Pacatul

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/pacatul-139947.html

Pentru ca ne aflam in aceasta perioada binecuvantata si toti ne gandim la pacatele noastre, as vrea sa vorbim putin despre aceasta realitate a vietii duhovnicesti. S-a scris, se scrie si se va mai scrie despre acest subiect, insa indraznesc a dezbate putin acest subiect, tocmai pentru faptul ca imi doresc ca pacatul sa nu ne deznadajduiasca, ci din contra, sa ne ajute sa intelegem cat de slabi suntem fara ajutorul Lui Dumnezeu.

Perioada postului este intotdeauna binecuvantata, pentru in afara de Harul primit prin lupta de a ne abtine de la mancaruri, invatam si sa ne stapanim. Este poate perioada cea mai potrivita de "antrenament" duhovnicesc, caci crestinul prin firea lui este un luptator care incearca sa biruie ispitele, trupul si dorintele patimase.

"Inceputul pacatului este pofta, al mantuirii este dragostea" spunea Sf. Antonie cel Mare, deci pacatului este strans legat de pofta (de patimi) si numai printr-o atentie sporita a miscarilor sufletului si a gandurilor putem invinge tendinta de a pacatui. "Cand se termina rugaciunea incepe pacatul, cand se termina pacatul incepe rugaciunea" dupa cum zicea Fer. Augustin. Fericit cel ce incepe sa se roage dupa ce pacatuieste... Inseamna ca a inteles ce a facut si incepe sa-si ceara iertare!

Rugaciunea este raza de lumina dupa care tanjim in permanenta, este puterea omului de a intra in dialog cu Dumnezeu. Rugaciunea mangaie, intareste, bucura si il ajuta pe om sa se cunoasca in profunzime; dar impreuna cu postul devin aripile cu care crestinul se poate inalta la Cer.

Dar, pentru ca nu intotdeauna putem deosebi cele bune si de folos sufletelor noastre, de cele rele si pierzatoare, avem nevoie de o "frana" duhovniceasca care sa ne poata opri in vreme de ispita. Asa cum este necesara frana la o masina, tot asa este necesar si postul pentru a invata cum sa infranam sufletul si a trupul de la pacate.

Revenind la pacat, trebuie sa ne amintim putin fapta si discutia lui Adam si al Evei cu Dumnezeu in rai, inainte de a fi goniti. Si cu totii ne aducem aminte ca incalcarea poruncii date de Dumnezeu, ii face sa se ascunda caci "au cunoscut ca erau goi, si au cursut frunze de smochin si si-au facut sorturi..." (Fac. 3,7). Cunoastem si continuarea "au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtandu-se prin rai [...] si s-au ascuns Adam si femeia printre pomii raiului..." (cap 3,8). Urmeaza dialogul lui Adam cu Dumnezeu si invinuirea femeii pentru pacatul savarsit, femeia invinuie sarpele si fiecare incearca sa nu-si asume responsabilitatea celor intamplate, mai mult decat atat, Adam chiar incearca sa-L invinuiasca pe Dumnezeu....

Dupa cum spune si Pr. Rafail Noica, acesta a fost pacatul cel mai mare: ca nu si-au marturisit cu smerenie incalcarea poruncii. Poate ca s-ar fi schimbat multe... Dar acum nu asta este cel mai important, ci a nu repeta si noi greseala lor! A nu ne ascunde sau a nega sa marturisim cele facute cu stiinta sau cu nestiinta, cu gandul sau cu fapta, ci sa le marturisim pentru ca ascunderea este mult mai invinovatoare decat pacatul in sine.

Imi pare rau ca exista influente culturii vestice in trairea ortodoxa. Probabil ca cei mai multi dintre voi stiu ca in limba greaca pacat se spune "αμαρτία", insa traducerea corecta este "esec, (nereusita de a-ti atinge telul)"! Prin urmare trebuie sa existe o noua incercare, nicidecum o parasire a telului avut. Daca privesti pacatul ca pe un esec, ramai cu speranta ca la urmatoarea incercare vei reusi; iar pocainta devine schimbarea mentalitatii pentru a avea puterea sa reusesti la incercarea urmatoare (de fapt, in limba greaca cuvantul "pocainta- μετάνοια" inseamna "schimbarea gandirii"). Important este sa incercam mereu, credinta sa ne fie vie si rugaciunea sa ne insoteasca...

Daca privim si noi lucrurile pe criterii legale sau norme, atunci vom fi de acord cu teologia vestica unde pacatul este incalcarea legii si prin urmare trebuie sa fii pedepsit pentru a te invata minte altadata!!! Daca asa stateau lucrurile si pentru Dumnezeu, ce credeti ca trebuia sa faca cu noi toti?...

Marturisirea este cea care poate restabili comuniunea, iar iertarea nu face altceva decat sa indrepte greselile facute de noi.

Arhim. Siluan Visan

Flori din grădina Sfântului Siluan Athonitul

Sfântul Siluan Athonitul

Adresa blogului: http://siluanathonitul.wordpress.com/

Flori din grădina Sfântului Siluan

1. Un suflet blând şi smerit este mai frumos decât aceste flori, tot astfel şi mireasma lui este mai bună şi mai frumoasă. Domnul a creat aceste flori, dar El iubeşte mai ales omul şi îi da Duhul Sfânt care este mai blând decât lumea întreaga şi este plăcut sufletului.

2. Domnul a făcut florile acestea pentru om, pentru că tot sufletul să slăvească pe Creator prin zidirea să şi să-L iubească. Domnul nu trebuie uitat nici o clipă din zi sau din noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim atunci şi noi din toate puterile noastre şi să cerem îndurarea şi puterea de a împlini poruncile sale.

3. Eu iubesc florile, dar tu, tu iubeşti pe Domnul şi pe duşmanii tăi care te rănesc? Dacă tu îi iubeşti pe aceştia, atunci ai un suflet bun.

4. Sfinţii iubeau să verse lacrimi în faţa Domnului, pentru că sufletele lor erau fericite; dar se mâhneau din cauza noastră, pentru că trăim rău.

5. Este bine atunci când sufletul este obişnuit să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreaga. Cred şi ştiu că există mulţi călugări care plâng pentru lume. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu strâng în inima gândurile rele. Maica Domnului se întristează mult când cineva duce o viaţă dezordonată şi necurată; Duhul Sfânt nu va locui într-un suflet ca acesta. Un astfel de suflet este irascibil şi în suferinţa.

6. Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prin inteligenţă. […] Monahii cunosc cum îl iubesc ei pe Domnul şi cunosc şi cum Domnul îi iubeşte pe ei. “Iubesc pe cei ce nu mă iubesc,” spune Domnul. “Îi voi slăvi pe cei ce mă slăvesc”. Bine este când suntem cu Dumnezeu; sufletul îşi găseşte atunci odihna în Dumnezeu. A face poruncile Domnului este un gest de dragoste către Dumnezeu. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cel căruia îi place să mănânce mult nu poate iubi pe Dumnezeu aşa cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu, trebuie să renunţăm la tot ce este pe pământ, să nu fim legaţi de nimic ci să ne gândim fără încetare la Dumnezeu, la dragostea Lui şi la blândeţea Duhului Sfânt.

