duminică, 21 aprilie 2013

2013 – Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena în Patriarhia Română




Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor

Sectorul cultural

Concurs interjudeţean cu tematică religioasă

de creație plastică
Ediţia a III - a
An şcolar 2012 – 2013

TEMA CONCURSULUI:
2013 – Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena
în Patriarhia Română
 
Organizat cu binecuvântarea Preasfinţitului VINCENŢIU Episcopul Sloboziei și Călăraşilor

link:  http://religiecalarasi.blogspot.ro/p/concursuri_18.html

vineri, 22 martie 2013

Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite



Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/paste/liturghia-darurilor-inainte-sfintite-140038.html



Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite"Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" este o slujba specifica Postului Mare. Urmand canoanelor, aceasta slujba se poate savarsi in fiecare zi a postului, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se savarseste nici o Sfanta Liturghie, si a zilelor de sambata si duminca, precum si a zilei de 25 martie (Buna Vestire), cand este randuita savarsirea unei alte Sfinte Liturghii, a Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare.

Cum a aparut "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" ?

Aceasta slujba ne pune inainte o randuiala liturgica foarte veche. Originile ei se pierd in secolele primare, cand, din pricina persecutiilor, crestinii obisnuiau sa pastreze Sfintele Taine si in afara Liturghiei, pentru impartasirea celor care nu puteau ajunge la savarsirea ei si a celor care doreau sa se impartaseasca mai des. Painea, prefacuta deja in Trupul Mantuitorului, la o Liturghie anterioara, era pastrata cu mare grija pana cand, inmuiata in vin binecuvantat, era data credinciosilor, spre impartasire.
Mai tarziu, mai ales in manastiri, pustnicii primeau binecuvantarea de a se impartasi singuri. Deoarece multi dintre cei care se retrageau in pustie nu erau preoti, ci simpli monahi, s-a randuit ca acestia, la plecarea din manastire, sa primeasca Sfintele Taine pentru o perioada mai indelungata. Ei primeau Trupul Mantuitorului, udat cu Sangele Sau. In momentul impartasirii, pustnicii inmuiau Trupul uscat in vin curat si urmau o anumita randuiala, dupa ora pranzului. Aceasta randuiala speciala a dus la aparitia slujbei Obednitei.
Mantuitorul a spus: "Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteasca, cat timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti in acele zile" (Luca 5, 34-35). Pornind de la aceste cuvinte, dupa incetarea persecutiilor, in cadrul secolelor IV-V, teologii Bisericii de Rasarit au nuantat solemnitatea Sfintei Liturghii, caracterizata de bucurie si biruinta asupra mortii, Mirele fiind prezent in mijlocul Bisericii Sale, si asprimea postului, caracterizat de pocainta si plangere, ca perioada in care Mirele este asteptat sa vina. Astfel, postul si Liturghia au inceput sa fie vazute ca doua stari diferite, prima implicand pocainta si intristarea, iar cea de-a doua, bucuria, stari (cumva) incompatibile.
In cadrul sinoadelor, Sfintii Parinti au randuit ca Sfanta Liturghie sa nu mai fie savarsita in zilele de rand din Postul Mare, acesta din urma fiind un post aspru. Sinodul local din Laodiceea (343), in canonul 49, opreste savarsirea Sfintei Liturghii in zilele de rand din Postul Mare, randuind-o doar in zilele de sambata si duminica, precum citim: "Nu se cuvine a se jertfi paine in Patruzecime, decat numai sambata si duminica." Acelasi sinod, in canonul 51, opreste si pomenirea sfintilor in zilele de rand, precum citim: "Nu se cuvine a savarsi in Patruzecime praznicele nasterii mucenicilor, ci pomenirea sfintilor mucenici sa se faca in sambete si duminici." Astfel, zilele de rand din Postul Mare au devenit "aliturgice", adica zile in care nu se savarseste Sfanta Liturghie.
Deoarece, insa, multi credinciosi doreau sa se impartaseasca si in timpul saptamanii, iar nu doar in zilele de sambata si duminica, Parintii Bisericii au randuit ca o parte din Darurile sfintite la ultima Liturghie sa fie pastrate pentru impartasirea din timpul saptamanii. Precum vom vedea mai departe, in Postul Mare, credinciosii obisnuiau sa ajuneze in fiecare zi, pana la slujba Vecerniei. Astfel, pentru a nu intrerupe ajunarea, credinciosii se impartaseau seara, dupa slujba Vecerniei. In timp, slujba Vecerniei s-a unit cu randuiala speciala a impartasirii credinciosilor.
In secolul al VI-lea exista deja un ritual de impartasire, practicat seara, bine dezvoltat. In slujba Vecerniei au fost inserate cateva elemente caracteristice Sfintei Liturghii. Noua randuiala a ajuns cunoscuta sub denumirea de "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite". Astfel, chiar daca nu se aduce Jertfa cea fara de sange si nu se sfintesc Darurile de paine si vin, aceasta randuiala este numita "Liturghie" deoarece, in cadrul ei, are loc impartasirea cu Sfintele Taine.

Cine este autorul acestei Liturghii ?

Cea mai veche insemnare a acestei randuieli este cea din "Codex Barberini", unde nu apare mentionat nici un autor. In secolul al XV-lea, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca aceasta "a fost scrisa de urmasii apostolilor". De-a lungul vremii, insa, aceasta Liturghie a fost pusa pe seama mai multor Sfinti Parinti, dupa cum urmeaza: Sfantul Iacov sau Sfantul Petru, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Epifanie de Salamina, Sfantul Gherman al Constantinopolui, Sfantul Grigorie Teologul. Intr-o perioada, Sfantul Grigorie Teologul a fost confundat, in scrieri, cu Sfantul Grigorie Dialogul. In cele din urma, datorita celor din Sfantul Munte Athos, incepand cu secolul al XVI-lea, drept autor al acestei Liturghii a fost socotit Sfantul Grigorie Dialogul.
Sfantul Grigorie Dialogul nu poate fi autorul acestei slujbe deoarece, daca o scria el, ea ar fi fost amintita si in manuscrisele latine, pastrate in Roma, si, mai mult, in calitate de ierarh al Romei, sfantul ar fi randuit-o in Biserica din Roma, lucru care nu s-a petrecut niciodata.
Se cunoaste faptul ca "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" a fost sistematizata si asezata in scris de catre Sfantul Grigorie cel Mare, numit si "Dialogul", episcopul Romei (540-604), in perioada petrecuta de acesta in Constantinopol. El nu este autorul acestei randuieli deosebite, precum se crede, ci doar cel care a consemnat ceea ce se practica deja in cetatea imperiala. Socotim ca Biserica, in plenitudinea ei, este autorul de drept al acestei slujbe.

