Studiul Religiei în şcolile publice din statele membre ale Uniunii Europene

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2015/01/29/studiul-religiei-scolile-publice-din-statele-membre-ale-uniunii-europene/

Introducere

Credincioşii români, în special creştinii ortodocşi din România, sunt supuşi în ultimii ani unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obişnui mai întâi, a accepta apoi şi a-şi însuşi în cele din urmă ideea că Religia nu-şi are locul între disciplinele din trunchiul comun al educaţiei din ţara noastră. Sondaje de opinie comandate ideologic, diferite grupuri de reflecţie, fundaţii sau ONG-uri, care militează pentru eliminarea religiei din şcolile publice de stat din România, încearcă să convingă opinia publică de faptul că, odată cu democratizarea societăţii româneşti, încrederea în Biserică scade, iar importanţa religiei în viaţa românilor se diminuează şi ea pe zi ce trece.

Or, ceea ce deranjează, de fapt, este prezenţa religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spaţiul public, dat fiind că şcoala nu este altceva decât o oglindă a societăţii. Şi aşa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendinţa de opunere faţă de predarea Religiei în şcoli este alimentată şi de idei cum că aceasta ar fi contrară progresului, societăţii democratice şi tendinţelor europene actuale. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română, care luptă pentru menţinerea Religiei în învăţământul de stat, este considerată ca retrogradă sau opunându-se unei societăţi a cunoaşterii promovată astăzi, cu insistenţă, în arealul european. Bineînţeles, lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în şcoli putându-se regăsi şi în alte epoci, în diferite părţi ale Europei.

De aceea, scopul aceastei prezentări concise este să arate, luând exemplul Uniunii Europene, mult trâmbiţat de cei ce se împotrivesc predării Religiei în şcolile româneşti, că România nu constituie nici pe departe o excepţie în cadrul UE, aşa cum lasă să se înţeleagă, de cele mai multe ori, discursul lor polemic. În întreaga Europă, Studiul Religiei (SR) [2] este prezent, într-o formă sau alta, în şcolile publice finanţate de Stat.

Pentru început, poate că este bine de precizat unde anume se situează educaţia în cadrul politicilor comune europene, adică să se înţeleagă cine are competenţe în a decide organizarea şi conţinutul învăţământului într-un stat membru al Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte dreptul primar european, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea Europeană desfăşoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naţionale a fiecărui stat membru (vezi art. 6 TFUE). Prin urmare, educaţia nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competenţă exclusivă (vezi art. 3 TFUE), şi nici din domeniile în care Uniunea şi statele membre au competenţe partajate (vezi art. 4 TFUE).

Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă de conţinutul învăţământului şi de organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor culturală şi lingvistică” [3].

Deci, competenţa exclusivă a statelor membre de a stabili conţinutul şi organizarea sistemelor naţionale de educaţie nu este pusă deocamdată în discuţie din perspectiva dreptului primar al Uniunii.

Cât priveşte actele europene de drept secundar, se aude de multe ori în mass- media că Uniunea Europeană a hotărât cutare sau cutare măsură, pe care românii trebuie musai s-o aplice (mai ales atunci când există un anume interes!). Or, trebuie reamintit că, la nivelul dreptului secundar european, se face diferenţiere netă între regulament, directivă, decizie şi recomandare sau aviz [4]. Iar actele de drept secundar, prin care Uniunea îşi poate exercita competenţa de sprijin în domeniul educaţiei, sunt „acţiunile de încurajare” şi „recomandările” (vezi art. 165 alineatul (4) TFUE) [5]. Aşa cum rezultă şi din denumirea lor, aceste acte nu sunt obligatorii. Potrivit articolului 288 TFUE, care reglementează actele de drept secundar ale Uniunii, obligatorii sunt doar regulamentele, directivele şi deciziile; însă Uniunea nu are competenţa să adopte astfel de acte obligatorii în domeniul educaţiei. Bineînţeles, recomandările şi programele europene pot susţine şi indica o direcţie spre care se doreşte orientarea învăţământului în Europa, însă, deocamdată, în ceea ce priveşte prezenţa Studiului Religiei în şcolile publice, aceasta este o problemă ce ţine de suveranitatea naţională a fiecărui stat membru UE.

Ar fi interesant de amintit aici şi poziţia Consiliului Europei, chiar dacă nu este o instituţie a Uniunii Europene, care a manifestat un interes crescând pentru domeniul educaţiei, mai ales în ultimul deceniu. Preocuparea centrală a CoE a fost asigurarea unei educaţii multiculturale pentru tinerii europeni, formare care să stimuleze dezvoltarea abilităţilor de acceptare şi de iniţiere a unui dialog constructiv cu cetăţenii aparţinând diferitelor tradiţii culturale sau religioase prezente în Europa. Iniţial, agenda CoE a exclus abordarea diversitatăţii religioase în acest context, în principal având în vedere multitudinea de reglementări ce definesc relaţia dintre Stat şi culte în ţările europene. Atentatele teroriste din ultimul deceniu au dus, însă, la o reconsiderare a locului religiei în spaţiul public şi au stimulat iniţierea de către CoE a unui lung şir de dezbateri pe această temă. Cel mai însemnat document ce a rezultat în urma acestor întâlniri – Carta Albă a Dialogului Intercultural – conţine o secţiune asupra „Dimensiunii religioase a dialogului intercultural”. Fără a-i desconsidera valoarea, trebuie amintit că această abordare a fenomenului religios ca „fapt cultural” nu a întârziat să atragă şi critici, care văd în ea o înţelegere evident incompletă (şi deci defectuoasă) a rolului şi locului credinţei religioase în viaţa cetăţenilor şi a societăţii europene. Cert este că, în domeniul educaţiei religioase, această perspectivă a generat o serie de recomandări ale CoE6 către guvernele naţionale, în vederea asigurării introducerii Studiului Religiei în cadrul trunchiului comun pentru învăţământul primar şi secundar [7]. Trebuie menţionat, însă, că în viziunea CoE, este vizată evitarea pe cât cu putinţă a unei abordări confesionale a disciplinei, optându-se în schimb pentru o prezentare echidistantă a marilor tradiţii religioase ale lumii, mai ales a celor reprezentate în regiunea respectivă.

Nu mai puţin important, ultimii zece ani au adus şi o creştere considerabilă a numărului de cazuri în legătură cu libertatea religioasă judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Unele dintre ele au fost legate şi de prezenţa simbolurilor ori a educaţiei religioase în şcolile europene. Insistând asupra necesităţii protejării libertăţii religioase a copiilor şi părinţilor (adică posibilitatea obţinerii unei scutiri de la ora de Religie), Curtea a apreciat până acum că reglementările legislative în acest domeniu trebuie să rămână la aprecierea fiecărui guvern naţional în parte [8].

Studiul Religiei în Europa – expresie a unităţii în diversitate

Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a chestiunii în cauză să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura şi istoria fiecărei ţări. Cititorul va putea sesiza diferenţele majore care există, atât în privinţa statutului, cât şi a organizării şi abordării Studiului Religiei în şcolile europene. Astfel, Studiul Religiei poate avea caracter obligatoriu pentru toţi elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau poate fi disciplină opţională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu (Slovenia). Există, de asemenea, şi cazul (singular) al Franţei unde Studiul Religiei nu există ca disciplină de sine stătătoare, elemente ale acestei discipline fiind incluse, însă, în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. La fel, organizarea Studiului Religiei în şcolile publice poate fi responsabilitatea exclusivă a Statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei cooperări apropiate între Stat şi culte (Germania, Austria) sau doar în sarcina cultelor (Ungaria); totuşi, chiar şi în acest din urmă caz, Statul asigură finanţarea necesară. Nu mai puţin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-şi propune, în mod strict, oferirea de informaţie obiectivă asupra diferitelor credinţe religioase (ori filosofice) ale lumii (Estonia, Danemarca), şi una evident confesională, care are ca scop iniţierea (sau asistarea) elevilor în a deveni membri responsabili ai unei anumite confesiuni, alocând, deci, foarte puţin spaţiu cunoaşterii altor confesiuni sau religii (Cipru, Malta).

