisus Hristos voința omenească era în perfectă armonie cu cea dumnezeiască, tot astfel prin har, omul trebuie să-și unească voința sa cu voința lui Dumnezeu, ca să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8) – importanța morală a unirii ipostatice.

3. Definirea dogmatică a Persoanei Mântuitorului în sinoadele ecumenice: În lupta cu ereziile hristologice care răstălmăceau grav taina persoanei lui Iisus Hristos, fie negând divinitatea, fie umanitatea Lui, fie neînțelegând unirea ipostatică a firilor, sinoadele ecumenice au căutat să cuprindă în formulări concise, fără echivoc, chipul evanghelic integral, viu, al persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos. Sinodul I si sinodul II ecumenic au stabilit textul definitiv al Simbolului de credință în care se mărturisește despre persoana lui Iisus Hristos că este Dumnezeu și om adevărat, Fiul lui Dumnezeu, "Unul Născut, Care din (...) Fecioara Maria S-a facut om", apărând prin aceasta: dumnezeirea Sa, egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, Întruparea Lui pentru mântuirea noastră, îndumnezeirea firii omenești prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Logosului divin. Sinodul III ecumenic hotărăște că Iisus Hristos este Dumnezeu și om desăvârșit, constituit din trup și suflet rațional; Același, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, afară de păcat. Cu acestea se aduc noi precizări referitoare la integritatea firilor și la relația lui Hristos cu Dumnezeu și cu oamenii. Sinodul IV ecumenic dezvoltă mărturia sinoadelor anterioare, precizând că unirea ipostatică a celor două firi în persoana Logosului divin se face neamestecat, neîmpărțit, neschimbat și nedespărțit: „Iisus Hristos este Unul și Același Dumnezeu Adevărat și om adevărat, din trup și suflet rațional, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, născut mai înainte de veci după dumnezeire, iar în zilele din urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neîmpărțit, nedespărțit și neschimbat, deosebirea firilor nefiind desființată din cauza unirii, ci păstrându-se însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas”. Sinodul V ecumenic combate pe ereticii teopasiți (Dumnezeu în Treime a pătimit pe cruce) prin contribuția călugarilor sciți, aducând noi precizări în definirea persoanei Mântuitorului, învățând că Unul din Treime a pătimit în trup. Deși putem spune că Dumnezeu s-a născut, întrupat și că a murit, totuși în fiecare dintre aceste cazuri vorbim despre Dumnezeu Care s-a făcut om și nu despre Dumnezeu în ființa Sa transcendentă, Care nu este subiectul nașterii și al morții; nașterea și moartea au fost asumate liber de către Logosul întrupat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră după har. Sinodul VI ecumenic a preluat și dezvoltat ceea ce s-a spus la Calcedon, afirmând că dacă în Iisus sunt două firi, divină și umană, cu toate proprietățile lor specifice, atunci în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări (energii sau activități), omenească și dumnezeiască, potrivit celor două naturi, și acestea (voințele și lucrările) sunt unite ipostatic în unica Persoană a Mântuitorului Iisus Hristos, în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Deci, în Iisus Hristos există două voințe corespunzătoare fiecărei firi: o voință dumnezeiască și o voință omenească naturală (nu însă o voință omenească ipostatică, personală, care să se poată opune voinței dumnezeiești, căci Hristos ca om nu are un ipostas sau persoană omenească), voința omenească naturală supunându-se întru totul (fără luptă) voinței dumnezeiești.

Sinodul VII ecumenic continuă linia ultimelor sinoade ecumenice și a învățăturii Sf. Părinți (Ioan Damaschin și Teodor Studitul), hotărând că reprezentarea feței lui Hristos în sfintele icoane este legitimă și necesară:

a) pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om;

b) pentru că Iisus este o singură persoană sau față și nu două, fața Lui divină având posibilitatea de a avea și chip și față umană;

c) pentru că icoanele nu înfățișează firea dumnezeiască și nici cea omenească despărțită de cea dumnezeiască, ci ele infățișează unica persoană a Logosului întrupat;

d) orice icoană a cuiva nu reprezintă ființa lui, ci imaginea sau fața văzută a ipostasului lui, cu toate trăsăturile personale ale protochipului; icoana există virtual în protochip, înainte chiar de a fi confecționată;

e) deși icoana și protochipul sunt în strânsă corelație, ele se deosebesc după substanța lor, deoarece icoana este din altă substanță decât persoana pe care o reprezintă, totuși ele sunt asemănătoare dupa ipostas; icoana se identifică cu persoana celui reprezentat, nu cu ființa acestuia; de aceea, cinstirea icoanei nu este adusă materiei, ci ipostasului reprezentat pe ea, respectiv protochipului ei;

f) prin întrupare, Iisus, Care este chipul Tatălui, ia acum față umană pentru a arăta marea iubire a lui Dumnezeu, pentru că iubirea cuiva se arată și prin întoarcerea feței spre celălalt, prin fața Sa iubitoare întoarsă iarăși spre noi; Tatăl, uitându-se la Fiul, îi vede pe toți oamenii, respectiv îi vede pe toți precum pe Fiul Său;

g) după înălțarea la cer, între modalitățile pe care Dumnezeu ni le pune la îndemână pentru a ne face conștienți de prezența, sunt, pe lângă Sfintele Taine (punctul culminant fiind Euharistia) și pe lângă Cuvântul Său dumnezeiesc, tocmai chipul sau fața Sa văzută, prezentată în icoană, prin care rămâne prezent mereu între noi și prin care ne întâlnim cu El.

