Legea Noului Testament. Fericirile

 

Legea Noului Testament. Fericirile

1. Existența Legii Noului Testament:

a) Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere (Galateni 4). La plinirea vremii, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, legea Vechiului Testament și-a încheiat rolul de pedagog către Hristos (Galateni 3);

b) Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii - fiind slabă prin trup - a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său (Romani 8). Acesta a dat legea cea nouă, legea evanghelică, legea duhului, legea harului, legea libertății, în opoziție cu legea păcatului și a morții (legea Vechiului Testament nu a făcut decât să arate gravitatea păcatului, dezvoltând în oameni la maximum conștiința păcătoșeniei lor), legea credinței și a iubirii, în opoziție cu legea faptelor (Deci, unde este pricina de laudă? A fost înlăturată. Prin care Lege? Prin Legea faptelor? Nu, ci prin Legea credinţei. Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii – Romani 3);

c) legea Vechiului Testament își încetează existența odată cu venirea lui Hristos, Care este sfârșitul Legii (Romani 10); nu Legii, care a făcut numai să prisosească păcatul (Romani 7), îi datorăm libertatea noastră, și nu după Lege trebuie să urmăm, ci numai după duhul lui Hristos; în Epistola către Evrei, Apostolul Pavel vorbește de asemenea despre înlăturarea și îmbătrânirea Legii, iar Sf. Apostol Ioan spune că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1); sinodul apostolic de la ierusalim hotărăște ca la intrarea în creștinism păgânilor să nu li se mai ceară să se supună jugului legii mozaice (Fapte 15);

d) încetarea Legii Vechiului Testament se referă îndeosebi la jugul legii ceremoniale și la neobligativitatea acesteia în Noul Testament, dar s-au menținut dispozițiile legii morale (Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc – Matei 5);

e) caracterul de lege al Evangheliei lui Iisus Hristos: deși Mântuitorul, ca și Apostolii, accentuează în numeroase rânduri că Evanghelia ne slobozește de sub robia legii, caracterul de lege al Evangheliei e arătat în cuvinte neîndoielnice;

Adesea legea Noului Testament e confundată cu întreaga iconomie a mântuirii, există însă în Noul Testament o lege separată, precisă, față de planul general al mântuirii prin Iisus Hristos:

1) Hristos e proorocit de Isaia ca legiuitor desăvârșit;

2) Hristos îndeamnă pe Apostoli să învețe neamurile să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28);

3) Hristos recunoaște și întărește în mod expres cerințele fundamentale ale Legii Vechiului Testament, și îndeosebi sfințenia și iubirea, precum și alte porunci ale Decalogului;

4) Sf. Apostol Iacov înfățișează creștinismul ca o lege, legea împărătească...legea libertăţii (Iacov 2);

5) Sf. Apostol Pavel cunoaște legea credinței, a vieții duhovnicești, legea lui Hristos; de asemenea, spune: Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea (Romani 3), Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi (Romani 2);

6) Țineți poruncile; Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13). Din caracterul legislativ al Evangheliei rezultă existența reală a Legii Noului Testament. Ea nu privește numai faptele externe ci vizează și interiorul omului, pentru că e o lege a duhului, cu caracter haric, o lege a sfințeniei, care urmărește îmbunătățirea morală. E adevărat că din punct de vedere formal învățătura evanghelică nu este expusă în forma unor legi morale sau porunci exprese, ci acestea se deduc ușor din diferite adevăruri morale generale, îndemnuri, sfaturi, exemple, care se găsesc în tot cuprinsul Noului Testament. Chintesența legii morale a Noului Testament o găsim în Predica de pe munte, și mai ales în cele nouă Fericiri.