Pe de altă parte, analiza peisajului Studiului Religiei în ţările Uniunii Europene scoate la iveală şi o serie de tendinţe comune, determinate de provocarea comună a secularizării şi pluralismului cultural şi religios în continuă creştere. Astfel, cel puţin la nivel de discurs oficial, se poate observa o evoluţie în privinţa motivării prezenţei Studiului Religiei în şcolile publice, dinspre conştiinţa necesităţii educării religioase a copilului, înspre raţiuni mai pragmatice, precum combaterea fanatismului religios ori cultivarea abilităţii de înţelegere, de către elevi, a patrimoniului istoric şi cultural al ţării. Evoluţia din Franţa este, şi în acest caz, relevantă, dar ea reprezintă doar expresia maximă a unei stări de fapt comune, în mai mică sau mai mare măsură, multor state europene (Olanda, Regatul Unit, Ţările Scandinave). Se observă, de asemenea, o evoluţie dinspre afirmarea dreptului cultelor de a oferi Studiul Religiei în şcolile publice, către sublinierea dreptului copilului de a primi educaţie religioasă, în contextul mai larg al menirii unui sistem educativ eficient.

Modificarea motivării are ca prim efect secularizarea internă a programei analitice şi apropierea de modelul „ştiinţelor religioase”, care presupune un mod „obiectiv” de predare a Religiei. Scopul Studiului Religiei, în acest caz, încetează a fi cultivarea angajamentului faţă de o anumită credinţă religioasă, care este înlocuită cu dezvoltarea toleranţei religioase şi culturale, precum şi a abilităţii de analiză critică a diferitelor sisteme religioase şi filosofice cu care elevul intră în contact. În contextul acestei transformări este chestionată adesea măsura (sau chiar posibilitatea) în care Studiul Religiei poate fi făcut în mod absolut „obiectiv”. Se invocă, în cadrul acestei discuţii, faptul că o tradiţie religioasă nu se rezumă la suma unui set de doctrine şi ritualuri, cărora li se poate adăuga un patrimoniu cultural, mai mult sau mai puţin impresionant, ci este în primul rând o realitate vie, care animează şi motivează milioane de oameni din întreaga lume. În plus, există îndoieli serioase că o astfel de abordare „obiectivă” ar fi foarte eficientă în cultivarea unei atitudini tolerante şi respectuoase faţă de diversitatea religioasă, culturală, sau etnică. În fine, e puţin probabil ca expunerea în stil pur academic a doctrinelor, istoriei ori ritualurilor religioase ar corespunde aşteptărilor elevilor (mai ales a celor din clasele primare), mult mai atraşi, de obicei, de o abordare mai vie şi mai dinamică, relevantă pentru problemele şi întrebările lor personale.

Se poate desprinde, aşadar, concluzia că varianta de mijloc ar fi şi cea mai înţeleaptă, aceasta însemnând axarea pe cunoaşterea temeinică a propriei credinţe, cu loc suficient pentru o cunoaştere elementară (concisă, dar corectă) a celorlalte confesiuni şi religii. Aceasta este, de altfel, abordarea cea mai populară a Studiului Religiei în statele Uniunii Europene.

Un alt punct comun dezbaterilor asupra Studiului Religiei în majoritatea ţărilor Uniunii îl reprezintă necesitatea îmbunătăţirii pregătirii profesionale a cadrelor didactice, un răspuns indispensabil în faţa unor evoluţii sociale care nu pot fi tăgăduite. Acest aspect, alături de statutul legal al profesorilor de Religie, este tratat în cadrul discuţiei asupra fiecărei ţări în parte, punând în evidenţă varietatea situaţiilor întâlnite.

Nu mai puţin adevărat, criticile îndreptate împotriva Studiului Religiei în şcolile publice sunt şi ele comune mai multor ţări. De obicei, însă, acestea nu vin de la persoane implicate activ în sistemele de învăţământ, ci din partea unor grupuri minoritare, iar evoluţia pare a fi, mai degrabă în direcţia opusă celei revendicate de acestea, adică în direcţia apariţiei ori consolidării locului Studiului Religiei în cadrul curriculumurilor şcolare. (vezi evoluţia din Franţa, respectiv cazul Danemarcei).

Prezentarea realizată în paginile următoare este una foarte concisă, fără niciun fel de pretenţie de exhaustivitate, cu intenţia de a oferi doar câteva jaloane despre prezenţa Religiei în sistemul de educaţie publică din ţările Uniunii Europene. Pentru cei ce doresc să aprofundeze subiectul, la sfârşit există o bibliografie selectivă, cuprinzând titlurile cele mai relevante care pot facilita, la rândul lor, accesul la materiale despre fiecare ţară în parte.

Pentru o mai uşoară situare, a fost realizată şi o infogramă, care prezintă diversitatea situaţiilor întâlnite în cadrul Uniunii Europene. Cititorul trebuie să aibă însă în vedere că limitarea la această hartă comportă riscuri reale de înţelegere parţială a situaţiei, în principal din cauza sensului multiplu al termenilor. De exemplu „SR confesional” se poate referi la conţinutul confesional al programei analitice, la organizarea confesională de către culte sau la amândouă. În mod similar

„SR opţional” se poate referi la statutul de disciplină facultativă, dar şi la situaţii în care elevii trebuie să aleagă între SR şi o altă disciplină (ex: Morală etc.), după cum „SR obligatoriu” poate implica sau nu dreptul obţinerii unei scutiri. Aceste variaţii trebuie avute în vedere şi în eventuala comparare a acestei hărţi cu altele întocmite pe teme similare ori adiacente.

Austria

Constituţia austriacă garantează deopotrivă libertatea faţă de religie şi libertatea de religie. Dacă primul aspect apără dreptul cetăţeanului de a adopta sau nu o credinţă religioasă, cel de-al doilea obligă Statul să asigure condiţiile desfăşurării activităţilor de natură religioasă şi să permită exprimarea în mod public a credinţei. În practică, acest principiu se concretizează în relaţia de cooperare dintre Stat şi culte, în diferite domenii, inclusiv în organizarea Studiului Religiei (SR) în cadrul şcolilor publice. Cu alte cuvinte, Statul asigură condiţiile formale necesare organizării SR (spaţiul necesar, tipărirea manualelor, plata profesorilor), în vreme ce stabilirea programei analitice, editarea manualelor ori numirea profesorilor sunt responsabilitatea exclusivă a cultelor.

Potrivit unei legi federale ce datează încă din 1949, Educaţia Religioasă este disciplină obligatorie, facând parte din trunchiul comun pentru învăţământul primar (6-10 ani), secundar (10-14 ani) şi vocaţional (14-19 ani).

În organizarea SR în şcoli, Statul cooperează cu cele 14 culte recunoscute oficial. În mod normal, se predau două ore de Educaţie Religioasă săptămânal. Dacă grupul de elevi este mai mic de zece, se predă numai o oră. Pentru organizarea acestor ore este nevoie ca măcar trei elevi să aparţină aceluiaşi cult religios. Este de asemenea necesar ca profesorul să fie adept al aceleiaşi credinţe.

Părinţii sau elevul însuşi, dacă are peste 14 ani, au dreptul de a cere scutire de la orele de Educaţie Religioasă. În unele dintre cele nouă landuri, acestora li se oferă alternativa unui curs de Etică.

Profesorii de Educaţie Religioasă pentru ciclul primar, ca şi pentru primii doi ani de învăţământ secundar, sunt fie absolvenţi ai unor Academii de Educaţie Religioasă, fie absolvenţi de şcoli pedagogice, care urmează şi un curs de specializare în acest domeniu. Pentru a preda la nivelurile superioare, profesorii trebuie să fi absolvit studii masterale în teologie sau într-un alt domeniu, dar având ca a doua specializare Educaţia Religioasă. Odată angajaţi, ei au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca oricare alt professor, însă evaluarea calităţii muncii lor se face de către reprezentanţi ai cultului care i-a desemnat să predea.

Belgia

SR face parte din trunchiul comun în toate şcolile belgiene, atât în ciclul primar (5-11 ani), cât şi în cel secundar (12-18 ani), programele şcolare alocând două ore pe săptămână acestei discipline. Excepţie face ciclul primar, în şcolile catolice din Flandra (jumătatea de nord a ţării), unde sunt prevăzute trei ore săptămânal.