4. Conținutul dogmei unirii ipostatice conform sinoadelor ecumenice: Astfel, potrivit sinoadelor ecumenice, Biserica învață că:

a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină și umană, cu două voințe și două lucrări corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau ipostas;

b) Această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, Care rămâne subiect unic neîmpărțit al celor două firi (purtător unic al ambelor firi);

c) Modul de unire este fără împărțire, fără despărțire, fără amestecare și fără schimbare a celor două naturi.

5. Precizări în legătură cu unirea ipostatică:

a) cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt păstrate în integritatea lor în unirea ipostatică, dar, în același timp, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc, fără amestecare sau schimbare; această locuire una într-alta a celor două firi se numește perihoreză (același termen folosit și pentru dogma Sfintei Treimi);

b) firea omenească a lui Iisus Hristos nu are persoană sau ipostas propriu, ci ea este însușită, asumată, actualizată sau împropriată de Persoana sau Ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a luat în Persoana Sa întreaga fire sau natură omenească (adică cu toate însușirile ei ființiale), deplină, curată din Fecioara Maria (firea umană a lui Iisus Hristos a avut afectele ireproșabile, nepăcătoase sau naturale, ca urmări ale păcatului în firea noastră căzută – foamea, setea, oboseala, durerea, întristarea – dar nu a avut și păcatul însuși, sau putința de a păcătui – a luat slăbiciunile firii, dar nu pervertirea voinței);

c) Leonțiu de Bizanț este cel care a introdus termenul de enipostaziere pentru primirea firii omenești în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul.

6. Modul unirii ipostatice:

Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi în Hristos este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul III ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul IV ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat (fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau invers). În ce privește întrepătrunderea celor două firi, trebuie precizat că întrepătrunderea se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind necreată, aceasta trece prin toate și nimic nu poate să treacă prin ea.

7. Dogma unirii ipostatice în raport cu Sfânta Treime:

a) În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească, totuși nu s-a întrupat întreaga Treime, ci doar Fiul lui Dumnezeu; altfel spus, dumnezeirea se unește cu omenitatea în Iisus Hristos, dar e vorba de firea dumnezeiască ipostatică sau personală a Fiului lui Dumnezeu, astfel încât nu dumnezeirea s-a făcut om, ci Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om. Desigur, Persoanele Sfintei Treimi având toate însușirile și lucrările comune, și la Întruparea Fiului au participat și Tatăl și Duhul Sfânt.

b) Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta Treime, pentru că firea dumnezeiască a Cuvântului, unindu-se prin intermediiul Persoanei lui Iisus Hristos cu firea omenească, rămâne neschimbată. Doar firea omenească a lui Iisus Hristos, în unire cu cea divină, se ridică, se perfecționează, se îndumnezeiește, fără să se transforme, fără să se schimbe însă în fire dumnezeiască.

c) Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu și rămâne pentru veșnicie, fără nicio schimbare sau întrerupere. Și în timpul dintre moarte și Înviere, deși sufletul era despărțit de trup, unirea ipostatică nu s-a desfăcut, sufletul și trupul fiind în continuare în unire în unicul Ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Sf. Ioan Damaschin spune că, deși Hristos a murit ca om, iar sufletul s-a desprins de trupul Său, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup, ipostasul Cuvântului nedespărțindu-se în două; așadar, chiar dacă sufletul s-a îndepărtat spațial de trup, ele au rămas totuși unite în Ipostas, astfel încât sufletul se pogoară la iad împreună cu dumnezeirea, iar trupul rămâne unit cu dumnezeirea în mormânt, fiind astfel ferit de stricăciune. Tot așa și după Înviere și Înălțare, unirea ipostatică rămâne pentru veșnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul, Se înalță cu trupul la cer, și tot cu trupul, ca Fiu al Omului, va veni și la judecata de apoi, unde va ședea pe tronul slavei Sale (Matei 25).

