Predici ale parintelui Arsenie Boca
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Fiindcă aţi sporit mult cu numărul, e cu neputinţă ca să pot vorbi cu fiecare. O să vorbesc de aceea odată cu toţi. Lucrul care ne arde pe toţi este pocăinţa - pocainta, pe care-o trimite Dumnezeu ori vrem, ori nu vrem. De aceea mai bine să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul. Căci pricinile pentru care Dumnezeu ne trimite necazurile sunt păcatele noastre. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.
Acum, câteva feluri de păcate deosebite, ca astfel să le puteţi pricepe pe toate.
O să ascultaţi astăzi despre durerile voastre însuşi.
Betesugurile trupului
Din trei pricini se betejeşte trupul:
1. din lipsa postului
2. din naştere
3. din desfrânare
1. Trupul se umple de otrăvuri din lipsa postului. Carnea e o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi: fierea - veninul.
2. Din naştere pentru că fie mama fie tatăl n-a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de cap.
3. Din desfrânare pentru că trec de măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţoşi, nerăbdători. Toate astea pentru că nu şi-au înfrânat poftele. E tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.
1. din lipsa postului
2. din naştere
3. din desfrânare
1. Trupul se umple de otrăvuri din lipsa postului. Carnea e o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi: fierea - veninul.
2. Din naştere pentru că fie mama fie tatăl n-a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de cap.
3. Din desfrânare pentru că trec de măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţoşi, nerăbdători. Toate astea pentru că nu şi-au înfrânat poftele. E tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.
Vrajba în casa
Să ascultaţi pricinile pentru care o au şi apoi ce să facă ca să nu le mai aibe.
Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.
2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.
3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.
4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.
5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.
7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.
8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.
Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.
2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.
3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.
4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.
5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.
7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.
8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.
Alte din durerile voastre sunt pagubele în curte şi în vite, în agoniseala voastră
Şi-acum iată pricinile pentru care trimite Dumnezeu pocanie asupra heiului (avutului) vostru:1. Unul din stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.
2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.
3. Şi mai are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii lui din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?
4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Căci să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea. Iar femeia în dureri să nască. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.
5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. Şi de ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii şi altele atâtea toate. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.
6. Şi ai pagubă şi pentru că pe curtea pe care stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să luaţi seama să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Se poate să mai ai asupra curţii şi alte păcate. Îi fi cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.
7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.
8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute pe curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi îngropaţi ici colo. Ba în gunoi, ba lâng-o altoaie şi copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.
9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Că nu-i destul să le spui sub patrafir. Trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.
Copii îndărătnici, neascultători, necredincioşi, desfrânaţi
Toţi părinţii luaţi aminte! Ceilalţi de asemenea ca să nu alunecaţi în aceleaşi. Copii îndărătnici sunt din următoarele pricini:1. Părinţii n-au păzit niciodată postul şi nu s-au putut înfrâna de la pofta trupească şi aşa au călcat zilele şi vremile neîngăduite care sunt acestea: miercurile, vinerile, duminicile, sărbătorile şi posturile întregi. Aceasta e o categorie, un fel de vremi neîngăduite. Toţi aceştia sunt neascultători de părinţi şi îndărătnici pentru că nici părinţii nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu a păzirii zilelor obişnuite. Întrebaţi-vă cugetul şi vă va spune ce-i îngăduit altfel îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare dar dacă nu le-aţi fi făcut nu v-ar durea.
2. Mamele nu s-au păzit până la curăţie deplină şi aşa se nasc copii ce se umplu de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tatăl a mai fost şi beat se naşte un copil ce va fi slăbănog fie cu mintea fie cu trupul sau cu amândouă. Iată cum vei avea pocanie de la Dumnezeu în propriul tău rod.
3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat. De aci mulţi copii se nasc morţi, mor tineri sau dacă trăiesc alunecă în curvie pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din sânul maicii lor. Se găseşte asta în Sfânta Scriptură. Căci toate prin care trece mama în vremea celor nouă luni, fie bune fie rele, se întipăresc şi-n copil. Când va creşte mare toate îi vor răsări în cale.
Despre copiii lepădaţi
Altă durere mare pe care o aveţi voi mamele, dar care atârnă şi-asupra
taţilor, sunt copiii lepădaţi. E păcat strigător la cer! E ucidere la
mijloc, nu e ceva mai uşor. E păcat strigător la cer.
