Profesori RELIGIE Calarasi: Evanghelia Zilei a Doua de Craciun – FUGA IN EGIPT A MAICII DOMNULUI, CU PRUNCUL IISUS. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici

vineri, 27 decembrie 2013

Evanghelia Zilei a Doua de Craciun – FUGA IN EGIPT A MAICII DOMNULUI, CU PRUNCUL IISUS. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici

Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2013/12/26/evanghelia-zilei-a-doua-de-craciun-fuga-in-egipt-a-maicii-domnului-cu-pruncul-iisus-predica-sfantului-nicolae-velimirovici/

Sfintii parinti: NAŞTEREA DOMNULUI IV – Evanghelia despre Lumina din Întunericul Egiptului

(la Liturghia Zilei a Doua de Crăciun)

Matei 2:13-23
După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.
De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?
Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem,

iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7). Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.
Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?
Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El. Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.

Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată. Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.
Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.

Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său. Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc.El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.
La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Egipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8). Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.
Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.
de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă

într-o fiară sălbatică.Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod şi să vedem

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.
Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere. Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător (Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).
Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat. Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela. Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.
Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3). Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer. Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm. Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate. Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi. Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15). Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului. De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.
După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).
Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

lrg-9371-icoane_nasterea_domnului_dscf1791_

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret. Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret. Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti. El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii. Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii - şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi. Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)