Specificul educatiei religioase în diferite etape

Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și dezvolta prin educație religioasă.

Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date de modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă trebuie să înceapă din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.

În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.

În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea, programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi: colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe niciunul din ei. În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean Piaget). În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și adânci. Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de comportament religios-moral.

Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru reforme religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și le aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal. Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional. Acum adolescentul este capabil de tărie, de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiție esențială pentru formarea caracterului moral. În această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori foarte periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice. Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă. Dacă în copilărie accepta fără nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică complet . În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic, îndoiala și căutarea argumentelor raționale. Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte și este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educatorul creștin spre a-l câștiga pentru viața religioasă. Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile fundamentale de credință și de morală. În domeniul religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din copilărie, înțelese acum mult mai bine și mai profund. Practica religioasă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre idealul sfințeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează sufletul, conducându-l spre lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)

Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în funcţie de etapele de vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie, cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi biologice de dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a conştiinţei religioase presupune parcurgerea anumitor stadii de instruire.

Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).

Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele acte necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „așa cum se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-se copiilor respectul autorităţii părinteşti, se trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând asupra copilului o autoritate chibzuită şi ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie şi respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi măreşte spectrul de înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai întâi imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul exemplului este mai important decât cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează prin contaminare, prin observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul începe să conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în inconştient, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment. Până la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin responsabili.

Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee adecvate şi se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit ca preotul şi profesorul de religie să acţioneze în comun pe linia catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă trebuie să realizeze un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să fie motivat. Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. Prin urmare, se impune ca elevii să fie motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii, deprinzându-se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode şi procedee adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea între profesor şi elev. A ne adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor clişee şi repere teoretice şi abstracte conduce către indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa, precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil are nevoie să simtă că “nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă. Utilizarea unor etichete comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să întărească un anumit tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid, copilul ajunge să creadă că este o persoană timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să recurgă la următorul raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a fi mai bun.

La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei apropiaţi.

În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii. Acum creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii. Copiii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil să-şi rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile religioase nu mai este receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga). Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi confuzie.

Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului, precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt capabili de performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie.

Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum tânărul îşi pune întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu, de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din perspectivă intelectuală, unii adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi liturgic, dar „sunt mai puţin stabili decât adulţii”.

În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe baza unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului, evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi… reflecţia catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu duc la atingerea scopurilor propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs cu convingerea că adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se transformă în educaţie pentru libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi preotul, să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare ale unor compartimente educaţionale. Tot acum apare nonconfor¬mismul şi dorinţa de independenţă.

Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o formă de protecţie şi nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.

Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa religioasă”, „acum e  momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa. Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.

Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie. Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele, iar alţii le caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre sportivi. Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu dăinuiesc; ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei religioase şi a unor relaţii familiale şubrede fiii unor mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se drogheze, unii recurg chiar la sinucidere. Educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să acţioneze mai conştient în societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii transcendentale în viaţa şi faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi înţelegere unii cu alţii.

Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale de doctrină. La această vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi creştine: „credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa este prima virtute cu care pornim la drum, atât cei mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le predam elemente de filozofie creştină, de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără îndoială – indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este exemplul personal. Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa. Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor de a exista ca nişte membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din lucrarea generală mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest temei porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)

Autoevaluarea si valorificarea ei

Autoevaluarea si valorificarea ei

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.

Realizarea educaţiei religioase incumbă o racordare optimă la arsenalul metodologic specific învăţământului preuniversitar. Îmbunătăţirea activităţilor didactice de factură religioasă presupune printre altele o investigaţie de esenţă asupra procesului de autoevaluare.

Autoevaluarea oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de predare-învăţare-evaluare la religie. Autoevaluarea se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ, mai precis autoevaluarea se inserează ca o componentă a autoeducaţiei. Problematica autoevaluării trebuie abordată în legătură cu educaţia permanentă. O aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar fi : educaţia şi autoeducaţia se exclud? sunt procese identice? Majoritatea pedagogilor sunt de părere că cele două procese se completează reciproc, astfel că „educaţia îşi sporeşte considerabil eficacitatea atunci când este susţinută de acţiuni autoeducative, după cum succesul autoeducaţiei este condiţionat de o educaţie adecvată”.
Autoevaluarea se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.

În planul eduaţiei religioase, autoevaluarea poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al educaţiei religioase.

Profesorul de religie are la dispoziţie mai multe forme de autoevaluare începând cu fişele de evaluare puse la dispoziţie de unităţile şcolare şi continuând cu chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline. O formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului, în cadrul Tainei Mărturisirii.

Mai mult ca oricine, duhovnicul ne poate sonda şi radiografia starea duhovnicească. Se pune întrebarea: starea duhovnicească a profesorului de religie nu cumva reflectă şi modul său de îndeplinire a misiunii didactice încredinţate lui? Cel care caută desăvârşirea nu trebuie neapărat să creeze ceva nou, ci doar „să elibereze harului calea, nu trebuie decât să înlăture acele obstacole care ne separă de Dumnezeu”, după cum afirmă Vladimir Soloviov.
Ca profesori de religie avem datoria de a ne concepe şi realiza activităţile didactice în aşa fel încât Hristos, în Care locuieşte trupeşte toată deplinătatea dumnezeirii (Coloseni 2) să ia chip (Galateni 4) în tot şi în toate, lăsându-l pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale, educative şi sociale. Este nevoie ca înainte de a te hotărî pentru o misiune atât de importantă, cum este aceea a profesorului de religie, „să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui Hristos, să te concentrezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau cu alte cuvinte m-ar binecuvânta dacă-l fac?” Autoevaluarea ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi profesionale.

Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica ceea ce face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este o conlucrare activă între aceşti factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea intelectului la prefacerea umanului, după chipul lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de folos în ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie.

Fişa de autoevaluare

1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă
a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei şcolare pentru religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări; examene de sfârşit de ciclu şcolar
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare)
d) activităţi educative organizate în şcoală
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
g) realizarea de proiecte extracurriculare
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în colaborare cu preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale

2. Performanţe în inovarea didactică
a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare metodice specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de perfecţionare în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei

3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Cercetării

4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în echipă în privinţa:
- managementului instituţional
- realizarea unor proiecte de finanţare din resurse extrabugetare

5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:
- expoziţii, cenacluri, simpozioane
- sesiuni de comunicări ale elevilor
- organizarea unor seri duhovniceşti
- organizarea cercului de religie

6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul centrului eparhial în vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă

7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice religiei

Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor chestionare prin care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie. Pentru o imagine mai complexă asupra propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare pentru profesorii de alte discipline, pentru părinţi şi preoţi.

Metode si instrumente complementare de evaluare

Metode si instrumente complementare de evaluare

La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le poate propune fiecare profesor în parte.

Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:

V  pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;

V  oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;

V  pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;

V  oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;

V  prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii).

Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi).

1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.

Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.

Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.

Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.

După natura lor sunt două mari categorii de teste:

a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;

b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.

a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard, împarte testele obiective în:

1. Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă calitatea şi varietatea cunoştinţelor;
2. Testul de nivel, care constată şi măsoară gradul de cunoaştere şi aptitudinile la care a ajuns elevul;
3. Testul de maturitate, care măsoară nivelul achiziţiilor; permite evaluarea unei acţiuni;
4. Testul de randament global;
5. Testul analitic, pentru a descoperi deficienţele particulare şi cauzele lor;
6. Testul de prognoză cu rolul de a recomanda predicţii.

b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de interes fiind folosite mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în învăţământul românesc este aceea de a folosi itemi de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune globală asupra modului de gândire şi raţionament al elevului evaluat.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a)      selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate

b)      alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare

c)      fragmentarea sarcinilor

d)      elaborarea itemilor

e)      aranjarea logică a itemilor

f)       prezentarea instrucțiunilor de lucru

g)      notarea timpului de realizare (dacă este cazul)

h)      precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.

3. Avantaje:

«    uniformitatea și obiectivitatea verificării

«    posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe

«    lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere

«    economie de timp

«    eliminarea stresului evaluării orale

«    dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

Dezavantaje:

®     nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară

®     se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe

®     apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare

®     lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor

®     lipsa întrebărilor ajutătoare

®     încurajarea metodelor deficitare de învățare

®     consum mare de efort în elaborarea lor).

 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:

V  teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi)

V  teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de elevi)

V  teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

«    teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)

*        răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)

*        răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date);

«    teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.

5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:

Þ     Validitatea

Þ     Fidelitatea

Þ     Etalonarea

Þ     Standardizarea

Þ     Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.

B. Portofoliul

Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare.

Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.

Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.

Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.

C. Observarea directă

Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică.

Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii. Participarea elevilor la realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a participa la activităţi extraşcolare, îndeplinirea sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor. Metoda este mai eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite unele instrumente de înregistrare şi structurare a constatărilor.

D. Proiectul:

Proiectul  este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.

Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus.

La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi:

*        realizarea unor lucrări de pictură religioasă;

*        confecţionarea unor mijloace didactice.

Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.

E. Evaluarea activităţii de grup:

Evaluarea activităţii de grup  reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare.

Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.

F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.

Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil,.iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.

G. Chestionarul

Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.

Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime, încurajându-i pe elevi să noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii profesorului. Tot prin intermediul chestionarelor anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar şi erorile comise; în urma experimentării acestui tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri. Reţinem faptul că profesorul trebuie să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să fie făcute cu un mare grad de generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de răspunsurile date de elevi pe parcursul chestionarelor.

H. Autoevaluarea elevilor:

Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală.

Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. Important este ca atât profesorul cât şi elevul să ducă evaluarea mai departe în sensul conştientizării rolului autoevaluării. Elevul va fi îndemnat spre autosituare, va fi condus înspre realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este de dorit ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe elevi să-şi analizeze calitatea relaţiei lor cu Dumnezeu, cu duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea şi trăirea poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei religioase. Acest lucru va fi realizabil în măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii vor fi experimentate mai întâi de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un model pentru elevii săi. Una dintre însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi să-i facă pe alţii să creadă … în crezul pe care îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală, de data aceasta evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de profesor şi elevi la cea facută de duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei. Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează în Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul Bisericii Sale fiind absolut necesare oricărui creştin în vederea mântuirii”.