7. Prin ascultare dobândim umilinţa; postul şi rugăciunea ne dau uneori gânduri impure care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un ucenic se obişnuieşte cu gândul: “Domnul îl ghidează pe Bătrânul (duhovnicul) meu”, atunci se va mântui cu uşurinţă. Pentru cel care ascultă, totul este virtute, ca de exemplu rugăciunea inimii care este dată pentru ascultare, sau umilinţa şi lacrimile. Un astfel de ucenic iubeşte pe Domnul şi se fereşte să-L rănească printr-un păcat; pentru că Domnul cel milostiv îi dă gânduri sfinte şi umile, el iubeşte toată lumea şi varsă pentru lume rugăciuni cu lacrimi: astfel harul îndruma sufletul prin ascultare.

8. Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest Bătrân: Domnul să ne mântuiască. Duşmanul ne aduce multe ispite, dar cel care mărturiseşte toate gândurile sale, acela se va mântui, doarece Duhul Sfânt este dat Părintelui duhovnic pentru că noi să ne mântuim.

9. Domnul se descoperă inimilor simple şi ascultătoare. Regele David era fratele cel mai mic şi pastor la oi iar Domnul îl iubea pentru blândeţea sa. Cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea prin Duhul Sfânt Care locuia în el. Profetul Moise era şi el pastor la oi, în slujba cumnatului său: aceasta este ascultarea. Maica Domnului era de asemenea ascultătoare, tot astfel şi sfinţii Apostoli. Este calea pe care Domnul însuşi ne-a arătat-o. Noi suntem datori să o urmăm şi astfel vom primi pe pământ darurile Duhului Sfânt.

10. Cei neascultători sunt tulburaţi de gândurile rele, deoarece în felul acesta Domnul ne învaţă să fim ascultători şi astfel să vedem milostivirea Lui încă din viaţa aceasta. Mintea noastră va fi atunci mereu în Domnul şi sufletul nostru va rămâne smerit.

11. Când trăiam în lume oamenii mă lăudau şi atunci gândeam despre mine însumi că eram bun. Dar când am venit la mănăstire am întâlnit oameni cu adevărat buni – eu nu valorez nici cât degetul lor mic sau cât ciorapii lor. Iată cum ne putem înşela şi apoi cădea în mândrie şi ne pierde. Oamenii cu adevărat buni strălucesc de bunătate şi de bucurie, iar eu nu sunt asemenea lor.

12. Când trăim după voia noastră proprie ne chinuim pe noi înşine. Cel care trăieşte după voia lui Dumnezeu este bun, are pace şi este vesel. O Adame, spune-mi, cum să scăpăm de suferinţele pământului? Nu este mângâiere pe pământ, numai tristeţea care ne macină sufletele.

13. Lasă-te în voia Domnului şi suferinţa ta va scădea şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul tău va fi la Dumnezeu şi va găsi atunci pacea, pentru că Domnul iubeşte sufletul care se lăsă în voia lui Dumnezeu şi în mâna Sfinţilor Părinţi.

14. Un suflet închis care nu se deschide părintelui spiritual cade în înşelăciune. Acesta va vrea să dobândească tot ceea ce este înalt, dar Sfântul Serafim spune că aceasta este o dorinţă diavolească. Noi trebuie să alungăm patimile din suflet şi din trup şi să scăpăm de înşelăciune. Domnul se descoperă celor fără de răutate, nu numai sfinţilor, ci şi păcătoşilor. Iată cum ne iubeşte Domnul.

15. Viaţa noastră este o luptă. Dacă vei cădea în înşelăciune, mergi repede la duhovnicul tău şi spune-i tot, pentru că părintele să-şi pună epitrahilul pe capul tău. Crede atunci că te-ai vindecat şi că demonul pe care l-ai primit prin greşeala ta s-a îndepărtat. Dacă însa nu te pocăieşti, nu te vei îndrepta până la mormânt. Duhurile rele intra şi ies din trupul nostru. Când omul se mânie, demonul intră în el, dar când se umileşte demonul iese din el.

16. Dacă te aşezi la rugăciune şi diavolul se ridică împotriva ta şi nu te lasă să te închini, atunci umileşte-te şi zi: nu este un om mai rău decât mine pe pământ, şi demonul va dispărea îndată. Ei se tem îndeosebi de umilinţă şi de căinţa şi se tem de o mărturisire curata. Nu te descuraja dacă auzi diavolii vorbind înăuntrul tău: ei sunt în corpul tău şi nu în suflet. Umileşte-te atunci, iubeşte postul şi nu bea vodca şi nici vin. Dacă nu l-ai ascultat pe stareţul sau pe părintele tău duhovnicesc, atunci este un diavol în tine, şi tot aşa după fiecare păcat.

17. Cel ce se mărturiseşte fără a avea inima curată [fără să fie sincer ? n.t.] şi face voia sa proprie, atunci chiar dacă se apropie de Sfintele Taine, demonii rămân în trupul lui şi îi întuneca mintea. Dacă vrei ca demonii să piară din sufletul tău, atunci umileşte-te, fii ascultător, iubeşte să faci întocmai lucrurile care ţi se cer şi mărturiseşte-te cu inima curată. Părintele duhovnic poarta epitrahilul în Duhul Sfânt şi este asemenea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în lumina Duhului Sfânt. Şi iată că, atunci când părintele duhovnic ne vorbeşte, Duhul sfânt îndepărtează păcatul prin cuvintele sale. Şi părintele duhovnic şi preoţii au Duhul Sfânt. Unul dintre bătrâni vedea pe părintele său Duhovnic în icoana lui Hristos: iată cât ne iubeşte Domnul!

18. Domnul iubeşte sufletul curajos care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Noi trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţă şi răbdarea să. Trebuie să-i iubim şi să-i cinstim pe sfinţii Preoţi. Din cauza mândriei noastre şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii, noi nu vedem în ce har al Duhului Sfânt se găsesc Preoţii.

19. Sufletul care se întoarce la Domnul primeşte în schimbul pocăinţei sale harul Sfântului Duh. Sufletul iubeşte atunci pe Domnul şi nu poate să se dezlipească din această iubire. Domnul vrea ca noi să-L iubim şi noi ne smerim din dragoste pentru El. Domnul vrea ca noi să-i cerem cu simplitate aşa cum cer copiii mamei lor. Dacă însa suntem mândri, să cerem Domnului un duh umilit şi Domnului va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să cunoaştem ce se întâmpla în ceruri şi cum trăiesc acolo bătrânii noştrii care au plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi dragostea lor. Domnul a dat raiul sfinţilor celor smeriţi.

20. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Trebuie să vedem dacă păcatul nu vieţuieşte întru noi. Atunci când părintele duhovnic spune un cuvânt, păcatul din suflet este ars şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă sufletul se pocăieşte, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia întru Dumnezeu. Atunci împărăţia lui Dumnezeu este în noi.

21. Sufletul trebuie să se smerească adânc, în fiecare clipă, până ce ajunge să se smerească chiar şi în timpul somnului. Sfinţilor le plăcea să se smerească şi să plângă şi de aceea Domnul îi iubea şi le dădea să-L cunoască. Dragostea lui Dumnezeu este cunoscută prin Duhul Sfânt care trăieşte în Biserica noastră ortodoxă.

22. Dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar arăta raiul în fiecare zi. Dar pentru că nu suntem smeriţi, noi trebuie să luptăm şi să ducem un război cu noi înşine: dacă te vei învinge, Domnul îţi va da Ajutorul Său Sfânt în schimbul smereniei şi ostenelii tale.

