B.O.R. intre anii 1945-1989

B.O.R. intre anii 1945-1989

A. Ierarhi și preoți în închisorile comuniste:

1. Situația generală:

• desființarea asociațiilor preoțești și de mireni (Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă Română, etc.);
• întreruperea legăturilor cu diaspora ortodoxă românească;
• desființarea în 1948 a așezămintelor bisericești caritativ-filantropice, a asistenței religioase și cultului în spitale, azile, cazărmi, închisori;
• scoaterea în 1948 a religiei din școli;
• suprimarea în 1948 a periodicelor bisericești (cu excepția Telegrafului român);
• desființarea Facultății de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuți), a 4 Academii Teologice din Ardeal și Banat (cu excepția celei de la Sibiu, devenită Institut), a Academiei de Muzică Religioasă din București, a tuturor seminariilor din Muntenia și Moldova;
• desființarea unor eparhii și a unor posturi de arhierei-vicari (20 de ierarhi puși în retragere până în 1948);
• pensionarea în 1950, la 47 de ani, a episcopului Nicolae Popoviciu de la Oradea, care criticase regimul în predici și ceruse catehizarea tineretului; controlul, din 1948, asupra tuturor slujitorilor Bisericii, prin inspectorii de culte și ofițerii de Securitate;
• desființarea în 1959, prin decretul 410, a mai multor mănăstiri și schituri ortodoxe, sute de călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele; desființarea în 1959 a celor două seminarii pentru călugărițe, de la Agapia și Horezu, și exmatricularea tuturor studenților din Institutele Teologice (din același an nici călugării nu au mai fost primiți); demolarea în București (mai ales după 1980) a peste 20 de biserici, unele monumente istorice sau de artă (mănăstirile Cotroceni, Văcărești și Pantelimon, bisericile Sf. Vineri, Sf. Spiridon-Vechi, Biserica Enei, Biserica Albă-Postăvari, Sf. Treime, Dudești, etc.).

2. Preoți în închisorile comuniste:

Sute de preoți ortodocși au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori (Jilava, Pitești, Aiud, Gherla), trimiși să lucreze la canalul Dunăre - Marea Neagră, deportați în Siberia. Această acțiune a început sporadic în 1945, a continuat cu duritate între 1948-1952, apoi în 1959, și s-a încheiat în 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici.

a) profesori de teologie (în închisori și la Canal): București: Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Dumitru Stăniloae; Chișinău: Ioan Savin, Constantin Tomescu; Arad: Ilarion Felea (mort la Aiud); Cluj: Liviu Munteanu (mort la Aiud), Alexandru Filipașcu (mort la Canal);

b) preoți-călugări: arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, frații Vasile Vasilache și Haralambie Vasilache; starețul Gherasim Ițcu; ieromonahii Daniil Sandu Tudor (poet, ziarist, mort la Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală; ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania;

c) preoți de mir: Dumitru Iliescu-Palanca din București (mort la Aiud), Dumitru Bălașa din Craiova, Constantin Galeriu din Ploiești, Florea Mureșan din Cluj (mort la Aiud);

d) deportați în Siberia: preotul basarabean Vasile Țepordei, asistentul Ion V. Georgescu de la Facultatea de Teologie din București;

e) executați în 1959 (pentru că sprijiniseră mișcările de partizani din munți): preoții argeșeni Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ion Drăgoi;

f) arestarea și întemnițarea unor episcopi uniți sau romano-catolici, precum și a unor preoți catolici sau pastori protestanți.
B. Activitatea culturală:

1. Activitatea patriarhilor din această perioadă:

a) Justinian Marina (1948-1977):

①  reorganizarea în 1948 a învățământului teologic;

①  în 1949 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice”;

①  se reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;

①  patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu cuvântările și pastoralele sale;

①  în 1950 se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor sfinți cu moaște la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);

①  se restaurează zeci de biserici-monumente de artă, se ridică altele noi;

b) Iustin Moisescu (1977-1986):

②  ca mitropolit la Iași desfășoară o activitate gospodărească și culturală de excepție, restaurează zeci de monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Iașilor, îndrumă tipărirea mai multor lucrări privind arta bisericească, precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și Sucevei”;

②  ca patriarh inițiază apariția în 1979 a colecției „Părinți și scriitori bisericești”, îndrumă tipărirea de noi manuale și lucrări teologice;

②  lucrări publicate: „Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom” (1942), „Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945), „Activitatea Sf. Apostol Pavel în Atena” (1946), „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (1955); traduce „Simbolica” lui Hristu Andrutsos (1955);

c) Teoctist Arăpașu (din 1986):