Dacă până în 1959 numai SR romano-catolice era oferit elevilor belgieni, Legea Educaţiei promulgată în acel an a introdus posibilitatatea alegerii unei alte confesiuni. Astăzi se predau ore de Religie catolică, protestantă, ortodoxă, anglicană, iudaică şi musulmană. Există însă şi posibilitatea obţinerii unei scutiri de la ora de Religie, caz în care elevii trebuie să urmeze un curs de Educaţie Morală.

Comunităţile religioase sunt singurele responsabile de stabilirea programei analitice pentru orele de Religie, precum şi de editarea manualelor şcolare. În practică, manualele sunt folosite numai în ciclul primar. Pentru învăţământul secundar, profesorii îşi alcătuiesc singuri cursurile, respectând programa stabilită, şi luând în considerare specificul local.

Profesorii de Religie sunt angajaţi şi plătiţi de Stat, dar desemnaţi şi evaluaţi de comunităţile religioase. Pregătirea profesională a unui profesor determină nivelul la care poate să predea, precum şi remuneraţia primită. Până în anul 2003, învăţătorii erau cei care predau Religia în ciclul primar, în vreme ce predarea în ciclul secundar presupunea absolvirea studiilor universitare (5 ani). Din 2003, însă, studiile universitare sunt obligatorii pentru toate nivelurile. În vederea angajării, absolventul trebuie să obţină o autorizaţie din partea cultului de care aparţine.

Bulgaria

Istoria recentă a prezenţei SR în şcolile bulgare stă sub semnul celor peste 50 de ani de propagandă anti-religioasă a regimului dictatorial comunist instalat în 1946. Chiar după schimbările politice din 1989, a mai fost nevoie de aproape un deceniu pentru reintroducerea SR în programa şcolară.

În 1997, au fost introduse ore de Religie pentru ciclul primar (7-11 ani), iar în anul următor acestea au fost extinse şi la clasele secundare (12-16 ani). Abia în 2003, SR a revenit şi în gimnazii (17-21 ani), printr-o decizie a Ministrului Educaţiei.

În prezent, Religia este obiect opţional şi se predă câte o oră pe săptămână, însă există o slabă participare la acest curs. Programa este axată pe cunoaşterea învăţăturii Bisericii Ortodoxe, existând însă şi capitole asupra celorlalte confesiuni creştine, precum şi a credinţelor necreştine. Un loc aparte îl ocupă religia musulmană, dat fiind că aproximativ 12% din populaţia ţării aderă la această credinţă.

Profesorii de Religie sunt absolvenţi ai celor patru Facultăţi de Teologie din ţară, unde urmează şi cursuri de pedagogie. La clasele primare, ora de Religie poate fi predată şi de către profesorii de Istorie, Limba Bulgară ori Filosofie, care au urmat un curs de specializare organizat în cadrul aceloraşi Facultăţi de Teologie. În condiţiile în care numărul de profesori calificaţi este încă inferior necesităţilor, preoţii pot, de asemenea, să predea Religia în şcoli.

În anul 2008 a început o amplă dezbatere asupra posibilităţii introducerii Religiei în trunchiul comun pentru învăţământul primar şi secundar. Ministerul Educaţiei s-a pronunţat în favoarea unei abordări non-confesionale, care să ofere elevilor informaţii despre istoria religiilor lumii şi principalele valori promovate de acestea. De cealaltă parte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, precum şi minoritatea musulmană au optat pentru o abordare confesională, care să ofere fiecărui cult recunoscut de către Statul bulgar posibilitatea elaborării propriei programe analitice.

Cehia

Republica Cehă este probabil ţara în care anii de propagandă antireligioasă au avut cel mai durabil efect, în sensul că, astăzi, peste 60% dintre cetăţeni se declară ca neîmbrăţişând nicio credinţă religioasă. Această tendinţă este evidentă şi în organizarea SR în şcolile de stat.

Potrivit Legii Educaţiei în vigoare, în toate şcolile de stat, ora de Religie este obiect opţional, pentru care elevii nu primesc note ori calificative. La fiecare început de an şcolar, directorul şcolii este dator să informeze pe părinţii elevilor de posibilitatea oferirii SR ca disciplină de studiu. Dacă se depun cel puţin şapte cereri, şcoala va pune la dispoziţie spaţiul necesar, iar una dintre comunităţile religioase recunoscute legal de către Stat (21 la număr) va răspunde de întocmirea programei analitice, de editarea manualului, precum şi de numirea unui profesor. În practică, acest mecanism de decizie atât de descentralizat face ca organizarea SR (sau lipsa acestuia) să rămână la latitudinea directorilor, care, de obicei, nu sunt foarte favorabili. În consecinţă, puţin peste 5% dintre elevii din ciclul primar (6-15 ani) şi aproximativ 1% dintre cei din cel secundar iau parte la ore de Religie în şcolile cehe.

Excepţie fac cele aproximativ 90 de şcoli romano-catolice, care se bucură de un bun prestigiu în rândul populaţiei, dată fiind calitatea superioară a educaţiei oferite. Aici SR este obligatoriu pentru toţi elevii, aceştia putând însă opta pentru un curs de Etică.

Prezenţa orei de Religie în cadrul şcolilor din Cehia este limitată şi de numărul mic de profesori disponibili, precum şi de slaba pregătire profesională a acestora. Cerinţele legale pentru orice profesor de Religie prevăd absolvirea de studii teologice la nivel universitar. În practică, însă, cei mai mulţi dintre profesori sunt absolvenţi ai altor facultăţi (sau doar ai unei şcoli secundare) şi ai unui scurt curs de Catehetică (un an). Foarte rar se întâmplă ca un profesor de Religie să aibă o catedră întreagă la o singură şcoală. Mult mai des, acesta trebuie să se împartă între mai multe şcoli sau să predea Religia în plus faţă de obiectul ce constituie prima sa specializare. Numirea profesorilor se face de către culte, iar salarizarea este în sarcina şcolilor. Sumele oferite sunt, însă, inferioare salariilor profesorilor pentru celelalte discipline, în pofida eforturilor cultelor de a le suplimenta. În consecinţă, perspectiva predării Religiei nu este foarte atrăgătoare pentru tinerii absolvenţi ai Facultăţilor de Teologie.

Cipru

Legătura puternică dintre Cipru şi Grecia este resimţită puternic şi în aria SR oferit în şcolile publice.

Programele analitice, precum şi majoritatea manualelor de Religie sunt importate din Grecia, iar profesorii sunt pregătiţi la Atena şi Tesalonic, dat fiind că insula nu are propria Facultate de Teologie.

Ca şi în Grecia, SR în şcoli este obiect obligatoriu, posibilitatea scutirii fiind oferită numai elevilor neortodocşi, cărora nu li se oferă nicio altă disciplină de studiu în schimb. Din clasa I-a până în clasa a XII-a, elevilor ciprioţi li se predau câte două ore de Religie săptămânal.

Ora de Religie este foarte apreciată atât de către elevi, cât şi de către părinţi iar legitimitatea locului ei în cadrul programei şcolare nu a fost contestată până în prezent.

Danemarca

Deşi Biserica Evanghelică Luterană a încetat să fie Biserică de stat încă din 1849, cooperarea dintre aceasta şi Statul danez este încă foarte strânsă, inclusiv în organizarea SR în şcolile publice. Până în anul 2003, studiul creştinismului era chiar prevăzut în Constituţie, ca parte integrantă a culturii naţionale daneze.

Astăzi SR continuă să fie disciplină obligatorie pentru toate nivelurile de studiu pre-universitar. În aşa-numitele “şcoli populare” (7-16 ani) disciplina Studii creştine se predă o oră pe săptămână. SR continuă şi în gimnaziu (16-19 ani), având statut obligatoriu în anul II, şi opţional în anul III. În toate cazurile, părinţii pot cere scutirea elevilor de la acest curs, iar după împlinirea vârstei de 15 ani decizia aparţine acestora din urmă. Nu se oferă nicio disciplină alternativă, însă cazurile de uzitare a acestui drept sunt foarte rare (sub 1%), şi sunt înregistrate, de obicei, în rândul minorităţii islamice, care are dreptul să-şi organizeze SR în propriile şcoli private (finanţate de Stat).

Abordarea trebuie să fie non-confesională, scopul fiind informarea elevilor asupra credinţei creştine, precum şi a altor credinţe religioase şi filosofice. Creştinismul, în forma lui luterană, ocupă totuşi mare parte din curriculum, care se stabileşte la nivel naţional.