Ascultaţi toţi cu
luare aminte. Sângele lor strigă răzbunare. De aceea nu vei avea noroc
cu ceilaţi ci plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără
milă, ori că îţi ia Dumnezeu şi pe ceilalţi, ori vor cere însăşi capul
mamei. Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe atunci pe loc. Iar
aceasta aşa se tocmeşte, că atâta supărare vei avea în casă încât îţi
pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dumnezeu ce o are cu toţi
păcătoşii. Şi se apropie diavolul de tine şi-ţi bagă-n cap gândul să-ţi
iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Ăsta e glasul împotriva tuturor
celor ce fac aşa. Mare ispitire păţesc mamele care au ucis copii. Iar
dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii pe care i-ai făcut trebuie să
pui în loc tot atâţia copii ai altor femei sărace şi să-i botezi. Iar
dacă nu, ia-i şi botezaţi gata căci ştie Dumnezeu cât te mai ţine. Şi să
grijeşti de dânşii ca şi de copiii tăi, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte
frumoasă, bani de şcoală, până-s în stare să-şi câştige singuri pâinea.
Şi ce scoţi din copiii tăi aceea să iasă şi din aceia. Iar toate
necazurile ce le vei avea în vremea asta fie pentru ei fie de la ei să
le rabzi toate nădăjduind mila lui Dumnezeu, că-ţi va ierta păcatul.
Căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie
înaintea judecăţii.
Acesta e un cuvânt de mângâiere pentru voi. Dar să faceţi ce v-am spus şi nu cu tăndăleală. Şi să creşteţi copii nu numai cu pâinea voastră ci şi cu hainele voastre, cu banii voştri. Căci de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuna. Şi-ţi va spune diavolul că i-ai dat destul. Asta numai ca să te bage dator, ca să-i fi şi lui datornic, să nu-ţi plăteşti faţă de Dumnezeu datoria.
Şi să înveţe pe cele tinere să nu facă şi ele aceleaşi ştiind tu câtă frigare în suflet ai pătimit tu pe urmă.
Vrei copii puţini? Nu te atinge de bărbat. Însă ca să puteţi face lucrul acesta trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui ci să le mai ucidem cu postul.
Te sfătuieşte bărbatul să ucizi copiii? Sfatul e ucigaş, nu-l asculta ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi va vedea Dumnezeu osteneala ta şi nu te va părăsi, că te va milui de vei fi vrednică.
În toate astea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc. Căci aceia sunt izbiţi de toate relele, după cum au zis Părinţii, că toate relele de la stomac încep, după cum văzură-ţi iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.
Acesta e un cuvânt de mângâiere pentru voi. Dar să faceţi ce v-am spus şi nu cu tăndăleală. Şi să creşteţi copii nu numai cu pâinea voastră ci şi cu hainele voastre, cu banii voştri. Căci de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuna. Şi-ţi va spune diavolul că i-ai dat destul. Asta numai ca să te bage dator, ca să-i fi şi lui datornic, să nu-ţi plăteşti faţă de Dumnezeu datoria.
Şi să înveţe pe cele tinere să nu facă şi ele aceleaşi ştiind tu câtă frigare în suflet ai pătimit tu pe urmă.
Vrei copii puţini? Nu te atinge de bărbat. Însă ca să puteţi face lucrul acesta trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui ci să le mai ucidem cu postul.
Te sfătuieşte bărbatul să ucizi copiii? Sfatul e ucigaş, nu-l asculta ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi va vedea Dumnezeu osteneala ta şi nu te va părăsi, că te va milui de vei fi vrednică.
În toate astea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc. Căci aceia sunt izbiţi de toate relele, după cum au zis Părinţii, că toate relele de la stomac încep, după cum văzură-ţi iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.
Despre mânie
Prin urmare aşa stând lucrurile şi necazurile, să alergaţi la pocăinţă
şi să nu le mai faceţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta
Împărtăşanie că altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi
asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă că postul este poarta iar
patrafirul este uşa. Numai cu acestea vine ocrotirea lui Dumnezeu căci
fără ocrotire nu putem face nimic.
Toate acestea, pe scurt, se află în aceste cuvinte ale psaltirii: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu”. Asupra nostră atârnă pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. De îndată ce le mărturiseşti Dumnezeu îţi înlătură pedeapsa păcatului. Tu mai urmează să-l ispăşeşti, să-l scoţi din obiceiul tău. De aceea toată sluga să se roage la vreme. Chiar potop de ar veni să nu-l poată potoli.
Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, a inimii şi a trupului vostru? Să fie toate curate şi curăţite căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug. Şi vi se vor însenina zilele şi vă veţi bucura. Însă faceţi lucrurile acestea ca să nu fiţi numai auzitori ci şi împlinitori. Căci dacă nu vă veţi sili am făcut lucru degeaba. Eu am bătut toaca la urechea surzilor, iar voi nu vă veţi urni necazurile din loc. În mâna voastră stă să vină sau nu necazurile asupra voastră.
Cu acestea cred că am stat de vorbă cu fiecare. Veniţi că multe mai sunt şi le vom dezbate pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci cine vine pentru suflet nu le poate auzi toate odată ci pe rând. Şi nici nu le poate primi. Şi-apoi cu cât le va auzi mai des cu atât se vor ţine minte mai uşor.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Toate acestea, pe scurt, se află în aceste cuvinte ale psaltirii: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu”. Asupra nostră atârnă pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. De îndată ce le mărturiseşti Dumnezeu îţi înlătură pedeapsa păcatului. Tu mai urmează să-l ispăşeşti, să-l scoţi din obiceiul tău. De aceea toată sluga să se roage la vreme. Chiar potop de ar veni să nu-l poată potoli.
Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, a inimii şi a trupului vostru? Să fie toate curate şi curăţite căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug. Şi vi se vor însenina zilele şi vă veţi bucura. Însă faceţi lucrurile acestea ca să nu fiţi numai auzitori ci şi împlinitori. Căci dacă nu vă veţi sili am făcut lucru degeaba. Eu am bătut toaca la urechea surzilor, iar voi nu vă veţi urni necazurile din loc. În mâna voastră stă să vină sau nu necazurile asupra voastră.
Cu acestea cred că am stat de vorbă cu fiecare. Veniţi că multe mai sunt şi le vom dezbate pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci cine vine pentru suflet nu le poate auzi toate odată ci pe rând. Şi nici nu le poate primi. Şi-apoi cu cât le va auzi mai des cu atât se vor ţine minte mai uşor.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 21.02.1942)
Despre lupta postului cu relele
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău:
Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris!
Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.
Duminica viitoare: Despre taina Sfintei Spovedanii.
(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău:
Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris!
Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.
Duminica viitoare: Despre taina Sfintei Spovedanii.
(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)
Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră. Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<<Mărturisi-voi păcatul meu>> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.
Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră. Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<<Mărturisi-voi păcatul meu>> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.
(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942)
"Nu uita ca esti o caramida
duhovniceasca din marea cladire a Bisericii lui Hristos. Ramai cuminte in acest
zid socotindu-te legat de celelalte caramizi cu mortarul iubirii."
"Pana la Dumnezeu, nu este
nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru ca Dumnezeu este
pretutindeni si de aceea El e mai aproape de tine decat sufletul si trupul tau,
numai sa stii si sa afli aceasta apropiere prin credinta si rugaciunie"
"Cand Mantuitorul porunceste
iubirea de vrajmasi, El n-o face ca sa te ingenuncheze in fata celui rau, ci ca
sa te elibereze de raul din tine si in felul acesta sa-l limiteze."
"Nu exista vrajmas mai mare
pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el
insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace."
"Nu e un biruitor mai mare pe
pamant, decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra
patimilor sale."
(Pr. Arsenie Boca - Tinerii, familia si copii nascuti in lanturi)
Ca o mangaiere parinteasca, scrierile sale
ne indreapta pasii spre cararea Imparatiei Cerurilor, acolo unde ne asteapta cu
mare dor, impreuna cu toti sfintii, cu Maica Domnului si cu Dumnezeu
insusi. Sa ii urmam chemarea din indemnul cuvintelor, luand aripile pocaintei
si ale smerenie.
De obicei oamenii nu se întorc la
Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge
dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e
rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea;
însă ar fi cu mult mai bine să vii de bunăvoie la rosturile tale veşnice, şi nu
tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am
vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne îmbie cu iubire încă din dimineaţa vieţii,
taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi
de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi
păcătoşii, când mergem noi de bunăvoie şi ne mărturisim greşelile.Preoţii
poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul
lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de
păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din
vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e
acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe
fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând
din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi
fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.
Poate tocmai pentru că e aşa de smerită
judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape
nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă" şi afumată de
mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni,
să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate
fărădelegile şi necazurile lor. Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună
voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama
lor până li se moaie oasele trufiei.Taina pocăinţei sau mărturisirea e al
doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate:
primul, prin care intrăm în obştea creştină e botezul din apă şi din Duh, sau
naşterea a doua când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfanţ, după
atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e
botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face şi trebuie făcut,
ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, fată de
oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui care, dacă se
întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales
dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat
şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui,
din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine
drept-măritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în
privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Ciril ne învaţă:
"Dacă cineva nu primeşte
botezul nu se mântuieşte, afară numaide mucenici, care primesc împărăţia şi
fară de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns
coasta, a izvorât sânge şi apă ca să se boteze cu apă cei ce se botează în
vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor cei ce se botează în vremea
prigoanelor. Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: "Puteţi să
beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez
Eu?" Lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de
oameni, care merg cântând la moarte, dar pentru împăratul Cerurilor abia se mai
găsesc puţini, din când în când care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte.
Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine ca să vadă mai departe decât
stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai
lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la
împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru. In Taina spovedaniei rogi pe
Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, - de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al
voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu - să-ţi ierte mulţimea
relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toaie după cum te ajută conştiinţa. Şi
bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi
tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă.
Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi din toată inima. Cei vechi se rugau
pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei
ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau,că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările
şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru
Dumnezeu, şi El îţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată
inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e
înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu, redobândirea
iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre
toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem
că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.
(Parintele Arsenie Boca - Cararea
Imparatiei)
Nu vorbesc de
iadul teologic, ci de iadul vieţii mizerabile, de convoiul mizeriei asupra
căreia desfigurarea şi degenerarea se întind ca o pereche de gheare, trăgând pe
cine prind intr-o enormă gloată de chinuiţi şi dosădiţi ai sorţii.
Tot spaţiul
ocupat odinioară de moarte e deţinut azi de boală şi de infirmitate. S-au redus
bolile infecto-contagioase prin măsurile medico-preventive, au sporit în loc
cele degenerative şi afecţiunile cronice ale pielii şi ale sistemului nervos,
circulator, digestiv şi respirator; pe urmă cancerul, bolile dentiţiei şi
bolile ereditare. Boala încleştează umanitatea în suprafaţă şi în adâncime,
cantitativ şi calitativ; Asta o spune un profesor de medicină (M. Kernbach).
Nu vorbesc de
cei ce ajung în spitale, străpunşi de una sau mai multe din cele peste 800 de
feluri de cleşti ai bolii. Ce curios e numărul! In bolile spiritului, numai
deviaţia în materie de credinţă pe bază de Biblie, a dat până acum 800 de secte
religioase [800 în 1946, acum cca. 3000]. Contagiunile spiritului, în
totalitatea lor, sunt pur şi simplu nenumărate. Câte capete atâtea non-sensuri!
Lucrul cel mai imposibil din lume ar fi o unificare a minţilor. Fiecare e
unic în lume; de-ar învia toţi oamenii de la Adam până la sfârşitul lumii, n-ai
să găseşti doi oameni identici. Aceasta e genetic adevărat. Diferenţierile
astea dezechilibrate, din ce în ce mai prăpăstioase, creează haos între oameni,
creează metereze de război, creează mizerie, creează chingile iadului, care
strâng viaţa, de-o frâng.
Lazării de la
porţile bogaţilor nu ridică o pretenţie, ci o răbdătoare rugăminte. Bogaţii
ăştia sunt ei sănătoşi la minte? Le-a zis Dumnezeu "nebuni" pe
degeaba? Căci acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor
ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădăpe oameni din inima lor. De fapt,
nu mai sunt buni decât să facă din viaţa celorlalţi un iad. Ura, această
desfigurare spirituală, face mii devictime, căci stinge pe Dumnezeu şi din
ochii celorlalţi. Ura îşi ridică împotrivă şi mai mare ură, atât a oamenilor
cât şi a lui Dumnezeu.
Ea e un climat
al mediului viciat, o viforniţă, o boare a haosului. Ea face din viaţa aceasta
o anticameră a iadului. Acesta e mediul exterior. Să zica mediul social?
Mediul: cu acestea pricepem ce pot să dea variabilele vieţii, netezite de
iubire, sau desfundate de ură. Configuraţia persoanei umane nu e determinată
numai de elementele eredităţii, ci şi de elemenetele mediului. Omul, aşa cum e,
e rezultatul interferenţei dintre cei doi factori. Ereditatea nu fixează
poziţii fatale, din care nu putemie şi, ci limite mai mult sau mai puţin fixe,
după cum e vorba de o însuşire sau alta, în cadrul cărora mediul ne fixează
poziţia.
Energia de creştere şi orânduire a configuraţiei nu apare
în mod automat în cromatină, ci ca o reacţiune a cromatinei faţă de un
diferenţial al mediului. Viaţa şi organismul nu sunt o simplă actualizare a
virtualităţilor native date în sistemul genezelor, ci un rezultat al
interferenţei dintre aceste virtualităţi şi mediu, în care configuraţia
genezelor se dezvoltă. Surprindem la mijloc şi un mic cerc vicios, dar real:
structura genezelor atârnă de mediul - de toate mediile - în care s-au
configurat; iar dezvoltarea lor în filogeneză atârnă, pe lângă acestea, şi de
toate configuraţiile mediilor viitoare, din tot parcursul creşterii. Desigur că
şi ideea aceasta nu poate fi împinsă până la absurd; dintr-un ou de muscă nu
poţi ajunge la un pui de găină. Acţiunea mediului are margini, şi încă
bine definite, totuşi destul de elastice ca să ne permită - zic specialiştii -
ca printr-un mediu dirijat să obţinem o muscă numai cu un ochi, sau cu trei
ochi. A denatura firea e uşor, mult mai uşor, decât a scoate denaturarea
introdusă în fire. Cu alte cuvinte, putinţele de dezvoltare, pe care le închide
sistemul genetic, nu se reduc niciodată numai la una singură, ci la mai
multe,chiar foarte multe. Din acestea foarte multe, mediul totdeauna alegeuna
singură.
Cu treaba asta,
a mediului dirijat, s-a angajat educaţia; aceeaşi datorie o au religiile.