(Flori din grădina Sfântului Siluan – Însemnări pe marginea unui catalog de plante de gradină și flori)

Cuvinte alese de la Sfântul Siluan

• Orice actiune inaintea careia sau dupa care nu poti spune o rugaciune e mai bine sa nu o faci.
• Tot războiul se duce pentru smerenie.
• Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
• Când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
• Spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.
• Sufletele celor mandri sufera de-a pururea din partea demonilor (cuvant primit de la Hristos Insusi).
• Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.
• Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.
• Domnul a aratat mare mila fata de mine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa – si gaseasca odihna in Dumnezeu. Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul.
• Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.
• O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.
• Noroade ale pamantului, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi: “Veniti la Hristos”.
• Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.
• Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.
• Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” - “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.
• Păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.
• Multe osteneli si multe lacrimi trebuie pentru a pastra duhul smerit al lui Hristos, dar fara el lumina vietii se stinge si sufletul moare.
• Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului; Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa; Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea; Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.
• Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi.
• Omul mandru sau se teme de demoni, sau se aseamana lor. Dar nu trebuie sa ne temem de demoni, ci de mandrie si trufie, caci ele ne fac sa pierdem harul. Cel ce vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, in vreme ce mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.
• Desi e bland, totusi, Domnul lasa sufletul sa flamanzeasca din pricina mandriei lui si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia.
• Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.
• Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.
• Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele... dar trebuie sa te rogi.
• Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră.
• Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.
• Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste.
• Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv.
• Dumnezeu – o iubire de care nu te poti satura.
• Fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.
• Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta.
• Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă: „Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”
• Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele“.
• Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.
• Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.
• Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.
• Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.
• Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.
• Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

(Sfântul Siluan Athonitul, Sursa: Razbointrucuvant)

Voia Domnului sau voia mea?

Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.

Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie.

Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita  la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele".

Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si mancand, am inghitit un os de peste care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange". Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.

Lucrul cel mai pretios pe lume e sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nuintristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau.

O, Doamne, fa ca prin puterea harului Sfantului Duh sa vietuim dupa sfanta Ta voie. Cand harul e cu noi, mintea noastra e puternica; dar cand pierdem harul, atunci vedem neputinta noastra; vedem ca fara Dumnezeu nu putem nici macar gandi ceva bun.

Milostive Dumnezeule, Tu stii neputinta noastra. Ma rog Tie: da-mi duh smerit pentru ca, dupa milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vietui dupa voia Ta si-i descoperi toate tainele Tale, dandu-i sa cunoasca cat de nesfarsit ne iubesti.

Cum stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca te intristezi pentru un lucru oarecare, inseamna ca nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar daca tie ti se pare ca vietuiesti dupa voia Lui.

Cine vietuieste dupa voia lui Dumnezeu, acela nu se ingrijeste de nimic. Si daca are nevoie de vreun lucru, se preda pe sine insusi si lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Si chiar daca nu-l dobandeste, ramane la fel de linistit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de talhari, de nimic. Si orice i s-ar intampla, el spune: "Asa i-a placut lui Dumnezeu". Daca e bolnav, gandeste: "inseamna ca am nevoie de boala, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Si asa se pastreaza pacea in suflet si in trup.

Cine-si face griji pentru sine insusi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui sa aiba pace in Dumnezeu. Dar sufletul smerit se preda voii lui Dumnezeu si vietuieste inaintea Lui cu frica si iubire: cu frica, ca sa nu intristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, caci sufletul stie cat de mult ne iubeste Domnul. Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre.

Dar daca intristarile noastre ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu intru toate si se odihneste in El, pentru ca stie din experienta si din Sfanta Scriptura ca mult ne iubeste Domnul si vegheaza asupra sufletelor noastre, ca toate sa se faca vii prin harul Sau in pace si iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se intristeaza de nimic, chiar daca ar fi bolnav, sarac si prigonit. Sufletul stie ca Domnul poarta grija de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului da marturie Duhul Sfant, pe Care sufletul il cunoaste. Dar cei mandri si neascultatori nu vor sa se predea voii lui Dumnezeu, fiindca le place sa-si faca voia lor, lucru atat de vatamator pentru suflet.

Marele Pimen zicea: "Voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu si nu ne lasa sa ne apropiem de El sau sa vedem mila Lui".

Intotdeauna trebuie sa cerem de la Domnul pacea sufletului ca sa implinim mai usor poruncile Domnului; fiindca Domnul iubeste pe cei ce se straduiesc sa implineasca voia Lui si astfel ei afla mare odihna in Dumnezeu.

Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.

Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: "Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?"

Domnul povatuieste orice suflet care se preda pe sine voii lui Dumnezeu, fiindca El a zis: "Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi, si tu Ma vei preamari" (Ps 49,16). Orice suflet tulburat de ceva trebuie sa intrebe pe Domnul, si Domnul il va povatui. Si aceasta mai cu seama in ceas de nenorocire si tulburare; de obicei, insa, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindca acest lucru inseamna smerenie.

Bun lucru e a ne invata sa vietuim dupa voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul ramane neincetat in Dumnezeu si are mare odihna; si din aceasta bucurie omul se roaga ca tot sufletul sa cunoasca pe Domnul; sa cunoasca cat de mult ne iubeste si cu cata bogatie ne da Duhul Sfant Care veseleste sufletul in Dumnezeu.

Si atunci sufletul e in intregime drag, pentru ca e in intregime al lui Dumnezeu. Domnul Cel Milostiv il povatuieste pe om ca trebuie sa indure intristarile cu multumire. in toata viata mea n-am murmurat o singura data pentru intristari, ci le-am primit pe toate din mainile lui Dumnezeu ca pe un leac mantuitor si am multumit intotdeauna lui Dumnezeu, si de aceea  Dumnezeu mi-a dat sa indur cu usurinta toate intristarile.

Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neindurat si ii intristeaza, si  aceasta pentru ca nu vor sa-si smereasca sufletul, nici sa  se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul insusi ii calauzeste cu harul Sau, si ei indura totul cu barbatie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc si impreuna cu Care vor fi preamariti in veci.

Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul, si intristarile trec.

Cand Maica Domnului statea la picioarele crucii, intristarea ei era necuprins de mare, pentru ca ea il iubea pe Fiul ei mai mult decat isi poate inchipui cineva. Si noi stim ca cine iubeste mult, acela si sufera mult. Dupa firea omeneasca, Maica Domnului n-ar fi putut indura intristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si Duhul Sfant a intarit-o si i-a dat puterea de a indura aceasta intristare.

Si mai apoi, dupa Inaltarea Domnului, Ea s-a facut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mangaiere in intristari.Domnul a dat pe pamant pe Duhul Sfant si cel in care Acesta viaza simte in el raiul. Vei zice poate: "De ce nu este si in mine un asemenea har?" Pentru ca nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci traiesti dupa voia ta.

Priveste pe cel ce-si iubeste voia sa proprie; n-are niciodata pace in suflet si e mereu nemultumit: "Asta nu e asa, asta nu e bine". Dar cel ce s-a predat pe sine insusi in chip desavarsit voii lui Dumnezeu, acela arerugaciunea curata in sufletul lui, iubeste pe Domnul, si toate ale lui sunt dragi si placute.

Asa s-a predat lui Dumnezeu Preasfanta Fecioara: "Iata roaba Ta. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38). Daca am spune si noi asa: "Iata robii Tai, Doamne. Fie noua dupa cuvantul Tau", cele spuse de Domnul si scrise de Duhul Sfant in Evanghelie ar ramane in sufletele noastre si atunci lumea intreaga s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu si cat de minunata ar fi viata pe intregul pamant. Dar, desi cuvintele Domnului se aud de atatea veacuri in intreaga lume, oamenii nu le inteleg si nu vor sa le primeasca. Dar cine traieste dupa voia lui Dumnezeu, acela va fi preamarit in cer si pe pamant.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupa numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu il ajuta sa ramana intotdeauna in rugaciune. Chiar daca lucreaza sau vorbeste, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru ca s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si pentru aceasta Domnul il are in purtarea Sa de grija.

