DECIZIA CCR PRIVIND ORA DE RELIGIE. Cale libera pentru abuzurile impotriva profesorilor si elevilor/ CUM DEVINE ANTICRESTINISMUL NORMALITATE SI CREDINTA EXTREMISM
În urmă cu câțiva ani eram elevă la un liceu de renume din București și, cu toate că în spațiul public nu exista o dezbatere coerentă despre ora de religie, conducerea liceului nostru a decis să facă o schimbare.La începutul clasei a XI-a am fost informați că, dacă vrem să continuăm studierea acestei discipline, trebuie să se strângă semnături și să depunem cereri. În timp ce elevii au început imediat să facă acest demers din proprie inițiativă, unii profesorii au încercat să-i convingă să nu semneze și să nu depună cererile respective. La început au făcut acest lucru soft, prin discuții. Când au văzut că nu reușesc, a început etapa hard, amenințări și presiuni. La asta greu rezistă un elev, așa că mulți colegi au renunțat să mai facă cerere, deși nu aveau nimic împotriva orei de religie. Pe baza puținelor cereri, conducerea liceului a spus că elevii nu doresc să studieze religie. S-au împuținat elevii care făceau religie, a trebuit să se împuțineze și profesorii care predau, așa că unii au plecat din liceu.Următorul pas a fost ca la orele de religie care se mai făceau să fie aduse mereu inspecții și controale. Brusc, conducerea liceului era preocupată de calitatea orei de religiei! Ei, să fim serioși, unde ne credem? Scopul era presiunea asupra profesorilor. Au mai plecat unii.La cei tari de cerbice comisiile și conducerea liceului au început să le acorde punctaje slabe pentru activitate sau să-i penalizeze, încât să nu mai fie eligibili pentru predarea orei de religie. Au mai plecat o serie.Sfârșitul a fost cel dorit de conducerea liceului: în scurt timp ora de religie a fost scoasă cu totul din programa celor patru ani de studiu și nu a mai fost reintrodusă. Probabil au avut o premoniție că viitorii boboci nu vor depune cereri să facă religie…Nu a fost deloc comic.Îmi amintesc situația unei profesoare foarte bună, ca pregătire, ca atitudine, ca mod de comunicare cu elevii, un model de comportament și în cancelarie – pe cât am aflat ca elev. A fost printre ultimii care a plecat. Dar atât a fost de umilită, încât a părăsit sistemul de învățământ pentru totdeauna. Și câtă nevoie este de profesori cu vocație, indiferent de materia pe care o predau!Și mai țin minte ceva, ce nu am să uit niciodată. Conducerea liceului era cea care trebuia să supravegheze armonia dintre elevi, să vegheze ca noi să nu plecăm după bac și să trântim ușa cu ură pentru locul unde am stat patru ani. Nu știu dacă unii au plecat cu ură, dar unii elevi au plecat cu o mare dezamăgire. Cei care făceau mișto de aspectele religioase și batjocoreau pe elevii care mergeau la biserică ori făceau gesturi creștine au prins aripi. Negre. Agresive. Sub acoperirea conducerii. Și nu numai ei, ci și unii profesori. Așa că la ore trebuia să-ți ții gura pe probleme de religie; în cazul în care nu o batjocoreai, desigur, că atunci erai bine văzut dacă erai cu gura mare.CCR a validat azi, din cel mai înalt for al justiției din România, primul pas al conducerii liceului meu. O să urmeze și validarea celorlalți pași?Eu nu am curajul să semnez cu numele real acest articol. Sper să se găsească alții mai curajoși decât mine care să împiedice ceilalți pași. Mai sunt BĂRBAȚI în România? Mai sunt MAME în România?