În “şcolile populare”, orele de Studii creştine sunt cel mai adesea predate de profesorii de limba daneză, absolvenţi de şcoli pedagogice, care au optat şi pentru modulul Creştinism/Filosofie, în toţi cei patru ani de studiu (în anul I, modulul are statut obligatoriu). Profesorii de gimnaziu sunt fie absolvenţi ai unui Institut de Studii Religioase, fie ai unei Facultăţi de Teologie. Dată fiind abordarea non- confesională, convingerile religioase ori filosofice ale profesorilor de Studii creştine nu sunt relevante la angajare.

Deşi există voci care pun sub semnul îndoielii legitimitatea statutului obligatoriu al SR în şcolile publice, acestea aparţin unei minorităţi, evoluţiile recente părând a fi îndreptate în direcţia opusă. Astfel, dacă, până în anul 2007, elevii nu aveau de susţinut examen la această disciplină, acum cunoştinţele acumulate sunt testate în mod formal.

Estonia

Locul SR în şcolile publice estoniene a reprezentat subiectul primului referendum naţional de după proclamarea independenţei de stat, în 1918. Astfel, SR, organizat non-confesional, devenea obiect opţional pentru ciclul primar (7-16 ani) şi gimnazial (16-19 ani). Marea majoritate a elevilor opta pentru participarea la acest curs. Lucrurile s-au schimbat radical în cei 50 de ani de ocupaţiei sovietică, timp în care SR a fost eliminat complet din şcoli, revenind abia la începutul anilor 1990.

Astăzi, disciplina Religie este opţională pentru toate nivelurile de studiu pre- universitar, şcolile fiind obligate să organizeze predarea ei, dacă minim 15 cereri în acest sens sunt înregistrate din partea părinţilor sau a elevilor care au împlinit 15 ani.

În practică, însă, moştenirea anilor de dictatură ateist-comunistă (aproape trei sferturi din populaţie se declară ca neaparţinând niciunui cult religios), reglementările legislative incomplete, precum şi lipsa de cadre didactice calificate fac ca organizarea SR în şcoli să fie încă foarte dificil. Doar 1-2% dintre elevi iau parte la ore de Religie, decizia organizării acestora aparţinând adesea directorului fiecărei şcoli.

Potrivit legii, tot şcoala este responsabilă şi de întocmirea programelor analitice (reglementare valabilă pentru toate obiectele opţionale). În ultimii ani, o Comisie pentru Educaţia Religioasă, care reuneşte reprezentanţi ai cultelor (Biserica Evanghelică Luterană şi Biserica Ortodoxă), ai profesorilor şi ai Ministerului Educaţiei, a lucrat la elaborarea unei programe naţionale, precum şi a unui set de manuale şcolare. Totuşi, mai este cale lungă până la implementarea acestor măsuri.

Abordarea este în continuare non-confesională, insistându-se asupra impactului social şi cultural al religiei. Elevilor le sunt oferite informaţii despre marile religii necreştine sau alte concepţii filosofice, însă învăţătura de credinţă creştină ocupă un loc central în cadrul programei. Legea Educaţiei menţionează şi faptul că SR oferit în şcoli nu trebuie confundat cu prozelitismul.

Cei mai mulţi dintre profesorii de Religie din Estonia sunt absolvenţi ai Institutului Teologic al Bisericii Evanghelice-Luterane sau ai Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Tartu.

În anul 2006, o propunere ce viza transformarea studiului religiei în disciplină obligatorie pentru clasele VII-IX a fost respinsă de Parlament, însă dezbaterea continuă şi astăzi.

Finlanda

Majoritatea cetăţenilor (aprox. 85%) sunt membri ai Bisericii Lutherane Finlandeze, care, deşi nu mai este Biserică de Stat, cultivă încă o strânsă relaţie de cooperare cu autorităţile publice şi joacă un rol însemnat în cadrul societăţii finlandeze.

În consecinţă, SR este disciplină de studiu obligatorie în toate şcolile publice, din clasa I-a până în clasa a XII-a. Legea Libertăţii Religioase, adoptată în 2003, prevede predarea unei ore de Religie săptămânal, ţinându-se cont de apartenenţa religioasă a elevilor. În consecinţă, majoritatea orelor de Religie oferă educaţie religioasă luterană, dar toate celelalte 10 culte recunoscute oficial de către Stat au dreptul să organizeze această activitate, la cererea a minim trei elevi din acelaşi an. Există, aşadar, 11 programe analitice diferite pentru disciplina SR, care este obligatorie pentru elevul a cărui credinţă religioasă se regăseşte în curriculum oferit. Alternativa studierii unei discipline laice – Etică seculară – este disponibilă numai elevilor care nu apaţin niciunui cult sau ai căror cult nu organizează SR în şcoala lor.

Scopul SR este de a-i familiariza pe elevi cu elementele fundamentale ale propriei credinţe religioase, de a le oferi o introducere în studiul celorlalte mari religii ale lumii, precum şi de a-i ajuta să înţeleagă dimensiunea istorică, culturală ori morală a fenomenului religios. Toate aceste obiective imediate urmăresc asistarea tinerilor în articularea propriilor concepţii de viaţă.

Programele analitice sunt stabilite de către un Consiliu Naţional al Educaţiei, care cuprinde reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei şi ai cultelor recunoscute de Stat. Se lasă totuşi loc considerabil pentru adaptări la specificul şi exigenţele fiecărei regiuni sau chiar ale fiecărei şcoli. Şcolile pot să aleagă unul dintre manualele oferite de editurile private, care le alcătuiesc pe structura programelor aprobate de Consiliu.

În clasele I-VI, SR este predat, precum toate celelalte discipline, de învăţători.

Profesorii de Religie pentru clasele superioare sunt absolvenţi de studii teologice universitare, cu specializare în pedagogie. Profesorii sunt desemnaţi de către cultele religioase şi angajaţi şi plătiţi de către Stat.

Cu zece ani în urmă, a existat propunerea reorganizării SR pe principiul non- confesional. Parlamentul a respins atunci această variantă, însă înmulţirea cultelor religioase prezente în Finlanda, care ar putea solicita organizarea de ore de Religie în şcoli, precum şi costurile asociate unei asemenea evoluţii, readuc discuţia în actualitate.

Franţa

Separaţia completă dintre Stat şi Biserică, prevăzută în articolul 1 din Constituţie şi   reglementată mai   detaliat într-o lege adoptată în anul 1905, influenţează în mod decisiv forma SR în cadrul sistemului de învăţământ public francez.

După o perioadă în care Biserica a deţinut controlul deplin asupra tuturor şcolilor primare franceze, în martie 1882, o nouă lege prevedea înlocuirea “educaţiei morale şi religioase” cu “educaţia morală şi civică” şi eliminarea oricărei referiri la Dumnezeu în cadrul cursurilor. Aceeaşi lege stabilea, în acelaşi timp, şi o zi liberă în timpul săptămânii, zi în care elevii să poată lua parte la orele de educaţie religioasă organizate de către Biserică. Aşa se face că, până astăzi, elevii francezi merg la şcoală de luni până sâmbătă, cu excepţia zilei de miercuri, când cei ce doresc pot lua parte la cursurile organizate de către cultele religioase, în afara şcolii. Curriculumul şcolar a rămas, însă, pentru multă vreme, închis oricărei referiri la vreo credinţă religioasă.

La sfârşitul anilor 1980, a fost declanşată o dezbatere naţională în jurul reintroducerii în cadrul programelor şcolare a unor noţiuni elementare de SR, considerate a fi indispensabile înţelegerii de către elevii francezi a moştenirii culturale naţionale. Apoi, înmulţirea, la începutul deceniului trecut, a atentatelor teroriste având la bază extremismul religios, a readus în discuţie contribuţia pozitivă pe care SR ar putea-o avea în consolidarea valorilor fundamentale şi a ordinii sociale. Multe voci au exprimat, în acest context, convingerea că la baza fundamentalismului stă ignoranţa şi înţelegerea greşită a unor tradiţii religioase, acesta fiind încă un argument pentru reconsiderarea poziţiei faţă de interzicerea SR în şcolile publice.