Câteodată însă vin vremuri când pare că se năruie stihiile; - cine mai poate
dirija furtuna? De multe ori haosul îl anunţă prima celulă a mediului: familia
necreştină.
(Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)
ADEVĂRUL
1. Adevărul
este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt
şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate
cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra
adevărului. Oare este vina adevărului?
Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat,
de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor
singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă
Sfântul Apostol Petru.
Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare.
Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare
neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub
numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde
purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi
purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de
puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în
cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung
pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire,
ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se
numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului
Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc
sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea
amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească
inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate
pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot
mai mult trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi
Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa
din firea omenească a lui Hristos.
9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din
pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea
în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.
ASCULTAREA
10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea,
pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care
discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.
11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a
dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse:
unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.
12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi
mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe
vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de
jefuirea slavei deşarte.
13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de
acoperământul ascultării.
14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă
însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi
duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu
pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de
ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin
conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de
Biserică nu încetează.
15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei
şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de
monahism.
16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe
oricine.
17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9,
23).
18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci
toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în
virtuţi duhovniceşti.
19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de
capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se
preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o
ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să
treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece
altul.
ADEVĂRUL
1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr
tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai
greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul
acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât
părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a
ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat
Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui
curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă
Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte
oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba
fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic
fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza)
are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică
cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea
omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo
de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat
în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta
şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui
în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei
şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta
Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea
lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot
apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi
lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde
şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult
trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi
Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească
a lui Hristos.
9. Partea începătorilor este
nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de
a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi
se rup aripile minţii.
ASCULTAREA
10. Dintre cele trei făgăduinţe
(monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile
minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.
11. Dintre cele trei făgăduinţe
monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive
cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.
12. Disciplina ascultării ridică
firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea
face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă
şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.
13. Chiar când se realizează
sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.
14. De Dumnezeu ascultăm
necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după
Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă
din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem
dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi
prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea
de Biserică nu încetează.
15. Mănăstirile cu viaţă de sine
au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă
decadentă de monahism.
16. Spre folosul vieţii
duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.
17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9,
23).
18. Ascultarea stinge orice
frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie
să se convertească în virtuţi duhovniceşti.
19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de
capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se
preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o
ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate
a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar
trece altul.
ATEISMUL
21. Obârşia ateismului este în
Templul din Ierusalim.
22. Ateismul este o infirmitate,
o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.
23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu
vei desface pe nebun de la nebunia sa.
24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă,
căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte
nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii
care o conduce.
25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult
decât credem noi credinţa noastră.
Mult necaz s-a intamplat
intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi
cuvant, acelaşi lucru. Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea
auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea,
vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să
fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a
avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de
minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede;
unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan
6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei
26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.
Primejdia, care
nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că
cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat
S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17).
Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.
La galceava se
incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu
instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu
Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.
La randul său,
omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să
priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură
şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere,
judecată, diavol şi iad, - astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru
proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa,
ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există,
fiindcă nu le-a văzut el!)
Da, el e măsura
lumii; nu ştiam. Oare cine-1 ţine din umbră, că cele pămanteşti le crede - de
vreme ce nu s-a răsculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului - pe cand cele
cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?
Dar felul ăsta
de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar
folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din
nefericire asta e tragedia in care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu
deosebire oamenii mărginaşi in ştiinţă şi crescuţi unilateral in cunoştinţe. Nu
e bine aşa, ci precum urmărim o armonie intre facultăţile sufleteşti, tot aşa
trebuie să urmărim o armonie şi intre cunoştinţele din cat mai multe domenii,
precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de
Dumnezeu, puţină ştiinţă il indepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul
atata preţuieşte cată apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat in sine. Dumnezeu i-a
dat o valoare mare, insă trebuie şi el să şi-o caştige. Dar dacă nu vrea,
Dumnezeu nu are nici o vină.
Ştiinţa,
filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar
şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să
dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline
ale ştiinţei sunt insă folositoare cand işi cunosc marginile şi cand nu
trec intr-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de
cercetare.
In ştiinţă e
savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă
aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie,
teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi
cercetări. Adevărul lucrurilor, insă, e mult mai mult decat atata;
depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul
adaptării Bisericii la spiritul timpului intrucat toate ştiinţele trebuie să
ajungă la ce a revelat Dumnezeu.
In credinţă, in
religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se
revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In
cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfantul
nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi
pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.
Ştiinţa nu
angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.
Sfinţenia insă
tocmai viaţa o angajează. Iar sfantul desăvarşit, care şi-a angajat viaţa şi a
arătat că o poate şi crea, inviind morţi şi tăcand ochi unde nu erau1, e singur
Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.
Poate fiindcă
Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.
De aceea, in
interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei –
lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu
insuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină,
oricat s-ar desăvarşi acestea.
Credinţa are
revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne insoţeşte
mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se
străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă
credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o
poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa pană la toate
marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Dumnezeu se
revelează smereniei. Deci, dacă e să inţelegem şi să folosim ceva, să incetăm
galceava. Drept aceea incerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui
Dumnezeu, porunca a şaptea - o problemă de biologie - cu cele cateva cunoştinţe
ce mi s-au intamplat la indemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui
Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a
stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti.
(Pr. Arsenie Boca -
Cararea Imparatiei)
Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume,
Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-1 urmăreşte între oameni, şi,
potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea
îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine. Dumnezeu cârmuieşte lucrurile în
multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea
cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti^ cârmuirea prin simpla
atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi
slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare
de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de
libertatea omului. Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a
câştigat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea
ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept
aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi
apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător,
atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu,
care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună
lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa
se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul
creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea
aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor,
o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că
răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire
din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva
să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu
cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească,
sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.
Dacă rămânem înţeleşi despre
faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său,
un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea
celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza
unei mari taine.
Dumnezeu
ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem
două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti
si cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e
ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de
om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu
făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.
Astfel de
libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui
Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. Ceea ce i se
pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept
aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi
apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns,
ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul
vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi.
Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie
să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic,
care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi
echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a
lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o
numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul
insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin
sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura
răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun
pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia,
prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi
trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe
mână.
Luca 19:
12.Un om de neam mare (Iisus) s-a
dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia întărire crăiască şi să se
înapoieze. (A doua venire ca împărat şi Judecător.)
13.Şi a chemat pe zece robi ai
săi şi le-a dat zece talanţi şi a zis către ei: Neguţătoriţi cu
ei până vin.
14.Dar cetăţenii lui aveau ură pe
el, şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să
fie crai peste noi.
15.Când a venit înapoi, după
multă vreme1, cu întărire de crai, a poruncit să-i cheme pe acei
robi cărora le dăduse banii, ca să afle cine ce neguţători e a făcut.
Talanţii sunt
talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri
cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe,
darul chivernisim avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală,
politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar
slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.
Şi fără vorbă,
s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele,
ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci
precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.
Dar, zice
parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut să-l recunoască de stăpân, 80%
au făcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.
Aceştia sunt
cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu
părerea de sine, îşi afumă mintea cu mândria şi scot afară pe Dumnezeu din
negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în
pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu,
înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie. Deci 20% petrec în
ierarhie şi 80% în anarhie: exact situaţia a 20 de oi în mijlocul a 80 de
lupi.
Dar minunea lui
Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărturie istoria creştinismului.
Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizanţ, i se
suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere,
ci şi închinare. Se făcea pe sine zeu, îşi comanda statuie, o ducea la
Panteon şi cerea lumii închinare.
Creştinii însă
nu se închinau la idoli.
Zeul împărat se
ciocnea astfel de Dumnezeul creştinilor, şi, fiindcă nu-L putea înlătura
din cale, ucidea pe creştini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea
pe cruce; creştinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din
minţi pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire? Creştinii sunt de
vină! Nu plouă, creştinii sunt de vină; ieşeau apele, creştinii sunt de
vină; încolţeau barbarii imperiul, creştinii sunt de vina, - creştinii la
lei!...
Iată valorile
în conflict, puterea politică, umflată de trufie, înfigând ghearele în
grumazul smereniei, şi totuşi, s-a văzut trufia căzând frântă în fata
smereniei.
Pavel învăţa pe
creştini: "Supuneţi-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai
de la Dumnezeu; iar cele ce sunt: de Dumnezeu sunt rânduite".
Năravul
ghearelor e cu rădăcini bătrâne. In istoria Egiptului, câtă vreme faraonii
respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce
şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au
închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi
dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în
fundul Mării Roşii.
Dezechilibrul
mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în
conflict. în valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul,
dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în
ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a
băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice,
când li se va cere socoteală?
(Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)
Aceşti ucenici
ai Domnului [Petru, Ioan si Iuda, n.n.], din pricina iubirii lor
aprinse, fiecare a făcut câte o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat,
unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare
necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: să ne rugăm ca
Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă. Cinstea şi preţul pe
care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau
în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a
adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: "Nu ştiţi ce duh
grăieşte prin voi acestea".
Petru, după frumoasa mărturisire
de credinţă: "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!", şi după
lauda Mântuitorului - care în aşa fel i-a spus-o, ca oarecum să-l ferească de
primejdia laudei şi a părerii de sine, când Iisus a început să le spună
Apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut
răbda o socoteală ca aceea, ci şi sări cu gura: "Doamne, să nu-Ţi fie Ţie
una ca aceasta!" Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui
Dumnezeu care să ţie cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă
omeneşte, căpătă de la Domnul palmele acestea: "înapoia Mea Satano!
sminteală îmi eşti!"