Curtea Constituţională a decis de curând că elevii trebuie să spună când vor să participe la orele de Religie, nu când nu vor, aprobând cererea lui Emil Moise, omul care a cerut oprirea difuzării rugăciunii Tatăl Nostru de la Radio România, precum şi scoaterea icoanelor din şcoli.Ce spunea la vremea respectivă, pe acest subiect, Horia Roman Patapievici.De curînd [articolul scris în sep. 2007], Asociația “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” a cerut Societății Române de Radiodifuziune să dispună oprirea difuzării rugăciunii Tatăl Nostru, care, împreună cu Imnul Național, este transmisă la începutul și sfîrșitul programelor zilnice ale posturilor publice de radio. Motivul invocat a fost încălcarea neutralității confesionale a statului. Cu acest argument, s-ar fi putut foarte bine și interzicerea Imnului Național, deoarece acesta, numindu-se “Deșteaptă-te române”, încalcă fără echivoc neutralitatea etnică a statului român și reprezintă o clară discriminare la adresa tuturor minorităților naționale, inclusiv cea maghiară. Deocamdată, însă, obiectivul pare a fi doar creștinismul.În trecutul recent (noiembrie 2006), “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” și-a legat numele de campania pentru scoaterea icoanelor din școli, inițiată cu câteva luni mai devreme de un profesor de filozofie din Buzău, care reclamă autorităților publice un lucru, pentru mine, straniu: acela că fetița sa (11 ani, elevă la un liceu) suferă traume psihologice care urmare a faptului că e zilnic expusă imaginilor religioase creștin-ortodoxe. Motivul invocat de tată? Creștinismul ortodox “practică inferiorizarea femeii”, “afectează demnitatea personală a copiilor” și întreține o “atmosferă ostilă și degradantă”, care “periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Pe scurt, creștinismul ortodox ar avea asupra elevilor ca abuzul sexual.Această comparație nu apare în Petiția înaintată autorităților la 12 august 2006 de către profesorul de filozofie din Buzău, dar apare în mai multe rânduri expresia “abuzați”, atunci când petentul se referă la efectul avut de icoane asupra elevilor: or, întrucît petiția ne plimbă cu luxurianță pe toată harta legală a abuzurilor și discriminărilor, suntem forțați să admitem că termenul de “abuz” este, pentru eruditul autor, un terminus technicus: “abuz” și “copil” se asociază, în această literatură, numai sexual (de aceea mi-am permis asocierea). Oricum, în concepția autorului, precum și a tuturor celor care s-au asociat petiției, inclusiv a autorității numite Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (o instituție care a fost înființată de guvernul Năstase “pe șest”, fără a fi vreodată discutată oportunitatea existenței ei în Parlament, necum să se fi inițiat o dezbatere publică privind rațiunea ei de a fi), e limpede că imaginile religioase creștine îi abuzează pe copii. Pe scurt, icoanele reprezintă o instigare la ceva rău. (Semnatarii nu par să creadă că mesajele sexuale explicite ale aproape tuturor reclamelor ar dăuna elevilor, nici că vulgaritatea agresivă a majorității emisiunilor de divertisment ar constitui o problemă; ei se simt agresați de icoane, care au mesaj spiritual, care le displace, nu de vulgaritate, care are un altfel de mesaj, care însă le e pe plac, întrucît e pesemne e în deplin acord cu antropoligia lor reducționistă).Am dat aceste citate din Petiția care cere eliminarea icoanelor din școli (să reamintim aici că icoanele incriminate se află acolo prin decizia comună a părinților și a profesorilor, fără implicarea ministerului) pentru a sugera cititorilor că acest gen de acțiune spune prin stilistica lui mai mult decît lasă să transpară argumentarea lui. Argumentel sunt din registrul legal și retoric tipic pentru mișcările de drepturile omului din anii ’90 ai secolului trecut. Stilistica, însă, e mai mult decât evident, aparține fanatismului de totdeauna. Suntem încă relativ insensibili la acest tip de fanatism (fanatismul anticreștin, deghizat în militantism de drepturile omului), deoarece mentalul nostru asociază în mod tradițional fanatismul cu religia, iar drepturile omului cu moderația. Or, ceea ce au adus nou anii ’90 ai secolului trecut în configurarea ideologică a modernității