Sinoadele Ecumenice

Sinoadele Ecumenice

1. Sinodul I ecumenic (Niceea, 325):

a) convocat de împăratul Constantin cel Mare;

b) prezidat de episcopii Eustațiu al Antiohiei și Alexandru al Alexandriei; participă 318 Părinți, dintre care: Atanasie al Alexandriei (ca diacon, viitor episcop), Macarie al Ierusalimului, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Teofil al Goției, dar și un episcop scit (cf. lui Eusebiu de Cezareea);

c) combate erezia lui Arie (subordinațianismul=Fiul mai mic decât Tatăl, subordonat Tatălui, creat din voința Tatălui, dar nu din ființa Tatălui ci din nimic, fiind prima Sa creatură, dar nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat; prin El, Tatăl a creat toate, chiar și timpul, căci Dumnezeu nu putea veni în contact direct cu materia; Hristos devine Fiu adoptiv al Tatălui, El nu este adevăratul Dumnezeu, ci, ca și toți, se numește Dumnezeu prin participare);

d) trei direcții în sinod: cea ortodoxă (omoousios=de o ființă cu Tatăl), în frunte cu Alexandru al Alexandriei, Atanasie, Osiu al Cordobei; cea ariană (susținută de 20 episcopi, printre care Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii); cea de mijloc, semiariană (omiousios = asemănător după ființă cu Tatăl), propusă de Eusebiu de Nicomidia;

e) formula omoousios, deși nu se găsea în Sf. Scriptură, a fost apărată de Sf. Atanasie și ceilalți ortodocși, arătându-se că ea a fost folosită și înainte; au fost formulate primele articole ale Crezului, afirmându-se dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl; hotărârea dogmatică a trecut și în Simbolul de credință: Credem și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

f) se stabilește data Paștelui, se discută și rezolvă și alte probleme (schisma lui Novat, a lui Meletie, erezia lui Pavel de Samosata); la intervenția vestitului eremit Pafnutie al Tebaidei, sinodul hotărăște ca preoții căsătoriți înaintea hirotoniei să-și poată păstra soțiile; se dau 20 canoane (canonul 6 confirmă drepturile mitropoliților din Roma, Alexandria și Antiohia, față de ceilalți mitropoliți, iar canonul 7 acordă episcopului de Ierusalim întâietate de onoare).

2. Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381):

a) convocat de împăratul Teodosie cel Mare;

b) prezidat de Meletie al Antiohiei, apoi, după moartea acestuia, de Grigorie de Nazianz, iar după ce acesta demisionează, de Nectarie, noul episcop de Constantinopol; participă 150 de episcopi, printre care Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Gerontius sau Terentius al Tomisului, etc.;

c) combate erezia pnevmatomahilor, conduși mai întâi de Macedoniu de Constantinopol, apoi, după moartea acestuia, de Maratoniu de Nicomidia (aceștia nu recunoșteau dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, socotindu-L doar duh sau spirit, superior îngerilor, dar coborât în rândul creaturilor; această erezie fusese și înainte condamnată de Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Epifaniu, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Didim cel Orb, Ambrozie al Milanului);

d) contra pnevmatomahilor, care erau o prelungire a ereziei ariene, hotărârea dogmatică a sinodului declară: Noi am rămas la credința hotărâtă de cei 318 Părinți de la Niceea... care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură dumnezeire, putere și ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinstire și demnitate, a cărei împărăție e veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite. Această hotărâre trece în articolul 8 al Simbolului de credință, completat la sinodul al II-lea cu încă 5 articole;

e) sinodul a dat 7 canoane; primul canon reconfirmă hotărârile sinodului I de la Niceea și anatematizează ereziile ivite până atunci în Biserică: fracțiunile ariene (eunomienii sau anomienii, care erau arieni extremiști; arienii sau eudoxienii, care erau arieni moderați; semiarienii, numiți în text și pnevmatomahi), apolinariștii (care negau integritatea firii umane a lui Hristos, întrucât, după Apolinarie de Laodiceea, rațiunea umană a fost înlocuită de Logosul divin), sabelienii (antitrinitarism modalist, după care cele trei persoane nu sunt persoane distincte, ci moduri sau manifestări ale dumnezeirii; împotriva lor sinodul afirmă: noi nu primim erezia lui Sabelie, care amestecă ipostasurile sau le nimicește însușirile), marcelienii (adepții lui Marcel de Ancira), fotinienii (adepții lui Fotin de Sirmium); canonul 3 hotărăște ca episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea de onoare după episcopul Romei.