O traditie spune ca, in drum spre Egipt, Sfanta Familie a intalnit un talhar, dar acesta nu le-a facut nici un rau, ci, vazand Pruncul, a spus ca daca Dumnezeu S-ar intrupa, n-ar fi mai frumos decat pruncul acesta; si i-a lasat sa mearga in pace.

Lucru uimitor: un talhar, care de obicei ca o fiara nu cruta pe nimeni, nu a necajit, nici nu a suparat Sfanta Familie. La vederea Pruncului si a blandei Sale Maici, sufletul talharului s-a inmuiat si a fost atins de harul lui Dumnezeu. Asa s-a intamplat si cu fiarele salbatice care la vederea sfintilor mucenici sau a barbatilor cuviosi se faceau blande si nu le faceau rau. Chiar si demonii se tem de sufletul bland si smerit, care-i biruie prin ascultare si rugaciune.

Alt lucru uimitor: talharului i s-a facut mila de Domnul-Prunc, dar arhiereii si batranii L-au predat Iui Pilat sa-L rastigneasca. Si aceasta pentru ca ei nu se rugau si nu cereau de la Domnul sa-i povatuiasca ce si cum sa lucreze.

Astfel, adeseori ocarmuitorii si oamenii mari vor binele, dar nu stiu unde este; nu stiu ca este in Dumnezeu si ca li se da de la Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa ne rugam ca Domnul sa ne po-vatuiasca ce anume trebuie sa facem, si Domnul nu ne va lasa sa ratacim.

Adam n-a avut intelepciunea sa intrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, si pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a intrebat pe Domnul: "Este bine oare sa iau pe femeia lui Urie?" si a cazut in pacatul uciderii si al preacurviei. Asa si toti sfintii care au pacatuit, au pacatuit pentru ca n-au chemat pe Domnul sa-i ajute si sa-i povatuiasca. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: "Cand vorbeam dupa mintea mea, se intampla sa gresesc".

Dar sunt si greseli fara pacat care vin din nedesavarsirea noastra; le vedem chiar si la Maica Domnului. in Evanghelie se spune ca atunci cand a parasit Ierusalimul impreuna cu Iosif, ea credea ca Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscutii; Si abia la capatul a trei zile de cautari L-au gasit in templu vorbind cu carturarii (Lc 2,44).

Astfel, numai Domnul stie toate, noi insa, oricine am fi, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne povatuiasca si sa intrebam pe parintele duhovnicesc, ca sa nu gresim.

Duhul lui Dumnezeu povatuieste pe toti in chip deosebit: unul se linisteste (vietuieste in isihie) in singuratate, in pustie, altul se roaga pentru oameni; altul e chemat sa pastoreasca turma cuvantatoare a lui Hristos; altuia i s-a dat sa propovaduiasca sau sa mangaie pe cei ce sufera; altul slujeste pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfant si toate sunt date in grade diferite: unuia treizeci, altuia saizeci, altuia o suta (Mc 4, 20).

Daca ne-am iubi unii pe altii intru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arata prin Duhul Sfant multe lucruri minunate si ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu - o iubire de care nu te poti satura.

Mintea mea s-a oprit in Dumnezeu si am incetat sa scriu...

Cat de limpede imi este ca Domnul ne conduce. Fara El n-am putea nici macar gandi binele; de aceea trebuie sa ne predam cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindca Domnul ne calauzeste.

Toti ne chinuim pe pamant si cautam libertatea, dar putini sunt cei ce stiu in ce anume sta libertatea si unde se gaseste ea. Si eu doresc libertatea si o caut zi si noapte. Am inteles ca ea este la Dumnezeu si e data de Dumnezeul inimilor smerite care s-au pocait si si-au taiat voia proprie inaintea Lui. Celor ce se pocaiesc Domnul le da pacea Lui si libertatea de a-L iubi. Si nu e nimic mai bun pe lume decat a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. in aceasta isi gaseste sufletul odihna si bucuria.

Pacea după care tânjesc în fiecare zi

"Cum sa pastram in zilele noastre pacea sufletului in mijlocul ispitelor?

Judecand dupa Scriptura si dupa caracterul oamenilor din vremurile noastre, traim vremurile de pe urma si, cu toate acestea, trebuie sa pastram pacea sufletului, fara de care nu exista mantuire, cum a spus un mare rugator al pamantului rus: Cuviosul Serafim din Sarov. In timpul vietii Cuviosului Serafim, Domnul a pazit Rusia pentru rugaciunile lui. Dupa el, a venit un alt stalp care s-a ridicat de pe pamant pana la cer: Parintele Ioan din Kronstadt. Sa ne oprim putin asupra lui, pentru ca despre el n-am auzit numai vorbindu-se, ca despre alti sfinti, caci el a trait in vremea noastra si l-am vazut rugandu-se.

Imi aduc aminte cum, dupa Liturghie, cand i s-a adus calul si trasura si s-a urcat in ea, poporul l-a inconjurat cerandu-i binecuvantarea si chiar intr-o asemenea inghesuiala sufletul lui ramanea neincetat in Dumnezeu si in mijlocul unei asemenea multimi nu era imprastiat si nu-si pierdea pacea. Cum a ajuns deci la aceasta? Iata intrebarea noastra.

A ajuns la aceasta si nu era imprastiat, pentru ca iubea norodul si nu inceta rugandu-se pentru el: "Doamne, da pacea Ta poporului Tau".

"Doamne, da robilor Tai Duhul Tau Cel Sfant ca El sa incalzeasca inima lor cu dragostea Ta si sa-i povatuiasca la tot adevarul si binele".

"Doamne, vreau ca pacea Ta sa fie in tot poporul Tau, pe care l-ai iubit fara preget si L-ai dat pe Unul-Nascut Fiul Tau ca sa mantuiasca lumea [Ioan 3,16]".

"Doamne, da-le lor harul Tau ca in pace si iubire sa Te cunoasca si sa Te iubeasca pe Tine si sa zica ca Apostolii pe Muntele Tabor: "Bine este noua, sa fim impreuna cu Tine" [Matei 17,4].

Astfel, rugandu-se neincetat pentru popor, el isi pastra pacea sufletului, noi insa o pierdem, pentru ca nu este in noi iubire pentru popor.

Sfintii Apostoli si toti sfintii doreau mantuirea norodului si, stand in mijlocul oamenilor, se rugau fierbinte pentru ei. Duhul Sfant le dadea puterea de a iubi poporul; si noi, daca nu vom iubi pe fratele nostru, nu vom putea avea pace.

E bine sa cugete fiecare la aceasta"

"Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei" -  Sf. Siluan Athonitul

“Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi”

Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Aposto­lilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Dom­nul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, ha­rul te părăseşte.

Ni s-a poruncit să iubim, dar iubirii lui Hristos îi este milă de toţi oamenii, şi Duhul Sfânt învaţă sufletul să îm­plinească poruncile lui Dumnezeu şi-i dă puterea să facă binele.

Duhule Sfinte, nu ne lăsa! Când eşti cu noi, sufletul simte prezenţa Ta şi îşi găseşte fericirea în Dumnezeu, căci Tu îi dai să iubească cu înflăcărare pe Dumnezeu.

Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfânt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e mi­lostiv, iar Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobândi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Du­hului Sfânt.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele

           Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pen­tru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.

          Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experi­mentat. Vei întreba, poate: Cum se face aceasta? În chipul următor: aşa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţă pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul şi când se apropie duhurile rele. Domnul dă sufletului înţelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească şi să facă voia Lui. Tot aşa, sufletul cunoaşte şi gândurile care vin de la vrăjmaşul nu după înfăţişarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului. Aceasta se cunoaşte prin experienţă; dar pe cel ce n-are experienţă vrăjmaşii îl amăgesc uşor.

          Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihna de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată.

          Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cu­noască ştirile din gazete, nu trebuie să citească cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre via­ţa altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, şi atunci când omul vrea să le descurce şi lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult şi chinuie sufletul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Predici - cugetari - Pr. Arsenie Boca

Predici ale parintelui Arsenie Boca

            Despre durerile oamenilor

        Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
            Fiindcă aţi sporit mult cu numărul, e cu neputinţă ca să pot vorbi cu fiecare. O să vorbesc de aceea odată cu toţi. Lucrul care ne arde pe toţi este pocăinţa - pocainta, pe care-o trimite Dumnezeu ori vrem, ori nu vrem. De aceea mai bine să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul. Căci pricinile pentru care Dumnezeu ne trimite necazurile sunt păcatele noastre. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.
        Acum, câteva feluri de păcate deosebite, ca astfel să le puteţi pricepe pe toate.
          O să ascultaţi astăzi despre durerile voastre însuşi.

Betesugurile trupului

            Din trei pricini se betejeşte trupul:
1. din lipsa postului
2. din naştere
3. din desfrânare

             1. Trupul se umple de otrăvuri din lipsa postului. Carnea e o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi: fierea - veninul.
             2. Din naştere pentru că fie mama fie tatăl n-a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de cap.
             3. Din desfrânare pentru că trec de măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţoşi, nerăbdători. Toate astea pentru că nu şi-au înfrânat poftele. E tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

Vrajba în casa

              Să ascultaţi pricinile pentru care o au şi apoi ce să facă ca să nu le mai aibe.
              Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:
             1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.
             2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.
             3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.
             4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.
            5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
           6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.
           7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.
            8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Alte din durerile voastre sunt pagubele în curte şi în vite, în agoniseala voastră

             Şi-acum iată pricinile pentru care trimite Dumnezeu pocanie asupra heiului (avutului) vostru:

             1. Unul din stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.
             2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.
             3. Şi mai are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii lui din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?
            4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Căci să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea. Iar femeia în dureri să nască. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.
           5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. Şi de ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii şi altele atâtea toate. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.
          6. Şi ai pagubă şi pentru că pe curtea pe care stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să luaţi seama să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Se poate să mai ai asupra curţii şi alte păcate. Îi fi cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.
          7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.
          8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute pe curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi îngropaţi ici colo. Ba în gunoi, ba lâng-o altoaie şi copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.
          9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Că nu-i destul să le spui sub patrafir. Trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.

Copii îndărătnici, neascultători, necredincioşi, desfrânaţi

            Toţi părinţii luaţi aminte! Ceilalţi de asemenea ca să nu alunecaţi în aceleaşi. Copii îndărătnici sunt din următoarele pricini:

            1. Părinţii n-au păzit niciodată postul şi nu s-au putut înfrâna de la pofta trupească şi aşa au călcat zilele şi vremile neîngăduite care sunt acestea: miercurile, vinerile, duminicile, sărbătorile şi posturile întregi. Aceasta e o categorie, un fel de vremi neîngăduite. Toţi aceştia sunt neascultători de părinţi şi îndărătnici pentru că nici părinţii nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu a păzirii zilelor obişnuite. Întrebaţi-vă cugetul şi vă va spune ce-i îngăduit altfel îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare dar dacă nu le-aţi fi făcut nu v-ar durea.
            2. Mamele nu s-au păzit până la curăţie deplină şi aşa se nasc copii ce se umplu de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tatăl a mai fost şi beat se naşte un copil ce va fi slăbănog fie cu mintea fie cu trupul sau cu amândouă. Iată cum vei avea pocanie de la Dumnezeu în propriul tău rod.
           3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat. De aci mulţi copii se nasc morţi, mor tineri sau dacă trăiesc alunecă în curvie pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din sânul maicii lor. Se găseşte asta în Sfânta Scriptură. Căci toate prin care trece mama în vremea celor nouă luni, fie bune fie rele, se întipăresc şi-n copil. Când va creşte mare toate îi vor răsări în cale.

Despre copiii lepădaţi

                 Altă durere mare pe care o aveţi voi mamele, dar care atârnă şi-asupra taţilor, sunt copiii lepădaţi. E păcat strigător la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai uşor. E păcat strigător la cer.          

                 Ascultaţi toţi cu luare aminte. Sângele lor strigă răzbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilaţi ci plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori că îţi ia Dumnezeu şi pe ceilalţi, ori vor cere însăşi capul mamei. Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte, că atâta supărare vei avea în casă încât îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dumnezeu ce o are cu toţi păcătoşii. Şi se apropie diavolul de tine şi-ţi bagă-n cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Ăsta e glasul împotriva tuturor celor ce fac aşa. Mare ispitire păţesc mamele care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii pe care i-ai făcut trebuie să pui în loc tot atâţia copii ai altor femei sărace şi să-i botezi. Iar dacă nu, ia-i şi botezaţi gata căci ştie Dumnezeu cât te mai ţine. Şi să grijeşti de dânşii ca şi de copiii tăi, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte frumoasă, bani de şcoală, până-s în stare să-şi câştige singuri pâinea. Şi ce scoţi din copiii tăi aceea să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea în vremea asta fie pentru ei fie de la ei să le rabzi toate nădăjduind mila lui Dumnezeu, că-ţi va ierta păcatul. Căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecăţii.
               Acesta e un cuvânt de mângâiere pentru voi. Dar să faceţi ce v-am spus şi nu cu tăndăleală. Şi să creşteţi copii nu numai cu pâinea voastră ci şi cu hainele voastre, cu banii voştri. Căci de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuna. Şi-ţi va spune diavolul că i-ai dat destul. Asta numai ca să te bage dator, ca să-i fi şi lui datornic, să nu-ţi plăteşti faţă de Dumnezeu datoria.
             Şi să înveţe pe cele tinere să nu facă şi ele aceleaşi ştiind tu câtă frigare în suflet ai pătimit tu pe urmă.
            Vrei copii puţini? Nu te atinge de bărbat. Însă ca să puteţi face lucrul acesta trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui ci să le mai ucidem cu postul.
           Te sfătuieşte bărbatul să ucizi copiii? Sfatul e ucigaş, nu-l asculta ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi va vedea Dumnezeu osteneala ta şi nu te va părăsi, că te va milui de vei fi vrednică.
În toate astea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc. Căci aceia sunt izbiţi de toate relele, după cum au zis Părinţii, că toate relele de la stomac încep, după cum văzură-ţi iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.