③  publică numeroase studii, conferințe, cuvântări, o parte strânse în volumele „Pe treptele slujirii creștine”;

③  publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;

③  din inițiativa sa apare într-o ediție critică Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei (1980), precum și câteva monografii despre monumentele istorice din Moldova;

③  ca patriarh continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi; în 1988 se retipărește „Biblia” de la București (din 1688);

2. Învățământul teologic din această perioadă:

In cele două Institute Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului) au activat numeroși profesori de o înaltă ținută universitară și culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la

®     Vechiul Testament: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, apoi Emilian Cornițescu la București, Nicolae Neaga, apoi Dumitru Abrudan la Sibiu;

®     Noul Testament: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, apoi Constantin Cornițescu la București, Grigorie Marcu, apoi Vasile Mihoc la Sibiu;

®     Istoria bisericească universală: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, apoi Viorel Ioniță la București, Milan Șesan la Sibiu;

®     Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Șerbănescu la București, Sofron Vlad, apoi Mircea Păcurariu la Sibiu; la Bizantinologie: Alexandru Elian, apoi Emilian Popescu la București, Teodor Bodogae la Sibiu;

®     Patrologie: Ioan Coman, Dumitru Fecioru, apoi Ștefan Alexe la București;

®     Dogmatică: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, apoi Ion Bria, Dumitru Popescu la București, Isidor Todoran, apoi Ioan Ică la Sibiu;

®     Morală: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, apoi Dumitru Radu la București, Nicolae Mladin, Ioan Zăgrean, apoi Ilie Moldovan la Sibiu;

®     Drept bisericesc: Liviu Stan la București, Iorgu Ivan, apoi Ioan Floca la Sibiu;

®     Liturgică și Pastorală: Ene Braniște, apoi Nicolae Necula la București, Spiridon Cândea, Alexandru Moisiu, apoi Liviu Streza la Sibiu;

®     Omiletică și Catehetică: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, apoi Constantin Galeriu la București, Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, apoi Sebastian Șebu la Sibiu; la Muzică: Nicolae Lungu, apoi Nicu Moldoveanu la București;

®     Istoria Religiilor: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu la București;

3. Literatura teologică:

a) pe lângă lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și alți membri ai Sf. Sinod publică numeroase lucrări: Nicolae Mladin al Ardealului (B.O.R., una și aceeași în toate timpurile 1968, Studii de teologie morală 1969, Iisus Hristos, viața noastră 1973, etc; coautor al manualului universitar de Teologie morală), Antonie Plămădeală al Ardealului (Biserica slujitoare 1972, Ca toți să fie una 1979, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă 1983, Vocație și misiune în vremea noastră 1984, Tâlcuri noi la texte vechi 1989, Cuvinte la zile mari 1989, etc.), Nestor Vornicescu al Olteniei (Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la independența de stat a României în 1877 1978, Descătușarea 1821 1978, Mitropolitul Sofronie Miclescu și Unirea Principatelor 1985, etc.), Nicolae Corneanu al Banatului (Temeiurile învățăturii ortodoxe 1981, Studii patristice 1984, Patristica mirabila 1987, etc.);

b) lucrări ale unor profesori de teologie: Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3 vol., 1978, Teologia Morală Ortodoxă, 1981, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, 1986, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987, Filocalia, 12 vol., etc.), Petre Vintilescu (Liturghierul explicat, 1972), Ene Braniște (Liturgica, 2 vol., 1980 și 1985), Ioan Coman (Patrologia, 4 vol., 1984-1990, Scriitori bisericești din epoca străromână, 1979), Emilian Vasilescu (Istoria religiilor, 1975 și 1981), Dumitru Călugăr (Catehetica, 1976 și 1985), Ion Bria (Dicționar de Teologie ortodoxă, 1981, Credința pe care o mărturisim, 1987), Mircea Păcurariu (Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980);

c) cele 4 ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), cu traducerile anterioare ale lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă necesare;

d) în 1988 au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia (1648), și Bibliei de la București (1688);

e) apare colecția Părinți și scriitori bisericești;

f) în 1952 apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme, Cărți de rugăciuni, etc.;

g) apar o serie de lucrări ce se ocupă cu vechile monumente de artă bisericească din România: Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1974), Arta creștină în România, 6 vol., etc.;

4. Presa bisericească:

 a) reviste centrale: “Biserica Ortodoxă Română” (din 1874); “Studii Teologice” (din 1949) – revista celor două Institute Teologice și “Ortodoxia” (din 1949);

 b) revistele celor cinci centre mitropolitane: “Glasul Bisericii” (pentru Mitropolia Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului;

c) ziarul “Telegraful Român” (din 1853);

5. Muzica bisericească:

a) s-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești de către o comisie formată din prof. Nicolae Lungu, pr. Ene Braniște. pr. Grigorie Costea și Ion Croitoru: Gramatica muzicii psaltice (1951);

b) s-au mai tipărit: “Cântările Sfintei Liturghii” (1951), “Vecernierul uniformizat” (1953), “Utrenierul uniformizat” (1954), “Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” (1964);

c) prof. Nicolae Lungu (Institutul teologic din București) a contribuit la dezvoltarea cântării corale psaltice (Liturghia psaltică mixtă, Iubi-Te-voi, Doamne, etc.), pr. Ion Popescu-Runcu, dirijorul coralei preoților din Capitală, a compus în stil psaltic Cântările liturgice (1956), pr. Prof. Nicu Moldoveanu (Institutul teologic din București), cu mai multe lucrări, printre care Repertoriu coral bărbătesc, religios, popular și patriotic (1983);

d) studii de istorie a muzicii psaltice bizantine: pr. Ion Petrescu-Visarion, George Breazul, Gheorghe Ciobanu, Gr. Panțîru, prof. Barbu Sebastian Bucur;

6. Arta bisericească:

a) s-a început o amplă acțiune de restaurare a monumentelor istorice-bisericești: catedrale (Catedrala patriarhală, Catedralele mitropolitane din Iași și Sibiu, Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia), biserici și mănăstiri (în Arhiepiscopia Bucureștilor: Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta; în Arhiepiscopia Iașilor: Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Bistrița, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Humor, Râșca, Cetățuia; în Arhiepiscopia Craiovei: Tismana, Polovraci, Lainici, Strehaia, Jitianu, Gura Motrului; în eparhia Râmnicului: Cozia, Cotmeana, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn; în eparhia Buzăului: Ciolanu, Rătești; în Arhiepiscopia Dunării de Jos: Cocoș; în Transilvania: Sâmbăta de Sus, Prislop, Râmeț, Hodoș-Bodrog);

 b) construirea a peste 500 de biserici;

c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri s-au înființat ateliere speciale: la Schitul Maicilor din București (vase liturgice, odăjdii, icoane), la Plumbuita (sculptură, ateliere de tămâie și turnat clopote), la Pasărea (odăjdii, obiecte de metal), la Țigănești (material pentru odăjdii), la Ghighiu și Ciorogârla (rame pentru icoane), ateliere pentru confecționarea de covoare românești la Agapia, Țigănești, Râmeț, etc., icoane pe sticlă la Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop;

d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee sau colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus, etc.);

e) în 1950 se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhie, care formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de pictare a bisericilor sau de restaurare a picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu, Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu, Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).

Autocefalia si ridicarea la rang de Patriarhie

Autocefalia si ridicarea la rang de Patriarhie

1. După unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, decret ce prevedea „independența Bisericii Ortodoxe Române de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizația și disciplina”. Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea autocefaliei Bisericii s-a lovit însă de opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales după promulgarea în 1863 a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte.

2. După domnia lui Cuza și venirea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872 s-a adoptat „Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”, cum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi mitropoliți, de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865 titlul de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași. (Legea avea însă o mare scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că alegerea ierarhilor era încredințată unui colegiu format doar din membrii Sfântului Sinod și din toți deputații și senatorii ortodocși, excluzând clerul de mir și monahal). Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a ei.

3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit primat Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii autocefaliei, dar acesta se opune. În martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma Legii sinodale, care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit pentru prima dată la București Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare patriarhală, semnată de 11 arhierei, scrisoare plină de mustrări și amenințări. Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un răspuns documentat, în care să se sublinieze din nou dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie. Acest răspuns, în care se arată, printre altele, că din punct de vedere canonic, sfințirea Marelui Mir o poate săvârși orice episcop, a fost aprobat de Sfântul Sinod la 23 noiembrie 1882, ca Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei cu Patriarhia de Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumenice. Actul sinodal arată că „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității Statului Român și al demnității națiunii române, Sfântul Sinod român declară sus și tare că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României și nicio autoritate bisericească străină nu are dreptul de a ne impune ceva”; în același timp se arată că, apărând autocefalia Bisericii, „nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.