 3. Sinodul III ecumenic (Efes, 431):

a) convocat de împăratul Teodosie al II-lea;

b) prezidat de Chiril al Alexandriei; participă 198 de părinți, printre care Chiril al Alexandriei, Memnon al Efesului, Juvenal al Ierusalimului, Flavian de Tesalonic, Timotei al Tomisului, iar de partea lui Nestorie, inițial, Ioan al Antiohiei;

c) combate dioprosopismul, erezia lui Nestorie, patriarh de Constantinopol (care susținea că în Iisus Hristos există două persoane, persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, și persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, cu care S-a născut ca om din Fecioara Maria; drept consecință, Dumnezeu Tatăl a avut doi fii, iar Fecioara Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de om, cel mult Născătoare de Hristos; Chiril al Alexandriei combate această erezie prin scrisori și memorii, iar în 430 adresează lui Nestorie o Scrisoare sinodală însoțită de 12 capitole sau Anatematisme, pe care Nestorie trebuia să le aprobe – însă le-a combătut prin alte 12 Contraanatematisme; de partea lui Nestorie se solidarizează Ioan de Antiohia și Teodoret de Cir, iar de partea lui Chiril sunt Juvenal al Ierusalimului, Memnon al Efesului, dar și papa Celestin, care condamnă pe Nestorie ca eretic într-un sinod la Roma, în 430);

d) sinodul a declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu; legătura dintre ambele firi este o legătură reală, ipostatică, nu una morală; Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl după dumnezeire și consubstanțial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria; ca atare, ea merită cu adevărat denumirea de Născătoare de Dumnezeu;

e) sinodul condamnă și pelagianismul, care susținea că omul poate ajunge la perfecțiunea morală și spirituală numai prin forțe proprii, fără ajutorul harului lui Dumnezeu; sinodul dă 8 canoane: canonul 7 interzicea, sub aspră pedeapsă, introducerea unui alt Simbol de credință decât cel niceoconstantinopolitan, precum și orice adaos sau omitere la acest Simbol, iar canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru față de Patriarhia Antiohiei.

4. Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451):

a) convocat de împăratul Marcian și soția sa, Pulcheria, sprijinitoare a ortodoxiei;

b) împăratul Marcian prezidează ultima ședință, când s-a făcut proclamarea solemnă a oros-ului (mărturisirii de credință); participă în jur de 600 de episcopi, printre care patriarhul Anatolie al Constantinopolului și 5 trimiși ai papei Leon I (cel Mare);

c) combate monofizismul susținut de arhimandritul Eutihie din Constantinopol (care susținea că, după întruparea din Fecioara Maria, Hristos nu a avut decât firea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască; această erezie este o formă a dochetismului, după care Mântuitorul a avut un trup aparent, dar și o formă a apolinarismului, care afirma că locul rațiunii umane din persoana lui Iisus Hristos a fost luat de Logosul lui Dumnezeu; erezia lui Eutihie a fost susținută de patriarhul Dioscor al Alexandriei, dar combătută de Teodoret al Cirului, Domnus al Antiohiei, papa Leon I; patriarhul Flavian al Constantinopolului o condamnă într-un sinod, în 448; sinodul tâlhăresc de la Efes, din 449, sub președinția lui Dioscor al Alexandriei, însoțit de călugări și parabolani cu ciomege, aprobă monofizismul și depune pe patriarhul Flavian, care moare);

d) Mărturisirea de credință: Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții pe Unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu, S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, după dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci Unul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat (fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau invers);

e) sinodul a dat 30 canoane; prin canonul 28 se ridică Biserica Ierusalimului la rangul de Patriarhie, iar scaunul de Constantinopol este socotit al doilea în ordinea onorifică a vechilor scaune patriarhale, bucurându-se de aceeași cinste și privilegii ca și scaunul Romei.

 5. Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553):

a) convocat de împăratul Justinian;

b) prezidat de patriarhul Eutihie al Constantinopolului; participă în jur de 150 de episcopi, printre care Apolinarie de Alexandria, Domnus de Antiohia;

c) împăratul Justinian condamnase deja din 543, printr-un tratat teologic adresat patriarhului Mina de Constantinopol, nouă propoziții din scrierile lui Origen (care susținuse preexistența sufletelor, subordinațianismul, apocatastaza); Teodor Askidas al Cezareei Capadociei, susținător al monofiziților, indignat de condamnarea lui Origen din 543, și împărăteasa Teodora, au convins pe împăratul Justinian că monofiziții s-ar reconcilia cu ortodocșii dacă s-ar condamna Cele Trei Capitole (1. Persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, profesorul lui Nestorie; 2. Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei și contra Sinodului din Efes, din 431; 3. Scrisoarea lui Ibas de Edesa, adresată episcopului Maris de Ardașir – Persia), ceea ce s-a și întâmplat prin două edicte ale împăratului Justinian, unul în 544 și altul în 551.

Sinodul V ecumenic condamnă și el Cele Trei Capitole, și anatematizează pe Origen și pe ereticii anatematizați de sinoadele anterioare (Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie).

6. Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680-681):

a) convocat de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (Bărbosul), în sala boltită a palatului imperial (Sinodul I trulan);

b) prezidat de împăratul Constantin al IV-lea; participă 174 de episcopi, printre care: Gheorghe al Constantinopolului, 3 episcopi trimiși de noul papă Agaton;

c) combate erezia monotelistă (împăratului Heraclie i se sugerează că monofiziții ar accepta sinodul de la Calcedon dacă ortodocșii ar admite concepția monoenergistă, potrivit căreia în Hristos sunt două naturi, dar nu și două voințe și energii, ci numai o singură voință și o singură energie; împăratul Heraclie aduce de partea sa pe patriarhul Serghie al Constantinopolului, pe episcopii Teodor de Faran și Cyrus al Alexandriei, care admit în Hristos o singură voință divino-umană și o singură energie divino-umană, voința și energia umană fiind absorbite cu totul în voința și energia divină; Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se opune acestei erezii, dar Serghie al Constantinopolului atrage de partea sa și pe papa Honoriu I; în 638 împăratul Heraclie dă un Ekthesis = Expunere de credință, prin care declară că în Hristos există numai o voință, dar ortodocșii protestează energic, în frunte cu Sf. Maxim Mărturisitorul; noul împărat Constans al II-lea revocă Ekthesis-ul lui Heraclie, dar dă în 648 un nou edict teologic, numit Typos = Normă, prin care retracta afirmația că Hristos a avut numai o singură voință, dar interzicea în același timp orice discuții privitoare la una sau două voințe și energii în persoana Mântuitorului; ortodocșii protestează și împotriva Typos-ului, reproșând lui Constans al II-lea că dacă Heraclie lăsase lui Hristos cel puțin o singură voință, el nu i-a mai lăsat niciuna; noul papă Martin I condamnă în 649 Ekthesis-ul, Typos-ul și erezia monotelistă, dar Constans al II-lea îl arestează, lucru pe care l-a făcut și cu Sf. Maxim Mărturisitorul, căruia i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, spre a nu mai vorbi și scrie împotriva compromisului teologic numit Typos;

d) noul împărat, Constantin al IV-lea Pogonatul, a convocat sinodul VI ecumenic, care a anatematizat pe susținătorii ereziei monotelite: Teodor Faran, Serghie, Pir, Pavel și Petru, foști patriarhi de Constantinopol, papa Honoriu I, patriarhul Cyrus al Alexandriei, patriarhul Macarie al Antiohiei. Sinodul stabilește că în Hristos există, așa cum ne-au învățat Sfinții Părinți, două voințe și două lucrări naturale (corespunzătoare celor două firi), care sunt unite într-o singură persoană în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Cele două voințe ale Sale nu sunt opuse între ele... dar voința Sa omenească se supune voinței dumnezeiești atotputernice. Fiecare din cele două firi lucrează ceea ce îi este propriu, cu participarea celeilalte, Cuvântul făcând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul, ceea ce aparține trupului. Noi nu putem admite să se afirme că Dumnezeu și firea omenească a lui Hristos ar fi avut o singură și aceeași lucrare, ca să nu ridicăm făptura în ființa divină, și nici să coborâm firea dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor. Credem că Unul și Același a săvârșit minunile și a îndurat suferințele, potrivit  cu cele două firi din care este compus;

e) sinodul II trulan sau quinisext (Constantinopol, 691-692), convocat de împăratul Justinian II, la care participă 240 de episcopi, completează prin cele 102 canoane deciziile sinoadelor V și VI ecumenice; canonul 30 reconfirmă ordinea onorifică a scaunelor (pentarhia), iar alte canoane condamnă unele practici apusene (pictarea Mântuitorului în chip de miel, celibatul preoților, postul de sâmbătă, consumul de bânză, lapte și ouă în Postul cel Mare, etc).

 7. Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787, 843):

a) convocat de împărăteasa Irina, mama lui Constantin VI Porfirogenetul (care avea 10 ani);

b) prezidat de patriarhul Tarasie al Constantinopolului; participă în jur de 350 episcopi, plus 130 arhimandriți și călugări, fără drept de vot;

c) combate iconoclasmul (iconoclasm = distrugerea icoanelor; iconomahie = lupta contra icoanelor; erezie derivată din monofizism, care, negând firea omenească a Mântuitorului, ajungea la interzicerea înfățișării Sale în icoană, întrucât divinitatea nu poate fi zugrăvită în culori materiale; canonul 82 al sinodului quinisext întemeia însă zugrăvirea icoanei Mântuitorului în chip de om pe dogma întrupării Sale, argument dezvoltat apoi de Sf. Ioan Damaschin; împăratul iconoclast Leon al III-lea încearcă în 726 să înlăture icoanele din biserici, dar patriarhul Gherman I al Constantinopolului se opune; Leon îl înlocuiește în 730 cu patriarhul Anastasie, apoi dă primul edict de distrugere a icoanelor, dar admițând cinstirea Sfintei Cruci; papa Grigorie al II-lea atrage atenția împăratului că decizia privind icoanele nu cade în atribuția lui, ci a unui sinod ecumenic, dar Leon III îi răspunde: „sunt împărat și preot”; în apărarea icoanelor a scris Sf. Ioan Damaschin, care arată că icoana nu e idol, ci un simbol și un mijlocitor al sfântului reprezentat pe ea, iar icoana Mântuitorului trebuie pusă în legătură cu dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu și a existenței celor două firi în persoana Sa; icoana are un rol multiplu: estetic, pedagogic, latreutic, haric; fiul lui Leon al III-lea, împăratul Constantin V Copronim, convoacă în 754, la Hieria, un sinod iconoclast, zis ecumenic, la care însă nu a participat niciun reprezentant al celor cinci scaune patriarhale, apoi dă jos icoanele din biserici și acoperă picturile murale cu un strat gros de var; urmașul său, Leon IV Hazarul, renunță însă la excesele tatălui său;

d) după o tentativă eșuată în 786, din cauza iconoclaștilor, sinodul din 787 combate punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast din 754, apoi, bazându-se pe scrierile Sf. Ioan Damaschin și Teodor Studitul, arată că este permis, util și bineplăcut lui Dumnezeu a se face icoane în sfintele lui Dumnezeu biserici, în case, pe vase, veșminte, ziduri..., atât icoana Domnului Hristos și a Maicii Domnului, cât și icoanele îngerilor și ale sfinților; căci cu cât ele sunt privite continuu, cu atât cei ce le privesc se ridică cu mintea la amintirea și dorirea prototipurilor; icoanelor însă le oferim sărutare și cinstire, și nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. Căci cinstirea icoanei trece la prototipul ei, și cel ce se închină icoanei se închină, prin ea, sfântului al cărui chip este zugrăvit pe ea. Apoi, cinstirea icoanei e relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă o persoană sfântă. Cinstirea pe care o datorăm sfinților se întinde și la moaștele lor, și la icoanele care-i reprezintă. Sinodul face distincție între dulia = venerare, cinstire a sfinților, și latria = adorare, ce se cuvine numai lui Dumnezeu, arătând că Fecioarei Maria i se cuvine iperdulia = supravenerare;

e) sinodul dă 22 de canoane; în timpul lui Leon V Armeanul lupta contra icoanelor reizbucnește, încheindu-se definitiv în timpul împărătesei Teodora, la sinodul de la Constantinopol, din martie 843, care declară valabile toate hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, restabilește cultul icoanelor și anatematizează pe toți ereticii într-un Synodicon special, care va fi citit în întreaga Biserică în prima Duminică din Postul Paștilor – Duminica Ortodoxiei.

Intemeierea Bisericii si raspandirea crestinismului

Intemeierea Bisericii si raspandirea crestinismului

În momentul Înălţării Mântuitorului, credincioşii formau două grupuri cunoscute: unul în Galileea (peste 500), altul la Ierusalim (aproximativ 120), trăind în rugăciune, în aşteptarea botezului cu Duhul Sfânt. La 10 zile de la Înălţare „s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2: 2-4). Apostolii au fost întăriţi cu puteri şi daruri supranaturale, elemente absolut necesare propovăduirii. Prin Pogorârea Sfântului Duh are loc întemeierea primei comunităţi creştine cu numele de Biserică, cea care fusese întemeiată în mod tainic de Mântuitorul prin jertfa de pe Cruce.

La predica Apostolului Petru se convertesc „ca la trei mii de suflete”, (caracterul supranatural al evenimentului). Se trăia o viaţă nouă, „stăruind în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2: 42). O practică primară era comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau ţarini, le vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor” (exemplu: levitul Iosif din Cipru, numit mai târziu Barnaba).

Creşterea numărului credincioşilor era urmată de apariţia unor greutăţi în viaţa comunităţii. Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credincioşii aleg șapte bărbaţi „plini de duh şi de înţelepciune”, asupra cărora Apostolii şi-au pus mâinile, rugându-se: sunt primii hirotoniţi, diaconii. Slujirea lor nu se limita numai la a supraveghea buna desfăşurare a agapelor, ci puteau să propovăduiască Cuvântul. Unii dintre ei au atras mânia iudeilor, cum a fost situaţia lui Ştefan, acuzat ca blasfemiator, târât afară din oraş şi ucis cu pietre (este primul conflict doctrinar al creştinismului cu iudaismul, iar el e primul martir al Bisericii).

Cu toate că prigoana se extindea, Biserica era în continuă dezvoltare. Situaţiile diverse întâlnite în propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii pentru cei convertiţi dintre păgâni ş.a.) au provocat întrunirea Sinodului Apostolic în anul 50 la Ierusalim. În fruntea adunării apare Iacob cel Mic, „fratele Domnului”, care se bucura de mare autoritate morală nu numai la creştini, ci şi la evreii din Ierusalim şi din diaspora. Tradiţia l-a numit mai târziu episcop, în timp ce Pavel îl numea stâlp al Bisericii. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Mare sau cel Bătrân), precum şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptelor Apostolilor nu mai prezintă activitatea Apostolilor. Timp de două decenii scena istoriei va fi ocupată de marele Apostol al neamurilor, Sf. Ap. Pavel. Activitatea celorlalţi este mai puţin cunoscută. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ştie de la Origen, iar acesta din tradiţie, că Apostolii şi ucenicii lor s-au împrăștiat în toată lumea şi au propovăduit creştinismul: Toma la parţi, Andrei în Sciţia, Ioan în Asia, Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, Bartolomeu în India (Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia, Matei printre iudei, apoi la alte neamuri. Aceste ştiri pot fi completate cu altele din Noul Testament sau din tradiţia creştină scrisă. Astfel, întâlnim contribuţii la activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru: a predicat în Antiohia (Gal. 2: 11), sau după o tradiţie consemnată de Origen şi citată de Eusebiu de Cezareea, Petru ar fi propovăduit în Macedonia. Din 1 Corinteni 1: 12-13, aflăm de tensiunile determinate de existenţa grupărilor: „a lui Chefa, a lui Apolo, a lui Pavel”. Ştirea, combinată cu informaţia din prima Epistolă către Corinteni a Sf. Clement al Romei (88-98), confirmă aşadar prezenţa lui Petru la Corint. Către sfârşitul domniei lui Nero, în anul 66, Petru a fost închis din nou în închisoarea de la poalele Capitoliului. Momentul este consemnat de Fericitul Ieronim în De viris illustribus. A fost răstignit în anul 67 şi a fost îngropat la Roma, bucurându-se de cinstirea întregii lumi creştine. Tradiţia, relativ târzie (sec. III-IV), care-l numeşte episcop întâi la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazează primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi este contrară faptelor istorice cunoscute.

Se ştie că Apostolii nu au păstorit ca episcopi în niciun oraş din timpul lor, deoarece ei aşezau în cetăţi pe episcopi. Demnitatea de Apostol era desigur superioară celei de episcop. Activitatea Sfântului Apostol Ioan: Ioan, Petru şi Iacob, sunt numiţi de Sf. Ap. Pavel „stâlpii Bisericii”. Tradiția bisericească confirmă prezenţa lui Ioan în Asia Proconsulară, mai ales în capitală, la Efes. Ştirea că a murit la Ierusalim sau că ar fi suferit la Roma în timpul persecuţiei lui Domiţian în anul 95 sau 96, nu este întemeiată. Exilul său pe insula Patmos din Marea Egee este confirmat de Apocalipsă. Moartea lui târzie pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca apostolică să se poată lega strâns de cea post-apostolică. Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricului Eusebiu de Cezarea, a predicat în Scythia, sau mai sigur în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), în cetăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic). După tradiţia creştină, de aici a plecat în Bizanţ unde a hirotonit un episcop în persoana lui Stachys. Moare în oraşul Patras ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Despre Sfântul Apostol Tadeu, fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în Palestina şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi la Roma din porunca lui Domiţian, fiind socotiţi susţinătorii unei revoluţii politice, ca urmaşi ai lui David. La înfăţişarea înaintea împăratului au fost eliberaţi, după precizarea lui Eusebiu, din constatarea că sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă. Apostolul Filip, după noile cercetări, ar fi predicat şi în Scythia Minor. Ştiri legendare parvin în legătură cu Simon Zelotul (Canaanitul) cum că ar fi predicat în Persia şi Babilonia, iar despre Matia că a propovăduit în Etiopia.

Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai Domnului mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe apostoli sau lucrau în legătură cu ei. Barnaba este dintre cei mai însemnaţi; vărul lui, Ioan Marcu, a mers cu el şi cu Sf. Ap. Pavel în prima călătorie misionară între anii 45-48, mai târziu însoţind pe Sf. Ap. Petru, după predica lui scriind Evanghelia care îi poartă numele. După o veche tradiţie el a înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, mai însemnaţi sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia şi al Faptelor Apostolilor, Sila, Timotei, Tit, precum şi câteva femei devotate care au adus misiunii creştine servicii preţioase.

Activitatea Sfântului Apostol Pavel: Pe lângă cultura elenistă, el avea din familie dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi vor avea mare importanţă în activitatea lui misionară. De tânăr Saul a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a învăţatului Gamaliel, vestit în toată lumea iudaică. El nu L-a cunoscut direct pe Iisus Hristos. În istorie el apare ca persecutor, participând la uciderea lui Ştefan. Pe drumul spre Damasc se convertește la creştinism, prin apariţia în timpul zilei, într-o lumină strălucitoare, a lui Iisus Hristos. Iudeu prin naştere şi prin educaţie, cu instruire teologică de rabin şi cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii greceşti, cetăţean roman cu drepturi legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi misionari şi era pregătit pentru apostolatul creştin. În misiune, el se adresa de regulă comunităţilor iudaice şi prozeliţilor, apoi pătrundea în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile noi era mai mare. După ce forma şi organiza comunitatea creştină locală, Apostolul păstra legături cu ea prin trimişi şi prin epistole. În acelaşi timp păstra comuniunea cu Biserica mamă ierusalimiteană. Apostolul era însoţit şi ajutat în misiune de unii colaboratori, aleşi dintre iudeii sau păgânii convertiţi, dintre care pe unii, pe Tit şi pe Timotei, i-a numit episcopi în Bisericile înfiinţate de el.

Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar Antiohia Siriei devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credinţă, pe nume Barnaba. În una din zile, comunitatea din Antiohia este anunţată în chip dumnezeiesc să aleagă pe Pavel şi pe Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a creştinismului. De acum începe a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sfântului Apostol Pavel: epoca misiunii sale printre neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădeşte geniul său organizatoric şi misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie, puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în 3 mari călătorii, mai bine cunoscute, unde a fost însoţit de unii ucenici sau chiar singur, dar cu conştiinţa sigură şi voinţa puternică de a înfrunta orice piedică. Prima sa călătorie misionară o efectuează între anii 45-48, plecând din Antiohia Siriei, însoţit de Barnaba şi de Ioan Marcu. Propovăduiesc mai ales la Pafos, trecând în ţinuturile Asiei Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici Sf. Pavel se îndreaptă spre Antiohia Pisidiei. În această localitate rosteşte o cateheză asemănătoare cu aceea a Sf. Ap. Petru din ziua Cincizecimii, chemând poporul evreu la mântuire prin credinţă şi pocăinţă în Mântuitorul cel înviat, prezis de profeţi. Mai departe, predică la Iconiu şi Listra, unde vindecă un olog şi unde poporul vrea să le aducă jertfe, socotindu-i zei, ceea ce ei refuză. Dar tot aici, aceiaşi locuitori, instigaţi de iudeii din Antiohia şi Iconiu, îl scot afară din cetate pe Pavel şi-l lovesc cu pietre, lăsându-l abia viu. De acolo se îndreaptă spre Derbe. La Sinodul Apostolic din Ierusalim, în anul 50, iau parte şi Sf. Pavel cu Barnaba, ca reprezentanţi ai Bisericii din Antiohia. După acest eveniment, Ap. Pavel pleacă în A doua sa călătorie misionară (51-54), fiind însoţit numai de Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra, de unde iau un nou ucenic, Timotei, apoi în Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile Frigiei, Galatiei, Bitiniei, după care coboară la Troa. Trec în Macedonia însoţiţi de Luca medicul. La Filipi înfiinţează o comunitate creştină, prima din Europa, dar sunt închişi din cauza unei femei cu duh pitonicesc. Eliberaţi a doua zi, Pavel împreună cu Sila pleacă la Tesalonic unde predică trei săptămâni, după care se îndreaptă către Atena. În marea cetate a Greciei, Sf. Pavel predică în Areopag, rostind o importantă cateheză despre Dumnezeul necunoscut, care a făcut lumea şi are grijă de ea, trimiţând ca Mântuitor pe Domnul Hristos, adeverit printre noi prin învierea din morţi. Trece apoi în Corint, capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila. Aici a activat un an şi şase luni printre iudei şi păgâni. I se înscenează de către iudei un proces, dar proconsulul cetăţii îl respinge, nevoind să se amestece în probleme religioase. În Antiohia, unde îşi stabilise sediul, Sf. Pavel îl înfruntă pe Sf. Petru pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii mozaice cu privire la respectarea ei de către creştini. Apoi Sf. Ap. Pavel întreprinde A treia sa călătorie misionară (54-58), trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia, ajungând în Efes, unde activează 3 ani. El predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie epistolele către Galateni şi 1 Corinteni, dar este nevoit să părăsească această localitate din cauza unei răscoale a păgânilor, la agitaţiile unui argintar, Dimitrie, care-şi vedea ameninţată existenţa, pentru că mulţi păgâni treceau la creştinism. Din Efes, Apostolul se îndreaptă spre Troa, apoi la Filipi. Predică în Macedonia şi se reîntoarce la Troa. În acest oraş săvârşeşte o minune, înviind un tânăr care căzuse jos de la etaj, în timp ce Apostolul rostea o cuvântare. În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel se opreşte la Milet unde convoacă pe toţi preoţii din Efes. Cu acest prilej rosteşte o duioasă cuvântare pastorală, amintindu-le că nu-i vor mai vedea faţa pe viitor. În Ierusalim iudeii l-au prins în templu pe când încerca să îndeplinească un vot de nazireu, şi voiau să-l omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane, Claudius Lysias. Sub paza ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sinedriului, dar agitaţia contra lui creşte ameninţător. Urmează doi ani de temniţă la Cezareea între anii 58-60. Iudeii de la Ierusalim îl urmăresc însă şi acolo, determinându-l pe Pavel să facă apel în final la dreptul său de cetăţean roman, de a fi judecat de împăratul Romei. Drumul spre Roma a fost făcut sub pază pe timp de toamnă şi de iarnă. La Roma este întâmpinat de creştini la locul numit Trei Taverne. Prezenţa unei comunităţi de creştini la Roma înainte de venirea vreunui misionar demonstrează răspândirea rapidă a noii credinţe.