  Despre mânie

              Prin urmare aşa stând lucrurile şi necazurile, să alergaţi la pocăinţă şi să nu le mai faceţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie că altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă că postul este poarta iar patrafirul este uşa. Numai cu acestea vine ocrotirea lui Dumnezeu căci fără ocrotire nu putem face nimic.
             Toate acestea, pe scurt, se află în aceste cuvinte ale psaltirii: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu”. Asupra nostră atârnă pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. De îndată ce le mărturiseşti Dumnezeu îţi înlătură pedeapsa păcatului. Tu mai urmează să-l ispăşeşti, să-l scoţi din obiceiul tău. De aceea toată sluga să se roage la vreme. Chiar potop de ar veni să nu-l poată potoli.
             Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, a inimii şi a trupului vostru? Să fie toate curate şi curăţite căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug. Şi vi se vor însenina zilele şi vă veţi bucura. Însă faceţi lucrurile acestea ca să nu fiţi numai auzitori ci şi împlinitori. Căci dacă nu vă veţi sili am făcut lucru degeaba. Eu am bătut toaca la urechea surzilor, iar voi nu vă veţi urni necazurile din loc. În mâna voastră stă să vină sau nu necazurile asupra voastră.
Cu acestea cred că am stat de vorbă cu fiecare. Veniţi că multe mai sunt şi le vom dezbate pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci cine vine pentru suflet nu le poate auzi toate odată ci pe rând. Şi nici nu le poate primi. Şi-apoi cu cât le va auzi mai des cu atât se vor ţine minte mai uşor.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

                                                        (Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 21.02.1942)

 

Despre lupta postului cu relele

              Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
           Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
         Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
        Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
            Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
 
            Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
        Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
         Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
           Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
          Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
         Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
           Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
            Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
        E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
           E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
          Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
          Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău:
         Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
           Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
        Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
         Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris!
          Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
         În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
         Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
        Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
       Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
         Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
        Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
       Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
      Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
         Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
        Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi.  Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.
Duminica viitoare: Despre taina Sfintei Spovedanii.   
                                                            (Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)

Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră

                   Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
               Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
               Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
              Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
               Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
            “Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
             Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
            Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
            Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
            Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
           Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
        Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
          Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
        Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
            Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră. Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
           Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
          Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<<Mărturisi-voi păcatul meu>> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
         De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
           Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
          Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
          Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.  

                                                         (Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942)

Sfaturi de mare profunzime ale parintelui Arsenie Boca

Părintele Arsenie Boca

 

         "Nu uita ca esti o caramida duhovniceasca din marea cladire a Bisericii lui Hristos. Ramai cuminte in acest zid socotindu-te legat de celelalte caramizi cu mortarul iubirii."

           "Pana la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni si de aceea El e mai aproape de tine decat sufletul si trupul tau, numai sa stii si sa afli aceasta apropiere prin credinta si rugaciunie"

         "Cand Mantuitorul porunceste iubirea de vrajmasi, El n-o face ca sa te ingenuncheze in fata celui rau, ci ca sa te elibereze de raul din tine si in felul acesta sa-l limiteze."

          "Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace."

         "Nu e un biruitor mai mare pe pamant, decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale."

                                                (Pr. Arsenie Boca - Tinerii, familia si copii nascuti in lanturi)

Judecata milostiva

Părintele Arsenie Boca

 

          Ca o mangaiere parinteasca, scrierile sale ne indreapta pasii spre cararea Imparatiei Cerurilor, acolo unde ne asteapta cu mare dor, impreuna cu toti sfintii, cu Maica Domnului  si cu Dumnezeu insusi. Sa ii urmam chemarea din indemnul cuvintelor, luand aripile pocaintei si ale smerenie.

              De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii de bunăvoie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne îmbie cu iubire încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi de bunăvoie şi ne mărturisim greşelile.Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

          Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă" şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor. Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm în obştea creştină e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfanţ, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, fată de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine drept-măritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Ciril ne învaţă:

             "Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numaide mucenici, care primesc împărăţia şi fară de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă ca să se boteze cu apă cei ce se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: "Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?" Lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cântând la moarte, dar pentru împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru. In Taina spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, - de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu - să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toaie după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi din toată inima. Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau,că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El îţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu, redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

                                                              (Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Oameni din iad

Părintele Arsenie Boca

 

Nu vorbesc de iadul teologic, ci de iadul vieţii mizerabile, de convoiul mizeriei asupra căreia desfigurarea şi degenerarea se întind ca o pereche de gheare, trăgând pe cine prind intr-o enormă gloată de chinuiţi şi dosădiţi ai sorţii.

Tot spaţiul ocupat odinioară de moarte e deţinut azi de boală şi de infirmitate. S-au redus bolile infecto-contagioase prin măsurile medico-preventive, au sporit în loc cele degenerative şi afecţiunile cronice ale pielii şi ale sistemului nervos, circulator, digestiv şi respirator; pe urmă cancerul, bolile dentiţiei şi bolile ereditare. Boala încleştează umanitatea în suprafaţă şi în adâncime, cantitativ şi calitativ; Asta o spune un profesor de medicină (M. Kernbach).

Nu vorbesc de cei ce ajung în spitale, străpunşi de una sau mai multe din cele peste 800 de feluri de cleşti ai bolii. Ce curios e numărul! In bolile spiritului, numai deviaţia în materie de credinţă pe bază de Biblie, a dat până acum 800 de secte religioase [800 în 1946, acum cca. 3000]. Contagiunile spiritului, în totalitatea lor, sunt pur şi simplu nenumărate. Câte capete atâtea non-sensuri! Lucrul cel mai imposibil din lume ar fi o unificare a minţilor. Fiecare e unic în lume; de-ar învia toţi oamenii de la Adam până la sfârşitul lumii, n-ai să găseşti doi oameni identici. Aceasta e genetic adevărat. Diferenţierile astea dezechilibrate, din ce în ce mai prăpăstioase, creează haos între oameni, creează metereze de război, creează mizerie, creează chingile iadului, care strâng viaţa, de-o frâng.

Lazării de la porţile bogaţilor nu ridică o pretenţie, ci o răbdătoare rugăminte. Bogaţii ăştia sunt ei sănătoşi la minte? Le-a zis Dumnezeu "nebuni" pe degeaba? Căci acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădăpe oameni din inima lor. De fapt, nu mai sunt buni decât să facă din viaţa celorlalţi un iad. Ura, această desfigurare spirituală, face mii devictime, căci stinge pe Dumnezeu şi din ochii celorlalţi. Ura îşi ridică împotrivă şi mai mare ură, atât a oamenilor cât şi a lui Dumnezeu.

Ea e un climat al mediului viciat, o viforniţă, o boare a haosului. Ea face din viaţa aceasta o anticameră a iadului. Acesta e mediul exterior. Să zica mediul social? Mediul: cu acestea pricepem ce pot să dea variabilele vieţii, netezite de iubire, sau desfundate de ură. Configuraţia persoanei umane nu e determinată numai de elementele eredităţii, ci şi de elemenetele mediului. Omul, aşa cum e, e rezultatul interferenţei dintre cei doi factori. Ereditatea nu fixează poziţii fatale, din care nu putemie şi, ci limite mai mult sau mai puţin fixe, după cum e vorba de o însuşire sau alta, în cadrul cărora mediul ne fixează poziţia.

            Energia de creştere şi orânduire a configuraţiei nu apare în mod automat în cromatină, ci ca o reacţiune a cromatinei faţă de un diferenţial al mediului. Viaţa şi organismul nu sunt o simplă actualizare a virtualităţilor native date în sistemul genezelor, ci un rezultat al interferenţei dintre aceste virtualităţi şi mediu, în care configuraţia genezelor se dezvoltă. Surprindem la mijloc şi un mic cerc vicios, dar real: structura genezelor atârnă de mediul - de toate mediile - în care s-au configurat; iar dezvoltarea lor în filogeneză atârnă, pe lângă acestea, şi de toate configuraţiile mediilor viitoare, din tot parcursul creşterii. Desigur că şi ideea aceasta nu poate fi împinsă până la absurd; dintr-un ou de muscă nu poţi ajunge la un pui de găină. Acţiunea mediului are margini, şi încă bine definite, totuşi destul de elastice ca să ne permită - zic specialiştii - ca printr-un mediu dirijat să obţinem o muscă numai cu un ochi, sau cu trei ochi. A denatura firea e uşor, mult mai uşor, decât a scoate denaturarea introdusă în fire. Cu alte cuvinte, putinţele de dezvoltare, pe care le închide sistemul genetic, nu se reduc niciodată numai la una singură, ci la mai multe,chiar foarte multe. Din acestea foarte multe, mediul totdeauna alegeuna singură.