Cand este savarsita "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" ?

Sinodul Trulan, convocat de imparatul Iustinian al II-lea, la Constantinopol, in anul 692, in canonul 52, hotaraste: "In toate zilele postului sfintei patruzecimi (Paresimi), afara de sambata si duminica si de sfanta zi a Buneivestiri, sa se faca Sfanta Liturghie a celor mai inainte sfintite." Aceasta forma de Liturghie nu se savarseste in zilele de sambata si duminica, in zilele aliturgice, de Buna Vestire si in Joia si Sambata Mare.
Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Afara de zilele cele oranduite nu trebuie a se sluji Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, caci acest fel de invatatura nu s-a dat. Deci, cel ce face altfel, afara de cele oranduite, se canoniseste, caci Pavel zice: Paziti asezamintele pe care le-am dat voua, ori prin cuvinte, ori prin epistole."
Cu toate acestea, parintele Alexander Schmemann socoteste ca este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci ea sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica.
"Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite" se savarseste seara, la ceasul potrivit pentru cu slujba Vecerniei. Pe alocuri, insa, in mod nepotrivit, aceasta randuiala se savarseste dimineata, incalcand astfel atat ajunarea de peste zi a credinciosilor, cat si sensul slujbei Vecerniei, care, potrivit cantarilor ei, este o slujba de seara. In timpul saptamanii, deci, impartasirea credinciosilor care ajuneaza si se spovedesc are loc in cadrul acestei slujbe.

Aspecte liturgice in "Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite"

Desi este unita cu Vecernia, aceasta forma de Liturghie, deci si impartasirea credinciosilor, care are loc in cadrul ei, este socotita ca facand parte din ziua liturgica anterioara, iar nu din cea urmatoare, care, in mod firesc, incepe cu slujba Ceasului al noualea si slujba Vecerniei.
In cadrul Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare, pe langa Agnetul necesar acelei Liturghii, preotul mai pregateste alte cateva Agnete, necesare savarsirii Liturghiei Darurilor mai inainte Sfintite in timpul saptamanii. In cadrul Liturghiilor amintite, dupa ce savarseste toata randuiala, cand preotul spune "Sfintele, sfintilor!", toate Agnetele se inalta. Apoi, pe cele destinate Liturghiilor mai inainte Sfintite se picura, cu lingurita, Sfantul Sange.
Painea, adica Trupul Mantuitorului, a fost deja sfintita si imbibata cu Sange, in cadrul Liturghiei din duminica anterioara. Astfel, la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, in Sfantul Potir se toarna vin si apa, nezicandu-se nici o rugaciune. Painea, adica Agnetul, fiind deja slujita, a fost inaltata si unita cu Dumnezeiescul Sange. Pentru aceasta, cele ce se afla in Sfantul Potir nu se sfintesc prin chemarea Duhului Sfant, ci prin impartasirea cu Painea cea unita deja cu Sangele Sau. Agnetul, insa, trebuie sa fie intreg, iar nu doar o parte, spre a se frange, caci numai acest lucru a ramas nefacut la Liturghia anterioara.
In acest sens, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Preasfintele Daruri cele mai inainte sfintite nu iau nimic prin rugaciunile cele ce se zic la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite, caci sunt desavarsite. Aceasta se arata si de rugaciunile care se citesc la Liturghie si care sunt de milostivire pentru noi."

Sa ne folosim de aceasta "impartasire de seara" !

In mod desavarsit, postul este cu adevarat o scoala a pocaintei, in care fiecare crestin trebuie sa mearga, an de an, pentru a-si adanci credinta si a-si schimba viata. Postul cel Mare este o calatorie duhovniceasca, iar destinatia sa este Pastele. Acest pelerinaj, catre izvoarele credintei ortodoxe, trebuie savarsit "din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot cugetul" (Luca 10, 27).
Timpul randuit pregatirii pentru Invierea Domnului cuprinde, dupa ravna si puterea fiecaruia, zile de post aspru, adica ajunari. Parasind complet mancarea si apa, la finalul unei zile de ajunare, cu smerenie si pocainta (spovedirea), crestinul asteapta sa primeasca Hrana cea vesnica si Apa cea vie, care sunt Trupul si Sangele Mantuitorului. Aceasta este impartasirea de seara, care are loc in cadrul "Liturghiei Darurilor mai inainte Sfintite".
Impartasirea de seara, dupa o zi de ajunare, descopera adevaratul sens al postului si al vietii crestine, ca pregatire-asteptare a Imparatiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovnicesti din timpul zilei sunt incununate cu mult-dorita unire cu Hristos, in Taina Impartasaniei. Astfel, toate lucrurile si faptele de peste zi sunt savarsite mai usor cu atentia pe care o merita, iar timpul acesteia este trait ca o asteptare a lui Hristos.
Despre aceste zile de ajunare, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune: "Cu acest post pazim si aratam si altora credinta noastra si inca ne deprindem cu bun obicei, prin oarecare putina osteneala. Dintr-aceasta si printr-aceste mici nevointe, nepricepand noi, ni se da mantuire, cu mila lui Dumnezeu."
Teodor Danalache

duminică, 17 martie 2013

Monologul lui Dumnezeu


Monologul lui Dumnezeu
 Sursa: Prof. Juncu Vasile, Oradea

"M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă...
Aşteptam să-mi spui două trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi.
Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: Bună dimineaţa!
Dar erai mult prea ocupat.

Pentru a vedea că-ţi sunt alături, am surprins pentru tine cerul cu culori şi
cânt de păsărele.
Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.
Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar, am aşteptat.
Presupun că fiind atât de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.
Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat.
Am crezut că făcându-ţi această placere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat, M-ai înjurat.
Doream atât de mult să-Mi vorbeşti.
Oricum ziua era, încă, lungă!
Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat.
Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine.
Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă.
Am lăsat veghetori
pentru tine o mulţime de stele.
Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat...

Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multă răbdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată...
Vreau să ţi-o arăt, pentru ca şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău.
Te iubesc atât de mult încât te voi răbda.
Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper că măcar azi, îmi vei acorda puţin timp din timpul dăruit ţie.
Îţi doresc o zi bună şi minunată ca sufletul tău luminos !  
Al tău Tată, Dumnezeu."

Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste


Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/credinta/conceptia-sfantului-ioan-gura-aur-despre-dragoste-69836.html
Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste


Izvorul si coroana virtutilor
Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste1. Iubirea este semnul deosebitor al crestinului. Cea mai insemnata particularitate a moralei crestine este dragostea. Ea este regula crestinismului desavarsit, definitia cea mai exacta a lui, implinirea intregii legi, "Legea si Proorocii". Ea face pe omul adevarat si arata pe ucenicul lui Hristos. E radacina si coroana tuturor virtutilor, conditionandu-Ie, dandu-le consistenta si valoare. E un izvor care devine fluviu prin roadele sale. Cele cinci fecioare neintelepte fusesera impodobite cu toate virtutile, inclusiv fecioria, cea mai stralucitoare dintre ele; dar neavand in candela untdelemnul faptelor iubirii, au fost lasate afara de imparatie.
2. Iubirea, cea mai mare minune. Fara dragoste, nici minunile n-au valoare. Apostolul Petru, stralucit prin minuni si fapte, datoreste renumele sau numai acestora din urma. La fel stau lucrurile si cu toti ceilalti Apostoli. Si pe buna dreptate, caci minunile infaptuite prin oameni sunt daruri de sus, pe cand faptele iubirii sunt rezultatul ravnei omenesti. Pe cel bun il deosebesc nu atat darurile primite de sus, cat mai ales faptele bune ale silintelor sale. De aceea, nu prin darul facerii de minuni, ci prin iubire se cunosc ucenicii Domnului (Ioan XIII. 35). Fiind ea prezenta, nimic din filozofie nu lipseste celui ce a castigat-o, ci o are intreaga, universala, deplina, dupa cum lipsind ea, omul este pustiu de orice bine. Daca e vorba numai de minuni, apoi Iuda, apostolul tradator, avea darul de a izgoni demonii, dar neavand iubire, s-a pierdut. Se intalnesc de asemenea cazuri in Vechiul Testament, cand harul a lucrat adesea prin persoane nevrednice, pentru binele altora. Balaam si Faraon n-aveau nici credinta, nici virtute, dar s-au facut instrumentul harului, pentru folosul oamenilor.
Iubirea este deci totul. Precum cineva, chiar de ar fi imbracat in aur de sus pana jos, nu este recunoscut ca imparat, daca n-are diadema imparateasca, tot asa iubirea e pecetea care autentifica toate valorile si virtutile.
Pana si iubirea de Dumnezeu tot prin iubirea semenilor se adevereste. Dupa cum sufletul fara trup si trupul fara suflet nu formeaza omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste fata de Dumnezeu daca nu este insotita de dragoste fata de aproapele. Hristos insusi a spus ca semnul adevaratei iubiri este iubirea aproapelui.
3. Lucrarile iubirii. Dragostea este plina de puteri si bogatii, ca un pamant aurifer. E un izvor. Apa izvorului savarseste multe binefaceri: astampara setea omului si arsita pamantului. Fara ea nu se poate ridica nici o zidire. Tot asa si lucrarile iubirii sunt multe. Ele se refera pe de o parte la indepartarea de cele rele, caci zice Apostolul Pavel: "Dragostea nu lucreaza raul", iar pe de alta la savarsirea binelui, caci zice: "implinirea Legii este dragoste" (Romani XIII, 10).
a) Convertirea pasiunilor. Asa, de pilda, face pe cel fricos indraznet, pe cel aspru bland, pe cel desfranat, stapanit. Chiar de ar fi cineva mai salbatic decat o fiara, prin iubire devine mai bland ca o oaie: "Cine era mai aspru si mai fioros ca Saul? Cu toate acestea, cand fiica lui a slobozit pe dusman, nici un cuvant suparator nu i-a adresat. Si cel ce a ucis pe toti preotii pentru David, vazand pe fiica sa slobozindu-l pe acesta din casa, nici macar un cuvant de amaraciune impotriva ei n-a rostit, o asemenea inselaciune fiind totusi indreptata impotriva lui. EI s-a purtat astfel, pentru ca era stapanit de cel mai puternic frau al dragostei.
b) Perseverenta si progresivitate. Dupa ce l-a slobozit de patimi, iubirea inalta pe om din virtute in virtute, pana la cele mai alese stari. Face aceasta cu rabdare si intelepciune, plecand de la cele mai usoare spre cele mai grele, asa cum unuia care vrea sa vada palatul imparatesc i se arata mai intai exteriorul si apoi interiorul Mai toate virtutile celeilalte: postul, infranarea, privegherea, etc., sunt pandite ori insotite de suferinte si umbriri. Numai dragostea nu are nici o suferinta. Ca o albina harnica aduna de peste tot nectarul celor bune si-l strange in sufletul celui ce iubeste. Dragostea este creatorul virtutii. Ea da putinta omului sa traiasca pe pamant ca-n cer, tihnit, cu fruntea impodobita de mii de cununi. Nici invidia, nici mania, nici rautatea, nici trufia nici placerile vinovate nu tulbura sufletul sau. Dupa cum nu si-ar face lui insusi nici un rau, tot asa nu va face nici aproapelui sau. Astfel fiind, cu el va calatori pe pamant Arhanghelul Gavriil.
Iubirea este astfel "un mare invatator, in stare sa intoarca pe oameni din ratacire, sa le schimbe felul de viata, din pietre sa-i faca oameni". E inalta si dupa scopurile spre care conduce si dupa mijloacele si metodele pe care le intrebuinteaza.
c) Dragostea e atotputernica. Uneori isi savarseste lucrarile fara sa schimbe natura lucrurilor. Prin acelasi suflet timid face, bunaoara, vitejii mari. Ca si cum cineva ar face o sabie de plumb sa taie ca una de fier, fara insa a o face fier, ci ramanand in natura ei de plumb.
Alte ori schimba de-a dreptul firea lucrurilor, prefacand in lucruri bune pe toate ce!e ce se ating de ea. Pe cele anevoioase Ie face usoare si lesnicioase. A da, este nesuferit, dragostea insa preface aceasta in bucurie. A lua bunurile altora, pare ceva placut; dragostea nu ingaduie, insa, ca aceasta sa se arate ca ceva placut, ci pregateste sufletul sa fuga de o asemenea fapta, ca de ceva cu neputinta de suferit. Si iarasi: barfeala pare tuturor oamenilor ca ceva care face multa placere; dragostea insa hotaraste ca o asemenea fapta este amara, iar vorbirea de bine, desfatatoare. Lacrimile iubirii sunt mai dulci ca rasul si voia buna.
d) Dragostea sfinteste. Faptele dragostei tin pe Sfantul Duh in noi, iubirea constituind deci izvorul sfinteniei. Ca incununare a actiunii sale si ca cea mai inalta rasplata in acelasi timp, ea singura poate face pe om asemenea lui Dumnezeu, rasplata care nu s-a fagaduit pentru nici o alta virtute, dar care se prescrie pentru cea mai inalta treapta si forma a iubirii: iubirea vrajmasilor. Cum acest precept este cel mai greu, fiindca pentru a-l implini trebuie un suflet marinimos si ravna cea mai aprinsa, rasplata care ni se da intrece pe toate celelalte. Nu mai e vorba de pamant, pe care Mantuitorul il fagaduieste celor blanzi, nici de mangaiere si de mila, pe care le fagaduia celor ce plang si celor milostivi; nu e vorba nici chiar de imparatia cerurilor. Un bine cu mul mai minunat ne e fagaduit, acela de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cel putin atat cat putem sa-I devenim asemanatori.

