George Racoveanu

George Racoveanu

George Racoveanu – „Omenia şi frumuseţea cea dintâi”

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/01/george-racoveanu-%E2%80%9Eomenia-si-frumusetea-cea-dintai%E2%80%9D/


George Racoveanu este unul dintre marii teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”, împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub tăcere astăzi.
Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.

Cartea începe prin definirea omeniei – OMENIA ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI
Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sânt podoabele omeniei.

După aceasta urmează patru capitole.
Primul capitol – IUBIREA DE OASPEŢI – este o explicaţie a definiţiei de mai sus.
Dintre virtuţile omeniei Româneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI, ceea ce caracterizează ospitalitatea Românească este iubirea de străini. Setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului. În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: „Fraţilor, iubirea de streini să nu uitaţi: că prin aceasta unui, neştiind, sălăşluit-au îngeri.” (Evrei 13, 2)
Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. „Fii întotdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi” – spun legile omeniei. La omul de omenie, ţinerea cuvântului îmbracă haină religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt. „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.”
FACEREA DE BINE Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele.
MĂRINIMIA Omul de omenie are inimă mare „Când îţi care-n mână potrivnicul tău” spune el – „nu gândi la pedepsirea lui.”
SPIRITUL DREPTĂŢII Omul de omenie este încredinţat că „Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptate este.” „Nu oricine, nelucrând nedreptate, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte”
DISPOZIŢIA DE JERTFĂ Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul.
ÎNFRÂNAREA Desfrânarea fiind duşmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: „Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte.”
MODESTIA „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi nu o arăta a o fi săvârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”
ONOAREA este temelia încrederii între oameni.
UMILINŢA înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer”
CREDINŢA ÎN DUMNEZEU Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Omul de omenie este încredinţat că: „Spre pedepsirea noastră Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cuminţi.”
 

În IUBIREA DE STRĂINI – capitolul al II-lea – a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: „Fraţilor, iubirea de streini să nu uitaţi: că prin aceasta unui, neştiind, sălăşluit-au îngeri.” (Evrei 13, 2)
 

VIAŢA ÎN HRISTOS – capitolul al III-lea -, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre, care nesocoteşte drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie”.
 

OMENIE ŞI VIOLENŢĂ IV – Cu porunca de a nu sta împotriva celui rău (de la Matei 5, 39) am ajuns sâmburele temei noastre generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare.

RĂNILE PĂCATELOR ŞI FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI - V Cu toate că-i supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu celei negrăite.” Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia. OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII

OMENIE ŞI SFINŢENIE VI Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Matei V, 48)

Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.

Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.

„Omenia este rezultatul trăirii Româneşti a Adevărului Evangheliei”.

Gheorghe Racoveanu este unul dintre marii teologi români, pe nedrept dat uitării astăzi. Mircea Eliade spunea: „Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu”. A fondat în Bucureşti la începutul deceniului trei al secolului trecut revista teologică „Predania”, împreună cu Nae Ionescu al cărui discipol a fost. Faptul că a făcut parte din Mişcarea Legionară, constituie probabil motivul pentru care este trecut sub tăcere astăzi (din păcate constatăm iarăşi cum considerentele politico-ideologice primează asupra recunoaşterii valorilor).

Lucrarea de faţă este de fapt o comunicare făcută în şedinţa din 12 septembrie 1961 a Congresului Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române (Veneţia, 6-12 IX 1961) care, însoţită de o prefaţă a lui Mircea Eliade, a văzut lumina tiparului la Freising, Germania în 1964.

Cuvânt înainte

Paginile acestea de exegeză le-am ascultat pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din septembrie 1961, la Cŕ Foscari, unde aveau loc şedinţele Congresului Internaţional al Societăţii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fără greş, densă şi clară a lui G. Racoveanu, ştiam că o seamă de observaţii, precizări şi nuanţe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos şi totuşi concis, aproape laconic! Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu.

Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a creativităţii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaţiilor culte, livreşti. Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea şi semnificaţia lor. Dar asemenea creaţii culte sunt, la noi, de dată recentă. Noi de-abia am început să scriem bine româneşte. Până la Eminescu, majoritatea „intelectualilor” nu ştiau să scrie româneşte, deşi, probabil, vorbeau destul de bine; cel puţin la ei acasă, în satul sau în târgul lor, ştiau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să scrie limba vorbită, ţărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana şi franceza. Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că autorii români au reuşită să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puţin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură – înţelegând prin acest termen exclusiv creaţiile autentice – nu se poate judeca numai după producţii atât de recente.

Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura românească – şi nu numai ea – pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în orizontul culturii moderne suntem provinciali. Ca şi alte culturi din Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru”, din Occident. Cam tot ce s-a scris în româneşte de la Şcoala latinistă încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă de „originalitate”. Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitaţiei creaţiilor efectuate în câteva „centre” din Occident. Autorii ruşi au învăţat meşteşugul prozei literare de la englezi şi francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influenţat la rândul lor întreaga literatură europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc şi cu anumiţi prozatori, eseişti şi gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupaţia sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului naţional şi până în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul şi cu totul, cam vreo douăzeci de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziţie un instrument de expresie adevărat numai de pe la 1890…

Dacă în orizontul culturii europene am rămas „provinciali”, nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai înseamnă şi inconştienţa politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâţi în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor.

Dar o cultură nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creaţiile personale. Dimpotrivă, atenţia cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre creaţiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenţă, tradiţii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje sunt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sunt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric şi arhaic. Datorită acestor „limbaje”, culturile sunt „deschise” şi pot comunica între ele. Prin însăşi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale”, pentru că ele nu depind de un „centru cultural”, nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodează”, într-o generaţie-două, 90% dintre creaţiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor şi basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar şi „clipa” în care trăiesc sfinţii, contemplativii, poeţii, logodnicii.

Dintr-un asemenea „limbaj” face parte, alături de atâtea noţiuni, nostalgii şi moduri de a fi, şi conceptul românesc de „omenie”. Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. Nu voi ştirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti. Şi de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer şi profund, Occidentul, a cărui atenţia o jinduim atât.

Până acum am încercat să trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele şi sacrificiile noastre istorice (rezistenţa contra turcilor) şi prin producţiile culturii româneşti moderne. Trebuie să recunoaştem că, nenorocul urmărindu-ne şi de data aceasta, am eşuat în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeţii, literatura românească n-a interesat. În ceea ce priveşte misiunea pe care şi-au asumat-o Domnii români de a ţine piept iureşului otoman, în speranţa că occidentalii vor înţelege, până la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e şi mai mare. Ne-am fi aşteptat că, dacă n-am fost înţeleşi de şefii politici şi militari de acum câteva veacuri, vom fi înţeleşi măcar de istoricii de astăzi. Dar, din nefericire, conştiinţa istoriografică occidentală n-a reţinut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.

S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiţionale, de alte valori culturale decât cele care-i sunt familiare. S-ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură, occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, şi noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante…

MIRCEA ELIADE

- aprilie 1962

Omenia şi frumuseţea cea dintâi

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor când au încercat să traducă, convenabil, cuvântul. Fiindcă a traduce cuvântul omenie prin ospitalitate, prin onestitate, prin onorabilitate, prin cuviinţă, prin bunătate ori, pur şi simplu, prin umanitate, însemnează a-l traduce numai în parte. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia este un tot unitar, constând din numeroase componente esenţiale. Omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului. Iubire de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţie de jertfă, spiritul de dreptăţii, mărinimie, modestie, credinţă în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele omeniei.

I.

a. Dintre virtuţile omeniei româneşti, cel mai des numită este IUBIREA DE OASPEŢI. Este adevărat că „a omeni” pe cineva însemnează a-l primi cu inimă deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Cu aceasta însă nu s-a spus prea mult despre omenie. Iubirea de oaspeţi nu este o virtute exclusiv românească: toate popoarele pământului se dovedesc, mai mult sau mai puţin, ospitaliere. Ceea ce caracterizează ospitalitatea românească este iubirea de străini. În casa românului, străinul, nu ai casei, primeşte ce e mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – dar dumnezeesc. Străinul călător, care vine la tine flămând şi ostenit, trebuie primit cu dragoste de părinte: Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte. Sau: Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta ’nainte de a-l îndestula. Pentru român este străin nu numai omul de alt neam, ci şi omul necunoscut lui. Străin poate fi italianul, germanul, bulgarul, ca şi „frătutele” din Banat (pluralul: frătuţi) ori „ungureanul” (român din Transilvania).

Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de dragoste a românului faţă de omul necunoscut nu se pot identifica urmele unei explicabile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucuria care inunda sufletul gazdei când vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns: setea omului lui Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina bucuriei, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului.

b. Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi – spun legile omeniei. Din ele s-a inspirat cântecul poporan: Furnica, de e furnică; lighioana micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ, şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi de cuvânt c-am fost lăsaţi! La omul de omenie, ţinerea de cuvânt îmbracă haină religioasă: Pe unde iese vorba, şi sufletul! De aceea pune el mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: Vorba când a ieşit din gură, n-o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul. În consecinţă, sfatul: ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă. Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu chiar de la Creaţiune: Dumnezeu a dat omului două urechi şi numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună. Pentru vorbire există, de altfel, numai o justificare: Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea.

c. FACEREA DE BINE. Binele făcut de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. Facerea de bine numai atunci îşi merită numele când nu e cu socoteală ascunsă; când nu e făcută cu scop de câştig. Poporul spune: Fă binele şi dă-l pe apă. Nu-ţi poţi face griji cu soarta lui: undeva va trage el la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită că l-a făcut: Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita, în veac. Mila nu cunoaşte deosebire între buni şi răi: Milostiv cu cel rău de eşti, omenia cinsteşti.

d. MĂRINIMIA. Cel care nu e în stare să uite răul pe care i l-a făcut altul şi abia aşteaptă să-şi vadă adversarul la greu, ca să-i răsplătească răul cu rău, e un om mic, om pământesc. Un astfel de om nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Omul de omenie are inimă mare: Când îţi cade-n mână potrivnicul tău – spune el – nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea lui şi la îndreptarea lui. Şi iarăşi: Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate. Inima omului de omenie e logodită cu iertarea: Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână, spune omenia. Capacitatea de a ierta îl înnobilează pe om: Cel puternic, când iartă, atunci puternic s-arată.

e. SPIRTUL DREPTĂŢII. Omul de omenie este încredinţat că: Slujitor al dreptăţii de vei rămânea, nici înaintea lui Dumnezeu frică vei avea; că Dumnezeu dreptatea este. Om drept, cu adevărat, nu este întotdeauna cel care nu lucrează nedreptatea; că unii n-au fost în situaţia de a face nedreptate: Nu oricine, nelucrând nedreptatea, e drept; ci acela care poate face nedreptatea, dar n-o face, acela drept se socoteşte. Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege” (Pascal). Dreptatea legală poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar: nu legalitate, ci „dreptatea nedreaptă”. Criteriul? Iată-l: Ţine-te de legea care te sfătuieşte spre calea omeniei.

f. DISPOZIŢIA DE JERTFĂ. Nu e vorba numai de jertfă de timp, de muncă, de bani; ci chiar de gătirea de a-ţi pune capul pentru altul: Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău – spune omenia – nu-l uita nicicând; că el pentru tine capul şi-a pus.

g. ÎNFRÂNAREA. Desfrânarea fiind duşmanul de moarte al omeniei, înfrânarea nu poate lipsi din panoplia virtuţilor acesteia. Experienţa poporului ştie că: Frâul când slăbeşte, în prăpastie te trânteşte. Ca să poate fi de folos, însă, înfrânarea trebuie practicată de timpuriu, fiindcă: Înfrânarea la bătrâneţe, nici o laudă; că nu omul se înfrânează, ci neputinţa lui îl arată a fi înfrânat. Despre pofta de mâncare aţâţată de băutură: Omul de va bea, ca porcul va mânca. Despre înfrânarea pasiunilor: Acela e stăpân mare, care-şi stăpâneşte patimile sale rele.

h. MODESTIA. Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi – spune înţelepciunea poporului – nu arăta a o fo săvârşit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine. Despre îmbrăcămintea menită să te arate om de seamă: Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina.

i. ONOAREA. Onoarea este temelia încrederii între oameni. Omul de omenie nu-şi pătează onoarea, chiar dacă în joc e viaţa lui: Luptă şi nu fi niciodată mişel; e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr-o mişelie. Duşmanul onoarei este ruşinea: Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de ruşine.

j. SMERENIA. Smerenia înfrânează, însă nu stă-n calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu în el, omul vrea să evite exagerate exigenţe de onoare. Smerenia cu orgoliul nu pot locui împreună: Cel smerit cu cel mândru nu se pot vedea unul pe altul; că unul se uită la pământ, altul la cer – spune poporul.

Despre orgoliul de a fi de neam mare: Nu cel de neam mare e de cinstire vrednic, ci cel ce se dovedeşte a fi vrednic de neam mare, acela e de cinstire vrednic.

k. CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Dumnezeu. Om de omenie fără credinţă-n Dumnezeu nu s-a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie că: Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Dar aceasta nu după socoteala noastră, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu: Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească. Omul de omenie e încredinţat că: Spre pedepsirea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi. Pentru aceea se cuvine să: Mulţumim lui Dumnezeu şi de bine şi de rău. Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea darurilor de sus, omul trebuie să activeze, spre a fi vrednic de dar: Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă.

Şi, ca să încheiem cu câteva zicale chiar despre omenie: Omul lipsit de omenie, pe oricine întâlneşte, prihăneşte. Locul omeniei în domeniul harurilor: Îmbrăţişarea, semn al dragostei; dragostea, semn al milei; mila, semn al omeniei; iară omenia, dovedirea credinţei.

II

Omenia îşi are rădăcinile în învăţătura Evangheliei; de aici îşi trage seva. În iubirea de străini a omului de omenie se oglindeşte îndemnul Apostolului: Fraţilor! Nu uitaţi, iubirea de străini, prin care unii, fără să ştie, au ospătat îngeri. (Evrei, XIII, 2) Împotriva călcării cuvântului dat: Fraţilor! În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă îndemn: fiţi una în ce spuneţi! (I Corint., I, 10) Sau: Pentru aceea: lepădaţi minciuna şi fiecare din voi să grăiască adevărul către aproapele său. (Efes. IV, 25) Despre celelalte virtuţi: Drept aceea, fraţilor: câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte demne de iubit, câte de bun auz, orice virtute, orice este vrednic de laudă, la acestea să vă fie gândul. (Filip. IV, 8) În sfârşit, îndemnul: Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. (Colos. III, 2)

III

Omenia însă nu se acoperă, fără rest, cu viaţa lui Hristos. Omul de omenie nu se identifică cu omul nou al Evangheliei. Omul care poate spune despre sine: Pentru mine viaţă este Hristos, şi moartea un câştig (Filipeni, I, 21): omul care într-adevăr „s-a îmbrăcat în Hristos” se mişcă pe alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninţarea, nici lovirea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde tiranului: Mă ameninţi cu exilul… dar care e patria mea? Eu mă simt tot aşa de bine oriunde pe acest pământ, care nu e al meu, după cum nici al tău; de confiscat, nu-mi poţi confisca altceva afară de cele câteva cărţi pe care le posed; cât despre moarte, ea nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul şi Mântuitorul meu, după care suspin, – omul acesta a biruit toate dificultăţile. Omul care a izbutit să se supună poruncii de a nu sta împotrivă celui rău (non resistere malo) pluteşte pe late înălţimi. Împotriva violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă fără numai cea dată de Hristos: De am grăit rău, arată că e rău; iară de am grăit bine, de ce mă loveşti? (Ioan, XVIII, 23)

Viaţa în Hristos, viaţă care depăşeşte proporţiile naturii noastre; care nesocoteşte drepturile şi înfruntă energiile ei şi care nu e reclamată de nevoile ei, a cunoscut-o omenirea de-atâtea ori de-a lungul veacurilor. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie”. Toate sunt însă cazuri individuale. Popoare întregi n-au atins niciodată această culme.

IV

OMENIE ŞI VIOLENŢĂ. Cu porunca de a nu sta împotrivă celui rău (Matei, V. 39) am ajuns la sâmburele temei noastre generale: omenie şi violenţă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară; iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare. Te sileşte un nebun să-l întovărăşeşti o milă de cale? Mergi cu el două, chiar dacă n-ai timp pentru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua haina ta? Lasă-i lui şi mantaua. Te loveşte careva peste obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng. (Matei, V, 39-41)

Un singur fapt relatat de Evanghelie ar putea să pară celui neprevenit că dezice nu numai porunca limpede a non-violenţei, ci întreg spiritul învăţăturii evanghelice: biciuirea de la Templu. „Şi Iisus intră în Templul lui Dumnezeu şi alungă pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, şi răsturnă mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le zise lor: Scris este: „Casa mea casă de rugăciune se va chema; iară voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Mat. XXXI, 12-13) Pe acest fapt petrecut la Templu îşi construiesc unii creştini justificarea violenţei fizice. Toţi aceştia trec cu vederea un fapt esenţial, anume că cel care a biciuit pângăritorii Templului era Dumnezeu: Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… de o fiinţă cu Tatăl… prin El toate s-au făcut. Uită aşadar că între El şi noi, oamenii, e deosebire. Uită că înainte de a fi pedepsit pe păcătoşii de la Templu „toate le zidise”, iară după fapta de la Templu, El, stăpânul materiei, înviase din mormânt cu trupul, fără să strice sigiliile mormântului.[1]

Bogate sunt interpretările poruncii non-violenţei. Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne, limpede, adevărul că împlinirea acestor porunci este privilegiul câtorva aleşi; privilegiul acelora despre care imnele bisericii creştine a Răsăritului spun că „patria şi rudenia au lăsat”; privilegiul celor care s-au liberat din cătuşele onoarei şi a tot ce este pământesc în noi.

*

Două sunt posibilităţile de a te desprinde din legăturile patriei şi rudeniei: supranaturalizarea (prin câştigarea harului) sau denaturalizarea (prin agonisirea blestemului). Prima e sfinţenia. Ea cinsteşte neamul omenesc. A doua – denaturalizarea – este degradarea chipului de om. Făpturile care ţin de această categorie se simt bine oriunde cerinţele lor trupeşti le sunt satisfăcute. Pentru aceasta sunt gata, oricând, să lepede: credinţă, onoare, omenie. Pe aceste vieţuitoare poporul român le-a numit „pălămidă ţigănească”.[2]

Omul de omenie nu s-a eliberat de sub legile onoarei omeneşti. Când el spune că nu se teme de altceva, fără numai de ruşine, este aici vorba nu numai de fapta de ruşine pe care ar săvârşi-o el însuşi; ci şi de ruşinarea lui venită prin altul. Căci omul de omenie nu se lasă pălmuit. Iubirea de patrie nu s-a stins în pieptul lui. Iubirea de patrie – spune el – patimă cinstită. Şi iarăşi: Cine pentru patria lui grăieşte, oricât ar grăi, puţin se socoteşte. Nici de rudenia de sânge şi de cea spirituală nu s-a putut lepăda. Că deşi el ştie că: Noi oamenii toţi o rudenie suntem, că toţi dintr-un neam ne tragem, nu poate să nu recunoască faptul firesc că: Mai aproape e cămaşa decât haina…

V

„RĂNILE PĂCATELOR” ŞI „FRUMUSEŢEA CEA DINTÂI”. Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă ar indica-o cunoscutul vers al lui Terntius: homo sum: humani nihil a me alienum puto, iară cea mai joasă ar arăta-o spusa: gură de om, gură de câne: cere pâne. Omenia nu e logodită cu acel homo humanissimus[3] al lui Cicero. Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate pe care Pascal o subscrie omului: Toată demnitatea omului constă în gândire. (Pensées) Căci toate aceste înălţări pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date. Omenia însă trădează setea după altă condiţie umană. Cu toate că supus locului şi timpului, omul de omenie însetează după o stare de splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care fusese el împodobit. Conştient de faptul că poartă „ranele păcatelor”, el ştie că este, totuşi, „chipul slavei lui Dumnezeu, cea negrăită.”[4]

Setea după această „frumuseţe” iniţială îl mână pe om pe anumite căi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate de învăţătura evanghelică. Adevărul Evangheliei este însă absolut. Trăirea lui de către oameni fiind fapt istoric, poartă urmele condiţionării. Sămânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi-au lăsat, totdeauna, urmele lor în trăirea adevărului evanghelic absolut. Întâmpinarea sufletului omenesc cu învăţătura evanghelică – aşa cum o predă Biserica – a născut omenia.

OMENIA ESTE REZULTATUL TRĂIRII ROMÂNEŞTI A ADEVĂRULUI EVANGHELIEI.

VI

OMENIE ŞI SFINŢENIE. Omenia nu este sfinţenie. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă învăţătura lui Hristos: Fiţi desăvârşit precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este! (Mat. V, 48)

Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, că niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adecă în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până la anul 1855 – după obţinerea autocefaliei – Românii n-au îndrăznit să facă un astfel de pas.

Lipsa canonizărilor nu însemnează lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. (Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski – marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, Gheorghe cu numele, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi pe braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei, ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi săvârşindu-se sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, s-au aruncat vrăbiile în mormânt, tăvălindu-se de durere. Şi nu putea arunca pământul în groapă din pricina vrăbiilor surori.) Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa lor pământul românesc, – pământ care a cunoscut adevărul creştin înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost încreştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor.

Apocalipsa sfântului Ioan ne înfăţişează defilarea neamurilor pământului în cerească cetate luminată de slava lui Dumnezeu: Şi se va duce în ea slava şi cinstirea neamurilor. (XXI, 26) prin „gloria şi cinstea” neamurilor se înţelege aici specificul şi unicul popoarelor.

Fi-va, acum, neamul nostru românesc ruşinat, înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?

La această întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptăţit a da un răspuns.

 

---

[1] „Păstrând peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt… N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit.” (Cântările Penticostarului)

[2] Buruiană uscată şi de forma ariciului închis. Când vântul suflă tare, ea se lasă purtată de vânt pe faţa pământului. Află undeva puţină apă, prinde rădăcină; bate iarăşi vântul cu putere, se desprinde din loc şi-şi continuă rostogolirea.

[3] „homme très humain parce qu’homme très cultivé“, N.I. Herescu, L’Humanisme latin comme forme de liberté, în ACTA PHILOLOGICA (Societas Academica Dacoromana), tomus II, Romae, 1959, p. 13

[4] Evhologhion, Binecuvântările Înmormântării

         George Racoveanu, un fidel continuator al lui Nae Ionescu

Sursa: http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/george-racoveanu-un-fidel-continuator-al-lui-nae-ionescu

Gustul pentru o erudiţie aproape metalică, înclinaţia spre chestiuni dogmatice privite din perspectiva Sfintei Tradiţii, trăirea credinţei în duhul Bisericii, solidele cunoştinţe filosofice, care l-au ajutat să lămurească aspecte ale învăţăturii ortodoxe, l-au făcut pe Racoveanu cel mai "bizantin" în spirit dintre teologii români contemporani. Racoveanu este, poate, cel mai fidel continuator al lui Nae Ionescu pe linie teologică.

George (Gheorghe) Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900 în comuna Crăguieşti, judeţul Mehedinţi. Părinţii săi, oameni credincioşi, l-au dat la vestitul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu gândul ca feciorul lor să devină preot. După absolvirea seminarului, tânărul Racoveanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. În paralel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie. Aici s-a produs marea întâlnire cu profesorul Nae Ionescu.

"Predania"

Împreună cu maestrul său, Racoveanu a pus bazele "Predaniei", o revistă de "critică teologică", prin care a polemizat cu cei care, în viziunea sa, trădau învăţătura autentică a Bisericii Ortodoxe. Mai mult ca oriunde, în paginile acestei reviste s-a văzut nervul său polemic, pe care i l-a surprins foarte bine Mircea Eliade. Acesta spune: "Anumite texte polemice ale lui George Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia literaturii polemice româneşti". Pentru cineva cu gustul tratatelor teologice ample, textele lui Racoveanu din "Predania" ar putea dezamăgi, deoarece ele sunt cel mai adesea note, consideraţii pe marginea unei cărţi, unui eveniment etc. Cine citeşte cu atenţie va observa însă uluitoarea risipă de erudiţie a unui cunoscător profund al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al limbilor clasice, dar şi al limbii române vechi, "limba vechilor cazanii", din care Racoveanu scoate înţelesuri teologice nebănuite. Cu pregătirea sa, George Racoveanu putea să scrie o "dogmatică" de cea mai mare valoare. Pentru Racoveanu, a face "teologie" nu înseamnă a scrie tratate prin care să se "interpreteze" dogmele, să se "revizuiască" liturghia sau să se scoată sau să se adauge canoane, ci a mărturisi fără "strâmbătate" învăţătura Bisericii şi a o trăi în acelaşi timp în mod deplin.

În duhul învăţăturii Bisericii

Din acest motiv, temele abordate de Racoveanu în câmpul teologiei sunt de o remarcabilă consecvenţă: chestiunea Sfintei Tradiţii, "bibliolatrie" vs "teologhisire", spiritualitatea monahală, problema "ecumenismului" sau cea a autorităţii în Biserică, ele revenind în chip recurent în textele scrise de-a lungul timpului. Nu este vorba însă de o repetiţie searbădă, făcută de un om care nu mai are ce spune, ci de repetarea în contexte noi a unor adevăruri veşnice, care trebuie mereu reamintite celor care le uită şi rătăcesc calea. De fapt, în loc să scrie, Racoveanu a preferat să "trăiască" în duhul învăţăturii Bisericii. Şi-a dorit mult să intre în monahism, chiar

s-a retras o perioadă la mănăstirea Izbuc, unde şi-a făcut ucenicia spirituală sub ascultarea stareţului Atanasie Popescu. Vremurile l-au împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit gândul, rămânând toată viaţa un teolog "laic" (de altfel nu s-a căsătorit niciodată). Mai mult, în locul producţiilor "originale", George Racoveanu a preferat să strângă mărturii despre un "Pateric românesc" sau să reediteze texte uitate ale spiritualităţii ortodoxe, lucru făcut cu umilinţa vechilor monahi care lucrau anonimi, întru slava Bisericii.

Seducţia istoriei

Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. Nu se cunoaşte precis dacă el a devenit sau nu legionar, este însă sigur că a fost un simpatizant al mişcării şi al lui Codreanu, considerând că Legiunea poate produce necesara "revoluţie" pe care majoritatea tinerei generaţii interbelice o aştepta în viaţa societăţii româneşti. Ideea unei "Mişcări Legionare" aducătoare a spiritului Evangheliei în viaţa naţiunii române şi atenuarea dimensiunii politice a acesteia au fost de altfel şi miza cunoscutei conferinţe din 15 martie 1943 (cu ocazia comemorării morţii lui Nae Ionescu) în faţa legionarilor din lagărul Buchenwald.

Cu toate acestea, prin această conferinţă Racoveanu trădează tocmai ceea ce a afirmat de atâtea ori în "Predania". Discutând despre luptele împotriva ereziilor, Racoveanu a surprins faptul că au fost momente în istorie când o mână de preoţi şi credincioşi au trebuit să apere dreapta credinţă înaintea restului Bisericii cuprinse de apostazie. Constatare corectă, dar care trebuia completată cu faptul că în mod normal aceste dispute se rezolvau în interiorul Bisericii, orice amestec al unei forţe din afară conducând doar la noi frământări.

George Racoveanu s-a lăsat sedus la un moment dat de ideea unora dintre legionari că biserica oficială şi-a trădat misiunea ei duhovnicească, iar Mişcarea Legionară este chemată să renască viaţa spirituală, pretenţie care nu poate conduce decât la dezvoltarea unui spirit sectar. Pornindu-se de la această idee, în perioada guvernării legionare, una din priorităţile noului guvern a fost "reforma" Bisericii prin intervenţia statului. Amestecul politicului cu chestiunile religioase a generat mari frământări, unii lideri legionari încercând de fapt să lovească în ierarhia Bisericii care refuzase să acorde gir necondiţionat unei mişcări cu o pronunţată componentă politică şi care nu reprezenta decât o parte a societăţii româneşti.

Căutări pe drumul exilului

În toată perioada guvernării naţional legionare, George Racoveanu a fost "consilier tehnic onorific" la Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, fiind delegat cu conducerea "Direcţiei Cultelor". Cu toate că a crezut şi el în misiunea salvatoare a Legiunii faţă de Biserică, Racoveanu s-a delimitat clar de cei care doreau răzbunare. Reforma Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedea Racoveanu, însemna sfârşitul amestecului politicului în viaţa Bisericii şi sprijinirea ei pentru a deveni o prezenţă cu adevărat activă şi autonomă în viaţa societăţii româneşti, fapt pe care regimurile politice succesive din România îl sabotaseră.

Prăbuşirea răsunătoare a guvernării legionare a oprit toate aceste dezbateri şi frământări. Deşi a fost împotriva violenţei şi s-a dovedit o voce a echilibrului, George Racoveanu a trebuit să părăsească România în 1941, stabilindu-se după război în Germania Federală. A devenit un fruntaş al exilului, prin condei şi printr-o susţinută activitate organizatorică. Astfel, a fost director a două reviste, "Îndreptar" şi "Cuvântul în exil", membru, secretar sau preşedinte în următoarele organizaţii ale exilului românesc: "Societatea Academică Română (Roma), Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germania, Asociaţia Românilor din Germania de Sud, Asociaţia Creştin Socială Română din Republica Federală Germania, Institutul de cercetări şi Biblioteca românească din Freiburg.

Sinoadele ecumenice şi unirea Bisericilor

Pe tot parcursul exilului, preocupările teologice au rămas în centrul atenţiei sale. A fost un militant activ pentru crearea episcopiei ortodoxe române din Europa Occidentală sub oblăduirea episcopului Teofil Ionescu, aflat la rându-i sub ascultarea mitropolitului Visarion Puiu, singurul ierarh canonic al exilului românesc. Colaborarea la reviste cu români greco-catolici, precum monseniorul Octavian Bârlea, i-au pus în repetate rânduri problema teologică a relaţiei ortodocşilor cu greco-catolicii, şi în general a raporturilor Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică. Acest interes a fost stimulat şi de dezvoltarea pe plan mondial a curentului ecumenic. Subliniind diferenţele dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.

În Biserică e mântuirea

După o activitate intensă şi bogată, George Racoveanu a trecut la cele veşnice la 1 mai 1967 fiind înmormântat la Freising, în prezenţa a numeroase personalităţi româneşti din exil. Ocultat timp îndelungat pentru simpatiile sale legionare, Racoveanu a fost redescoperit în România postdecembristă prin contribuţiile sale pe teren teologic, de mare actualitate. Însă marea lui greşeală, care trebuie subliniată, a fost aceea că la un moment dat a crezut că "înnoirea" Bisericii se poate şi din afara ei, însă nici o organizaţie, oricât de "creştină" nu se poate substitui acesteia. De altfel, mulţi dintre simpatizanţii legionari au avut următoarea dilemă: ori legiunea este expresie a credinţei ortodoxe şi atunci, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să se topească fără rest în cadrele Bisericii, ori este o mişcare cu caracter naţional-politic şi atunci este diferită de Biserică, neavând nici un drept să-i stabilească acesteia calea. Răspunsul este unul singur, iar Racoveanu l-a spus în cele din urmă categoric: numai în Biserică este mântuirea.

Vezi si la urmatoarele adrese alte informatii folositoare:

• http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Racoveanu
• ^ http://foaienationala.ro/gheorghe-racoveanu.html
• ^ http://www.clipa.com/index772.html
• ^ http://pages.infinit.net/romanblt/archive/no0704.htm
• ^ Cine a fost adevăratul doctor Paulescu, 3 martie 2011, Ziarul de Duminică, accesat la 30 iunie 2013

10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt - Ganduri din Jurnalul fericirii

10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt
                        Sursa: http://webcultura.ro/10-sfaturi-de-viata-de-la-nicolae-steinhardt/

1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii"

Sursa: http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Nicolae+Steinhardt&d=Jurnalul+fericirii

• După ce L-ai cunoscut pe Hristos, îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

• Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

• Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară.

• Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în intregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă. Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirlile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi stă la îndemână.

• Confirmarea adevărurilor veşnice este oricand binevenită, este în totdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.

• Creştinul este liber, aşadar fericit.

• Adevărul ne face liberi.

• Singura şansă a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt.

• Ce înseamnă credinţa? Încrederea în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

• Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor.

• Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.

• Am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

• Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

• În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea - generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

• Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.

• Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare obţine ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine prin neprecupeţit sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi; şi rataţii pe plan social sau duhovnicesc sunt cei care s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj, sau nu le-a fost destul de scump.

• Nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.

• Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.

• Creştinul este cel ce nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.

• Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.

• Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

• Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, sau ca nunta fără lăutari.

• Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru.

• Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decât într-o societate morală.

• Să nu judecăm pe alţii, dar, când arde casa vecinului, nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc, ci chem pompierii, alerg la cişmea. Altfel, se cheamă că sunt fudul şi nu-mi iubesc aproapele.

• Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului.

• Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: că toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare, dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine, oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

• Trebuie să avem mintea aspră şi inima blândă.

• Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul.

• De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

• Credinţa e suprema armă secretă, care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi pulverizează hazardul.

• Tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui pe care o doare pe respectiva tiranie.

• Aflarea adevărului însingurează.

• Pare-se că există două teorii cu totul potrivnice despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, iar alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea. Cei, care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, înafara rasei oamenilor, care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.

• Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc. E şi foarte deştept.

• Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.

• Credinţa ne dă bucurie, pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.

• Drepturi fără datorii, e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.

• Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.

• Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.

• Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.

• Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

• Vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea.

• Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

• Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.

• Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.

• Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt.

• Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi.

• Creştinismul este o şcoală a fericirii.

• Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Sfantul Nicolae, obiceiuri de Sfantul Nicolae

Sfantul Nicolae,

Obiceiuri de Sfantul Nicolae

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-nicolae-obiceiuri-sfantul-nicolae-98062.html

Sfantul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, este sarbatorit pe 6 decembrie. A trait la sfarsitul secolului al III-lea, inceputul secolului al IV-lea. S-a nascut in localitatea Patara, in provincia Lichia, din partea asiatica a Turciei de astazi. Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios".

Nascut intr-o familie bogata, renunta la toata averea dupa moartea parintilor sai. Este ales sa conduca eparhia din Mira Lichiei. Primeste aceasta demnitate dupa ce Hristos i s-a aratat in vis, daruindu-i Evanghelia. A pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

    Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.
    Mentionam ca in colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Batranii nostri spuneau ca Sfantul Nicolae are printre darurile sale si o joarda. Iar daca era pusa in apa si inflorea pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.

   Nu se cunoaste anul in care Sfantul Nicolae a trecut la cele vesnice. Se crede ca a murit in perioada anilor 340-350, pe 6 decembrie.

               Moastele Sfantului Nicolae
 
    Moastele Sfantului Nicolae sunt prezente la Catedrala din Bari, in Italia, intr-o cripta din care izvoraste un lichid incolor, numit Mana sau Santa Mana. Potrivit traditiei, episcopul acestei eparhi amesteca acest lichid cu apa, il binecuvinteaza si-l imparte credinciosilor.     La biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti se afla o parte din mana Sfantului Nicolae.

            Sfantul Nicolae - adevaratul Mos Craciun

    Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos - Sfantul Nicolae.

   Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae este cel care a salvat trei fete de la prostitutie cu ajutorul unor pungi cu bani aruncate noaptea, pe fereastra casei in care ele locuiau. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae (5 decembrie), cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.
                          Sfantul Nicoale in credinta populara

    Sfantul Nicolae se numeste in credinta populara San-Nicoara. El pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura. Cu privire la acest rost insemnat, iata ce scrie George Cosbuc:
    "Soarele e pus de Dumnezeu sa lumineze pamantul, dar el, ingrozit de rautatile cate le vede pe pamant si satul de acelas drum vesnic, intr-una vrea sa fuga si sa scape de vederea pamantului. Asa cum umbla el de-a curmezisul peste pamant, de la rasarit spre sfintit, tot isi schimba drumul si fuge cu rasarirea, cand spre miaza-zi, cand spre miaza-noapte, ca, doara-doara va putea ajunge odata sa faca sfarsit pamantului si el sa stea sa se odihneasca pe cer si sa nu mai aiba de incunjurat pamantul. Iar sfarsitul pamantului va fi atunci cand soarele va ajunge sa rasara de la sfintit si sa sfinteasca la rasarit, adica tocmai intors de cum e astazi.    Dar Dumnezeu nu voeste lucrul acesta si de aceea a pus strajer la miaza-noapte pe San-Nicoara si la miaza-zi pe San-Toader, ca sa tie calea soarelui si sa-l abata din cale.

    Si cica primavara ajunge soarele in fuga lui pe la San-Toader si atunci ia cu el noua babe rele si aduce ploi si ninsori si prapadenii de vreme rea, ca doara-doara va scapa nevazut de San-Toader pe o vreme ca aceea. Si mai-mai sa-l scape San-Toader, caci soarele apuca sa fuga inainte ; dar atunci San-Toader, cu noua cai are sa se iea dupa soare si-l fugareste, il alearga sa-l prinda. Si fuge dupa soare treisprezece saptamani, si abia il ajunge colo departe-departe spre miaza-zi. Si cum il ajunge, il si intoarce dela miaza-zi spre rasarit.     Si se intoarce soarele si merge,merge spre rasarit, dar cand ajunge la locul lui cel oranduit de Dumnezeu, nu se astampara ci fuge inainte spre miaza-noapte, ca doara va putea fugi pe de cealalta parte. Si atunci ii iese in cale San-Nicoara si-l prinde, si-l trimite indarat. Si soarele iaras face ce a facut, si tot asa o pate intr-una cu San-Toader si cu San-Nicoara.
    Dar odata si odata tot o sa scape el de pazitorii lui ; daca nu de San-Toader, dar de San-Nicoara tot o sa scape, ca San-Toader e tanar si are cai, dar San-Nicoara n-are cai si e batran".
    De Sfantul Nicolae peste 800 000 de romani isi sarbatoresc ziua numelui. Peste 800.000 de romani isi sarbatoresc onomastica de Sfantul Nicolae. Din totalul persoanelor care poarta aceste nume, aproape 538.500 sunt barbati (Nicolae, Niculai, Nicusor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoara), iar aproximativ 280.000 sunt femei (Nicoleta, Niculina, Neculita, Nicolina, Nicola)". Dintre aceste prenume, cel mai raspandit este Nicolae/ Nicolaie, apartinand unui numar de 353.415 barbati, urmat de Nicoleta, prenumele a 191.030 de femei.

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Nicolae!

                                                                                                        Adrian Cocosila

Palma Sfantului Nicolae

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-nicolae/palma-sfantului-nicolae-127566.html

 Manastirea Panagia Sumela din Trabzon, Turcia, pastreaza in cadrul programului sau iconografic o fresca originala ce infatiseaza Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Ineditul acestei reprezentari (deoarece scena exista de altfel in multe alte locasuri de cult) consta in faptul ca in aceasta Sfantul Ierarh Nicolae este reprezentat palmuindu-l pe ereticul Arie.

Detalii cu privire la acest gest aflam din viata sfantului. Sfantul Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III-lea. Participa in calitate de episcop la primul Sinod Ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia arianismului, care tagaduia divinitatea lui Iisus. Sfantul Nicolae este recunoscut la acest sinod drept un mare aparator al Adevarului si a dreptei credinte. Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. Gestul sfantului impotriva lui Arie a produs tulburare, deoarece Sfantului Nicolae i-au fost retinute insemnele arhieriei: Sfanta Evanghelie si omoforul.

   In timp ce Sfantul se afla inchins intr-o celula Mantuitorul si Maica Domnului i s-au aratat in chip minunat. Mantuitorul i-a inapoiat Sfantului Nicolae Evanghelia. Apoi, Maica Domnului i-a oferit acestuia omoforul arhieresc, restabilindu-l in treapta episcopala.

   Icoanele traditionale ale Sfantului Nicolae infatiseaza aceasta minune in imaginea de mai jos: in stanga, Hristos ofera Evanghelia, in dreapta Maica Domnului ofera omoforul, iar in centru, Sfantul Nicolae le poarta.

   Cand imparatul Constantin a auzit despre aceasta minune a ordonat ca Sfantul Nicolae sa fie reabilitat. Sfintii Parinti de la Niceea au condamnat invatatura eretica a lui Arie. Pana in prezent, marturisim invatatura Bisericii cu privire la Hristos, in Crez: "Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut”.

"Palma nevinovata"

   Desi, la prima vedere, palma Sfantului Nicolae ne contrariaza, nu trebuie sa cadem in ispita de a ne transforma noi insine in "judecatorii" sai. Sa nu uitam ca "nevinovatia” sa au aratat-o inca de atunci Mantuitorul Hristos si Preacurata Sa Maica.

   Tocmai acest fapt face ca palma Sfantului Nicolae sa aiba un caracter exceptional. Din aceasta perspectiva, nu trebuie sa ne "intemeiem” caderile noastre (mania si pornirile violente) pe gestul sfantului, nici in Biserica (iar Inchizitia este un exemplu de trista amintire), nici in societate. Palma Sfantului Nicolae s-a manifestat dintr-o mare dragoste fata de Hristos, iar Mantuitorul a cunoscut taina inimii sale, in timp ce "palmele” noastre, de cele mai multe ori, nu sunt decat manifestari ale lipsei dragostei celei adevarate.

   Sa nu ne indoim ca Sfantul Nicolae a fost un om bland si sfant, asa cum Biserica il si numeste in troparul inchinat lui: "Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-au aratat pe tine, turmei tale, adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte Ierarhe Nicolae, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.”

Radu Alexandru

Iubirea adevarata asteapta, dureaza, biruieste . . .

Asta inseamna sa iubesti!

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/asta-inseamna-iubesti-142911.html#

    

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

   "Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

    Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

    Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

    In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

    - "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.

    - "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.

    Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

    Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

    Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aproape incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

    Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"

    Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

    Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta… 

    Dar, "pentru a inchide ochii" este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

    Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

    Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

    Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

    Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

    Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

    In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…

  A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

    Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

Arhim. Siluan Visan

Sfanta simplitate

Sfanta simplitate

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/sfanta-simplitate-142878.html

   

Mare folos aduce omului simplitatea. Se spune despre un cioban simplu ca isi dorea foarte tare sa-l vada pe Hristos. Auzise ca pentru aceasta trebuie sa urmezi „calea cea dreapta”. Increzator in cuvintele Scripturii, a luat textul in inteles literar si a pornit la drum, fara sa se abata in stanga sau in dreapta, ci a mers drept inainte. 

    Dupa cateva ore de mers ajunse la o manastire. Egumenul il primi inauntru, si, vazand ca este om simplu si nevinovat, il trecu in rand cu ceilalti frati si-i dadu spre ascultare sa faca ordine in sfantul locas. In timp ce noul frate facea curatenie prin altar vazu un Om rastignit pe cruce, un Om pe care nu-L vazuse niciodata si-l intreba pe egumen: „Parinte, cine e omul acesta?” Stiindu-l om simplu si vroin sa-i vada reactia, egumenul ii ascunse adevarul si-i zise: „Acesta este un frate mai vechi pe care l-am pedepsit eu ca nu-si facea treaba cum trebuie in biserica.”

    Crezand ceea ce-i spusese egumenul, fratele nou sosit se puse pe ganduri si se gandi sa-i aline suferinta Omului de pe cruce. Cand iesea de la trapeza, lua cu el mancare si o punea langa cruce, spunand: „Vino si mananca, poate iti este foame!” Intr-o zi se intampla minunea si Omul cobori la masa. Staretul afla si merge cu ciobanul devenit calugar sa vada minunea si intr-adevar Hristos cobora de pe cruce si manca din bucatele ce le aducea fratele de la masa. 

    Atunci il cunoscu ciobanul pentru prima data pe Hristos si primi fagaduinta ca va avea un loc pregatit in Impartia lui Dumnezeu. Nu trecu mult timp si fratele cel simplu se muta la Domnul, bucurandu-se vesnic de roadele sfintei sale simplitati.

    Ne spun Parintii ca la inaltimea cerului se ajunge numai daca vei cobori in adancurile smereniei cele de multe feluri. O latura a acestei virtuti este simplitatea. Ea se castiga fara studiul cartilor si este un rod al rugaciunii si un dar de la Dumnezeu care ne mentine in starea de prunci, adica asemenea lor in nevinovatie si nu in putinatatea mintii.

    A fi om simplu nu inseamna a fi om cu minte putina, ci a cauta drumul spre Dumnezeu urmand calea cea mai scurta, fara a te complica in explicatii, iscodiri, facand orice lucru cu gandul ca Dumnezeu coboara si-ti implineste neputinta.

    Asupra omului simplu vine harul lui Dumnezeu si-i lumineaza viata, ii aduce fericire pe chip si bucurie in inima. Omul simplu are cele mai mari sanse de a-L vedea pe Dumnezeu pentru ca nerautatea din inima ii deschide calea descoperirii lui Dumnezeu. Asa cum in cel mandru nu-si poate face loc harul, asa in cel simplu nu-si poate face loc pacatul, iar acolo unde nu poate intra pacatul, harul vine si desavarseste lucrarea noastra, aducand sfintenie, dar si binecuvantare.

    Cine doreste sa-l cunoasca pe Dumnezeu si-si pune nadejdea mai mult in fortele proprii si in studiu, niciodata nu va ajunge la un rezultat satisfacator. Cine se increde in Dumnezeu si renunta la mandrie alegand simplitatea si sinceritatea are parte de descoperiri sfinte si va deveni mult mai invatat in cele duhovnicesti decat orice cititor de carti. 

    Calea naturala si cea mai eficienta de intelegere a revelatiei lui Dumnezeu este simplitatea, nu studiul. Pentru neputintele noastre au aparut cartile si din cauza pacatelor ne-a scazut vederea fata de cele dumnezeiesti. Omul, in constitutia lui originara era facut de Dumnezeu pentru a comunica fata catre fata cu Creatorul. Mandria a rupt aceasta comuniune si a fost nevoie de lucruri intermediare care sa ne conduca la Dumnezeu, dar imbracandu-ne in haina simplitatii vom aduce in sufletele noastre pacea si bunastarea duhovniceasca a raiului.

    Daca citim in Vietile Sfintilor, observam ca majoritatea sfintilor au fost oameni simpli: simpli in invataturi, dar bogati in descoperiri dumnezeiesti, simpli la vorba, dar spuneau lucruri adanci ale credintei, simpli la imbracaminte, dar invesmantati in harul lui Dumnezeu, simpli la locuinta, dar locuiau pe pamant ca si cand ar fi ajuns deja in cer.

    Lor le era usor sa vorbeasca despre tainele lui Dumnezeu pentru ca primeau invataturile in mod direct. Daca noi citim despre ceva si cu greu ne gasim cuvintele sa exprimam ceea ce am inteles, sfintii, in simplitatea lor, spuneau lucruri mult mai complicate folosind cuvinte simple si propozitii scurte. E dificil sa vorbesti cu cuvinte frumoase despre dragostea lui Dumnezeu fata de lume, dar e simplu sa spui ca „Dumnezeu este iubire” si prin aceasta sa spui totul, pentru ca te-ai facut deja partas la aceasta iubire si pentru tine iubirea divina este deja ceva ce nu poate lipsi din fiinta ta. Tot astfel, in relatia dintre oameni, omul simplu vorbeste pe intelesul tuturor, ca si cum ar povesti lucruri prin care a trecut, desi sunt lucruri pe care noi nici dupa ani intregi de umila nevointa nu vom ajunge pentru ca ne lipseste simplitatea. 

    Simplitatea il preda pe crestin in mainile lui Dumnezeu. Mandria ne face robi propriei noastre socotinte si ne blocheaza drumul spre cer. Omul simplu nu se teme ca va fi parasit, nu simte singuratatea, ci il are pe Dumnezeu mereu langa el, de aceea, acolo unde este simplitate, este si putere de la Dumnezeu. Mai greu ii este omului sa care o sticla de apa cand se plimba pe malul marii, gandindu-se ca este posibil sa i se faca sete, decat omului simplu care merge pe tarm rugandu-se, iar cand i se face sete ia apa din mare, face semnul crucii asupra ei si bea apa curata si dulce, de parca ar fi luat-o dintr-un izvor de la munte.

    Mergeti la oamenii iubitori de simplitatea si veti vedea in ei darul lui Dumnezeu. Vorba lor este dreapta si sigura, fara ocolisuri. Iti va spune totul asa cum este fara sa se complice sa-ti explice, pentru ca lor totul le este clar. Noi ne straduim sa convingem pe cineva cu argumente sa mearga in anume loc. Intai ii castigam increderea, apoi punem cap la cap propozitii mestesugite sa-l determinam sa asculte de noi. Asta pentru ca ne lipseste simplitatea. Omul simplu zice doar: „Mergi acolo!” si are putere de convingere pentru ca graiul lui a fost luminat de Dumnezeu. Nu se inseala niciodata si-ti da acea siguranta care nu mai are nevoie de alte explicatii. Asa este, cum spune el si nu trebuie sa ne mai pierdem vremea cu alte intrebari, intai sa facem ca el si apoi vom descoperi cat de mare dreptate a avut.

    Sa le urmam si noi exemplul sfintilor si sa mergem la intalnirea cu Dumnezeu lasand la o parte mandria, imbracati in vesmantul simplitatii. Simplitatea este semnul distinctiv dupa care ingerii ne cunosc si ne atrag mai repede la Dumnezeu, umpland sufletul de dar si de bucurie.

                                                 Sebastian Marin

Abundenta - Lipsa din inima belsugului

Abundenta - Lipsa din inima belsugului

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/abundenta-142831.html

   

Traim intr-o lume abundentei. Aproape ca nu exista lucru pe care sa ti-l doresti si care sa nu poata fi gasit undeva pe piata. Nu ne sunt toate la indemana, dar aproape niciunul nu e imposibil de atins. Iar impresia este ca sunt prea multe lucruri care ni se propun, care ne atrag atentia, care se vor cumparate, folosite, vor sa-si ocupe locul lor in viata noastra. Intr-o societate a abundentei de marfuri si servicii, cel putin in magazine daca nu in proprietatea noastra, ne lipseste totusi ceva: masura. Nu mai stim sa ne oprim, sa punem hotar cautarilor noastre sau sa le orientam catre ceea ce ne-ar linisti. Intr-o lume in care l-am alungat pe Dumnezeu, si care a devenit astfel integral umanizata, pierdem masura umana a existentei, nu mai stim incotro s-o apucam.

    Totul e prea mult, mai mult decat avem nevoie, mai mult decat putem consuma, dar si cu mult mai mult decat putem achizitiona. Ceea ce ni se ofera intrece ceea ce putem primi. Ne muncim sa facem fata situatiei, dar suntem mereu in deficit. Suntem tentati de lucrurile care cer atentia noastra, raspundem docil stimulilor pe care ni le trimit reclamele de la televizor, ne aflam intr-o goana continua dupa acumulare. Insetam iar si iar dupa apa care provoaca sete, pentru ca „apa cea vie” e prea departe de noi.

    Sunt mai multe carti bune decat vom putea citi vreodata, mai multe filme decat putem vedea, dar si mai multe feluri de mancare pe care nu le vom putea consuma (capacitatea stomacului, chiar daca e in crestere, ramane totusi limitata), locuri pe care nu le vom putea vizita, masini pe care nu le vom conduce. Fiecare te imbie in felul ei si stii ca doar o mica, extrem de mica parte din toate acestea vor fi in posesia ta. Ai vrea sa te expandezi cumva, dar nici in cazul asta nu ai acumula foarte multe in plus. Traim in deficit si in tanjire dupa ceea ce nu putem avea.

  Nevoia de a acumula cat mai multe bunuri este asemeni patimilor, dupa cum le definea parintele Staniloae: o sete fara margini care-si cauta astampararea si nu si-o poate gasi. Iar aceasta neputinta e cauzata de obiecte, ca fiind limitate, cat si de om care, nefiind infinit, are totusi aspiratii nemarginite. Ramane la obiecte, asteapta de la ele o implinire pe care nu i-o pot da. Se restrange la o arie prea mica si tot cauta s-o largeasca, nevrand sa priceapa ca solutia este nu extinderea pe orizontala, ci inaltarea pe verticala. 

   Grecii aveau un termen, sophrosyne, cu sensul de masura in toate, stapanire de sine, cumpatare, imparatire a cugetului peste partea poftitoare din om. Cand aceasta virtute a dreptei masuri se pierde, atunci omul cade in hybris, orgoliu nemasurat, supraapreciere a fortelor proprii. Iar tocmai in acest stadiu se pare ca s-a ajuns in lumea de azi. Am parasit masura normalului in alergarea dupa himerele care ni se promit.

    Lucrurile n-au stat de la inceput asa. Daca ne dorim tot mai multe lucruri este pentru ca suntem stimulati sa le dorim. Nevoile noastre vitale si reale nu sunt atat de mari cat le face lumea aceasta care si-a pierdut masura sa fie. Nu exista o nevoie fundamentala de smartphone, dar e o rusine sa nu ai unul astazi. Chiar daca esti un om normal dupa toate standardele sociale, nu esti in randul lumii daca nu posezi un asemenea instrument. Trebuie sa ai, se naste dorinta imperioasa de a avea pentru ca vezi reclamele care se fac si ii vezi pe cei din jur. Nu putem sa ignoram chipul lumii in care suntem, nu putem sa nu vrem sa fim asemeni lumii. Stim ca in felul acesta ne deformam, dar acceptam cu buna stiinta deformarea pentru a fi asemeni semenilor nostri.

    De aceea in om se naste dorinta de acumulare, concomitent cu frustrarea tot mai mare ca nu poti sa le ai pe toate. Traim intr-o continua goana nebuna dupa lucruri. Stim ca totul este, in ultima instanta, o goana dupa nimic, ca tot ceea ce dorim noi lumeste piere odata cu lumea, sau chiar inaintea ei, dar nu ne mai putem abtine. Am luat-o pe o panta descendenta si nu mai suntem in stare sa ne oprim. Am desfiintat toate piedicile care ne-ar fi putut retine din aceasta alunecare accelerata. Avem un motiv pentru fiecare din lucrurile dupa care alergam in aceasta goana dementa. Dar nu mai vedem care e sensul global al acestui drum.

   Pana una-alta vrem bani cu orice pret ca sa ne putem satisface poftele. Asta ne reduce la ceea ce poate fi obtinut material, la ceea ce poate fi cuantificat. Traim in limitele masurabilului, in ceea ce poate fi prins in topuri si clasamente, nestiind, nesocotind ca ceea ce e important in viata nu poate fi prins in acestea. 

   Avem, din belsug, si operele Sfintilor Parinti si telenovele. Fiecare isi alege ce vrea si dupa cat il tin buzunarele, intre Beethoven si Adi Minue, intre Dostoievski si Sandra Brown in uriasul supermarket care a devenit planeta noastra. Pare ca fiecare poate fi multumit, isi poate gasi linistea savurand placerile pe care si le doreste. Asa sa fie oare? 

  Daca ne uitam bine cultura de calitate e tot mai rara. Predomina gustul maselor, kitsch-ul, traim intr-o societate de consum in care cele mai multe tendinte consuma ca sa sporeasca consumul. Cultura de calitate este o sustragere de la spiritul vremii. Are trecere doar ceea ce stimuleaza simturile, instinctele, nu ceea ce il ridica pe om, ii deschide perspective, sensuri, il apropie de valori. Lucrurile valoroase pot exista (exista), dar ele sunt doar tolerate.

  Este si o sansa in acest ocean de oferte. In postura de consumatori putem largi oricat de mult limitele lacomiei noastre. In schimb insa, ca producatori, ne dam seama ca ceea ce ofera fiecare devine insignifiant. Cine sunt eu ca sa ma incred in produsele mintii si muncii mele? Daca ma apuc sa caut in jur, voi gasi intotdeauna altele la fel de bune, iar foarte multe mult mai bune decat ceea ce produce mintea si mainile mele. Ceea ce fac eu este dispensabil. Daca sunt cat de cat lucid nu e cazul sa-mi fac iluzii. Ramane sa-mi continui treaba in liniste si modestie, fara sa-mi supra-apreciez rezultatele. Privind cu atentie lumea, tot ce pune ea la dispozitie in raport cu ce pot aduce eu, nu mai pot avea orgolii. De aceea, in ciuda faptului ca sunt cultivate peste tot orgoliile, avem circumstante serioase sa ne smerim. 

    Cu ce sa ma laud daca ceea ce fac eu e doar o picatura intr-un ocean? Realizez ca sunt in mult mai mare masura un consumator de resurse decat un producator al lor. Astfel ca pot sa stau linistit si recunoscator si sa-mi vad de treaba pe care o am.

    Vedem ca abundenta de produse nu coincide cu o abundenta de sens. Ba chiar lucrurile par sa scape de sub control. Sau cel putin nu mai par sa fie sub controlul unei minti rationale si constiente. E o directie confuza, iar noi nu prea ne dam seama incotro ne indreptam. Nu doar ca nu stim incotro e nordul, dar nici nu mai intelegem la ce ne-ar trebui sa stim. Ne-am pierdut reperele, dar daca ar veni cineva sa ne puna pe directia cea buna, l-am respinge indarjiti. 

   Omul, odata ce alunga orice transcendenta, intr-un belsug ametitor, facand apel doar la rationalitatea proprie, nu-si regaseste adevarata umanitate, asa cum se asteptau si ne promiteau Iluministii. Pentru ca asa ceva, un om autonom, e o utopie, ajungem sa cadem in patimi irationale ca animalele si sa ne asemanam lor. Suntem lipsiti de consecventa, de coerenta, de umanitate, in ultima instanta.

   In masura in care vrem sa ne indreptam, nu avem decat de regasit calea milenara a ascezei crestine. Sa ne limitam consumul la ceea ce stim ca e nevoie, sa nu mai raspundem prompt la toate excitatiile pe care lumea ni le trimite neincetat, sa ne constientizam natura adevarata si trebuintele ei reale. E normal sa existe o achizitie de bunuri, dar e greu sa pastrezi masura reala printre atatea tentatii. Trebuie sa reinvatam cumpatarea, sa practicam abtinerea pana la momentul in care vom obtine, din nou, pacea si echilibrul sufletesc. Vom reinvata sa ne infranam, sa selectam din noianul de oferte doar ceea ce ne este de folos, ca sa putem trai in pace cu noi insine, cu lumea si cu Dumnezeu.

Paul Curca

Catedrala Sfanta Sofia din Istanbul ar putea sa redevina moschee

Catedrala Sfanta Sofia din Istanbul ar putea sa redevina moschee

Sursa: http://www.incont.ro/lumea-in-contul-tau/catedrala-sfanta-sofia-din-istanbul-ar-putea-sa-redevina-moschee.html
   Catedrala Sfanta Sofia din Istanbul, un simbol al crestinatatii si al ortodoxiei, ar putea sa redevina moschee, informeaza site-ul publicatiei franceze Le Nouvel Observateur.

De peste 15 secole, bazilica Sfanta Sofia nu a fost scutita de furtuni de tot felul.    

    Cu toate acestea, de la inaltimea celor 55 de metri ai sai, Sfanta Sofia, cel mai vizitat monument din Istanbul, a reusit sa treaca peste razboaie, sa reziste la seisme si sa supravietuiasca multor polemici.
     Sfanta Sofia se afla acum, din nou, in centrul unei dezbateri: intr-o perioada in care guvernul turc este acuzat ca doreste sa "islamizeze" tara, vicepremierul turc Bülent Arinç a generat un nou val de controverse, dupa ce a declarat ca doreste ca aceasta fosta biserica ortodoxa, transformata in muzeu in 1934, sa redevina moschee, asa cum a fost pe vremea Imperiului Otoman.
   Asumandu-si rolul de aparator al mostenirii ortodoxe si bizantine, Grecia a luat imediat pozitie, condamnand aceste declaratii care "ranesc sentimentele religioase ale milioanelor de crestini".
    Opera arhitecturala majora, construita in secolul al VI-lea e.n., biserica in care erau incoronati imparatii bizantini a fost transformata in moschee in secolul al XV-lea, dupa caderea Constantinopolului in mainile otomanilor. In timpul regimului laic al lui Mustafa Kemal, Sfanta Sofia a fost transformata in muzeu si este vizitata in fiecare an de multe milioane de turisti.
    Doua biserici din Turcia au fost transformate recent in moschei. La Istanbul, o manastire in ruine, datand din secolul al V-lea e.n., va fi transformata si ea in moschee, in 2014.
    In Turcia, exista deja 83.000 de moschei, cu 7% mai multe decat in momentul venirii la putere a premierului Erdogan, in urma cu 11 ani. Doar in Istanbul exista deja peste 3.000 de moschei. (si mai discutam cate biserici exista in Romania . . .)

Situaţia lăcaşurilor de cult în ianuarie 2013. Sursa: Secretariatul de Stat pentru Culte
 
Număr lăcaşuri / Procent din total / Cult religios
Sursa: http://www.gandul.info/stiri/dupa-revolutie-s-au-construit-cinci-biserici-pentru-fiecare-scoala-noua-de-ce-romanii-doneaza-pentru-lacase-de-cult-si-n-o-fac-pentru-scoli-exclusiv-10754452

• 12.968 - 70,22% - ortodox
• 1.275 - 6,92% - baptist
• 1.136 - 6% - romano-catolic
• 965 - 5,27% -  reformat
• 775 - 4,25% - adventist de ziua a 7-a
• 504 - 2,75% - evanghelic
• 271 - 1,45% - greco-catolic
• 168 - 0,92% - ortodox de rit vechi
• 141 - 0,76% - unitarian
• 93 - 0,5% -  mozaic
• 79 - 0,43% - musulman
• 72 - 0,4% - Martorii lui Iehova
• 7 -  0,03% - armeano-gregorian

Cea mai vestită mănăstire a Constantinopolului va deveni moschee
Sursa: http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/cea-mai-vestita-manastire-constantinopolului-va-deveni-moschee
 
   Mănăstirea Studion din Constantinopol, actualul Istanbul, Turcia, cea mai mare mănăstire bizantină din capitala Imperiului creştin va fi restaurată şi anul viitor va fi transformată în moschee. Ea este cunoscută şi ca monumentul Imrahor şi se va numi Moscheea Imrahor Ilyas Bey.
   Mănăstirea are o valoare inestimabilă în întreaga lume creştină, aici fiind leagănul teologiei constantinopolitane, aici vieţuind Sf. Teodor Studitul şi mulţi alţi sfinţi teologi şi monahi bizantini, şi aici fiind centrul studiului liturgic bizantin.
   Soarta bisericii urmează alte basilici bizantine ca Sfânta Sofia din Trapezunt şi Sfânta Sofia din Iznik (Niceea) care au fost transformate în moschee de regimul turc care are nuanţe radicale islamice. Ea vine în contextul unei dezbateri pentru transformarea celei mai vestite catedrale a creştinătăţii, Sfânta Sofia din Constantinopol, în moschee, susţinută deschis de guvernul turc şi afirmată spre perplexitatea occidentului de vice-prim-ministrul turc Bülent Arınç.
   Mănăstirea își are originea în secolul al V-lea şi a fost pentru 1000 de ani sediul intelighenţiei teologice a Bizanţului şi vatră monahală în care mari sfinţi ai creştinătăţii au vieţuit în cântare şi rugăciune. Basilica a fost transformată în moschee de Sultanul otoman Bayazid al II-lea. Suferind incendii masive în secolele 18 şi 19, mănăstirea a fost distrusă în mare parte, iar în 1946, conform deciziei cabinetului ministerial turc a fost transformată în muzeu.
 
Mai multe despre manastirea Studion la:  

• http://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83n%C4%83stirea_Studion 
• http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-studion-67774.html