Ca urmare a tuturor acestor dezbateri, deşi nu s-a ajuns la introducerea unei discipline dedicate integral SR, din ce în ce mai multe elemente ce ar ţine de o astfel de disciplină sunt integrate în programele analitice ale altor discipline, precum Istoria, Literatura, Artele etc.

Situaţia diferă puţin în şcolile confesionale romano-catolice, unde SR poate fi introdus, dar numai cu statut opţional, în condiţiile în care nici elevii şi nici profesorii acestor şcoli nu sunt neapărat romano-catolici iar mare parte din finanţare vine tot de la Stat.

Diferenţa este încă şi mai mare în şcolile din zona Alsace-Moselle (estul ţării). Atunci când s-a dat legea care prevedea scoaterea SR din şcolile din Franţa, această regiune se afla sub ocupaţie germană, făcând deci imposibilă aplicarea legii menţionate. În consecinţă, SR funcţionează şi astăzi după regimul Concordatului semnat în 1801 de Napoleon Bonaparte, care n-a fost abrogat nici de anexarea germană din 1870, nici de întoarcerea celor trei departamente la Franţa, în 1919. SR este în continuare obligatoriu pentru elevii din toate tipurile de şcoli, în ciclul primar şi secundar. În organizarea SR, Statul cooperează cu Biserica Catolică, cea Protestantă şi cultul Mozaic, care îşi alcătuiesc fiecare propriile programe analitice. Elevii pot solicita scutirea de la SR, caz în care sunt obligaţi să participe la un curs de Educaţie Civică şi Morală.

Germania

Germania este unul dintre Statele europene în care SR are un loc bine definit în cadrul sistemului public de învăţământ. Constituţia ţării, adoptată în 1949, menţionează SR ca obiect care face parte din trunchiul comun în cadrul învăţământului primar (6-10 ani) şi secundar (10-19 ani), şi care trebuie predat ”în acord cu principiile comunităţilor religioase” (art. 7, alineatul 3). În consecinţă, responsabilitatea organizării SR în şcolile publice aparţine în egală măsură Statului şi cultelor. Alcătuirea programei analitice şi a manualelor şcolare se face la nivel de Stat federal, şi cade în sarcina unor comitete mixte în care sunt reprezentate autoritatea de Stat şi cele bisericeşti din landul respectiv.

În mod normal, curriculumul şcolar prevede două ore de SR săptămânal, excepţie făcând şcolile private (6% din totalul elevilor), majoritatea Romano-Catolice ori Protestante, unde SR ocupă un loc chiar mai important decât în şcolile de stat. SR se poate număra între disciplinele de examen la încheierea ciclului de studii secundare, existând landuri unde pînă la 30% dintre elevi fac această opţiune.

În cele mai multe dintre cele 16 State federale, SR în şcolile publice este Romano-Catolic ori Protestant, dar sunt şi trei State în care se predă Religie Ortodoxă. În ultimii ani se fac eforturi constante în direcţia introducerii în şcoli a SR musulmane, pentru cei aprox. 500.000 de elevi aparţinând acestei religii. Procesul este însă îngreunat de lipsa unei autorităţi reprezentative pentru minoritatea musulmană la nivel naţional.

La cererea părinţilor sau a elevilor înşişi (dacă au peste 14 ani), se poate obţine o scutire de la ora de Religie, care este înlocuită cu o altă disciplină, precum Filosofie aplicată, Etică, Valori şi norme etc. Aproximativ 5% dintre elevi fac uz de acest drept.

Pregătirea profesorilor de Religie se face în cadrul universităţilor de stat ori a unor colegii pedagogice, şi durează între 4 şi 7 ani, împărţiţi într-o etapă majoritar academică şi una practică. La terminarea studiilor, viitorii profesori trebuie să primească şi o autorizaţie din partea Bisericii. Clericii pot, de asemenea, să predea Religia în şcoli. Biserica Evanghelică din Germania deţine şi un Institut – Comenius – care se ocupă în mod constant cu analizarea şi îmbunătăţirea calităţii SR oferit în şcolile publice.

Grecia

Legătura puternică existentă în conştiinţa colectivă a poporului elen, între credinţa ortodoxă şi identitatea naţională, are consecinţe importante asupra locului SR în sistemul de învăţământ public. Deşi există dezbateri în legătură cu acest subiect, SR face parte din trunchiul comun, fiind deci disciplină obligatorie în toate şcolile, la toate nivelurile de învăţământ preuniversitar. Mai mult decât atât, în multe dintre şcoli, fiecare zi de studiu începe cu o scurtă rugăciune.

Constituţia elenă, adoptată în 1975, prevede că scopul educaţiei oferite în şcolile greceşti este “educarea morală, spirituală, cognitivă, vocaţională şi psihică a tuturor grecilor, dezvoltarea unei conştiinţe naţionale şi religioase, precum şi formarea unor cetăţeni liberi şi responsabili” (art. 16, alin. 2). În practică, aceste prevederi înseamnă că Statul este singurul responsabil de stabilirea programelor analitice, editarea manualelor şi numirea profesorilor de Religie, autoritatea bisericească fiind consultată numai în privinţa corectitudinii dogmatice a materialelor didactice folosite.

În prezent, curriculumul şcolar prevede două ore de Religie săptămânal, pentru toate nivelurile, cu excepţia ultimului an de liceu, când se predă numai o oră. Posibilitatea obţinerii unei scutiri există numai pentru elevii neortodocşi, fără a exista niciun obiect alternativ. Excepţie fac minoritatea catolică de pe insula Syros şi cea musulmană din Tracia, care au dreptul să-şi organizeze singure SR în şcoli, elaborând propriile programe şi nominalizând profesorii fără niciun amestec din partea Statului. Celelalte minorităţi au dreptul să-şi organizeze singure SR, cu condiţia ca în clasa respectivă să existe minim 5 elevi, membri ai acelui cult, ceea ce nu se prea întâmplă în practică.

În cadrul ciclului primar, SR poate fi predat de către învăţătorii care au urmat un curs de specializare în Educaţie religioasă. Există însă îndoieli asupra eficacităţii acestei prevederi, şi se întrevede înlocuirea învăţătorilor cu absolvenţi de studii teologice universitare. La nivel gimnazial şi liceal, profesorii de Religie sunt absolvenţi ai Facultăţilor de Teologie din Atena şi Tesalonic, care acordă în ultimii ani o importanţă crescândă laturii pedagogice a instruirii studenţilor.

Dezbaterile asupra SR din şcolile greceşti vizează nu atât prezenţa acesteia în cadrul programei, cât mai ales abordarea care să fie folosită. În acest sens, anul şcolar 2006/7 a marcat trecerea de la un caracter predominant catehetic şi pur confesional către o mai mare deschidere pentru dialog interconfesional şi interreligios. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei şi-a exprimat, la scurt timp după aceasta, rezerva faţă de noua orientare a SR.

Irlanda

Marea majoritate (~95% ) a şcolilor irlandeze sunt confesionale, cu finanţare de la Stat, dar organizate şi administrate de culte (cele mai multe de Biserica Romano- Catolică). În toate aceste şcoli, SR este disciplină obligatorie. În ciclul primar (6-12 ani) SR îi este alocat câte o jumătate de oră pe zi, iar în cel secundar (12-17/18 ani), două ore săptămânal. Legea prevede dreptul elevului de a fi scutit de la participarea la aceste ore, dar sunt rare cazurile când acest drept este uzitat.

Un segment restrâns (dar în creştere constantă) de şcoli neafiliate denominaţional oferă un curs de Etică, lăsând părinţilor posibilitatea organizării SR cu statut extracurricular.

Ministerul Educaţiei propune o programă analitică non-confesională, concentrată pe oferirea de informaţie despre marile religii ale lumii şi răspunsurile pe care acestea le oferă problemelor fundamentale ale vieţii. Şcolile au însă liberatea de a urma propriile programe, cu abordare confesională, cum se şi întâmplă în majoritatea cazurilor.

În ciclul primar, orele de Religie sunt predate, de obicei, de învăţători, ca toate celelalte discipline. Profesorii pentru ciclul secundar sunt absolvenţi ai unor programe de studii superioare, organizate în cadrul universităţilor de stat sau romano-catolice.