Cu treaba asta, a mediului dirijat, s-a angajat educaţia; aceeaşi datorie o au religiile. Câteodată însă vin vremuri când pare că se năruie stihiile; - cine mai poate dirija furtuna? De multe ori haosul îl anunţă prima celulă a mediului: familia necreştină.

                                                                                                  (Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Alifii duhovniceşti pentru răni sufleteşti

Părintele Arsenie Boca

ADEVĂRUL

1. Adevărul este fiinţă vie.

2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.

3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate

cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului?

Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor

singuri –, grija învăţării lui curate.

4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru.

Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare

neputincios din el.

5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

ASCEZA

6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde

purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de

puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung

pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului

Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea

amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate

pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.

8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa

din firea omenească a lui Hristos.

9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea

în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.

ASCULTAREA

10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care

discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.

11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse:

unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.

12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe

vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.

13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.

14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi

duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de

ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de

Biserică nu încetează.

15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de

monahism.

16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.

17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).

18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în

virtuţi duhovniceşti.

19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se

preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.

20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece

altul.

ADEVĂRUL

1. Adevărul este fiinţă vie.

2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.

3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.

4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.

5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

ASCEZA

6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.

8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos.

9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.

ASCULTAREA

10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.

11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.

12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.

13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.

14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează.

15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.

16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.

17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).

18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti.

19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se

preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.

20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.

ATEISMUL

21. Obârşia ateismului este în Templul din Ierusalim.

22. Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.

23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.

24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.

25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.

Gâlceava de cuvinte

Părintele Arsenie Boca

             Mult necaz s-a intamplat intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi cuvant, acelaşi lucru. Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.

Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.

La galceava se incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.

La randul său, omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecată, diavol şi iad, - astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!)

Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine-1 ţine din umbră, că cele pămanteşti le crede - de vreme ce nu s-a răsculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului - pe cand cele cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?

Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din nefericire asta e tragedia in care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginaşi in ştiinţă şi crescuţi unilateral in cunoştinţe. Nu e bine aşa, ci precum urmărim o armonie intre facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi intre cunoştinţele din cat mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă il indepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atata preţuieşte cată apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat in sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, insă trebuie şi el să şi-o caştige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.

Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt insă folositoare cand işi cunosc marginile şi cand nu trec intr-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.

In ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, insă, e mult mai mult decat atata; depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului intrucat toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu.

In credinţă, in religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfantul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.

Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.

Sfinţenia insă tocmai viaţa o angajează. Iar sfantul desăvarşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, inviind morţi şi tăcand ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.

Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.

De aceea, in interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei – lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu insuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricat s-ar desăvarşi acestea.

Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne insoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa pană la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.

Dumnezeu se revelează smereniei. Deci, dacă e să inţelegem şi să folosim ceva, să incetăm galceava. Drept aceea incerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a şaptea - o problemă de biologie - cu cele cateva cunoştinţe ce mi s-au intamplat la indemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti. 

                                                                                 (Pr. Arsenie Boca -  Cararea Imparatiei)

Destinul talantilor

Părintele Arsenie Boca

               Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-1 urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine. Dumnezeu cârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti^ cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului. Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

            Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.

Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti si cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.

Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.

Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

Luca 19:

12.Un om de neam mare (Iisus) s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia întărire crăiască şi să se înapoieze. (A doua venire ca împărat şi Judecător.)

13.Şi a chemat pe zece robi ai săi şi le-a dat zece talanţi şi a zis către ei: Neguţătoriţi cu ei până vin.

14.Dar cetăţenii lui aveau ură pe el, şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să fie crai peste noi.

15.Când a venit înapoi, după multă vreme1, cu întărire de crai, a poruncit să-i cheme pe acei robi cărora le dăduse banii, ca să afle cine ce neguţători e a făcut.

Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisim avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.

Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.

Dar, zice parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut să-l recunoască de stăpân, 80% au făcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.

Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie şi 80% în anarhie: exact situaţia a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.

Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărturie istoria creştinismului. Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizanţ, i se suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci şi închinare. Se făcea pe sine zeu, îşi comanda statuie, o ducea la Panteon şi cerea lumii închinare.

Creştinii însă nu se închinau la idoli.

Zeul împărat se ciocnea astfel de Dumnezeul creştinilor, şi, fiindcă nu-L putea înlătura din cale, ucidea pe creştini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea pe cruce; creştinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din minţi pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire? Creştinii sunt de vină! Nu plouă, creştinii sunt de vină; ieşeau apele, creştinii sunt de vină; încolţeau barbarii imperiul, creştinii sunt de vina, - creştinii la lei!...

Iată valorile în conflict, puterea politică, umflată de trufie, înfigând ghearele în grumazul smereniei, şi totuşi, s-a văzut trufia căzând frântă în fata smereniei.

Pavel învăţa pe creştini: "Supuneţi-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt: de Dumnezeu sunt rânduite".

Năravul ghearelor e cu rădăcini bătrâne. In istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii.

Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. în valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală? 

                                                        (Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Greşelile iubirii şi dreapta socoteală

Părintele Arsenie Boca

             Aceşti ucenici ai Domnului [Petru, Ioan si Iuda, n.n.], din pricina iubirii lor aprinse, fieca­re a făcut câte o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă. Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: "Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea".

           Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!", şi după lauda Mântuitorului - care în aşa fel i-a spus-o, ca oarecum să-l ferească de primejdia laudei şi a pă­rerii de sine, când Iisus a început să le spună Apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut răbda o soco­teală ca aceea, ci şi sări cu gura: "Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!" Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumne­zeu care să ţie cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă omeneşte, căpătă de la Domnul palmele acestea: "înapoia Mea Satano! sminteală îmi eşti!"

           Sigur că nu Petru era Satana, ci un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui Petru, căci era o spăr­tură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată pentru Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine. Mântuitorul îl cunoştea şi-i prevesti lepădarea cea de trei ori în curtea lui Caiafa. Petru iarăşi sări cu gura, zicând că nu. Dar la urmă a trebuit să constate că a mai luat trei palme peste obraz, pentru iubirea pe care n-o dase toată lui Dumnezeu, precum făgăduise, ci mai ţinuse şi pentru sine. Sfânta Predanie zice că atâta a plâns Petru şi s-a pocăit, încât lacrimile tăiaseră brazde în obrajii săi.

             Iuda, ucenic al Mântuitorului şi el, având minte, iubire şi voinţă, însă după felul lui, iarăşi ne dă o pildă şi o învăţătură. Iuda voia ca şi Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o împărăţie pământească a Cerurilor şi Iisus să se facă împărat, iar pe el mare sfetnic şi vistiernic al arginţilor, că tare era umilit, să fie trimis desculţ, fără traistă şi numai cu toiag şi să propovăduiască o împărăţie pe care n-o vedea cu ochii săi de lut, şi pentru care n-avea decât o zdreanţă de pungă goală.

            Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot neamul său. De aceea, deşi Mântuitorul l-a iubit şi l-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi, totuşi el a rămas evreul fără leac, iubind un "Dumnezeu al veacului de acum", iar pe Iisus care nu corespundea iubirii sale pă­mânteşti, L-a vândut pe treizeci de arginţi, câştig ce-a mai putut să scoată, pentru slujba de trei ani.

            Cele două capete ale iubirii sale erau prinse de diavol. El se iubea pe sine, iar pe Dumnezeu, numai dacă Dumnezeu îi asigura mul­ţumirea iubirii de sine, ceea ce adevăratul Dumnezeu n-a putut să-i împlinească. De aceea s-a lăsat păgubaş. Mântuitorul a încercat totul cu beteagul său ucenic, dar în zadar. I-a dat şi Sfânta împărtăşanie cu Sine, dar în loc să se tămăduiască, a intrat şi mai cu putere Satana în el şi Mântuitorul - în grai omenesc zicând - S-a dat bătut, spunându-i: "Ce faci, fă mai curând!", că nu puteau dracii face nimic, de nu le îngăduia Dumnezeu.

             A avut şi el o clipă de trezire, dar nu mai era el stăpân pe sine, ci acum era mai tare noul său "stăpân", care-l trăgea la plata spânzu-rării... şi nu i-a mai dat vreme...

         Iată ce primejdie grozavă e acea iubire de sine, care nu se dăru­ieşte lui Dumnezeu, nu se pleacă sfatului, decât cu făţărnicie: necaz mare şi jug greu peste fiii lui Adam.

       Unirea celor doi sau trei în numele lui Dumnezeu, e o minune nevăzută în suflet, e venirea iuţimii, a cunoştinţei şi a dragostei la cumpăna liniştită a dreptei socoteli, ştiutoare de taină şi ştiutoare de măsuri, asta e ceea ce urmărim cu orice prilej ca pe un dar şi un dor al lui Dumnezeu. Ne trebuie - grăind mai pe înţeles - mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de unire a preafericitului nume, o iau razna şi inima şi mintea.

                                                                        (Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Cei ce n-au necazuri!

Părintele Arsenie Boca

              Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

              Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: "N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii". Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".

            Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur.         

        De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."

                                                                                           (Pr. Arsenie Boca - "Cararea Imparatiei")

Un Tovaras nevazut

Părintele Arsenie Boca

             Inaintea mintii oamenilor se deschid doua cai: una lata, plina de ademeniri si de aceea multi sunt cei ce merg pe dansa (Matei 7,13); iar alta suitoare si ingusta si putini se afla care sa mearga pe ea. Calea larga e calea pierzarii. Pe ea alearga de zor doua feluri de drumeti: Lucifer, cu toata ceata lui de ingeri, aruncati pe pamant si toata "lumea" pe care o inseala el. Si-i inseala asa ca-i inteapa cu acul placut al pacatului, care le amortestes sufletul o vreme, sau chiar toata vremea vietii pamantesti.       

             Acestia pentru Dumnezeu sunt morti, desi lor li se pare ca traiesc, dar sunt morti, nestiind de Dumnezeu, sunt cu ingerii cei rai impreuna calatori la iad pe calea pierzarii. Asa au calatorit toti nepotii lui Adam, mii de ani de-a randul.

         Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a facut totul din partea Sa, ca sa-i intoarca pe oameni din povarnirea pierzarii intr-o cale noua, in calea mantuirii. De aceea Fiul,  a doua Fata a lui Dumnezeu, S-a facut Om desavarsit - afara de pacat - si ne-a aratat Cararea. Prin urmare, calea mantuirii e chiar cararea pe care a mers Dumnezeu Insusi ca om adevarat, facandu-ni-Se pilda intru toate (Ioan 13,15) si dandu-ne indrazneala. Pe cararea mantuirii inca merg doua feluri de calatori, caci de-atunci...un Tovaras nevazut si bun merge cu noi, cu fiecare, in toate zilele, cu fiecare rand de oameni, pana la sfarsitul veacului (Matei 28.20): Dumnezeu Insusi si cu sfintii Sai, intovarasind nevazut pe oameni...

                                                                                              (Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)

Păcatele care tâlhăresc energia genetică

Părintele Arsenie Boca

 

            Va recomandam cateva cuvinte ale sfantului nostru parinte Arsenie Boca, despre păcatele prin care, inca din copilarie, se tâlhăreşte(se cheltuieşte iraţional) energia genetică, provocand astfel spre maturitate efecte regretabile:

1. "De pe la 5- 6 ani apar jocurile cu împunsături necurate de-a mirele cu mireasa cu sora-verişoara, încurajate iresponsabil chiar de părinţii copiilor.
2. A doua perioadă începe pe la 14-15 ani în funcţie de gradul de vitalitate a individului(poate începe chiar mai devreme). Acum apare altă formă de desfrânare:onania, malahia, sau pe limba poporului „curvia cu mâna", de care greu se tămăduieşte. Ea ţine de la 14 până la 75 de ani, dacă nu se îngrijeşte să se despartă de ea.
3. Desfânarea cu dobitoacele începe tot în faza copilăriei, poate începe la pubertate sau adolescenţă, această pervertire se întâlneste mai ales la cei debili mintal, care se dezechilibrează astfel şi mai rău. Se poate ţine acest păcat şi după copilărie.
4. Acum după aceste păcate dau cu ticăloşia şi în păcatele curviei-stil personal, la care se trece începând cu viaţa adolescenţei. De aceea mulţi nu mai pot veni la căsătorie şi din pricină că ţinuta lor are o gravă defecţiune, contractată înainte. Pe respectivul nu-l mai doare nimic dar nu reuşeşte să convie cu cineva şi să-şi aleagă o soţie. Fetele, de asemenea, au desfrânarea cu mâna dar la ele merge aşa de departe încât ajung să se şi lupte cu nebunia şi greu reuşesc să ajungă la căsătorie. O vom dovedi.
5. Alte păcate din acest pomelnic sunt cele din interiorul familiei, începând cu cele dinaintea cununiei bisericeşti, cu propia aleasă. Ei nu mărturisesc păcatul acesta înainte, ca să-şi ia iertare, şi cer Sfânta Taină a căsătoriei peste curvie nemărurisită. După asta se mira de traiul rău şi că nu vine binecuvântarea copiilor. Făcând păcatul înainte de căsătorie, poate s-a temut că prinde copii, şi această frică fiind foarte puternică s-a resimţit în tot corpul şi astfel i-au fost paralizate ovarele.În felul acesta ajunge să nu mai aibă copii, să fie stearpă. A gustat mai înainte de vreme din fructul oprit şi a avut o teamă care a trecut prin ea ca un curent electric ce i-a paralizat ovarele.
6. Şi după căsătorie poate fi desfrânare-aşa cum o numeşte Scriptura. Sub numele căsătoriei îşi îngăduie toată risipa şi toate blăstămăţiile. Ce se întâmplă: Se face o pervertire a energiei genetice până acolo că intră în simţul lor şi desfrânarea devine o a doua natură. Dacă devine o a doua natură, ei sunt robiţi de plăcere, şi sărăciţi de putere.Când se întâmplă să mai zămislească şi copii, nedoriţi sau printr-un accident, căci căsătoria nu este dată spre plăcere ci este însoţită şi de plăcere( şi asta este cu totul altceva) energia naturală slăbită va da un copil slăbănog sau debil fizic sau mintal. Ispitiţi oamenii au despărţit plăcerea de poruncă şi se feresc de zămislire-ferire care aduce daune atât bărbatului cât şi femeii. Aceasta ajunge tot  la sterilitate. Ferirea de copii este a doua pricină de sterilitate."

(Parintele Arsenie Boca)