a fost legitimarea publică a unor privilegii de atitudine pentru anumite grupuri minoritare, revendicate de activiști în numele drepturilor fundamentale ale omului. De pildă, proferarea de gesturi obscene în public e calificată, potrivit Codului penal, ca atentat la bunele moravuri. Nu și atunci cînd gesturile obscene sunt ostentativ proferate în defilările de tip “Gay Parade”: în aceste cazuri Codul penal se suspendă, pentru că persoanele gay, prin activismul care a asimilat drepturile omului cu dreptul de a fi homosexual, și-au cîștigat dreptul (de fapt, privilegiul) de a fi obscene în public, ceea ce pentru toate celelalte persoane a rămas un fapt pur și simplu penal.Cum se ajunge aici? Simplu: prin activismul unei minorități care militează în numele drepturilor omului după principii leniniste. Firește, nu este vorba de drepturile fundamentale ale omului, care sunt universale, ci de anumite privilegii de atitudine, discriminatorii în sens invers, care sunt băgate pe gîtul majorităților, spre culpabilizarea colectivă, cu ajutorul unui sofism de tipul următor: acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; nu îș acceptați, declarăm război, pentru că violați drepturile omului. Astfel, o atitudine marginală (pentru o stare dată a societății) este promovată ca trebuind obligatoriu să devină centrală; majoritățile cedează șantajului emoțional, eliberează centrul, iar în golul astfel creat se instalează, triumfătoare, atitudinea marginală.În cazul acestei acțiuni susținute anul trecut de “Solidaritatea pentru libertatea de conștiință” (înlăturarea icoanelor) toate datele stilistice trădează fanatismul. Numai fanaticul reacționează intolerant la simbolurile unei religii care nu este a lui. Numai un fanatic (anticreștin) își poate imagina că imaginea Maicii Domnului întreține o “atmosferă ostilă și degradantă”, și că poate avea drept mesaj subliminal “inferiorizarea femeii”. Numai un anticreștin fanatic poate susține că vederea unei icoane că vederea unei icoane “afectează demnitatea personală a copiilor” și că religia creștină “periclitează dezvoltarea mentală, spirituală, morală și socială” a elevilor. Aceste afirmații nu trebuie combătute, pentru că falsitatea lor istorică, psihologică și socială este totală. Nu poți combate, de pildă, afirmația cuiva care susține că studiul matematicilor prostește ori că logica îngrădește libertatea de gîndire. Neavînd riguros nici un sîmbure de adevăr, aceste afirmații nu pot fi combătute. Singurul lucru care poate fi combătut este pretenția aflată în spatele lor, anume aceea că psihologia din care ele emană ar fi neutră și descriptivă, adică normală. Ei bine, nu e. Psihologia din care emană acest tip de repulsii compulsive este a fanaticului, iar fanatismul, el, trebuie combătut ca periculos pentru pacea socială.După ce a bifat anul trecut acțiunea “jos icoanele”, anul acesta “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” se ocupă de acțiunea “jos rugăciunea Tatăl Nostru”. Scopul, probabil, este eliminarea sistematică a tuturor simbolurilor creștine din spațiul public.Nu le reproșez acțiunea (anticreștinii sunt liberi să fie anticreștini), le contest însă camuflajul, pentru că își maschează anticreștinismul într-o retorică de tip drepturile omului, ceea ce constituie o fraudă. Căci această asociație nu militează pentru libertatea de conștiință (ceea ce ține de drepturile fundamentale ale omului), ci de libertatea de conștiință împotriva creștinismului (ceea ce face din ea o sectă parareligioasă între multe altele).În vechime, centrul era fixat prin afirmația “Dumnezeu există”, iar opoziția extremistă prin constatarea “Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu» Stricatu-s-au oamenii și urîți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul (Psalmul 13,I). Afirmația “Dumnezeu există” era considerată neutră și normală, iar negarea ei, “Nu este Dumnezeu”, era considerată nu doar greșită, nu doar extremistă, ci nenaturală? adică rezultatul unui proces teoretic de falsificare și distorsionare a realității (noi am spune “de natură ideologică”).ASTĂZI, lucrurile s-au inversat. Poziția “Nu este Dumnezeu” s-a impus deja în societățile secularizate din Occident ca fiind, ea, neutră