Italia

Locul deosebit pe care Biserica Romano-Catolică îl ocupă în cadrul societăţii italiene se face simţit şi în privinţa statutului şi popularităţii SR în şcolile publice din peninsulă. Acesta este reglementat prin Concordatul dintre Statul Italian şi Vatican, semnat în 1984, precum şi printr-o serie de acorduri ale Statului cu celelalte culte recunoscute legal.

Potrivit acestora, SR este disciplină opţională, organizată de către Biserica Romano-Catolică, cu finanţare de la Stat. Părinţii sau elevii peste 14 ani aleg la fiecare început de an şcolar dacă vor sau nu să participe la aceste ore. În jur de 90% participă. Se predau două ore pe săptămână în ciclul primar (6-11 ani) şi o oră pe săptămână în cel secundar (11-19 ani). Nu există o disciplină alternativă, pentru elevii care nu participă. În şcolile confesionale (~5% din nr. total, de obicei Romano- Catolice) sunt valabile aceleaşi reglementări, cu deosebirea că se predau două ore pe săptămână şi în ciclul secundar.

Programa analitică este stabilită de Biserica Romano-Catolică, dar trebuie să fie vizată de către Stat, care se asigură că elevilor le sunt oferite şi informaţii esenţiale despre religiile necreştine. Tot Biserica este responsabilă şi de alcătuirea manualelor şcolare, precum şi de instruirea şi numirea profesorilor, care sunt angajaţi şi plătiţi de către Stat.

Cultele necatolice au dreptul să organizeze SR în şcoli, cu condiţia de a suporta ele însele costurile implicate.

Orele de Religie sunt predate, în ciclul primar, de învăţători, cu condiţia ca aceştia să fi urmat un curs de calificare la unul dintre Institutele de Ştiinţe Religioase regionale. Aceleaşi institute organizează şi cursurile de formare pentru profesorii de Religie din ciclul secundar, cursuri ce durează 5 ani. Institutele sunt organizate de Biserică, dar finanţate de către Stat. Pentru a preda în şcoli, absolvenţii trebuie să primească şi o aprobare din parte autorităţii bisericeşti locale.

Letonia

Modificările frecvente în materie de politici educaţionale, într-un stat aflat încă în curs de reformă după 50 de ani de ocupaţie sovietică, influenţează semnificativ locul SR în şcolile letone.

Potrivit legislaţiei actuale, SR are statut opţional, şcolile fiind obligate să ofere această disciplină la cererea a minim 10 elevi (sau a părinţilor lor). În această situaţie, orele de Religie sunt organizate, de obicei, confesional, de către unul dintre cele 8 culte recunoscute legal. Numirea profesorilor, întocmirea programei analitice şi editarea manualelor sunt în sarcina cultelor, finanţarea fiind oferită de către Stat.

Există şi şcoli care oferă posibilitatea unei abordări non-confesionale, printr-un curs de Istorie a religiilor sau de Etică, la cererea părinţilor ori a elevilor de peste 14 ani.

Minorităţilor naţionale au dreptul de a-şi înfiinţa prorpriile şcoli, în cadrul cărora îşi pot organiza singure şi SR, cu finanţare de la Stat.

Lituania

Imediat după declararea independenţei, în 1990, SR a fost reintrodus în şcolile lituaniene. Până astăzi, la începutul fiecărui an şcolar, părinţii (sau elevii de peste 14 ani) trebuie să aleagă ce tip de educaţie vor să urmeze: Religie sau Etică. În ambele cazuri se predă o oră pe săptămână.

SR este finanţat de Stat, dar organizat confesional de către unul dintre cele nouă „culte tradiţionale”, în funcţie de cererile înregistrate la o anumită şcoală.

Programele analitice şi manualele sunt elaborate de către culte şi aprobate de Ministerul Educaţiei. Profesorii sunt, de asemenea, numiţi de către culte, dar angajaţi şi salarizaţi de către Stat.

Există şi un segment restrâns de şcoli confesionale (1% din nr. total, de obicei Romano-Catolice), în care SR este disciplină obligatorie şi subiect de examen la sfârşitul ciclului secundar (19 ani).

Profesorii de Religie sunt pregătiţi în cadrul universităţilor de stat. Pot preda la clasele I-VIII deţinătorii unei diplome de licenţă, iar pentru clasele IX-XII cei ce au absolvit şi studiile masterale. Pentru a putea preda, profesorii trebuie să solicite anual o aprobare din partea autorităţii bisericeşti locale.

Luxemburg

Statutul SR în şcolile publice luxemburgheze este reglementat printr-un acord, semnat în 1997, între Ministerul Învăţământului şi Arhiepiscopia Romano-Catolică. Potrivit acestuia, SR este disciplină opţională la toate nivelurile de studiu pre- universitar, şi se predă câte o oră pe săptămână. Există dreptul obţinerii unei scutiri, caz în care elevul trebuie să participe la un curs de Etică. Aproximativ 70% dintre elevi aleg ora de Religie.

Malta

95% dintre cetăţenii maltezi sunt membri ai Bisericii Romano-Catolice şi peste jumătate dintre aceştia participă la slujbe în mod regulat. Statutul SR în şcolile publice din această ţară este reglementat prin Constituţie (art. 2, alin. 2) ca făcând parte din trunchiul comun, obligatoriu la toate nivelurile de studiu preuniversitar. Există posibilitatea obţinerii unei scutiri, fără a fi oferită nicio disciplină alternativă.

Organizarea SR este în responsabilitatea Bisericii, care întocmeşte programele analitice, editează manualele, pregăteşte şi numeşte profesorii. Costurile sunt acoperite integral de către Stat. În ciclul primar (5-11 ani), SR îi este alocată prima jumătate de oră a fiecărei zile de curs (în total, 2,5h/săpt.), în vreme ce în ciclul secundar (11-18 ani) sunt prevăzute două ore pe săptămână.

Învăţătorii pot preda Religia în clasele primare, dacă urmează un curs de specializare în pedagogia religiei. La clasele superioare, Religia este predată de absolvenţi de studii teologice superioare, care au urmat şi un modul de pedagogie. De asemenea, în cadrul Facultăţii de Pedagogie a Universităţii Malteze funcţionează o secţie de Educaţie religioasă. Înainte de angajare, profesorii trebuie să obţină o aprobare din partea episcopului locului.

Olanda

Dat fiind nivelul ridicat de autonomie locală în organizarea sistemului educaţional olandez, locul pe care SR îl ocupă în cadrul acestui sistem variază considerabil, chiar de la o şcoală la alta. Totuşi, se poate vorbi despre o serie de caracteristici comune, în funcţie de tipul de şcoală: publică sau confesională. Statul finanţează în mod egal ambele tipuri de şcoli.

75% dintre elevii olandezi sunt educaţi în şcoli confesionale. Caracterul confesional al acestor şcoli este din ce în ce mai greu de distins, iar legătura acestora cu un anumit cult este din ce în ce mai fragilă, dacă nu deja cu totul inexistentă. Totuşi, unele dintre ele continuă să ofere o oră de Religie, organizată confesional de cultul căreia şcoala îi este afiliată. Mult mai multe sunt însă situaţiile unde se optează pentru o abordare non-confesională, urmărindu-se o prezentare obiectivă a principalelor tradiţii religioase şi filosofice ale lumii. În marea majoritate a cazurilor, SR are statut opţional, putând totuşi să fie şi disciplină obligatorie pentru elevii care aleg anumite profiluri.

Ceilalţi 25% dintre elevi merg la şcoli administrate de autorităţile locale. Aici, la cererea părinţilor, SR poate fi organizat de către culte, care trebuie să suporte şi costurile implicate, şcoala nepunând la dispoziţie decât sala de curs. De asemenea, fiecare şcoală are libertatea de a oferi un curs de Istorie a religiilor sau o abordare seculară a fenomenului religios. În practică, însă, educaţia religioasă (de orice tip) este aproape absentă în acest tip de şcoli.

Nu există o autoritate responsabilă de alcătuirea programelor analitice, care pot fi întocmite la nivel de şcoală. În şcolile confesionale, profesorii de Religie au acelaşi statut ca şi colegii lor care predau oricare altă disciplină. Situaţia este mai delicată în cazul profesorilor din şcolile de stat, care sunt plătiţi de către culte, în funcţie de numărul de ore predate, şi care nu se bucură de drepturile prevăzute la semnarea unui contract de muncă obişnuit. În ciclul primar, orele de Religie sunt, de obicei, predate de învăţători care au urmat un modul de Ştiinţe religioase. Pentru a preda în ciclurile superioare, profesorii trebuie să fi absolvit studii teologice universitare şi un modul de pedagogie.

Polonia

În ciuda anilor grei de dictatură comunistă, precum şi a unui rapid proces de secularizare ce a urmat acestora, Biserica Romano-Catolică continuă să ocupe un loc important în structura societăţii poloneze, ceea ce influenţează considerabil şi statutul SR în şcolile publice din această ţară.

La fiecare început de an şcolar, elevii (sau părinţii lor) trebuie să aleagă între o oră săptămânală de Religie şi una de Etică. SR este finanţat de Stat şi organizat de unul dintre cultele recunoscute legal, de obicei Biserica Romano-Catolică. Cultele minoritare (Biserica Ortodoxă, mai ales în estul ţării, dar şi diferitele culte protestante) pot organiza SR în şcoli, pentru grupuri de minim 7 elevi.

Alcătuirea programelor analitice, editarea manualelor şi numirea profesorilor sunt în responsabilitatea cultelor, Statul asigurând fondurile necesare.

Profesorii sunt absolvenţi de studii teologice sau membri ai personalului clerical.

Portugalia

Statutul SR în şcolile publice portugheze este reglementat de prevederile Concordatului cu Vaticanul, reînnoit în 2004, şi de o serie de acorduri cu celelalte culte recunoscute legal. Potrivit acestor acte, elevii din clasele V-IX pot opta pentru un curs de Morală şi religie, care poate fi organizat de oricare dintre cultele recunoscute legal pentru grupuri de minim 10 elevi. Dată fiind structura confesională a societăţii portugheze, marea majoritate a acestor ore sunt predate de profesori romano-catolici, numiţi de autoritatea bisericească locală şi plătiţi de către Stat.

Cultele sunt, de asemenea, responsabile de alcătuirea programelor analitice şi de întocmirea manualelor şcolare, care trebuie apoi aprobate şi de către Stat.

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1973)

Dat fiind nivelul ridicat de autonomie al celor patru mari unităţi teritoriale (Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord), este greu de vorbit despre o organizare unitară a SR, la nivel naţional. Totuşi, în toate regiunile regatului, SR, sub diferite denumiri, are statut obligatoriu, la tote nivelurile de studiu, cu drept de scutire, fără oferirea unei discipline alternative. Toate costurile sunt acoperite de către Stat. Deosebirile apar când vine vorba de organizarea şi conţinutul disciplinei.

În şcolile de stat din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia (75% din nr. total) SR este, de   regulă,   organizat   non-confesional. Programele   analitice   sunt întocmite   de Comitete Inter-religioase constituite la nivel local şi care reunesc reprezentanţi ai Statului şi ai cultelor reprezentate în zona respectivă. În consecinţă, abordarea va fi ecumenică şi interreligioasă, prezentând elevilor date despre istoria, doctrina şi practicile specifice tuturor cultelor reprezentate. În şcolile confesionale (majoritar anglicane sau romano-catolice, şi reprezentând 20% din numărul total), de asemenea finanţate de Stat, abordarea este confesională, programa analitică fiind centrată asupra cultului respectiv, dar acordând spaţiu şi celorlalte confesiuni şi religii. În școlile de stat, SR îi este, de obicei, alocată o oră pe săptămână, în vreme ce şcolile confesionale pot suplimenta acest spaţiu. De asemenea, toate şcolile din cele două regiuni au obligaţia de a organiza, zilnic, un serviciu liturgic la care toţi elevii trebuie să ia parte (se poate obţine scutire de către elev).

În Irlanda de Nord, ecouri ale conflictul istoric dintre romano-catolici şi protestanţi se resimt încă în organizarea sistemului educativ. Până astăzi, majoritatea şcolilor au caracter confesional, cele de stat fiind frecventate, în principal, de protestanţi iar cele romano-catolice de membrii acestei Biserici. În ultimul deceniu, a apărut însă şi o a treia categorie: aşa-numitele „şcoli integrate”, în care studiază elevi aparţinând ambelor confesiuni. Dacă şcolile de stat şi cele „integrate” urmează, de obicei, o abordare non-confesională, cele catolice rămân fidele programelor analitice alcătuite pe principii confesionale. Ca şi în Anglia şi Scoţia, şcolile trebuie să organizeze un serviciu liturgic zilnic, la care toţi elevii au obligaţia să participe.

Slovacia

Cu o Constituţie care face în mod direct referire la rădăcinile creştine ale naţiunii, Slovacia este una dintre ţările europene cu cel mai ridicat procent de credincioşi practicanţi (peste 30%). Statutul SR în cadrul învăţământului slovac este reglementat printr-un Concordat cu Vaticanul şi o serie de acorduri cu celelalte 11 culte recunoscute legal, toate semnate în 2004.

Potrivit acestora, în clasele I-XI, fiecare elev (sau părinţii) trebuie să aleagă una dintre disciplinele Religie şi Etică. Aproximativ 75% aleg Religie, disciplină predată câte o oră pe săptămână, finanţată de Stat şi organizată de unul dintre cultele recunoscute legal, pentru grupuri de minim 12 elevi. Cultele întocmesc programele analitice, care trebuie apoi aprobate de Ministerul Învăţământului, şi editează manualele, cu sprijin financiar din partea Statului. Programele sunt, de obicei, centrate asupra cultului respectiv, dar sunt şi situaţii în care culte minoritare, din raţiuni practice, alcătuiesc programe comune.

Există şi o serie de şcoli confesionale (~5% din total, majoritatea romano- catolice), în care Religia este disciplină obligatorie, cu două ore de predare săptămânal.

Profesorii de Religie sunt absolvenţi ai secţiilor de pedagogie din cadrul facultăţilor de teologie, care funcţionează ca parte a universităţilor de stat sau romano-catolice.

Slovenia

Constituţia slovenă prevede o separaţie absolută între Stat şi culte, principiu cu consecinţe notabile asupra statutului SR în şcolile publice.

SR confesional este interzis prin lege în toate şcolile de stat. În clasele VII-IX, elevii pot alege însă un curs de Religie şi etică, care propune o abordare non- confesională, oferind o introducere în principalele tradiţii religioase şi filosofice ale lumii. Responsabilitatea organizării acestei discipline aparţine în exclusivitate Statului. Din comisia care stabileşte conţinutul programei analitice fac parte şi teologi, dar nu ca reprezentanţi ai Bisericii, ci ca specialişti în domeniu. Elemente de SR sunt incluse, de asemenea, în programa analitică a altor discipline (Istorie, Literatură, Educaţie civică şi Morală etc.)

Profesorii sunt absolvenţi de studii superioare în teologie, sociologie, filosofie, psihologie ori studii culturale, care au urmat şi un program de specializare organizat în cadrul Universităţii (de Stat) din Liubliana.

În şcolile confesionale (majoritar romano-catolice), SR are statut de disciplină obligatorie, dar acestea reprezintă sub 1% din nr. total.

Spania

Statutul SR în şcolile publice spaniole este reglementat prin noua Lege a Educaţiei, adoptată în 2006, încă în curs de implementare, prin Concordatul cu Vaticanul, semnat în 1974, şi printr-o serie de acorduri între Stat şi cultele recunoscute legal.

Astfel, atât în şcolile de stat (75% din nr. total), cât şi în cele private, SR este disciplină opţională, finanţată de Stat şi organizată de către unul dintre cultele recunoscute legal, cu o oră de predare săptămânal. Elevii care nu participă la ora de Religie trebuie să urmeze un curs de Istorie şi cultură a religiilor. În jur de 80% dintre elevi aleg disciplina Religie, de obicei organizată de Biserica Romano-Catolică. Cultele protestant, mozaic şi musulman organizează, în total, sub 1% din orele de Religie.

Programele analitice sunt alcătuite de către culte şi aprobate de către Stat. În general, acestea sunt centrate pe învăţătura de credinţă a cultului respectiv, neexistând o foarte mare deschidere ecumenică ori interreligioasă.

În ciclul primar (6-12 ani), SR poate fi predat de învăţător, dacă acesta a absolvit un curs de specializare. Pentru a preda la ciclurile superioare, sunt necesare studii universitare în teologie. Înaintea angajării, profesorii trebuie să obţină o aprobare din partea cultului pe care îl reprezintă, aprobare ce nu trebuie reînnoită anual, dar care poate fi retrasă cu o motivaţie bine întemeiată.

Suedia

Deşi mai bine de trei sferturi dintre suedezi sunt de confesiune luterană, SR din această ţară este organizat non-confesional, fiind în grija exclusivă a Statului.

Atât în ciclul primar (clasele I-IX), cât şi în cel secundar (clasele X-XII) disciplina Ştiinţa religiei are statut obligatoriu pentru toţi elevii din şcolile publice (de Stat sau private). Nu există posibilitatea obţinerii unei scutiri. Programa analitică este concentrată pe oferirea de informaţii obiective despre religiile lumii, evidenţiind relevanţa lor istorică, etică ori culturală.

Profesorii au acelaşi statut ca şi colegii lor care predau alte discipline.

Instruirea lor se face în cadrul universităţilor de Stat şi durează între 3 şi 5 ani, în funcţie de nivelul la care vor să predea.

Școlile private confesionale (romano-catolice sau musulmane) finanţate de către Stat reprezintă un segment în continuă creştere. Deşi trebuie să respecte aceleaşi curriculumuri şi programe analitice ca şi şcolile de Stat, acestea îşi pot manifesta caracterul confesional printr-o serie de activităţi extracurriculare, ceea ce le face atractive pentru părinţii preocupaţi mai mult de cultivarea identităţii culturale şi religioase a copiilor lor.

Ungaria

Statutul pe care SR îl are astăzi în cadrul sistemului de învăţământ ungar poate fi cel mai bine înţeles în lumina evoluţiei din timpul celor cinci decenii de dictatură comunistă din această ţară. În toată această perioadă, SR nu a fost niciodată complet interzis, ci transformat în disciplină extracurriculară, marginalizat şi lăsat în grija exclusivă a cultelor.

Noua Lege a Educaţiei Publice (1993) nu a schimbat considerabil situaţia. În consecinţă, până astăzi, SR este disciplină opţională, care este predată în şcoli, dar înainte sau după orele de curs. Pe de altă parte, Statul oferă acum finanţare pentru plata profesorilor, care sunt însă angajaţi de către culte. Tot cultele sunt responsabile de alcătuirea programelor analitice, editarea manualelor sau instruirea profesorilor. Toate cultele recunoscute legal au dreptul de a organiza SR în şcoli, dar, în practică, cele patru „culte istorice” (Romano-Catolic, Reformat, Luteran, Mozaic) organizează marea majoritate a orelor. Abordarea este, aşadar, confesională.

Alta este situaţia în şcolile confesionale (majoritatea romano-catolice), al căror număr este astăzi în creştere. SR este aici disciplină obligatorie, cu două ore de predare săptămânal, spre deosebire de o singură oră în şcolile de Stat.

Profesorii de Religie sunt pregătiţi în cadrul unor secţii didactice ale facultăţilor de teologie, în universităţile de Stat. Personalul clerical poate, de asemenea, preda această disciplină în şcoli.

______________

Bibliografie selectivă

Cărţi:

1. Afdal Geir, Researching Religious Education as Social Practice. Religious Diversity and Education in Europe, Münster/New York/München/Berlin: Waxmann, 2010.
2. Alberts Wanda, Integrative religious education in Europe: a study-of-religions approach. Religion and Reason 47, Göttingen: Hubert & Co., 2007.
3. Borne Dominique şi Willaime Jean-Paul, Enseigner les faits religieux : quels enjeux?. Débats d’école 1, Paris: Armand Colin, 2007.
4. Consiliul Europei (editor), The Religious Dimension of Intercultural Education, Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2005.
5. Consiliul Europei (editor), Living toghether. Combining diversity and freedom in 21st century Europe. Report of the Group of Eminent Persons of the Council of Europe, Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2011.
6. Doe Norman, Law and Religion in Europe. A Comparative Introduction, Oxford: Oxford University Press, 2011.
7. Jackson Robert, Siebren Miedema, Weisse Wolfram şi Willaime Jean-Paul (editori), Religion and Education in Europe. Developments, Contexts and Debates, Religious Diversity and Education in Europe 3, Münster/New York/München/Berlin: Waxmann, 2007.
8. Keast John (editor), Religious diversity and intercultural education: a reference book for schools, Strasbourg: Consiliul Europei, 2007.
9. Kieran Patricia şi Hession Anne (editori), Exploring Religious Education: Catholic Religious Education in an Intercultural Europe, Dublin: Veritas, 2008.
10. Kuyk Elza, Jensen Roger, Lankshear David, Löh Manna Elisabeth şi Schreiner Peter (editori), Religious Education in Europe. Situation and current trends in schools, Oslo: IKO & The Intereuropean Commission on Church and School, 2007.
11. Lähnemann Johannes şi Schreiner Peter (editori), Interreligious and Values Education in Europe. Map and Handbook, Ediţia a 3-a. Münster: Comenius- Institut, 2009.
12. Meijer Wilna A. J., Siebren Miedema, Van der Velde Lanser şi Aaltje Martje (editori), Religious education in a world of religious diversity. Religious Diversity and Education in Europe 12, Münster/New York/München/Berlin: Waxmann, 2009.
13. Miedema Siebren (editor), Religious Education as Encounter. A Tribute to John M. Hull, Religious Diversity and Education in Europe 14, Münster/New York/München/Berlin: Waxmann, 2009.
14. OSCE – Office for Democratic Institutions and Human Rights (ODIHR) (editor), Toledo Guiding Principles on Teaching about Religions and Beliefs in Public Schools, Varşovia: ODIHR, 2007.
15. Osewska Elzbieta şi Stala Josef (editori), Religious Education/Catechesis in the Family. A European Perspective, Varşovia: The Publishing Company of the University of Cardinal Stefan Wyszynski, 2010.
16. Pépin Luce, Teaching about Religions in European School Systems. Policy issues and trends – NEF Initiative on Religion and Democracy in Europe, Londra: Alliance Publishing Trust, 2009.
17. Robbers Gerhard (editor), State and Church in the European Union, Baden- Baden: Nomos, 2005.
18. Schreiner Peter, Kraft Friedhelm şi Wright Andrew (editori), Good Practice in Religious Education in Europe. Examples and Perspectives of Primary Schools, Münster: Lit, 2007.
19. Willaime Jean-Paul şi Séverine Mathieu (editori), Des maîtres et des dieux – Ecoles et religions en Europe, Paris: Belin, 2005.

Resurse on-line:

1. www.mmiweb.org.uk/eftre - Forumul European al profesorilor de Religie.

2. http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/index_en.php - Comisia Europeană – Rapoarte asupra sistemelor si politicilor educaţionale din Europa.

3. http://www.euresisnet.eu – Rapoarte asupra relaţiei Stat-culte în ţările europene.

NOTE

[2] Am ales, după multe ezitări, să folosim Studiul Religiei (prescurtat SR) pentru a desemna disciplina numită de unii Educaţie Religioasă, de alţii Învăţământ Religios,Religie sau Educaţie despre Religii etc.

[3] Articolul 165 TFUE (fostul articol 149 TCE înainte de Tratatul de la Lisabona) a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht în 1992.

[4] Articolul 288 TFUE: „Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şiavizele nu sunt obligatorii”.

[5] Art. 165 alineatul (4) TFUE precizează: „Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol: Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativăordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor; Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei”.

[6] Ex: Rec. nr. 1720/2005; Rec. nr. 1804/2007.

[7] Potrivit articolului 15 din Statutul Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri al CoE (organismul decizional al CoE) poate încheia convenţii sau acorduri (care au caracter obligatoriu) (a se vedea articolul 15 a), sau poate formula recomandări către statele membre ale Consiliului Europei. Recomandările nu au în principiu caracter obligatoriu, dar există o procedură de monitorizare a măsurilor adoptate de statele membre ca urmare a recomandărilor respective (a se vedea articolul 15 b). Se poate aşadar crea o anumită presiune politică în vederea respectării recomandărilor Comitetului de Miniştri.

[8] Cf. Living toghether. Combining diversity and freedom in 21st century Europe. Report of the Group of Eminent Persons of the Council of Europe (Strasbourg: Council of Europe, 2011).

* Publicat în revista Studii Teologice, nr. 1/2012, p. 229-252.