2. Însușirile Legii Noului Testament:

a) interioritatea legii:

®       vizează în primul rând interiorul omului, nu rămâne la partea exterioară;

®       în Vechiul Testament se profețea: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie (Ieremia 31);

®       în Noul Testament, Sf. Apostol Pavel opune legii faptei ca act extern în Vechiul Testament, legea credinței, care privește interiorul omului;

®       Sf. Apostol Ioan spune: Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva (1 Ioan 2);

®       Sf. Apostol Iacov vorbește despre cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre (Iacov 1);

®       în Sfânta Tradiție, Sf. Irineu înfățișează adevărata lege ca fiind o locuire în noi a Duhului Sfânt;

b) desăvârșirea legii:

Ø  ea aduce o înnoire a omului, o restaurare a lui;

Ø  e o lege desăvârșită, pentru că ne face cunoscută voia lui Dumnezeu în toate cele ce privesc mântuirea;

Ø  ca lege a Duhului și a credinței spiritualizează viața creștinilor și o face vie;

Ø  ca lege a harului și a libertății aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe creștini de sub robia păcatului, spre adevărata libertate;

Ø  fiind desăvârșită, nu poate fi supusă niciunei schimbări, e valabilă până la sfârșitul veacurilor și asupra tuturor;

c) este o lege a iubirii:

®       toate poruncile ei tind spre iubire ca spre plinirea legii, iar creștinul nu poate împlini legea prin nicio altă forță decât prin iubire;

®       legea veche era destinată celor ce nu cunoșteau nicio lege, pentru a-i determina să-și recunoască păcatul și să se căiască, însă pentru cei în inima cărora prin Duhul Sfânt s-a revărsat iubirea, nu era nevoie de o lege pe care să o respecte de frica pedepsei, fiindcă ei trăiesc întru toate după lege, potrivit firii lor reînnoite prin har;

d) este o lege universală și necesară, nouă tuturor, pentru mântuire:

Ø  prin firea Sa omenească, Hristos ne-a cuprins pe toți;

Ø  legea Noului Testament cheamă la mântuire pe toți, indiferent de stare socială, rasă, neam, etc.;

Ø  obligativitatea ei pentru noi este absolută, fiindcă ea este o parte constitutivă a iconomiei mântuirii.

3. Obiecții cu privire la Legea Noului Testament:

a) împotriva caracterului desăvârșit al legii Noului Testament, Tertulian și montaniștii afirmau că prin Hristos numai învățătura dogmatică și-a atins desăvârșirea deplină, în timp ce învățătura morală nu și-a atins deplina ei desăvârșire, ea putând fi perfecționată cu timpul;

b) protestanții afirmă nu numai că legea Vechiului Testament nu mai are niciun rost, dar că prin venirea Mântuitorului s-a dat creștinilor o întreagă libertate, prin urmare Evanghelia ar exclude noțiunea de lege

Răspuns: texte biblice interpretate unilateral, ce vorbesc despre eliberarea de sub jugul legii vechi în general, nu de eliberarea de sub orice fel de lege; protestanții, confundând mântuirea subiectivă cu cea obiectivă și nesocotind rolul faptelor bune, ajung la o stare de așa zisă libertate morală care se apropie de libertinajul moral; ori, Sf. Apostol Petru avertizează: Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu – 1 Petru 2);

c) Luther susținea că Hristos n-a abrogat numai legea ceremonială și juridică a Vechiului Testament, ci a abrogat și Decalogul, deci și legea morală a Vechiului Testament;

d) alții susțin că legea și ascultarea sunt valabile numai pentru păcătoși și pentru cei aflați în curs de desăvârșire, în timp ce creștinul desăvârșit n-ar avea nevoie de legi și de porunci (Dar în concepția ortodoxă desăvârșirea e un proces continuu).

4. Fericirile și explicarea lor:

Cele 10 porunci aveau un caracter prohibitiv, oprind de la fapte rele;

„Fericirile” reprezintă un progres, arătând virtuțile necesare creștinilor; ele au un caracter pozitiv și constructiv, căci viața creștinului nu trebuie să se limiteze la străduința de a nu face răul, ci trebuie să constea și din străduința de a face binele. De aceea, „Fericirile” marchează superioritatea moralei creștine față de morala mozaică.