Sigur că nu Petru era Satana, ci
un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui Petru, căci era o spărtură,
o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime.
Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi
mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată
pentru Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine. Mântuitorul îl cunoştea
şi-i prevesti lepădarea cea de trei ori în curtea lui Caiafa. Petru iarăşi sări
cu gura, zicând că nu. Dar la urmă a trebuit să constate că a mai luat
trei palme peste obraz, pentru iubirea pe care n-o dase toată lui Dumnezeu,
precum făgăduise, ci mai ţinuse şi pentru sine. Sfânta Predanie zice că atâta a
plâns Petru şi s-a pocăit, încât lacrimile tăiaseră brazde în obrajii săi.
Iuda, ucenic al Mântuitorului şi el, având minte, iubire şi voinţă, însă
după felul lui, iarăşi ne dă o pildă şi o învăţătură. Iuda voia ca şi
Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o împărăţie
pământească a Cerurilor şi Iisus să se facă împărat, iar pe el mare sfetnic şi
vistiernic al arginţilor, că tare era umilit, să fie trimis desculţ, fără
traistă şi numai cu toiag şi să propovăduiască o împărăţie pe care n-o
vedea cu ochii săi de lut, şi pentru care n-avea decât o zdreanţă de pungă
goală.
Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot neamul său. De aceea, deşi
Mântuitorul l-a iubit şi l-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi,
totuşi el a rămas evreul fără leac, iubind un "Dumnezeu al veacului de
acum", iar pe Iisus care nu corespundea iubirii sale pământeşti, L-a
vândut pe treizeci de arginţi, câştig ce-a mai putut să scoată, pentru slujba
de trei ani.
Cele două capete ale iubirii sale erau prinse de diavol. El se iubea pe
sine, iar pe Dumnezeu, numai dacă Dumnezeu îi asigura mulţumirea iubirii de
sine, ceea ce adevăratul Dumnezeu n-a putut să-i împlinească. De aceea s-a
lăsat păgubaş. Mântuitorul a încercat totul cu beteagul său ucenic, dar în
zadar. I-a dat şi Sfânta împărtăşanie cu Sine, dar în loc să se tămăduiască, a
intrat şi mai cu putere Satana în el şi Mântuitorul - în grai omenesc
zicând - S-a dat bătut, spunându-i: "Ce faci, fă mai curând!", că nu
puteau dracii face nimic, de nu le îngăduia Dumnezeu.
A avut şi el o clipă de trezire, dar nu mai era el stăpân pe sine, ci acum
era mai tare noul său "stăpân", care-l trăgea la plata
spânzu-rării... şi nu i-a mai dat vreme...
Iată ce primejdie grozavă e acea iubire de sine, care nu se dăruieşte lui
Dumnezeu, nu se pleacă sfatului, decât cu făţărnicie: necaz mare şi jug greu
peste fiii lui Adam.
Unirea celor doi sau trei în
numele lui Dumnezeu, e o minune nevăzută în suflet, e venirea iuţimii, a
cunoştinţei şi a dragostei la cumpăna liniştită a dreptei socoteli, ştiutoare
de taină şi ştiutoare de măsuri, asta e ceea ce urmărim cu orice prilej ca pe
un dar şi un dor al lui Dumnezeu. Ne trebuie - grăind mai pe înţeles - mai
multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de
unire a preafericitului nume, o iau razna şi inima şi mintea.
(Pr. Arsenie Boca - Cararea Imparatiei)
Nouă, toate
necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie
şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că
îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci
milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi,
dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă
şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori
vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult
milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă:
ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile
altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toţi,
dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni
păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci
ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea
Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că:
"N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu
oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi
oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii
huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii". Aşa încât mulţi din
neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând
propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul
păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la
"Altarul Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie.
Căci la Altarul Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile
cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus Hristos adică, ei află
că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i
lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".
Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce
n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte
să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în
lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul,
chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un
mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva
păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă
nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de
a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai
pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii
acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a
minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe
urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate
celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai
mici decât acesta singur.
De aceea, din milostivire mai presus de
înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în
cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge
în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci
dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit
nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă
acolo."
(Pr. Arsenie Boca - "Cararea
Imparatiei")
Inaintea mintii oamenilor se
deschid doua cai: una lata, plina de ademeniri si de aceea multi sunt cei ce
merg pe dansa (Matei 7,13); iar alta suitoare si ingusta si putini se afla care
sa mearga pe ea. Calea larga e calea pierzarii. Pe ea alearga de zor doua
feluri de drumeti: Lucifer, cu toata ceata lui de ingeri, aruncati pe pamant si
toata "lumea" pe care o inseala el. Si-i inseala asa ca-i inteapa cu
acul placut al pacatului, care le amortestes sufletul o vreme, sau chiar toata
vremea vietii pamantesti.