4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh, prin care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV răspunde la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca autocefală. S-a dat, în aceeași zi, Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai Sinodului patriarhal, în care se spune: „Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Î.P.S. Mitropolit al Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în propria sa administrație internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe (...), pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească. La 23 aprilie 1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a intrat în componența Bisericii Ortodoxe Române. La 1 ianuarie 1920 este înscăunat ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române un transilvănean, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire. În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va alege o comisie de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul organic al lui Andrei Șaguna, după care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani. Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925 au fost promulgate “Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”.

6. Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului Bisericii noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor propuneri ce s-au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române. Patriarhia Ecumenică recunoaște ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie 1925, cu nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol.

7. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut investitura și înscăunarea primului patriarh al Bisericii noastre, Miron Cristea (1925 – 1939). După el au păstorit Nicodim Munteanu (1939 – 1948), Justinian Marina (1948 – 1977), Iustin Moisescu (1977 – 1986) și Teoctist Arăpașu (1986 – 2007). 8. Prin Legea și Statutul de organizare din 1925, Biserica Ortodoxă Română, organizată ca Patriarhie, avea în fruntea ei Sfântul Sinod, format din patriarh ca președinte, din mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți de fiecare eparhie (1/3 clerici și 2/3 mireni), aleși pe 6 ani, iar ca organe executive: Consiliul Central Bisericesc pentru probleme administrativ-culturale (format din 15 membri, în aceleași proporții) și Eforia Bisericii pentru probleme economice (formată din 3 membri, în aceleași proporții). Fiecare eparhie avea ca organ deliberativ Adunarea Eparhială (din 45 sau 60 membri, după mărimea eparhiei, în aceleași proporții), iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. La protopopiate exista o Adunare protopopească, iar la nivelul parohiei, ca organ deliberativ Adunarea parohială, iar ca organ executiv Consiliul parohial și Epitropia. Episcopii și mitropoliții erau aleși de către Congresul Național Bisericesc împreună cu Adunarea Eparhială a eparhiei vacante. Preoții din Transilvania se alegeau de către Adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul locului.

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA al Transilvaniei (1864-1873)

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA al Transilvaniei (1864-1873)

Þ     Se naște la Mișcolț (Ungaria), în 1808.

Þ     Studii la Budapesta (filosofie și drept) și in 1829 Vârșeț - Iugoslavia (teologie ortodoxă).

Þ     Călugăr la mănăstirea sârbească Hopovo (1833.

Þ     Profesor de teologie (1834)

Þ      secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviț (1835).

Þ     Diacon (1834) si Preot (1837);

Þ      profesor la seminarul din Vârșeț, arhimandrit și egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și Covil.

Þ     În 1846 vine în Transilvania, ca vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în 1847 un sinod electoral al protopopilor ortodocși întrunit la Turda îl alege între cei trei candidați din care împăratul de la Viena urma să confirme un episcop.

Þ     E ales și hirotonit la Carloviț, în 18 februarie 1848, de către mitropolitul sârb Iosif Raiacici.

Activitatea organizatorică bisericească:

După revoluția din 1848, Andrei Șaguna a început demersurile pentru restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, desființată în 1701. În acest scop scrie trei memorii și ridică problema în trei sinoade (1850, la care participă și Avram Iancu, 1860 și 1864), urmărind să obțină consimțământul mitropolitului sârb Iosif Raiacici pentru ieșirea Bisericii noastre de sub jurisdicția Carlovițului și aprobarea Curții imperiale din Viena pentru reînființarea Mitropoliei.

La 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif aprobă reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei (având ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul), cu reședința la Sibiu, și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit.

În 1868, Andrei Șaguna convoacă la Sibiu un Congres național-bisericesc care să aprobe Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (bazat pe sinodalitate și colaborare între clerici – 1/3 – și mireni – 2/3 – în toate cele trei sectoare ale administrației bisericești: parohia, protopopiatul și eparhia, pe plan bisericesc, școlar și economic).

Activitatea culturală:

®     Înființează școli elementare („poporale”) aflate sub conducerea Bisericii: învățătorii erau absolvenții Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică, directori erau preoții parohi și inspectori erau protopopii (numai în Arhiepiscopia Sibiului funcționau la sfârșitul arhipăstoririi lui Șaguna aproape 800 de școli elementare confesionale, mai mult de jumătate înființate de el).

®     În 1870 cere ca în fiecare parohie preoții și învățătorii să țină cursuri serale pentru țăranii neștiutori de carte.

®     A mai vrut să înființeze 6 gimnazii inferioare, 6 gimnazii superioare (licee) și 6 școli tehnice, dar autoritățile habsburgice nu i-au permis decât decât înființarea unui gimnaziu superior la Brașov (1850) și a unui gimnaziu inferior la Brad (1868).

®     Ajută elevii săraci cu burse, fie din venituri proprii, fie din fundații întemeiate în acest scop (cea mai importantă fiind Fundația Emanuil Gojdu).

®     Are grijă de formarea preoților și a învățătorilor confesionali prin înființarea în 1850 a unui Institut Teologic-Pedagogic, urmând ca absolvenții de teologie, înainte de hirotonie, să funcționeze ca învățători, apoi în 1853 înființează o secție separată de pedagogie, care ajunge cu timpul la 4 ani de studii – iar cursurile de teologie la 3 ani de studii. Pentru studenții Institutului Teologic, dar și pentru preoți, Andrei Șaguna a scris și manuale didactice (dintre care Elementele Dreptului canonic – 1854 – Istoria Bisericii universale – 2 vol., 1860 – Compendiu de Drept canonic – 1868 – Enhiridion de canoane – 1871 – Manual de studiu pastoral – 1872, etc.).

®     În 1856-1858 a tipărit o nouă ediție a “Bibliei cu ilustrații”, prima de acest gen la noi.

®     A reeditat aproape toate cărțile de slujbă – toate lucrările-apărut în tipografia fondată de el la Sibiu, în 1850.

®     Apare în 1853 ziarul “Telegraful roman”, la Sibiu, luptând pentru apărarea intereselor naționale, culturale și bisericești ale românilor ortodocși.

®     Contribuie la înființarea “Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului roman” (Astra), al cărei prim președinte este, în 1861, conducând trei adunări generale anuale și ajutând din fondurile Asociației numeroși studenți, elevi și meseriași săraci.

Activitatea politico-națională:

Îndată după hirotonia ca arhiereu, a condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, lucrările Marii Adunări Naționale a românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj (mai, 1848). Adunarea, după ce a formulat un program de revendicări, a ales pe Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri care să prezinte Curții imperiale din Viena doleanțele națiunii române din Transilvania. A stat aproape un an la Viena, Pesta și în alte părți, ca să susțină aceste doleanțe.

Sfârșitul mitropolitului se produce în 1873, fiind înmormântat la Rășinari (județul Sibiu).

Întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.

MITROPOLITUL SIMION ȘTEFAN al Transilvaniei (1643-1656)

MITROPOLITUL SIMION ȘTEFAN al Transilvaniei (1643-1656)

Vine în 1643, în locul lui Ilie Iorest (care este canonizat în 1950 alături de Sava Brancovici, succesorul lui Simion Ștefan, ambii fiind pomeniți pe 24 aprilie), fiind și el hirotonit în Țara Românească.

Principele calvin Gheorghe Rákoczy încearcă să-i impună și lui 15 condiții, printre care: să predice doar din Biblie, să catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc, să înlăture cinstirea icoanelor și a crucii, să împărtășească doar bătrânii, să nu pună piedici celor ce vor să treacă la calvinism, etc; de asemenea, se prevedeau măsuri privind sinodul protopopilor și drepturile superintendentului calvin asupra Bisericii Ortodoxe românești. Toate aceste condiții nu au fost însă respectate.

“Noul Testament” de la Alba Iulia (1648): Traducerea a început-o ieromonahul Silvestru, fost egumen la Govora, și a continuat-o mitropolitul Simion Ștefan și alți cărturari, care au fost nevoiți să-l corecteze și să-l întregească, cum mărturisește mitropolitul în prefață. Tot acolo, mitropolitul punea și problema unității limbii românești, comparând cuvintele cu banii: „Cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni, care umblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune, pe care le înțeleg toți. Noi drept aceea ne-am silit, cât am putut, să izvodim așa ca să înțeleagă toți, iar de nu vor înțelege toți nu-i vina noastră, ci e vina aceluia ce-a răsfirat românii în mai multe țări, de s-au amestecat cuvintele cu alte limbi și nu grăiesc toți într-un fel”. Noul Testament din 1648 era împărțit în capitole și versete, având pe marginea paginilor explicați unii termeni străini sau românești cu circulație restrânsă, precum și unele versete. 23 de cărți aveau introduceri cu date despre autor, timpul, locul, limba în care s-au scris acestea și cuprinsul lor.

Astfel, Noul Testament de la Alba Iulia poate fi socotit ca un prim „manual” de introducere și exegeză din teologia românească.

“Psaltirea” (1651): O altă lucrare tipărită în vremea mitropolitului Simion Ștefan este “Psaltirea” de la Alba Iulia, din 1651, în limba română.

Sfârșitul păstoririi sale se produce odată cu moartea sa, în 1656.