8. Consecințele dogmatice ale unirii ipostatice:

a) comunicarea însușirilor: dat fiind ipostasul comun al ambelor firi, firii dumnezeiești i se atribuie însușirile omenești, iar firii omenești, însușirile dumnezeiești, însușirile fiecărei firi comunicându-se celeilalte prin intermediul Persoanei, fără ca o fire să se schimbe în cealaltă; Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20); Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (Evrei 5); pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său... (Romani 5); Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă (…), pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2); Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului (Matei 12); Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3); Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului... (Luca 5); Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale… (Matei 25); Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca 21). Potrivit Sf. Ioan Damaschin, nu este permis însă să spunem că dumnezeirea a pătimit în trup, ci Dumnezeu a pătimit în trup. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul zice: Hristos pătimea dumnezeiește, căci suferea de bunăvoie deoarece nu era om simplu, și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea în trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit.

b) îndumnezeirea firii omenești și lipsa de păcat în Iisus Hristos: îndumnezeirea firii umane în Iisus Hristos înseamnă maxima înălțare și perfecționare a acestei firi, până la deplina asemănare cu Dumnezeu (scop cuprins în creația omului), dar în limitele firii omenești, nu ca o lărgire a ei la dimensiuni divine, nici ca o schimbare de natură; astfel, cunoștința omenească a lui Iisus Hristos, datorită unirii ipostatice a celor două firi, se îmbogățește și se ferește de orice rătăcire, dar nu se transformă în atotștiință (Sf. Ioan Damaschin, explicând expresia Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul lui Dumnezeu, Luca 2, arată că, înaintând în vârstă, „Hristos Își arăta înțelepciunea care se afla în El”, iar Sf. Teofilact precizează că Hristos nu a devenit înțelept, ci „puțin câte puțin se arăta înțelepciunea din El, urmând vârstei Sale trupești”; de asemenea, explicând faptul că despre ziua și ceasul acela, adică despre a doua Sa venire, nimeni nu știe, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl – din Marcu 13 – Sf. Grigorie Teologul și Ioan Damaschin ... arată că este vorba raportarea la firea omenească privită în sine, independent de unirea ei ipostatică cu firea dumnezeiască; mai departe, cum se mișcă cercul cunoștinței omenești în cercul nemărginit al atotștiinței firii dumnezeiești, rămâne pentru noi o taină nepătrunsă); ca și cunoașterea, și voința omenească primește, datorită unirii ipostatice, daruri deosebite, lipsei de eroare din domeniul cunoașterii corespunzându-i, în sfera voinței și a acțiunii, lipsa de păcat. Numai că, în timp ce în cunoaștere se poate presupune o sporire pe linie umană, în sfera voinței un progres moral în Iisus Hristos este de neconceput; opinia lui Teodor de Mopsuestia și a nestorienilor, că Hristos S-a perfecționat moral, ridicându-se prin lupta cu patimile la o viață morală perfectă, a fost condamnată la sinodul V ecumenic. Biserica învață că, având de purtător Persoana Cuvântului, voința omenească este dumnezeiește povățuită și călăuzită, este îmbogățită cu tot harul și împodobită cu toată virtutea, încât devine absolut inaccesibilă păcatului: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1) – lipsa păcatului strămoșesc – apoi: Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3), Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui (1 Petru 2) – lipsa păcatelor personale. Lipsa de păcat în Iisus Hristos nu este doar o impecabilitate relativă (în sensul că ar fi putut păcătui, dar nu a vrut să păcătuiască), ci o impecabilitate absolută, voința Sa omenească neputând păcătui și neputând voi răul. Sfinții Părinți mărturisesc unanim lipsa de păcat a Mântuitorului, conform Sfintei Scripturi, întemeind-o pe zămislirea supranaturală și pe unirea ipostatică.

c) lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare, anume adorare, atât după divinitatea Sa, cât și după omenitatea Sa – aceasta întrucât închinarea nu se adresează firilor, ci Persoanei. Doar dacă L-am împărți și despărți pe Hristos Cel neîmpărțit și nedespărțit (căci firile așa sunt unite), am putea aduce divinității Lui adorare, și omenității venerare. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (Ioan 5) Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2). Sinoadele III, V, VII ecumenice mărturisesc adorarea Fiului lui Dumnezeu întrupat în întregimea Persoanei Sale, de asemenea Sfinții Părinți: „Noi nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici voind să adorăm Cuvântul, nu-L despărțim de trup” (Sf. Atanasie cel Mare); „Cu adevărat lucru mare și minunat este că trupul nostru șade în cer și primește închinare de la îngeri, arhangheli, serafimi și heruvimi” (Sf. Ioan Gură de Aur); „Trupul este adorat în singurul ipostas al Cuvântului, care s-a făcut ipostasul trupului” (Sf. Ioan Damaschin).

d) Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – lucru confirmat la sinoadele III, V, VII ecumenice. Astfel, deși Fecioara Maria L-a născut pe Hristos după omenitatea Sa, dar pentru că omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul, ea L-a născut deci pe Dumnezeu întrupat: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4), pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). e) în Iisus Hristos există două voințe și două lucrări corespunzătoare celor două firi ale Sale, dumnezeiască și omenească: dar, datorită unirii ipostatice, voința omenească este doar naturală, nu ipostatică, supunându-se totdeauna voinței dumnezeiești (vezi Grădina Ghetsimani), iar cele două lucrări se întrepătrund în toate ca o singură lucrare teandrică, fără însă să se confunde lucrarea omenească cu cea dumnezeiască; datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează și împărtășește, iar firea omenească, cea care primește.