De remarcat că Mântuitorul nu le-a dat sub formă de porunci, ci în chip de „fericiri”, pentru a corespunde mai bine spiritului liber al moralei creștine. Date sub formă de sfaturi, ele sunt potrivite aspirației noastre după desăvârșire, reprezentând un urcuș al creștinului, cu mai multe trepte.

Fericirea I: “Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor!”
-sărăcie în fapte rele, în păcate;
-sărăcia acceptată de bună voie, pentru Hristos (sfat, nu poruncă) ;
-Sf. Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei: smerenia, golirea minții de cele vremelnice spre a fi umplută cu cele veșnice; a nu te crede niciodată desăvârșit și a te strădui să urci mereu pe scara desăvârșirii; a ști că nu poți nimic de la tine și că nu te poți mântui fără ajutorul lui Dumnezeu .

Fericirea II: “Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!”
-între prima şi a doua fericire e o strânsă legătură internă. A doua decurge cu necesitate din cea dintâi. Plânsul e o exteriorizare a mâhnirii şi durerii. Este expresia mâhnirii pentru păcatele săvârşite şi a conştiinţei pe care o are cineva de a nu se putea ridica din robia stricăciunii. Este plânsul fiului pierdut, al lui Zaheu vameşul şi al tâlharului răstignit la dreapta Mântuitorului;
-plânsul pentru păcatele altora, rugând pe Dumnezeu să le dea căință (așa cum și Iisus a plâns) ;
-întristarea și pocăința aduc mângâiere, iertare de păcate și scăpare de chinuri; mângâierea e făgăduită îndată, pentru ca plânsul să nu ducă la deznădejde ;
-există şi un plâns al deşertăciunii; plânsul celui rău când nu-si poate împlini voia lui păcătoasă. Făcând deosebire între cele două stări, Sf. Pavel zice: întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire..., iar întristarea lumii lucrează moartea (2 Corinteni 7).

Fericirea III: “Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!”
- blândeţea este cel dintâi rod al conştiinţei liniştite, neapăsate de păcat, al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Este starea de spirit de linişte sufletească, însoţită de înclinarea şi silinţa de a nu supăra pe nimeni şi de a nu se supăra de nimic (Învățătura de credință ortodoxă);
-cel blând nu se supără, nu cârtește, nu grăiește de rău, nu osândește, nu se mânie, nu se răzbună; culmea blândeții: iubirea față de cei ce ne pricinuiesc necazuri și supărări: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5)
-exemplu de blândeţe avem în Mântuitorul Hristos, Care a zis: învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11), Care a suferit pe cruce pentru noi și Care suportă îndelung păcatele noastre, așteptând să ne pocăim
-singura mânie îngăduită, inclusiv celui blând, este mânia îndreptată împotriva celui rău şi a păcatelor noastre
-blândețea izvorăște din iubire și stă în strânsă legătură cu răbdarea;
-blândețea a caracterizat pe Sfinții Apostoli, trimiși în lume ca niște oi în mijlocul lupilor; ea trebuie să caracterizeze pe orice creștin, căci Hristos numește adesea pe credincioși oi și miei;
-moștenirea celor blânzi este stăpânirea pământului, căci ei au o mare înrâurire asupra semenilor lor; poate fi înțeleasă și ca o proorocie pentru cei ce vor urma pe Hristos, care, prin blândețe, vor stăpâni sufletește lumea, convertind-o la credința în Hristos; pământul făgăduit poate fi înțeles și eshatologic, ca un pământ înnoit;

Fericirea IV: „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura !”
-cuvântul dreptate are, în primul rând, ca şi în Vechiul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (loan Gură de Aur, Chiril Alexandrinul), sensul de cucernicie şi virtute în general. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt cei ce doresc să împlinească virtutea sub multiplele ei înfăţişări. Această dorinţă este pentru cei buni tot atât de firească şi continuă ca şi foamea şi setea pentru trup;
-cuvântul dreptate are în rândul al doilea sensul de virtute socială, virtutea de a da fiecăruia ceea ce este al său, virtute mult neglijată pe pământ, pentru că de multe ori primează nedreptatea. În Vechiul Testament se vorbeşte adesea de nedreptăţi nepedepsite, şi de faptul că cei drepţi nu primesc încununarea virtuţii;
-dreptatea nu o putem obține pe pământ decât parțial, dar ne vom putea „sătura” pe deplin în viața veșnică.

Fericirea V: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui!”
-Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9) – milostenia este rodul imediat al iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, căci Hristos a zis: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25);
-cele șapte fapte ale milei trupești; cele șapte fapte ale milei sufletești; tot milă este când dai cuiva un sfat bun și la timp;
-faptele milosteniei nu trebuie să fie făcute din interes (milostenia într-ascuns – Matei 6), ci din iubire: de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (1 Corinteni 13);

Fericirea VI: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”
-inima este forul intern, adică sentimentele, gândurile și dorințele care stau la baza cuvintelor și faptelor noastre; Mântuitorul a subliniat mereu importanța „celor dinlăuntru ale inimii”, pentru că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15);
-cei curați cu inima sunt cei nevinovați, lipsiți de vicleșug, ca și pruncii: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18);
-Hristos aseamănă inima omului cu ochiul: precum ochiul sănătos şi curat poate vedea lucrurile (Matei 6), tot aşa şi cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.

Fericirea VII: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
-împărăția adusă de Hristos este o împărăție a păcii și a dreptății; scopul prim al venirii Mântuitorului în lume este împăcarea lumii cu Dumnezeu; El împlineşte această împăcare prin darul jertfei Sale pe cruce, care repune pe oameni în starea lor de fii ai lui Dumnezeu; despre această pace vorbește Hristos ucenicilor Săi: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (Ioan 14);
- pacea, deci, trebuie să fie semnul distinctiv al tuturor acelora care vor intra în împărăţia lui Dumnezeu;

– pacea într-o întreită formă: pacea cu Dumnezeu, pacea cu sine însuşi, prin restabilirea armoniei fireşti în fiinţa noastră lăuntrică şi în raportul dintre suflet şi trup și pacea cu aproapele, anume crearea şi menţinerea unei armonii sociale, prin mijloacele morale izvorâte din iubirea frăţească;
-făcătorii de pace se aseamănă mult cu Dumnezeu, Care nu este un Dumnezeu al vrajbei, ci un Dumnezeu al păcii (1 Corinteni 14).

Fericirea VIII: “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este împărăția lui Dumnezeu!”
-aici, mai mult decât în fericirea IV, dreptate înseamnă dreapta credință și viața neprihănită, sfințenie (un sens moral, soteriologic al dreptății): Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât... Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (Ioan 15);
-fericirea aceasta vizează mai ales pe martiri, care au pecetluit cu viața lor dreapta credință.

Fericirea IX: “Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!”
-Hristos fericește pe cei ce vor suferi pentru El, îndemnându-ne să nu ne temem de cei ce pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul (Matei 10), ci să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că Dumnezeu ne va răsplăti cu viața veșnică.

Raportul dintre cele nouă Fericiri:

Sfinții Părinți consideră Fericirile ca pe o scară a desăvârșirii cu mai multe trepte. Acestea se pot reduce la trei: prima treaptă combate tot ce e vinovat prin smerenie, întristare din cauza păcatelor și blândețe, a doua treaptă urmărește sfințirea noastră, prin milostenie și străduințele făcute pentru a ajunge la sfințire, a treia treaptă stă în unirea cu Dumnezeu prin curăția inimii, iubirea păcii și suportarea încercărilor.

Toate virtuțile cuprinse în cele nouă fericiri sunt strâns legate nu numai una de alta, ci și cu cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.