și, deci, normală ? ceea ce înseamnă că e singura poziție de la sine înțeleasă, care nu are nevoie de o explicație pentru a fi înțeleasă. A devenit un dat, cum înainte un dat fusese afirmația contrară. Perspectiva afirmației “Nu este Dumnezeu” a ajuns să definească azi normalitatea publică și în funcție de ea se stabilește atît conținutul toleranței, cît și limitele ei. Dimpotrivă, afirmația “Dumnezeu există” a ajuns să fie percepută ca partizană, potențial extremistă și rezultatul unei construcții teoretice ideologizate.La noi, toată strădania unor asociații precum “Solidaritatea pentru libertate de conștiință” este să prezinte intoleranța față de simbolurile creștin-ortodoxe ca fiind neutralitate. Or, cum poți să faci niște oameni normali să priceapă intoleranța ca fiind neutralitate? Într-un singur fel: redefinind poziția centrală. Adică deplasînd sistemul de referință în așa fel încît atitudinea de excludere a creștinismului să ajungă centrală în raport cu valorile spațiului public, iar intoleranța față de creștinism să poată apărea ca fiind o veritabilă neutralitate. Consecința imediată a aceste “deplasări de sistem de referință” va fi ca simpla prezență a simbolurilor creștine în spațiul public să apară ca fiind un abuz. În acest mod, apărătorii păstrării în spațiul public a simbolurilor care în mod normal, potrivit tradiției, se află deja acolo vor putea fi prezenați ca extremiști, fanatici, adversari ai egalității de tratament și dușmani au drepturilor omului. Adică o mistificare de proporții.Metoda de acțiune publică este deja verificată. Asociațiile de tipul “Solidarității pentru libertate de conștiință” vor șantaja instituțiile noastre oportuniste și corupte cu “drepturile omului” și cu “legislatia europeană”, folosind sofismul care deja a funcționat în Occident, în practica minorităților leniniste: dacă acceptați privilegiul pe care îl revendicăm ca drept al omului, facem pace; dacă nu îl acceptați, vă denunțăm Europei, cu argumentul că încălcați drepturile omului. Vor încerca, altfel spus, să redefinească neutralitatea ca decurgînd din ateism, iar extremismul din credință.Așa se face legitimarea publică a anticreștinismului: cu ajutorul acestui mecanism de punere a opiniei publice, prin manipularea insituțiilor, în fața faptului împlinit; și cu evitarea totală a dezbaterii publice, pe care, în bătălia substituirii creștinismului cu anticreștinismul, asociațiile anticreștine ar pierde-o cu siguranță. Ideea este să ne prefacem că suntem democrați pentru a ocoli cel mai bine democrația.Articol publicat în numărul 9 (36), din septembrie 2007, al revistei Idei în Dialog, preluat de AICI.
Nota noastra:
Articolul lui Patapievici, cum s-a precizat, a fost scris in 2007. Astazi, cand la initiativa aceluiasi “fanatic”, CCR a decis intr-un sens care, aparent, atenteaza la un drept fundamental reprezentat de “ora de religie”, HRP nu a mai reiterat nimic din pozitia sa. Desi s-a intamplat exact ceea ce descria cu precizie, pe atunci: institutii “oportuniste” si “corupte” santajate de activisti anticrestini si fortate, cel mai probabil, de “partenerii euro-atlantici”, au luat decizii prin care “pozitia centrala a fost redefinita total”. Acum nu mai trebuie sa depui cerere pentru ca religia sa nu fie materie de invatamant pentru copilul tau, ci trebuie sa se faca, probabil, invers: sa depui cerere ca sa aiba dreptul copilul tau la educatie religioasa. Pe plan simbolic, anticrestinismul, mai precis, anti-ortodoxia fortelor care lucreaza in acest sens, castiga teren, castiga institutii strategice si incepe sa defineasca excluderea BOR din politica, social, educatie, cultura, ca normalitate, iar prezenta ei in toate acestea drept “Ev Mediu”, “obscurantism”, “fundamentalism”.
- Parintele Mihai-Andrei Aldea: “AM INTRAT INTR-O EPOCA DE PERSECUTIE DESCHISA ANTI-ORTODOXA! Si mi se pare mai mult decat evident ca ESTE DOAR INCEPUTUL!”
- Lovitura grava data de CURTEA CONSTITUTIONALA predarii religiei in scoala: a decis ca PARINTII TREBUIE SA DEPUNA O CERERE SPECIALA PENTRU INSCRIEREA COPIIILOR LA ORA DE RELIGIE/ PATRIARHIA REACTIONEAZA: “O decizie discriminatorie si umilitoare, in contradictie cu propria jurisprudenta!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu