Profesori RELIGIE Calarasi: ORA DE RELIGIE. “Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o AMPUTARE pentru copiii acestui neam”

miercuri, 17 decembrie 2014

ORA DE RELIGIE. “Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o AMPUTARE pentru copiii acestui neam”

ORA DE RELIGIE. “Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o AMPUTARE pentru copiii acestui neam”

Sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/12/07/ora-de-religie-educatie-fara-religie-in-scoala-inseamna-o-amputare-pentru-copiii-acestui-neam/

Augustin Paunoiu: Ora de religie, încotro?

Sunt unii, scria Simion Mehedinţi în prefaţa cărţii „Poţi fi om deplin fără să fii creştin?“ apărută în 1923, care au cerut eliminarea educaţiei religioase din şcoală, fără să ia în seamă că rolul precumpănitor al marilor popoare în istoria modernă s-a sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieţii lor.Din conştiinţa creştinilor anglo-saxoni a izvorât marea revoluţie engleză care a dăruit Europei cel dintâi model de stat constituţional. Sub Cromwell s-a hotărât cine va avea întâietate între popoare: care neam va întemeia cel mai mare imperiu colonial şi care limbă europeană va ajunge mai răspândită pe faţa pământului. Mai târziu, adaugă profesorul Mehedinţi, când şi-au făcut şi francezii socoteala istorică a vieţii lor, în marea revoluţie de la 1789, punctul de plecare n-a mai fost religia, ci filosofia, Contractul social, Drepturile omului şi alte idei de un interes prea relativ (care au sporit scepticismul şi au zguduit mereu statul, secând puterea de viaţă a marelui popor francez).

În sfârşit, în vremurile noastre, îşi continuă ilustrul pedagog pledoaria sa, revoluţia rusească, lipsită nu numai de religie, ci şi de filozofie, a dus o vastă împărăţie la fărâmare, anarhie şi nihilism, cum duc toate mişcările pornite dintr-o concepţie pur materialistă a vieţii. Întorcându-se către români, Simion Mehedinţi se întreabă retoric: mai păstrează acest popor simţul pentru cele eterne? Sau în loc de a-şi mai face socoteli cu veşnicia şi a-şi măsura preţul vieţii în raport cu înalta concepţie a datoriei ,va luneca şi el în scepticism şi vulgaritate?

Creştinismul a ridicat mereu pe om peste nivelul totdeauna şovăitor al judecăţilor legate de relativitatea intereselor trecătoare, fiindcă el nu este o confesiune oarecare, ci e formula etică cea mai deplină în toată dezvoltarea omenirii de până astăzi şi cea mai sigură temelie pentru progresul individual şi naţional.

„Încredinţat că timpul de faţă are o însemnătate unică în toată desfăşurarea vieţii poporului român, ştiind că toată semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată şi că viaţa modernă fără populaţie deasă este cu neputinţă, iar sporul demografic şi economic este imposibil dacă sufletul nu este sănătos, adică omul nu are ochii spre idealul care licăreşte în zarea eternităţii, mi-am dat seama că poporul român trebuie îndrumat mai mult ca orişicând spre o educaţie religioasă. Aceasta este numaidecât necesar pentru igiena lui morală şi e o condiţie indispensabilă pentru progresul statului“.

Acestea erau ideile care animau mintea şi inima marelui pedagog român.

Există şi azi intelectuali care gândesc asemenea lui Simion Mehedinţi, dar care nu sunt ascultaţi sau, poate, nu sunt aşa de curajoşi în a spune ce cred. Educaţie fără religie în şcoală înseamnă o amputare pentru beneficiarii ei, copiii acestui neam.

Familia, şcoala sunt cele care investesc în ei. Să fie exclusă Biserica? Pe ce considerente? Ce feedback vom avea de la nişte copii pentru care Hristos şi învăţătura Lui nu înseamnă nimic, fiindcă nici nu au auzit de ele? Vrem să creştem amorali şi indiferenţi sau oameni morali, pentru care valorile creştine sunt adevărate repere? Ceea ce comunismul a ajuns să impună cu sila, distrugând vieţi şi vrând parcă să închidă cerul pentru generaţiile „omului nou“, se face acum, sub ochii noştri, cu un duh care, în esenţă, vrea acelaşi lucru.

Nu cred că e necesar să ne întoarcem la perioada când Biserica era interzisă, iar învăţământul religios de stat era sugrumat de comunişti. Au fost de ajuns 50 de ani. O vedem bine. Nici acum nu ne-am revenit încă.

„O personalitate fără repere este sortită eşecului“

Şcoala de astăzi face multă instrucţie, peste 90%, şi foarte puţină educaţie. Dintre disciplinele care fac educaţie, religia este principala, apoi dirigenţia, deşi, să o recunoaştem, în locul ei de multe ori se fac discipline din curriculum de bază, şi cam atât. Despre necesitatea unei educaţii religioase în şcoală, despre scopul educaţiei şi lipsurile şcolii româneşti am vorbit cu profesorul de psihologie Florin Micu.

[...] Care ar fi deci finalitatea educaţiei?

În chiar Legea educaţiei din România scrie aşa: „Şcoala trebuie să formeze o personalitate autonomă şi creativă“. Or, dacă ne uităm la absolvenţi, numai personalităţi autonome şi creative nu sunt. Autonomia se referă aici la capacitatea de a alege şi de a fi pe propriile picioare, de a avea un echilibru sufletesc, o armonie între toate dimensiunile personalităţii. E foarte important acest concept de dimensiune a personalităţii. Americanii prin anii 2000 şi-au pus problema unei individualizări a instruirii şi a educaţiei în contextul noilor provocări tehnologice, culturale şi sociale. Aşa a luat naştere teoria inteligenţelor multiple a lui Howard Gardner. El şi-a dat seama că în procesul educaţiei e nevoie de diferenţiere, de capacitatea de individualizare şi diferenţiere a educaţiei. Ce vrea să spună Gardner? Că în şcoală trebuie să ne adaptăm la nivelul personalităţii fiecăruia, nu el, copilul, să se adapteze la un anumit conţinut, la un volum de informaţii.

Cum stă România la capitolul educaţie?

Noi, românii, stăm extrem de deficitar cu două elemente: cu formarea personalităţii din perspectiva educaţiei, a formării personalităţii ca întreg, format din educaţia morală, sufletească, educaţie bazată pe un pattern cultural şi normativ specific societăţii în ansamblul ei dat şi a individului purtător de valori. În România, şcoala nu-l învaţă pe elev să respecte regulile, normele. Pe de altă parte, nu vi se pare ciudat că ştim foarte multe din ce anume suntem făcuţi, biologia, genetica ne dau foarte multe informaţii, dar ştim foarte puţin cine suntem? Avem probleme cu formarea identităţii ca personalităţi atât în şcoală, cât şi în familie.

Or, e interesant că doar educaţia religioasă creează acea formă de împlinire spirituală. Şcoala poate şi trebuie să devină un model al unei naşteri spirituale. E adevărat, e nevoie de multă implicare. Mă gândesc, de la cercetarea ştiinţifică pentru domeniul educaţiei până la instituţii care să susţină proiecte bazate pe o naştere spirituală a personalităţii. Vedem cum omul modern este gol pe dinăuntru. El a rupt legătura cu tradiţia. Îmi place să spun, deşi este un adevăr la care n-aş fi vrut să ajungem, că identitatea unei generaţii se termină odată cu acea generaţie. De ce? Pentru că a rupt legătura cu tradiţia. Nu mai există continuitate, o permanentizare valorică. Sistemele de valori atât individuale, cât şi sociale sau comunitare sunt într-o bulversare totală.

Ne-am înecat într-o „reformă“ fără sfârşit…

Da, suntem într-o reconfigurare permanentă. Deşi vorbim de un model al creaţiei divine, observ astăzi că legea care domină este cea a hazardului. Ştiţi ce înseamnă asta, cuvântul hazard, la origine? Înseamnă joc de zaruri. Adică suntem la latitudinea unui destin, a unei relativităţi maxime. O personalitate formată fără repere, morale, religioase, sociale, este sortită eşecului, neadaptării, bulversării pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, nu. Pe termen scurt, energia psihică, anturajul, modul de abordare a problemelor imediate acoperă această carenţă. Uitaţi-vă cât de repede şi uşor se consumă informaţia în mass-media unde senzaţionalul face furori. Dar ea nu are consistenţă, nu e de durată. Asta înseamnă că modelul respectiv este nociv.

Se va accentua în şcoală înţelegerea valorilor spirituale?

Nu, din păcate. Pentru că nu va mai avea cine. Spuneam mai devreme că odată cu eliminarea educaţiei religioase sau în lipsa educaţiei spirituale, cea în care lucrează Duhul Sfânt, Dumnezeu, sfinţii şi comunitatea întreagă, apar şi secolul XX este un exemplu mai mult decât grăitor, ideologiile.

Practic, ceea ce se întâmplă acum se petrecea înaintea celor două războaie mondiale. Ele au avut la bază dezvoltarea, proiectarea unor ideologii. Acolo unde nu există valoare spirituală autentică, se naşte o ideologie. Astăzi putem vorbi despre un sectarism ideologic, de un mozaic ideologic. Foarte multe forme de ideologizare avem. Includ aici partea de marketing, de piaţă. Mă gândesc la consumismul imediat sau cel simbolic.

Spuneam că educaţia spirituală formează personalitatea, iar fiecare tânăr, practic, este un purtător al valorilor spirituale pentru toată viaţa. Dacă nu le formezi de la o vârstă fragedă, s-ar putea mai târziu, şi nu vreau să intru aici în formele de explicare psihologică, să fie prea târziu. Adică să nu mai ai capacitatea să asimilezi anumite informaţii într-o relevanţă adecvată. Le poţi lua doar ca pe nişte informaţii, dar nu mai absorbi ca un burete, nu-ţi mai creezi nevoia de spiritualitate. E doar informaţie. E un lucru foarte sensibil aici. Dacă nu suntem capabili să-l înţelegem, rămânem prizonierii unor ideologii, unor mesaje pervertite, care aparent sunt foarte ispititoare, dar în străfundurile lor sunt nocive.

Ce rol are tradiţia în educaţie?

Cred că tradiţia şi inovaţia sau creativitatea sunt laturi ale uneia şi aceleiaşi personalităţi. Nu poţi să mergi numai pe tradiţie, nici numai pe inovaţie, pe tehnologizare. Pentru că aceasta este un tip de educaţie bazat pe mijloc, nu pe scop. Şi şcoala în întregul ei proiectează un curriculum bazat mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică decât pe cunoaşterea personalităţii.

Or, ce ne spunea Socrate? Cunoaşte-te pe tine însuţi! Foarte puţini sunt cei care fac această educaţie, deşi nevoia există. Elevii nu au către cine să se îndrepte. Mai sunt psihologi în şcoală, preoţi dispuşi să comunice. Există, dar nu acoperă nevoia. Sunt mulţi care au această nevoie, dar nu ştiu să şi-o exprime, să şi-o satisfacă. Ceea ce nu este un lucru normal.

Cum credeţi că poate sprijini intelectualitatea românească misiunea Bisericii în societate?

Da. Aceasta este o problemă interesantă pe care Biserica ca instituţie ar trebui să o ia în considerare. Am predat filozofie câţiva ani şi una din temele dragi mie este cea referitoare la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Cunoscându-l şi pe arhimandritul Paulin Lecca, dar citind şi cartea părintelui Andrei Scrima despre Rugul Aprins, am dezbătut această temă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Problema a fost pusă nu de mine, ci de elevi. De ce nu există o colaborare mai strânsă între intelectuali şi Biserică? În mod natural omul este legat de Dumnezeu, or, prin cunoaştere realizată prin şcoală, elevul va deveni partenerul unui model existenţial absolut. Este o „investiţie“ în ceea ce am numit naşterea spirituală prin instituţia educaţională.

Elevii şi-au dat seama că mari personalităţi ale culturii române, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, constituiau un grup cu un tip de cunoaştere spirituală, dar şi ştiinţifică. Este nevoie de o relaţie şi o comunicare mai strânsă între intelectuali şi Biserică.

Care ar fi minusul cel mai mare al şcolii româneşti?

Şcoala are un mare handicap. Handicap ca limită, ca lipsă. Nu se apleacă către cunoaşterea personalităţii elevului. Profesorii nu-şi cunosc elevii, nu se aplică asupra nevoilor lor, calităţilor, defectelor sau a situaţiilor prin care trec. Îi cerem elevului informaţia înapoi, dar nu-l întrebăm niciodată cine este cu adevărat, deşi el ar vrea să răspundă cine este. Există în psihologie o metodă care se cheamă CSE (Cine sunt eu?). La studenţi, ani întregi le dau la începutul întâlnirii noastre acest test. Pe o foaie A4 răspunzi la întrebarea „cine sunt eu?“, cel în cauză. Ştiţi ce greu e să dea un răspuns? Pentru că studentul trebuie să facă o descriere, să verbalizeze, să conştientizeze cu adevărat cine este. Există într-adevăr şi o metodologie de evaluare, adică poţi face un profil psihologic în funcţie de tipul de răspuns. Poate fi vorba de eu material, eu spiritual, eu profesional, eu identitar ş.a.m.d.

E nevoie foarte mare de cunoaştere de sine, dar ea trebuie să fie sprijinită. Tinerii nu ştiu la ce porţi să bată. Unii bat la porţile cele bune. Dar sunt mulţi care bat la alte porţi şi care din nişte copii foarte buni o pot lua pe căi greşite. Şi e păcat. E vorba de consum de alcool, de droguri. De unde toate astea? Pentru că nivelul de stres este aşa de mare, vorbeam de 10 ore pe zi, încât e nevoie de refulare, de o descărcare, de o relaxare-odihnă. Or, tinerii, ca să compenseze, merg într-o discotecă, unde muzica e atât de tare, decibelii sunt atât de înalţi, încât pe ei nu-i interesează. Intră în hipnoză colectivă. Vor să evadeze într-o altă lume şi nu conştientizează cât de mult rău le fac distracţiile nepotrivite. La cabinetul de psihologie veneau tineri care-mi spuneau că lunea şi marţea sunt foarte obosiţi după o sâmbătă şi o duminică când se duceau la discotecă sau în club. De ce? Nivelul de atenţie, nivelul de memorie, cel de procesare al informaţiei erau vizate în mod critic. Chiar dacă devenise o obişnuinţă pentru ei şi nu se resimţea imediat, pe termen lung, amprenta negativă îşi va vădi prezenţa.