II. Scoala iubirii
l. In oastea iubirii. Dragostea nu este o simtire vaga si dezorganizata. Ea necesita unele silinte luminate din partea omului, silinte carora Dumnezeu le acorda tot ajutorul Sau. Istoria este drumul de-a lungul caruia Dumnezeu a aprins luminile iubirii in lume, prin multe fapte de indurare, care au culminat cu rastignirea Fiului Sau pentru noi instaurarea iubirii pe pamant e o lucrare de mare amploare la care trebuie sa-si dea contributia fiecare om, pentru a binemerita in fata lui Dumnezeu, care conduce actiunea si poarta greul ei. Dupa cum un conducator de oaste vrea ca si fiul sau sa ia parte la batalie si sa se remarce, pentru ca sa-i poata darui premiul, desi greul razboiului il duce tot el tot asa face si Dumnezeu in razboiul impotriva diavolului, asociind pe om la lupta pentru intronarea iubirii.
2. Obstacolele sporesc iubirea. Virtutea in genere, deci si dragostea, are piedici, impotriviri si stramtorari, care pot sa vina de aiurea sau chiar din partea celui iubit. Ele nu izbutesc insa decat s-o iaca mai stralucitoare. Asa cum sacii de nisip cu care fac exercitii atletii le dezvolta acelora puterea muschilor, asa cum stejarii batuti de furtuni isi adancesc mai mult radacinile in pamant. In definitiv, daca patimasii pentru iubirea vinovata indura atatea umilinte din partea femeilor usoare, exemplifica undeva Sfantul Ioan, de ce sa nu-i luam ca pilda, nu in ce priveste obiectul lor, ci in ce priveste staruinta lor".
3. "Urmati dragostea!". Virtutea incepe prin truda si sfarseste prin placere, spre deosebire de viciu, care are un drum contrariu. Faptele iubirii nu pot fi gandite si implinite, nu se pot revarsa decat de la o anumita inaltime a duhului, precum izvoarele nu pot izvori decat din loc inalt.
Ca sa exprime notiunea silintelor cu care suntem datori intru deprinderea iubirii, Sfantul Ioan Gura de Aur, explicand cuvantul Apostolului: "Urmati dragostea", spune ca aceasta are tendinta de a fugi si ca noi, pentru a o prinde si retine trebuie sa alergam iute dupa ea. Nu e vorba sa mergem domol si la intamplare in urma ei, ci sa indemnam cu pas staruitor, sa zburam dupa dansa. Imaginea aceasta o completeaza apoi cu alte linii si amanunte: "Cel ce alearga sa prinda ceva, sta cu ochii tinta si nu se lasa pana nu-l prinde. Iar daca nu izbuteste singur, prinde pe fugar cu ajutorul celor dinaintea Iui, caci el roaga pe cei ce sunt mai aproape de fugarit sa-l prinda si sa-l tina pana cand soseste el. Aceasta s-o facem si noi: cand nu putem ajunge dragostea, sa rugam pe cei ce sunt aproape de ea s-o tina pana sosim noi. Si cand am apucat-o, sa nu-i mai dam drumul, ca sa, nu fuga iarasi. Trebuie sa facem totul, pentru ca s-o stapanim cu grija. De facem asa (la inceput), nu ne mai trebuie multa truda dupa aceea, ba chiar nici o osteneala cat de mica, ci vom strabate calea stramta a virtutii, bucurandu-ne si veselindu-ne".
4. Lumini pe drumul iubirii. Dragostea implica deci o educatie, o disciplina, un exercitiu al milei, o ravna organizata si luminata pentru inlaturarea obstacolelor din calea ei. Aceste piedici Sfantul Ioan Gura de Aur le vede in alipirea de bogatii, camata, sclavie, slava desarta, afaceri, incercari de tot felul, bolile trupesti si sufletesti, etc. El face lumina asupra lor, aratand ca, privite in originea si destinatia ce li s-a dat, bogatia si toate imprejurarile favorabile si chiar nefavorabile in care Dumnezeu a pus pe om, in mod normal trebuie sa fie sursa si mijloace ale iubiri.
Aduce apoi inainte pilda de iubire a marilor figuri din Vechiul Testament: Avraam, asupra caruia revine de multe ori, losif, etc. Din vremea Noului Testament aduce exemplu mai ales pe Sfantul Apostol Pavel, care, zice el, "precum fierul sub actiunea focului se schimba in foc, tot asa acela, aprins de focul iubirii, devenise numai iubire. Fara indoiala, deasupra tuturor, Sfantul Parinte a pus icoana desavarsita a iubirii Fiului lui Dumnezeu cel rastignit din dragoste pentru oameni. EI este exemplul suprem.
Ca stimulente in alergarea dupa dragoste a mai infatisat in toata cruzimea lor urgiile pe care le dezlantuie in lume lipsa iubirii, ca in cazul lui Cain, Esau si fratilor vanzatori ai lui Iosif, spre exemplu, a aratat fericitele urmari pe care iubirea le are in viata sociala: nivelari economice, inlaturarea sclaviei si saraciei, intronarea cinstei si dreptatii atat de temeinic pana la a nu mai fi nevoie nici de judecati, nici de osandiri, nici de inchisori, chiar nici de legi, indepartarea uciderilor si razboaielor, in sfarsit disparitia totala a raului si pacatului in toate formele sale de la cele mai grosolane pana la cele mai subtile, pana Ia a nu i se mai recunoaste nici numele; a dovedit cu grai de foc ce dulceata are in sine iubirea si ce pedeapsa groaznica asteapta pe nesocotitorii si tradatorii iubirii.

III. Netarmuirea iubirii
1. Fara margini in timp. Iubirea n-are limite. Atat din pricina esentei ei dumnezeiesti, cat si din pricina misiunii sale vesnice. Timpul si spatiul n-o pot ingradi. Toate celelalte lucruri sunt supuse legilor timpului, frumusetea trupului, marile zidiri, livezile, gradinile, tot ceea ce iese din pamant, toate imbatranesc, sunt trecatoare. Numai iubirea singura este la adapost de acest neajuns si departe de a fi vestejita prin numarul anilor, ea nu e intrerupta nici prin moarte, ci merge crescand pana Ia sfarsitul veacului. E un izvor si destinul izvorului e acela de a curge neintrerupt. Izvorul dragostei e superior raului din rai. Acela se desfacea in patru brate; acesta se inalta pana la cer, naste fluviul care-si mana apele pana-n vesnicie.
Privitor la datoriile banesti, fericim pe cei ce nu Ie au, pe cand In privinta iubirii fericim pe cei ce au cat mai mari datorii, dupa cuvantul Apostolului Pavel: "Nimanui cu nimic sa nu fiti datori, fara numai cu dragostea unuia catre altul" (Romani XIII, 8). Acest fericit doreste ca noi sa ne achitam mereu de aceasta datorie si ca ea sa dureze necontenit, sa nu se stinga niciodata. Spre deosebire de, impozite, care odata platite raman achitate pentru totdeauna, datoria iubirii nu se termina nicicand. Cu cat implinesti mai mult porunca dragostei, cu atat se deschid perspective mai largi pentru lucrarea ei. "Vreau ca iubirea sa creasca mereu", scria din surghiun Sfantul Ioan Gura de Aur preotilor Castus, Valeriu, Diofant si Chiriac din Antiohia.
2. Fara margini in spatiu. Nici in spatiu nu e limitata iubirea. Obiectul ei este orice om, din orice punct al pamantului. Nu exista factor uman sau material care sa conditioneze iubirea. "Atat de mare este puterea dragostei, incat ea imbratiseaza, uneste strans si leaga nu numai pe cei oare stau de fata, care sunt alaturi de noi si-i vedem, ci chiar pe cei care sunt departe si n-ar putea sa taie sau sa intrerupa aceasta prietenie sapata adanc in suflet nici trecerea de vreme indelungata, nici lungimea drumului si nici o alta pricina fa fel cu aceasta".
Reciprocitatea nu-i este element constitutiv, fiintial, ci e postulata numai pentru ca mijloceste raspandirea si inmultirea ei. Caci asa cum fierul ascute fierul si piatra ciocnita de piatra da scanteia, tot asa alaturarea sufletelor sporeste flacara iubiri.
3. Infatisarile iubirii. Dragostea e o datorie si o posibilitate pentru oricine. In afara de obligatoria ei raportare la Hristos, singurul element care o conditioneaza si o caracterizeaza este puritatea si intensitatea vointei din care izvoraste. Tradusa in fapta, intentia aceasta ia o infinitate de forme si proportii, a caror valoare o constituie mereu calitatea si bogatia izvorului intern din care purced, dupa cuvantul: "Caci daca e la mijloc bunavointa, bine primit este darul, dupa cat are fiecare, nu dupa cat nu are" (II Corinteni VIII, 12).
In atentia Sfantului Parinte vin mai toate chipurile de manifestare ale iubirii, care ca niste plante minunate cresc langa acest izvor. Gradual privite, cea mai inalta speta este iubirea vrajmasilor, asupra careia insista indelung, intrucat e mai anevoie sa te invoiesti cu ea si s-o implinesti. El infatiseaza foloasele ei si caile pe care se poate infaptui.
Domnul Iisus Hristos este modelul desavarsit al iubirii vrajmasilor. Arhidiaconul Stefan, Apostolul Pavel, Samuel au stralucit prin aceasta inalta virtute.

IV. Milostenia, intruparea iubirii
1. Ambasadorul saracilor. Dar modul cel mai frecvent si adecvat in care iubirea vine la expresie, este milostenia. Ea este seva substantiala a iubirii. Toate gandurile lui au actiuni. Ori de unde se inspira, punctul de sosire, concluzia ii este milostenia, iubirea aplicata. S-a numit pe sine insusi ambasador al saracilor; fapta lui a fost insa mai mare decat numele. Desi coborator dintr-o familie bogata, Sfantul Ioan s-a aliat cu saracii, si dezmostenitii soartei. Din fata altarului, punandu-se deci sub autoritatea lui Dumnezeu, a analizat, in favoarea lor, toate problemele in legatura cu ei.
2. Demnitatea milosteniei. Este foarte important de retinut ca toata lucrarea de asistenta gandita, predicata si infaptuita de Sfantul Ioan, in concordanta de altfel cu spiritul Sfintei Scripturi, nu numai ca e in afara de orice element de servitute sau ofensa a saracului, dar este in plus o ocazie si un mod de promovare a demnitatii omenesti. Dupa el, ceea ce primeste saracul de la cel bogat este indirect un drept al lui. Vazand multimea saracilor, bolnavilor, cersetorilor si infirmilor care misunau in Antiohia si Constantinopol, sub privirile nepasatoare ale celor bogati, Sfantul Ioan Gura de Aur le atrage atentia acestora din urma ca ei sunt autorii situatiei grele in care se gasesc cei dintai. De aceea, in ultima analiza, fapta de milostenie are caracterul unei restituiri. Cel bogat intoarce paguba pe care a facut-o semenului prin abuz, furt camata, sclavaj etc. Faptele de milostenie spala deci constiinta de pacate, este remediul principal al pocaintei, asa cum in compozitia medicamentelor este intotdeauna cate un ingredient principal. Saracii care asteapta inaintea bisericii spala sufletul, asa cum apa din vasul de la intrarea in sfantul locas spala mainile celor ce intra inlauntru.
3. Criteriile milosteniei. Ajutorarea se face, de aceea, evitand orice ofensa. Altfel, la suferinta se adauga suferinta.
Sfantul Parinte nu ingaduie nici chiar anchetele prea amanuntite asupra imprejurarilor si cauzelor carora-si datoreste saracul situatia sa. Noi suntem chemati sa-l ajutam, nu sa-l judecam. Saracii nu trebuiesc suspectati de necinste. Nu ni s-a poruncit sa infruntam saracul pentru lenea sa, ci sa venim in ajutorul saraciei sale. Saracul n-are decat o singura recomandare: saracia lui. Poate fi cel mai pervers dintre oameni, daca n-are paine, trebuie sa-i astamparam foamea. Chiar de ar fi om de nimic si rau, de-ar fi vrednic de dispret, Hristos iti va ocoti plata ca si cum El ar fi primit prin acela binefacerea.
In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur se deosebeste de celalalt mare dascal al lumii si binefacator al saracilor, Sfantul Vasile cel Mare, care propunea cercetarea indreptatirii la milostenie a celui asistat.
Milostenia fiind un oficiu inalt, trebuie facuta si cu alte precautiuni: Jertfa adusa pe acest altar va fi nu numai profund consimtita si intentionata, dar si facuta din daruri neprihanite. Nu se primeste milostenia din furt, precum nu se primeau ca jertfa, in Legea Veche, animalele cu defect. Mai bine este sa nu miluiesti, decat sa miluiesti asa.
De asemenea, milostenia nu trebuie facuta ostentativ. Chiar daca e vazuta, sa nu fie pornita din acest interes. Nu cantitatea milosteniei este, apoi, principalul, ci dispozitia sufleteasca a celui ce da, in raport cu posibilitatile sale. Se cunoaste cum a fost apreciat darul de doi banuti ai vaduvei. Unele femei si-au taiat parul capului, I-au vandut si pretul luat l-au daruit pentru reconstructia templului, dar care le-a fost primit. Daca ar fi avut insa aur si ar fi fost dat numai parul capului, ar fi fost osandite. Ofranda lor a fost primita insa cu bunavointa, pentru ca reprezenta ce aveau. Cain n-a fost mustrat pentru ca darul sau era mic, ci pentru ca oferea lucruri de cel mai mic pret dintre cele ce avea. Puritatea intentiei din care pornesc faptele de milostenie este de mare interes. Cu cat se ingrijeste cineva de curatenia unui izvor, cu atat el devine mai abundent. La fel e si aici: cu cat dam cu mai multa curatie sufleteasca si voie buna, cu atat mai multe bunatati vom primi in loc.
4. Hristos sub chipul saracilor. Demnitatea milosteniei o garanteaza pe de alta parte primitorul ei, care, sub infatisarea saracilor, este Hristos. De aceea, sa nu ne uitam la saracul care primeste, ci la Dumnezeu care intoarce darul; sa nu ne gandim la cel ce primeste banul, ci la Cel care se incarca de datorie.
In omilia despre vaduve, Sfantul Ioan sintetizeaza astfel motivele pentru care trebuie sa facem milostenie: demnitatea Celui care cere, Mantuitorul insusi; urgenta, pentru ca sufera de foame; usurinta caritatii, pentru ca saracul cere cel mai modest dintru alimente: painea; maretia recompensei, care este imparatia cerurilor.
5. Rasplata milosteniei nu trebuie asteptata pe pamant. Cei ce o gandesc si doresc in felul acesta sunt ca niste invitati la un pranz ales, care, grabiti, se reped si se satura din mancarurile mai putin gustoase ce se servesc la inceput. Se mai aseamana unii ca acestia si cu lucratorii care, tocmindu-se la lucru si cu masa, isi iau seara o plata mai mica, spre deosebire de cei ce nu pretind masa si care, in consecinta, isi iau plata intreaga.
Rasplata iubirii se da la judecata de apoi, cand iubitii si miluitii se vor constitui in aparatori ai binefacatorilor lor. Razele acelei rasplatiri se presimt insa chiar de pe acum. Asa cei milostivi sunt iubiti si pomeniti in rugaciunile catre Dumnezeu, pe cand avarii sunt detestati.
In afara de aceasta, operand deopotriva asupra celui ce o face ca si asupra primitorilor, milostenia are ca efect imediat unirea oamenilor, facandu-l pe toti, ca odinioara in vremea Apostolilor, "o inima si un suflet" (Fapte IV, 32) . Unirea inimilor este scopul pe care Dumnezeu si l-a propus, facandu-ne o datorie din milostenie. El putea, fara nici o indoiala, sa ajute pe saraci si prin alte mijloace; ne-a incredintat insa noua aceasta grija, pentru a ne uni prin lanturile caritatii, pentru a ne inflacara de iubirea unuia fata de altul.
De aceea, saracii nu trebuiesc evitati. Sa umblam chiar dupa ei, sa-i gasim. Ajutorarea lor s-o facem direct, personal, nu prin intermediari. Iubirea e o relatie care se vrea cat mai stransa.
6. Caritatea Bisericii si caritatea crestinului. S-ar putea pune intrebarea daca Sfantul Ioan prefera o actiune caritativa institutionalizata, prin Biserica, sau una de ordin particular, individual. Raspunsul cel mai potrivit cu faptele este ca el Ie-a recomandat si le-a practicat pe amandoua.
El insusi a organizat stralucit lucrarea de asistenta a Bisericii din Antiohia si mai ales a celei din Constantinopol. Initiativele sale au luat forma si adancimea unor inovatii si tendinte cu totul inaintate pentru secolul sau. A dispus masuri de economie strasnica la multe articole de cheltuieli, aplicand aceasta masura chiar in palatul sau patriarhal, din care a eliminat luxul, si pe care l-a impodobit cu sobrietatea si simplitatea apostolica si monahala in care traise ca preot in Antiohia. Din economiile provenite prin suprimarea cheltuielilor inutile a ridicat spitale si case de primire a strainilor, utilate cu medici, bucatari si oameni de serviciu.
Din omilia XXI la epistola I catre Corinteni rezulta ca Biserica desfasura in vremea Sfantului Ioan o intinsa activitate caritativa: avea case pentru ingrijirea vaduvelor batrane, a fecioarelor inchinate, a strainilor, a calatorilor bolnavi, a prizonierilor, a bolnavilor, infirmilor, saracilor, etc.
Intensitatea acestei actiuni este oglindita si de anumite statistici si solutii pastrate in cuvantarile sale. Sfantul Ioan tinea la curent liste cu numarul si desigur si cu numele saracilor. La Antiohia intretinea 3.000 de saraci cu veniturile dintr-un singur legat, in afara de asistenta pe care o dadea prizonierilor, bolnavilor si strainilor si in afara de alimentele si imbracamintea care se imparteau zilnic. In acest oras saracii reprezentau a zecea parte din populatie. La Constantinopol el cunoaste si asista 50.000 de saraci, care desigur nu sunt numai crestini, ci si necrestini. Cei 100.000 de crestini, daca ar da fiecare cate o paine si un obol, problema lor ar fi rezolvata, zicea Sfantul Ioan.
El nu Iasa insa totul pe seama Bisericii. Lucrarea ei caritativa oficializata intampina o multime de greutati si risca sa lase neimplinite multe nevoi. Din afara veneau evaluari exagerate asupra fondurilor Bisericii, banuieli in ce priveste cinstita manuire a lor, mentalitatea inapoiata si protivnica a contemporanilor. Dinlauntru se ridica primejdia socotintei gresite ca daca Biserica are fonduri si asistenta organizata, membrii ei sunt dispensati de a mai practica milostenia.
Din aceste pricini, Sfantul Ioan atrage atentia credinciosilor sa nu lase milostenia numai pe seama Bisericii, intre altele si pentru aceea ca la judecata se va cere fiecaruia socoteala asupra faptelor de iubire pe care le-a savarsit personal si direct.
El vine chiar cu solutii si principii directive pentru practica individuala a caritatii. Propune, spre exemplu, in conformitate cu procedeul folosit de comunitatile crestine primare, ca fiecare familie sa adune pe indelete daruri pentru saraci, sfatuieste a se institui in fiecare casa o cutie a milelor in care sa se stranga zeciuiala pentru saraci, etc.
7. In general el cerceteaza toate caile pe care iubirea curata si navalnica poate sa devina fapta de milostenie. Face chiar si unele concesii, privitoare bineinteles numai la modalitatea de aplicare, tot ca sa castige bunavointa si a celor invartosati la auz si la inima. Hristos ne-a poruncit, zice el, bunaoara, sa chemam pe saraci la masa. Daca insa nu putem suferi prezenta lor langa noi, atunci sa le ducem cel putin partea lor de hrana acasa la ei Ori, pentru a nu ne ingretosa vazandu-i murdari si neingrijiti, sa-i spalam mai intai si sa-i imbracam si dupa aceea sa-i aducem la masa. Atrage apoi atentia ca sunt unele imprejurari si momente cand milostenia trebuie sa fie cu mult mai activa, iarna bunaoara, cand bantuie frigul si lipsa de lucru pentru unii muncitori ale caror ocupatii sunt intrerupte de vremea rea.
Ambasadorul saracilor n-a pregetat un moment sa evidentieze posibilitatea si indatorirea pentru toti oamenii de a practica milostenia. El a infatisat-o frumos si convingator ca pe o mijlocitoare a noastra pe langa Dumnezeu. Ea sfarama lanturile, risipeste intunericul, stinge focul, omoara viermele, opreste scrasnirea dintilor. Ei i se deschid portile cerului. Si dupa cum, cand intra regina nimeni dintre paznicii randuiti cu paza usilor n-ar indrazni s-o intrebe cine este si de unde vine, ci toti o primesc indata, tot asa si cu milostenia: caci este cu adevarat regina, facand pe oameni asemenea cu Dumnezeu. Strabate lumea, porumbel de aur si viu, de o frumusete nespusa si dulce. Priveste mereu spre cer, aureolata de slava lui Dumnezeu. E o fecioara prea frumoasa, cu aripile de aur, cu chipul luminat bland. E intraripata si usoara, zburand in jurul tronului Iui Dumnezeu. La ceasul judecatii alearga si ne scoate din cazne, acoperindu-ne cu aripile sale... Prin mila a salvat Dumnezeu neamul omenesc, facand rob pe Fiul Sau pentru noi.

Prof. D. I. Belu

Pacatul



Pacatul

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/pacatul-139947.html

PacatulPentru ca ne aflam in aceasta perioada binecuvantata si toti ne gandim la pacatele noastre, as vrea sa vorbim putin despre aceasta realitate a vietii duhovnicesti. S-a scris, se scrie si se va mai scrie despre acest subiect, insa indraznesc a dezbate putin acest subiect, tocmai pentru faptul ca imi doresc ca pacatul sa nu ne deznadajduiasca, ci din contra, sa ne ajute sa intelegem cat de slabi suntem fara ajutorul Lui Dumnezeu.

Perioada postului este intotdeauna binecuvantata, pentru in afara de Harul primit prin lupta de a ne abtine de la mancaruri, invatam si sa ne stapanim. Este poate perioada cea mai potrivita de "antrenament" duhovnicesc, caci crestinul prin firea lui este un luptator care incearca sa biruie ispitele, trupul si dorintele patimase.

"Inceputul pacatului este pofta, al mantuirii este dragostea" spunea Sf. Antonie cel Mare, deci pacatului este strans legat de pofta (de patimi) si numai printr-o atentie sporita a miscarilor sufletului si a gandurilor putem invinge tendinta de a pacatui. "Cand se termina rugaciunea incepe pacatul, cand se termina pacatul incepe rugaciunea" dupa cum zicea Fer. Augustin. Fericit cel ce incepe sa se roage dupa ce pacatuieste... Inseamna ca a inteles ce a facut si incepe sa-si ceara iertare!

Rugaciunea este raza de lumina dupa care tanjim in permanenta, este puterea omului de a intra in dialog cu Dumnezeu. Rugaciunea mangaie, intareste, bucura si il ajuta pe om sa se cunoasca in profunzime; dar impreuna cu postul devin aripile cu care crestinul se poate inalta la Cer.

Dar, pentru ca nu intotdeauna putem deosebi cele bune si de folos sufletelor noastre, de cele rele si pierzatoare, avem nevoie de o "frana" duhovniceasca care sa ne poata opri in vreme de ispita. Asa cum este necesara frana la o masina, tot asa este necesar si postul pentru a invata cum sa infranam sufletul si a trupul de la pacate.

Revenind la pacat, trebuie sa ne amintim putin fapta si discutia lui Adam si al Evei cu Dumnezeu in rai, inainte de a fi goniti. Si cu totii ne aducem aminte ca incalcarea poruncii date de Dumnezeu, ii face sa se ascunda caci "au cunoscut ca erau goi, si au cursut frunze de smochin si si-au facut sorturi..." (Fac. 3,7). Cunoastem si continuarea "au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtandu-se prin rai [...] si s-au ascuns Adam si femeia printre pomii raiului..." (cap 3,8). Urmeaza dialogul lui Adam cu Dumnezeu si invinuirea femeii pentru pacatul savarsit, femeia invinuie sarpele si fiecare incearca sa nu-si asume responsabilitatea celor intamplate, mai mult decat atat, Adam chiar incearca sa-L invinuiasca pe Dumnezeu....

Dupa cum spune si Pr. Rafail Noica, acesta a fost pacatul cel mai mare: ca nu si-au marturisit cu smerenie incalcarea poruncii. Poate ca s-ar fi schimbat multe... Dar acum nu asta este cel mai important, ci a nu repeta si noi greseala lor! A nu ne ascunde sau a nega sa marturisim cele facute cu stiinta sau cu nestiinta, cu gandul sau cu fapta, ci sa le marturisim pentru ca ascunderea este mult mai invinovatoare decat pacatul in sine.

Imi pare rau ca exista influente culturii vestice in trairea ortodoxa. Probabil ca cei mai multi dintre voi stiu ca in limba greaca pacat se spune "αμαρτία", insa traducerea corecta este "esec, (nereusita de a-ti atinge telul)"! Prin urmare trebuie sa existe o noua incercare, nicidecum o parasire a telului avut. Daca privesti pacatul ca pe un esec, ramai cu speranta ca la urmatoarea incercare vei reusi; iar pocainta devine schimbarea mentalitatii pentru a avea puterea sa reusesti la incercarea urmatoare (de fapt, in limba greaca cuvantul "pocainta- μετάνοια" inseamna "schimbarea gandirii"). Important este sa incercam mereu, credinta sa ne fie vie si rugaciunea sa ne insoteasca...

Daca privim si noi lucrurile pe criterii legale sau norme, atunci vom fi de acord cu teologia vestica unde pacatul este incalcarea legii si prin urmare trebuie sa fii pedepsit pentru a te invata minte altadata!!! Daca asa stateau lucrurile si pentru Dumnezeu, ce credeti ca trebuia sa faca cu noi toti?...

Marturisirea este cea care poate restabili comuniunea, iar iertarea nu face altceva decat sa indrepte greselile facute de noi.

Arhim. Siluan Visan