Din epistolele scrise de aici rezultă că Apostolul a fost lăsat liber după anul 63, şi a întreprins noi călătorii misionare în răsărit: Creta, Milet, Grecia şi Epir. Sf. Clement Romanul afirmă în prima epistolă către Corinteni că Pavel ar fi propovăduit şi în Spania. Readus la Roma moare ca martir în timpul persecuţei lui Nero, probabil în anul 67. Sf. Ap. Pavel a fost îngropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a rândul pelerinii creştini din toată lumea vin să se închine la mormântul său.

B.O.R. azi

B.O.R. azi

A. 1. Învățământul teologic:

a) Învățământul seminarial:

După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic), ele primind numele de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe și fiind subordonate, pe lângă Biserică, și Ministerului Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile oricărei facultăți din țara noastră. Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39: în Arhiepiscopia Bucureștilor două (Nifon Mitropolitul și Sf. Filofteia pentru fete), apoi la Constanța, Tulcea, Târgoviște, Buzău (unul pentru băieți și unul pentru fete), Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș, Galați, Slobozia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Iași, Botoșani, Dorohoi, Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Agapia, Piatra Neamț, Suceava, Romani, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj Napoca, Alba Iulia, Beiuș, Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș, Mănăstirea Prislop; b) Învățământul universitar: Prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 1948 întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea Bisericii (sub controlul Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de teologie. Facultatea de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad universitar, iar Academiile teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice. În 1952 Institutul de la Cluj se desființează prin contopirea cu cel de la Sibiu. Așadar, rămân doar două Institute Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului). Din 1990, învățământul teologic universitar s-a dezvoltat prin reintegrarea institutelor teologice în universitățile de stat, reînființarea unor facultăți desființate de comuniști, înființarea unor noi facultăți ori secții de teologie, organizarea pe specializări cum ar fi: Teologie Pastorală, Teologie–Litere, Teologie–Asistență Socială, Teologie–Patrimoniu Cultural, Teologie–Istorie. Astfel, în 1990 au fost reînființate Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care au fost integrate în cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie. În 1991 au fost reînființate ca Facultăți de Teologie vechile Academii teologice din Oradea și Arad. Tot în 1991, Institutele Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul universităților de stat ca Facultăți de Teologie. Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la Alba Iulia, Pitești, Baia Mare (1991), Craiova, Târgoviște (1992); specializări de Teologie–Litere în cadrul universităților din Constanța (1992), Timișoara, Galați (1993); specializarea Teologie–Istorie la Caransebeș (1998), în cadrul universității din Reșița, în amintirea vechii Academii teologice din Caransebeș. Astfel, astăzi există 11 facultăți de teologie în întreaga Țară (București, Constanța, Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Oradea, Craiova, Arad) și 4 Departamente de Teologie Ortodoxă în cadrul unor universități de stat (Galați, Baia Mare. Timișoara, Caransebeș).

2. Religia în școală:

Prin Legea învățământului din 1948, religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele confesionale au fost naționalizate. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au oferit şansa de a reintroduce religia în cadrul curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.

Un prim pas a fost făcut în 1990, când între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul de Stat pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină opţională şi facultativă.

În anul 1991 s-a prevăzut în Constituţia României, articolul 32, aliniatul (7), că Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Abia în 1995, când a fost votată Legea Învăţământului (Legea 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ. Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului nr. 84/1995, în articolul 9, aliniatul (1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Aliniatul (2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1), stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Actualmente, în România sunt încadraţi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării peste 12.000 de profesori de religie, și un număr de aproximativ 3 milioane de elevi studiază religia.

3. Presa bisericească: Activitatea editorială, publicistică şi tipografică în Patriarhia Română se desfăşoară potrivit prevederilor Statului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 59-162) şi ale Regulamentului Organelor Centrale (art.178-192), încadrându-se în Institutul Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta este principala instituţie prin care se elaborează, se tipăresc şi se difuzează publicaţiile bisericeşti. În prezent, în Patriarhia Română, în afara Institutului Biblic, mai funcţionează un număr însemnat de tipografii eparhiale, precum şi alte tipografii patronate de mănăstiri sau chiar de parohii.