Acestia pentru Dumnezeu sunt morti, desi lor li se
pare ca traiesc, dar sunt morti, nestiind de Dumnezeu, sunt cu ingerii cei rai
impreuna calatori la iad pe calea pierzarii. Asa au calatorit toti nepotii lui
Adam, mii de ani de-a randul.
Dar Dumnezeu preamilostivul, din
iubirea de oameni, a facut totul din partea Sa, ca sa-i intoarca pe oameni din
povarnirea pierzarii intr-o cale noua, in calea mantuirii. De aceea Fiul,
a doua Fata a lui Dumnezeu, S-a facut Om desavarsit - afara de pacat - si
ne-a aratat Cararea. Prin urmare, calea mantuirii e chiar cararea pe care a
mers Dumnezeu Insusi ca om adevarat, facandu-ni-Se pilda intru toate (Ioan
13,15) si dandu-ne indrazneala. Pe cararea mantuirii inca merg doua feluri de
calatori, caci de-atunci...un Tovaras nevazut si bun merge cu noi, cu fiecare,
in toate zilele, cu fiecare rand de oameni, pana la sfarsitul veacului (Matei
28.20): Dumnezeu Insusi si cu sfintii Sai, intovarasind nevazut pe oameni...
(Pr. Arsenie Boca - Cararea
Imparatiei)
Va recomandam cateva cuvinte ale sfantului nostru parinte Arsenie Boca,
despre păcatele prin care, inca din copilarie, se tâlhăreşte(se cheltuieşte
iraţional) energia genetică, provocand astfel spre maturitate efecte
regretabile:
- "De pe la 5- 6 ani apar jocurile cu împunsături necurate de-a mirele cu mireasa cu sora-verişoara, încurajate iresponsabil chiar de părinţii copiilor.
- A doua perioadă începe pe la 14-15 ani în funcţie de gradul de vitalitate a individului(poate începe chiar mai devreme). Acum apare altă formă de desfrânare:onania, malahia, sau pe limba poporului „curvia cu mâna", de care greu se tămăduieşte. Ea ţine de la 14 până la 75 de ani, dacă nu se îngrijeşte să se despartă de ea.
- Desfânarea cu dobitoacele începe tot în faza copilăriei, poate începe la pubertate sau adolescenţă, această pervertire se întâlneste mai ales la cei debili mintal, care se dezechilibrează astfel şi mai rău. Se poate ţine acest păcat şi după copilărie.
- Acum după aceste păcate dau cu ticăloşia şi în păcatele curviei-stil personal, la care se trece începând cu viaţa adolescenţei. De aceea mulţi nu mai pot veni la căsătorie şi din pricină că ţinuta lor are o gravă defecţiune, contractată înainte. Pe respectivul nu-l mai doare nimic dar nu reuşeşte să convie cu cineva şi să-şi aleagă o soţie. Fetele, de asemenea, au desfrânarea cu mâna dar la ele merge aşa de departe încât ajung să se şi lupte cu nebunia şi greu reuşesc să ajungă la căsătorie. O vom dovedi.
- Alte păcate din acest pomelnic sunt cele din interiorul familiei, începând cu cele dinaintea cununiei bisericeşti, cu propia aleasă. Ei nu mărturisesc păcatul acesta înainte, ca să-şi ia iertare, şi cer Sfânta Taină a căsătoriei peste curvie nemărurisită. După asta se mira de traiul rău şi că nu vine binecuvântarea copiilor. Făcând păcatul înainte de căsătorie, poate s-a temut că prinde copii, şi această frică fiind foarte puternică s-a resimţit în tot corpul şi astfel i-au fost paralizate ovarele.În felul acesta ajunge să nu mai aibă copii, să fie stearpă. A gustat mai înainte de vreme din fructul oprit şi a avut o teamă care a trecut prin ea ca un curent electric ce i-a paralizat ovarele.
- Şi după căsătorie poate fi desfrânare-aşa cum o numeşte Scriptura. Sub numele căsătoriei îşi îngăduie toată risipa şi toate blăstămăţiile. Ce se întâmplă: Se face o pervertire a energiei genetice până acolo că intră în simţul lor şi desfrânarea devine o a doua natură. Dacă devine o a doua natură, ei sunt robiţi de plăcere, şi sărăciţi de putere.Când se întâmplă să mai zămislească şi copii, nedoriţi sau printr-un accident, căci căsătoria nu este dată spre plăcere ci este însoţită şi de plăcere( şi asta este cu totul altceva) energia naturală slăbită va da un copil slăbănog sau debil fizic sau mintal. Ispitiţi oamenii au despărţit plăcerea de poruncă şi se feresc de zămislire-ferire care aduce daune atât bărbatului cât şi femeii. Aceasta ajunge tot la sterilitate. Ferirea de copii este a doua pricină de sterilitate."
(Parintele Arsenie Boca)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu