Crearea lumii vazute

Crearea lumii vazute

1. REFERATUL BIBLIC DESPRE CREAȚIE (Cartea Facerii)

La început (întru început) a făcut (a creat) Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol (nevăzut și netocmit). Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:1,2)
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi (una zi) (1:3-5)

Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua (1:6-8)

Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!" Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia (1:9-13)

Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra (1:14-19)

Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor, şi păsările să se înmulţească pe pământ!" Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea (1:20-23)

Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (1:24-31)

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (2:1-3)

2. CÂTEVA EXPLICAȚII

a) Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic (a creat, nu a făcut – Dumnezeu este Creator, nu Demiurg); cuvântul bara – a crea din nimic – apare doar în prima zi, în celelalte apar cuvintele a face și a zidi.

b) Cuvintele "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp (cuvântul "la început" arată primul contact, prima unire a lui Dumnezeu Cel veșnic cu timpul). Mai corect: Întru început a creat – adică întru Hristos, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul.

c) Pământul (lumea materială) era netocmit și gol (nevăzut și netocmit -– nevăzut, pentru că era acoperit de ape). Materia primă din care s-au format toate cele văzute era la început lipsită de formă, în ea se cuprindeau, amestecate și nedeterminate, toate elementele, ca într-o mare sau într-un abis întunecat. Catolicii vorbesc despre două lucrări mari:

1) creatio prima a materiei informe, deci creația propriu-zisă (opus creationis);

2) creatio secunda sau organizarea lumii, în care se deosebesc iar două etape: despărțirea elementelor în primele trei zile, mai puțin apariția vegetației (opus distinctionis) și apoi înfrumusețarea și împodobirea universului (opus ornatus). După unii teologi ortodocși însă, nu putem vorbi de o materie informă, căci forma universului este dată în materie odată cu aducerea ei la existență. De altfel, sfinții Atanasie cel Mare și Maxim Mărturisitorul vorbesc despre o raționalitate a creației, care constituie structura spirituală și logică a întregului univers (nu materia precede spiritul, ci forma materiei este implicată în spirit). Așadar, după acei teologi ortodocși, evoluția în creație (de la simplu la complex, de la anorganic la organic, de la regnul vegetal la cel animal) ar fi putut fi dirijată de Dumnezeu din interiorul creației, prin acea raționalitate a materiei. Teoria catolică, în care forma rămâne exterioară materiei, duce la ideea unui Dumnezeu total transcendent, izolat de lumea imanentă. Numai structura interioară a universului, raționalitatea lui, constituie puntea dinamică de legătură între Dumnezeu și oameni. Pe lângă evoluționismul materialist, care exclude ideea unui Dumnezeu creator, s-a încercat construirea unui evoluționism teist, care consideră că evoluția speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs la întâmplare, ci ar fi fost condusă de Dumnezeu, pe perioada unor ere geologice. Dar asta ar însemna că moartea în natură ar fi existat înainte de păcatul lui Adam, iar Adam, deși este primul om, ar fi descins din niște părinți animali. O altă teorie este cea a creaționismului științific, care deși nu își propune să demonstreze existența Creatorului, prin rezultatele sale bazate pe genetică, biofizică, biochimie, teoria probabilităților și teoria informației, arată că este imposibil ca vietățile să apară prin fenomene întâmplătoare din materie nevie, și este imposibil să evolueze pe cale naturală. Gradația în realizarea creației corespunde firii lucrurilor și este necesară în ordinea acestora, fiecare regn și specie apărând ca mijloc de existență și condiție pentru cele imediat superioare, cel mineral pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, și toate pentru om. O specie superioară presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu înseamnă însă că speciile superioare au evoluat din cele inferioare.

d) Purtarea Duhului lui Dumnezeu pe deasupra apelor este o icoană prin care se exprimă acțiunea creatoare a Duhului Sfânt, dătătorul de viață, acțiune care ne arată că elementele lumii create la început n-au fost lăsate să se dezvolte de la sine, ci s-au aflat în permanentă legătură cu puterea și voința lui Dumnezeu.

e) Să se facă lumină – prima lumină s-a făcut la cuvântul lui Dumnezeu în afara oricărei surse de lumină, apoi alternanța luminii și întunericului a fost făcută de Dumnezeu pentru a da o măsură a timpului care a început să curgă. "Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare. Atunci, la început, se făcea zi și urma noapte atunci când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început, și când iarăși se retrăgea, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" – totdeauna când a creat, Dumnezeu a dat și un model pentru viitor.

f) Una zi – facerea unității de timp numită zi a avut loc o singură dată, celelalte o repetă pe prima. Durata unei zile a creației nu trebuie să fie neapărat cea a unei ere geologice (ca în evoluționismul teist), pentru că Dumnezeu atunci lucra în mod minunat, fără a se folosi de legile pe care le va pune în creația Sa. Cuvintele psalmului 89, "O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut" nu se referă la timpul din creație, ci la legătura lui Dumnezeu cu timpul asociat creației, nu în sensul că la Dumnezeu timpul trece altfel, ci în sensul că Dumnezeu este cu totul în afara timpului nostru.

g) "Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciți să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). La început plantele au apărut fără să existe semințe. Duhul Sfânt a însămânțat pământul direct cu "sufletul" plantei (puterea vitală care le ridică și le întreține un trup viu), iar după apariția plantelor, Dumnezeu a poruncit ca ele să facă "sămânță după fel și asemănare" – înmulțirea viitoare în cadrul aceleiași specii. "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" (Sf. Vasile cel Mare). Același lucru se va întâmpla și în regnul animal.

h) Odihna lui Dumnezeu după creație nu înseamnă o totală încetare a activității lui Dumnezeu, pentru că El continuă să lucreze purtând de grijă lumii Sale; este vorba doar de faptul că planul Său cu privire la creație s-a împlinit întru totul, și Dumnezeu nu mai creează nimic nou.

i) Un aspect specific al învățăturii creștine este perfecțiunea lumii create. Sfânta Scriptură învață că, după ce a fost încheiată creația, toate erau bune foarte, într-o ordine și o armonie care dădeau mărturie despre puterea și bunătatea Creatorului: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18).
Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel, omul nu poate fi conceput în afara naturii sau universului, dar nici natura sau universul nu pot fi înțelese fără om. Motivul creării lumii este bunătatea lui Dumnezeu, căci "Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea sa la toate cele ce sunt" (Dionisie Areopagitul). Întreaga natură este destinată slavei de care vor fi părtași oamenii în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8).

Crearea lumii nevazute

Crearea lumii nevazute

1. Originea lumii:

Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă, eternă), panteism (lumea este o emanație din Dumnezeu), materialism. Corect: Lumea a fost creată de Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1, Crezul) din nimic.

2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din nimic, numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit – Ps.148); rezultă o deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului). Dovezi: 2 Macabei 7 (Te rog, acum, copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într-însele și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic și că neamul omenesc are aceeași obârșie); Ioan 1:3 (Toate printr-Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut).

3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel încât începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin urmare, având un început, lumea nu e veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat din veșnicie în Dumnezeu.

4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră (Facere 1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El; Iov 33 – Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, a luat hotărârea și a făcut planul creării lumii; Fiul, prin Care toate s-au făcut, a adus la îndeplinire planul Tatălui; Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a desăvârșit toate.

5. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! – Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era Cuvântul... Și Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică (microcosmos), care e reflectarea raționalității Logosului în structura întregului univers.

6. Motivul și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în urma vreunei necesități interne sau externe. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea, bunătatea și milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească tuturor făpturilor bunătățile Sale. Scopul întregii creații este preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor, strâns legate (Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri – Matei 5).

7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și iată erau bune foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă; răul nu este opera lui Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având originea în îngerii căzuți (Căci făptura a fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – Romani 8).

1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale, inferioare lui Dumnezeu dar superioare omului.