Activitatea publicistică teologică se concretizează prin editarea a zeci de reviste şi publicaţii periodice bisericeşti centrale, eparhiale, parohiale şi mănăstireşti.

Dintre acestea amintim câteva:

ü  Buletinul Oficial Biserica Ortodoxă Română, Revista de Teologie Ortodoxia, Revista Facultăţilor de Teologie Studii Teologice, Periodicul bilunar Vestitorul Ortodoxiei (acestea fiind editate la Centrul Patriarhal);

ü  Revista mitropolitană Glasul Bisericii, Anuarul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Almanahul bisericesc (editate la Arhiepiscopia Bucureştilor);

ü  Revista Mitropolitană Teologia şi Viaţa, Buletinul Oficial Candela Moldovei (editate la Arhiepiscopia Iaşilor);

ü  Revista Mitropolitană Revista Teologică, Periodicul Telegraful Român (editate la Arhiepiscopia Sibiului);

ü  Revista Mitropolitană Mitropolia Olteniei, Periodicul de spiritualitate, informare şi atitudine Cetatea Creştină, Analele Facultăţii de Teologie din Craiova (editate la Arhiepiscopia Craiovei), etc.

Acest gen de publicaţii teologice apar în majoritatea centrelor eparhiale.

Alături de mijloacele de educaţie religioasă publicitare trebuie să amintim şi posturile de radio proprii:

%  Trinitas, Renaşterea (patronat de Arhiepiscopia Clujului),

%  Reîntregirea (patronat de Arhiepiscopia Alba Iuliei),

%  Mitropolia Olteniei (post de radio on-line, cu sediul central în Craiova).

Din iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în octombrie 2007 a luat fiinţă „Centrul de Presă BASILICA” al Patriarhiei Române, din care fac parte: postul de radio TRINITAS; postul de televiziune TRINITAS TV; publicaţiile: Ziarul Lumina, Lumina de duminică şi Vestitorul Ortodoxiei; Agenţia de ştiri BASILICA şi Biroul de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române.

B. Activitatea social-filantropică:

a) La scurt timp după abolirea dictaturii ateiste, Biserica şi-a revendicat dreptul său tradiţional privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale bilaterale, ulterior, prin Legea Învăţământului s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă în şcoală. Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei, penitenciarelor, spitalelor, azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.;

b) Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi misionari şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă Socială. Dintre așezămintele de ocrotire socială menţionăm: Centrul de Asistenţă Medicală Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi, Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii Împăraţi din Eparhia Dunării de Jos, Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a Vârstnicilor Defavorizaţi din Caransebeş, Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon şcolar Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna Mureş – jud. Alba, etc. Programele de asistenţă socială din cuprinsul eparhiilor au avut ca beneficiari îndeosebi copiii aflaţi în dificultate, bătrânii şi familiile sărace. Aceste programe au în vedere îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani sau abandonaţi şi a bătrânilor singuri nedeplasabili, asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri, îngrijirea la domiciliu a bolnavilor incurabil, prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile sociale, etc. Asistenţa socială la nivelul Administraţiei Patriarhale: În cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, la nivel central funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile de coordonare şi monitorizare a acţiunilor social-filantropice desfăşurate în cuprinsul eparhiilor, derulează programe sociale, având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi materiale pentru copii orfani şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace, etc. Aceste programe se desfășoară, unele pe o durată de 6-12 luni, altele cu prilejul marilor sărbători creştine şi a altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost implicate, în mod activ, asociaţii şi fundaţii care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a ierarhilor eparhioţi, dintre care amintim: Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea Domnului, Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România, Asociaţia Diaconia, etc.

Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în acţiuni umanitare şi vizite la centrele de plasament, orfelinate şi azile, organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate, organizarea de centre misionare pentru tineret, editarea şi difuzarea unor publicaţii creştine şi a cărţilor de rugăciune, organizarea de conferinţe pe diferite teme actuale, acţiuni de promovare a relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii interne şi internaţionale, etc. Instituţii sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române: 121 de centre pentru copii, 35 de centre pentru vârstnici, 106 cantine sociale și brutării, 52 de centre de diagnostic și tratament, cabinete medicale și farmacii sociale, 23 de centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de ființe umane. Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă socială permanentă pentru aproximativ 270.000 de persoane.

În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii umanitare la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi. De asemenea, în parteneriat cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii non-guvernamentale, atât interne, cât şi internaţionale, Biserica Ortodoxă Română este implicată în derularea unor programe naţionale privind: combaterea violenței domestice, prevenirea traficului de persoane, prevenirea consumului de droguri, prevenirea răspândirii HIV-SIDA, integrarea și incluziunea socială a categoriilor defavorizate (persoane cu disabilități, șomeri, etc.)