2. Existența îngerilor:

a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul vieții, îngerul ce-l oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din visul lui Iacov, îngerul ce vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii văzuți de Isaia, heruvimii văzuți de Iezechiel, îngerii sunt superiori omului – Ps.8); angelofaniile din Noul Testament (îngerul Gavriil anunță nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl înștiințează pe Iosif, apoi pe păstorii din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc lui Iisus după întreita ispitire, Îl întăresc în grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor Învierea, se arată la Înălțarea Domnului, etc.); Iisus vorbește despre îngeri în parabola neghinei, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor mici văd pururea în ceruri fața Tatălui (Matei 18), în fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-au mărturisit pe El (Luca 12), după înviere oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu știu ziua celei de-a doua veniri (Marcu 13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei 25), etc.; Sfânta Tradiție vorbește despre îngeri (în Crez se afirmă că Tatăl este și Făcătorul celor nevăzute, iar sinodul VII ecumenic stabilește și cinstirea îngerilor; Ignatie Teoforul spune că există o ierarhie a îngerilor);

b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin admiterea unei Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum elementul material există și în afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual trebuie să existe independent de om, într-o lume nevăzută), ierarhia lumii (există o ierarhie în lumea materială, de la cele mai simple făpturi până la om, cea mai complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se continue și în lumea spirituală, prin îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și Dumnezeu), scopul creației (trebuie să existe ființe care să-L preamărească și mai deplin pe Dumnezeu și să se bucure de o fericire și mai mare).

3. Originea îngerilor

a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt emanații din Dumnezeu, cum credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în mod tainic prin cuvintele “La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a îngerilor) și pământul (lumea materială, universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în idolatrie; apoi, în mod mai clar se afirmă că Dumnezeu a făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar în Noul Testament se vorbește despre cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni 1);

b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi pământul); argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe Dumnezeu (Iov 38), iar pe Eva a ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.

4. Natura îngerilor:

a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală, nematerială; sunt duhuri pure, nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare omului dar mărginite, circumscrise spațial, inferioare lui Dumnezeu. a) sunt duhuri (πνευματα): Îngerii, oare, nu sunt toți duhuri slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale (“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și necorporale; unii Părinți, plecând de la ideea că nematerialitatea și necorporalitatea absolută aparțin exclusiv lui Dumnezeu, atribuie îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup sensibil): Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);

b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești pentru a comunica cu oamenii;

c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două locuri deodată sau omniprezenți, nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc adâncurile ființei dumnezeiești, nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului, nu pot face minuni cu puterea lor), dar superiori omului (în înțelepciune, putere, apropiere de Dumnezeu, lipsa afectelor sau a slăbiciunilor omenești); totuși, omul are o oarecare superioritate asupra îngerilor (Hristos a venit să mântuiască pe om, nu pe îngeri – Tertulian; omul face legătura dintre cele văzute și cele nevăzute);

d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de întoarcerea oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui.

5. Funcția îngerilor:

a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și fericirea lui Dumnezeu;

b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor, există îngeri păzitori ai popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om).

6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în comuniune cu Dumnezeu) și impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui Dumnezeu în care ei s-au întărit pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se împotrivi lui Dumnezeu.

7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și foarte mare (legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic, popoare infinite de puteri netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur).

8. Ierarhia îngerilor:

Conform Sfintei Scripturi:

®       Facere 3 – Heruvimii;

®       Isaia 6 - Serafimii;

®       Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile;

®       Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.;

®       1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)

Conform Sfintei Tradiții:

®       Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9 cete îngerești, grupate în 3 triade: 1) Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile, Stăpâniile, Puterile, 3) Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții după luminare și după rang, luminându-se unii pe alții potrivit superiorității rangului, cei mai de sus împărtășind celor mai de jos luminarea și cunoștința.

®       Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia îngerească s-a făcut mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor în cete e expresia diversității (în unitate) a lumii făcute de Dumnezeu.

9. Menirea îngerilor:

a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată împlinire a voinței Sale;

b) slujirea oamenilor spre mântuire.

10. Îngerii răi:

a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci, demoni, îngerii diavolului, îngerii satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul, satana, belzebut, veliar, domnul lumii acesteia, domnul dracilor;

b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe trepte diferite (începătoriile, domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca număr, trebuie să fie mai puțini decât îngerii rămași buni, după unii Sfinți Părinți cam o treime din total, numărul lor urmând a fi plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi alături de îngeri în slava veșnică;

c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi prezintă ca pe ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov nenorociri, muncește pe Saul când acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe David, etc.) cât și în Noul Testament (parabola neghinei, răspunsul lui Iisus la acuzația că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora, pedepsirea celor nemilostivi în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui, diavolul păcătuiește dintru început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură – Iacov 2, etc; pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1 Ioan 3);

d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au devenit răi prin propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr (Ioan 8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10) – așadar, autorul răului este diavolul, care, fiind creat bun, singur s-a hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor, și antrenând în căderea lui și alți îngeri aflați sub influența sa („îngeri ai diavolului”);

e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până la cădere a trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni, deci căzuse deja; Sfânta Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1 Ioan 3);

f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de Dumnezeu plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu Cel Prea Înalt (Isaia 14) și chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului este mândria (Înțelepciunea lui Sirah 10), iar episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească și să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3);

f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe spirituale superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le permitea să sesizeze îndată ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești, păcatul lor este numai al răutății, nu și al slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen; g) însușirile diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și înșelător a toată lumea (Apoc. 12); activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar împărăția lui este a morții spirituale (Evrei 2) și a întunericului; acțiunea lui este îndreptată împotriva mântuirii omului (umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect prin senzații, reprezentări, gânduri, neputând să constrângă însă libertatea omului.

Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Revelația dumnezeiască, atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Tradiție, reprezintă cuvântul infailibil al lui Dumnezeu adresat omului, și acest cuvânt trebuie transmis omului tot prin mijloace infailibile. Omul singur este păcătos. Singurul mijloc infailibil este Sfânta Biserică, pentru că ea este Trupul lui Hristos și are cap pe Hristos: Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1). Biserica este stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3) și în ea lucrează permanent Sfântul Duh.

Biserica este singurul mijloc de păstrare, judecare și interpretare a cărților sfinte și canonice, cât și a Tradiției adevărate. Astfel, Sf. Scriptură există datorită Bisericii și este aplicată și interpretată de Biserică. Nu Biserica a luat ființă prin mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură a luat naștere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părți din Tradiția apostolică, deci a unei părți a Revelației dumnezeiești. Sf. Scriptură nu s-a scris deci în afară de Biserică, ci în Biserică, de Sf. Apostoli și ucenicii lor – Apostolii fiind nucleul și temelia Bisericii creștine. Apoi Biserica este cea care a stabilit cărțile canonice ale Sfintei Scripturi pe temeiul autenticității și inspirației lor divine (la Sinodul de la Laodiceea, în 360). Aceasta pentru că, deși spune Apostolul Pavel: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), totuși Sf. Scriptură nu ne spune câte cărți sunt inspirate și care sunt acestea. Lista cărților canonice ale Sfintei Scripturi o stabilește Biserica. Sf. Chiril al Alexandriei scrie: „Să cunoști de la Biserică, care sunt cărțile Vechiului și Noului Testament. Fără Biserică nu ar fi fost Sf. Scriptură, sau cel puțin nu ar fi cum o avem azi. În al doilea rând, tot Biserica este cea care judecă și păstrează Sf. Tradiție”. Biserica, prin Sf. Tradiție, actualizează, aprofundează și aplică în viața credincioșilor conținutul Sfintei Scripturi. Sf. Tradiție este explicatoarea adevărată a Sf. Scripturi, iar această explicare este în esență apostolică. De la început, Biserica stăruia în învăţătura apostolilor (Fapte 2), aceștia relatând cuvintele și faptele lui Hristos, dar dându-le și o explicare comună, pe înțelesul tuturor. Deși această explicare sau învățătură apostolică îmbracă forme variate în expunere, în esență ea rămâne aceeași, fiind făcută prin Duhul lui Hristos. De aceea ea trebuie să rămână ca un model permanent, ca o regulă de neschimbat în înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi. Numai prin Sf. Tradiție și în Biserică, conținutul Sfintei Scripturi devine mereu viu, actual, eficient pentru fiecare generație de credincioși. În Biserică, cultul divin actualizează momente din Sf. Scriptură; prin slujbele bisericești, adevărurile Sfintei Scripturi capătă „o adâncă tâlcuire dogmatică și morală. Sf. Scriptură, fără explicarea liturgică și fără aplicarea ei în Liturghie și în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează” (Pr. D. Stăniloae). Dacă Sf. Scriptură a apărut în sânul Bisericii, în ce privește Sf. Tradiție, ea apare odată cu Biserica, și Biserica apare odată cu Sf. Tradiție, căci Tradiția nu reprezintă altceva decât datina, predania, rânduielile Bisericii. Fără Biserică, Tradiția nu ar mai exista, încetând de a mai fi practicată și transmisă. Dar nici Biserica nu ar fi putut exista fără Tradiție, căci Tradiția este însăși lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, este „viața Bisericii în Duhul Sfânt” (V. Lossky). Biserica este, de asemenea, și cea care discerne adevărata Tradiție de falsele tradiții. Biserica este cea care dezvoltă Tradiția statornică în Tradiție dinamică, și cea care păstrează Sf. Tradiție. În Biserică, aspectul statornic al Tradiției se dezvoltă în cel dinamic. Vincențiu de Lerin spune: „Dezvoltarea Tradiției nu înseamnă schimbarea ei, ci o amplificare în ea însăși”. În Biserică este de fapt mereu aceeași Tradiție, aceeași învățătură, aceeași credință, același har, explicate însă și actualizate, făcute contemporane tuturor generațiilor de credincioși. Astfel, învățătura Bisericii împotriva drogurilor, fumatului, avorturilor, eutanasiei, în problema calendarului, a reprimirii ereticilor în Biserică, instituirea de noi sărbători, noi canonizări de sfinți și noi slujbe închinate lor, constituie exemple de Tradiție dinamică. Așadar, dezvoltarea, îmbogățirea Sfintei Tradiții nu se face prin adăugarea unor învățături necunoscute, ci prin aplicarea și adâncirea celor știute, primite de la Sfinții Apostoli, în momente și situații diferite din viața Bisericii.

Așadar, între Biserică, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție este un raport de intercondiționare, de reciprocă împlinire și confirmare. Biserica se mișcă în interiorul Revelației supranaturale, adică se orientează mereu după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, fiind zidită pe temelia Apostolilor și a proorocilor, și având cap pe Hristos: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2). Dar în același timp, Biserica propovăduiește cuprinsul adevărat al Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, păstrându-le nealterate și dând mereu garanție pentru autenticitatea lor. Biserica explică și aplică Sf. Scriptură în conținutul ei autentic prin Tradiția apostolică păzită de ea. Sf. Scriptură își descoperă conținutul ei în interiorul Bisericii și al Tradiției, iar Sf. Tradiție este vie în interiorul Bisericii. Această împletire între Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și Biserică este rezultatul lucrării Duhului Sfânt.

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele două căi sau moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele nu se deosebesc ca fond, între ele existând o strânsă legătură; întregul conținut al Revelației se găsește în amândouă, de aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare ale Revelației.

A. Sfânta Scriptură:

1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise de prooroci, apostoli și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt, într-o perioadă de aproape 1500 de ani;

b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață, precum și unele relatări istorice descoperite de Dumnezeu credincioșilor în scopul mântuirii lor; deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și Cuvântul lui Dumnezeu;

c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă, cuprinzând 66 de cărți canonice scrise de aproape 40 de autori deosebiți ca stare socială și intelectuală; cu toate acestea, ea este o carte unitară, datorită inspirației divine prin care a fost scrisă; așadar, autorul ei principal este Duhul Sfânt Dumnezeu; d) Împărțire: Sf. Scriptură se împarte în Vechiul Testament (pe o perioadă de 5508 ani, de la crearea lui Adam până la venirea Mântuitorului), care cuprinde 39 de cărți canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 + Rugăciunea lui Manase), neinspirate, dar bune de citit (anaghinoscomena), și Noul Testament, care cuprinde 27 de cărți canonice (lista cărților canonice s-a stabilit la sinodul local de la Laodiceea, în 360).

2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament:

a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața creștină, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, pentru că el cuprinde Descoperirea dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat;

b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de călăuză/pedagog spre Hristos (Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are caracter prefigurativ, pe când Revelația absolută adusă de Hristos are caracter ultim, definitiv, desăvârșit și irevocabil; valoarea Vechiului Testament (îndeosebi a legii morale sintetizate în Decalog) este însă recunoscută în Noul Testament: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci, Legea (lui Moise) e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);

c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol Pavel arată superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru că el cuprinde cuvintele vieții veșnice, adică învățăturile dumnezeiești descoperite de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră; Noul Testament este absolut necesar pentru cunoașterea lui Dumnezeu și desăvârșirea noastră morală, deci este indispensabil pentru mântuire: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17);

d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente, precum și superioritatea celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou” (Fericitul Augustin); ele alcătuiesc un întreg, un tot unitar, neputând fi despărțite, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Inspirația Sfintei Scripturi:

a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii acestuia l-au scris după porunca lui Dumnezeu: Fost-a cuvântul Domnului către mine... (Ieremia 2), Şi a zis Domnul către mine: "Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti (Isaia 8); Însuși Mântuitorul spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5); în Noul Testament avem multe dovezi despre inspirația divină a întregii Scripturi: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1), Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);

b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului. Inspirația divină nu trebuie înțeleasă ca o inspirație verbală (așa cum cred neoprotestanții, sau cum credeau în trecut Filon, Iustin Martirul, Ipolit), ci numai ca o inspirație dinamică, de conlucrare între factorul divin și cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul Revelației, însă Dumnezeu nu îi anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi lasă libertatea de a reda în felul său propriu conținutul Revelației.

4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi:

Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că fiecare poate să o tâlcuiască după mintea și priceperea sa; pentru că, spune Apostolul Petru, în scrierile Apostolului Pavel sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3); de asemenea, diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian care citea din Isaia, l-a întrebat: Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8); tot Apostolul Petru spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar, credincioșii trebuie să se mențină pe linia tâlcuirii Sfintei Scripturi pe care o dă Biserica, prin Sfinții Părinți, neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.

B. Sfânta Tradiție:

1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg, prin tradiție se înțelege învățătura dată de Dumnezeu în mod direct oamenilor aleși (întreaga Revelație supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură). În sens restrâns, prin Sfânta Tradiție înțelegem totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele noastre.

2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale a făcut-o numai prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli să facă: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28). Din Sf. Scriptură rezultă că modul obișnuit de predare a învățăturii evanghelice de către Apostoli era tot propovăduirea orală: Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3 Ioan). Cărțile Noului Testament sunt scrieri ocazionale, prilejuite de ivirea unor probleme sau situații deosebite în comunitățile creștine din secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de Mântuitorul Hristos.

3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales prin viu grai, pe lângă faptul că este întemeiată pe exemplul și pe porunca Mântuitorului, este și modalitatea cea mai bună de răspândire a credinței creștine, căci credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10); prin predica vie se creează o comuniune sufletească ce poate insufla mai ușor ascultătorilor credință și dragoste față de Dumnezeu, mesajul transmis oral este mai bogat și mai bine înțeles.

4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind întreaga învățătură revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20). Prin urmare, dacă Sf. Scriptură cuprinde numai o parte din Descoperirea dumnezeiască, înseamnă că cealaltă parte a acestei Descoperiri, neconsemnată în Sf. Scriptură, s-a păstrat pe cale orală, formând un tezaur la fel de prețios ca și Sf. Scriptură, purtând numele de Sf. Tradiție sau Predanie.

5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf. Scriptură, pentru că ambele provin din aceeași Descoperire dumnezeiască: Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tesaloniceni 2), Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus(2 Timotei 1), Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (2 Timotei 2).

6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la început a fost numai Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia (cea mai veche carte a Noului Testament s-a scris abia la anul 43, iar Apostolul Ioan scrie până spre sfârșitul secolului I). În unele locuri din Sf. Scriptură, autorii redau învățături și fapte cunoscute numai din Sf. Tradiție, care nu apar anterior nicăieri în Sf. Scriptură: astfel, Apostolul Pavel îndeamnă pe preoții din Efes, adunați la Milet: să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20); în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii egipteni Iannes și Iambres care i s-au împotrivit lui Moise în Egipt (lucru neconsemnat în Vechiul Testament), iar Sf. Iuda, în epistola sa, amintește de cearta arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate de asemenea din Sf. Tradiție.

7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu a Sfintei Scripturi, ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și practicile ținute de Biserică, pe unele le avem în învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția Apostolilor. Ambele au aceeași valoare pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Tradiție a mai fost numită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viața Duhului Sfânt în Biserică” (Lossky).

8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții:

a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se identifică cu Tradiția apostolică (ceea ce Apostolii au predat Bisericii prin viu grai) și un aspect dinamic, în care Biserica, preluând Tradiția apostolică și rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei, ca răspuns la problemele fiecărei epoci; b) aspectul statornic al Tradiției poate fi delimitat în timp, ca începând la Cincizecime și ținând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixat apoi în scris de Biserică în epoca sinoadelor ecumenice; iar aspectul dinamic al Tradiției începe odată cu cel statornic și se continuă până la sfârșitul veacurilor;

c) părțile principale ale Tradiției statornice sunt definițiile dogmatice și canonice ale sinoadelor ecumenice, precum și învățăturile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor; d) cele 8 izvoare ale Tradiției statornice sunt:

1) Hotărârile (definițiile) dogmatice și canonice ale celor 7 sinoade ecumenice și 9 sinoade locale aprobate de Sinoadele trulan;

2) Cele 80 de canoane apostolice (care cuprind rânduielile apostolilor);

3) Canoanele Sf. Părinți;

4) Scrierile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor;

5) Simbolurile de credință apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan, precum și Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe (cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată de sinodul de la Iași în 1642, cea a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, aprobată de sinodul din Ierusalim în 1672, cea a lui Ghenadie Scholarul, patriarhul Constantinopolului, făcută la cererea sultanului Mahomed al II-lea în 1456 și cea a lui Mitrofan Kritopulos în 1625);

6) Mărturisirile de credință ale martirilor, consemnate în Actele martirice (Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi – Luca 12);

7) Practicile de cult bisericești (rânduiala Sf. Taine, a ierurgiilor, etc.) și cărțile de slujbă, mai ales cele 3 Sfinte Liturghii ale Bisericii;

8) Mărturii istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică (catacombe, documente, epistole, scrieri, etc.), precum și datele oferite de canoanele arhitecturii și picturii bisericești (formate în epoca patristică) și de cântările bisericești (care cuprind învățătura Bisericii fără greșeală).

9. Criteriile Sfintei Tradiții, după Vincențiu de Lerin (sec. IV), care a precizat că tradiția adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți”: conform acestui principiu, Tradiția adevărată trebuie să îndeplinească trei criterii:

a) ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche apostolică;

b) ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate Bisericile de pretutindeni;

c) ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de către Sf. Părinți și scriitori bisericești, adică de cea mai mare parte dintre ei.

Revelaţia naturală si supranaturală

Revelaţia naturală si supranaturală

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.

Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în legătură cu lumea și cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni; în acest sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a Se face cunoscut omului. Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și om, descoperirea Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă iubirea Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să răspundă, inițiativa o are Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit în relația chemare-răspuns dintre Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește după Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”. Necesitatea Revelației: Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).

Posibilitatea Revelației:

a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind Creatorul și Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din iubire, pentru a-l ajuta să-și împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Psalm 118);

b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);

c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);

d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației divine, pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;

e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale rațiunii omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne determină să acceptăm adevărurile descoperite de Dumnezeu: „Prin credință înțelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11).

B. REVELAȚIA NATURALĂ:

            În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului univers: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18); sfântul Apostol Pavel spune și el: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd din făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin care omul urcă spre Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1) 

Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul, prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată că și lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este sensul existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al conștiinței și rațiunii sale (care este conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru om că există o Rațiune și o Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii, și conștiința și rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.

Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană. Deși e conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta, dându-i sens, și nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest sens, Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât atât, în cel mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin paternitatea și filiația umană, ca imagini sau chipuri ale paternității și filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca izvor de existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și absolută, nu i se datorează omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el simte că este depășit; această capacitate se datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi celuilalt).

Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede caracterul personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea trebuie completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează în mod direct omului. În același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația naturală și cea supranaturală, existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât cosmosul și omul se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem spune că Revelația naturală nu este pur naturală, ci este „naturală” în chip supranatural. Pe de altă parte, în lumina Revelației supranaturale, creștinii înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se descoperă prin natura înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura organică dintre cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept și fără greșeală spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoștința Scripturii în duh și de contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim Mărturisitorul)

C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ:

Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea lui Dumnezeu, ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența Sa atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite mai departe adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni); este descoperirea prezenței și lucrării lui Dumnezeu în istoria omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire între Dumnezeu și om.

Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală, deoarece numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de oameni, Adam și Eva, deschide calea pentru Revelația naturală de după cădere. Astfel, Revelația naturală se precizează și se completează cu cea supranaturală.

Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală prin faptul că este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenesti, de aceea trebuie primite de om prin credință. Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale atât prin faptul că precizează limpede existența personală a lui Dumnezeu, cât și prin faptul că precizează scopul existenței omului și al lumii. Ea poate fi de două feluri: externă, când este făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită de semne externe, minuni sau profeții, și internă, când se produce în sufletul omului, fără manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba de inspirația divină). După căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în istorie în mod special prin legămintele încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului Testament. În desfășurarea Revelației supranaturale sunt mai multe etape: de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la Avraam la Moise, de la Moise la Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului Testament, lumea a fost pregătită pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al întregii lumi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „în multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei; se poate vorbi astfel de un progres în Revelația supranaturală, dar caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și continuității planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctual culminant al ei, atins „în zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis. Hristos este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos împlinește Revelația supranaturală, dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare credincios este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să împărtășească roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. Revelația supranaturală s-a încheiat deci în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli, mai precis cu moartea ultimului apostol; ea este deci închisă, completă și desăvârșită.

Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă desfășurare în Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții dumnezeiești din trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă însă că, după încheierea ultimei etape istorice a Revelației supranaturale, marcată de moartea ultimului apostol, a urmat doar un proces de explicare, de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de transpunere a adevărurilor revelate în cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite corect de credincioșii din toate timpurile și locurile. Această lucrare se săvârșește sub asistența Sfântului Duh numai în Biserică, singura păstrătoare, transmițătoare și interpret al Revelației divine supranaturale, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Criteriile Revelației autentice:

1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):

a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere cu alte adevăruri);

b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare logicii și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).

2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația, precum și din faptele care o însoțesc):

a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la calitățile sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);

b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu pot fi explicate pe temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este religios-moral, și anume adeverirea Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu anulează legile pe care tot El le-a dat, căci acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le încalcă sau nu le suspendă temporar, deși ar avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin minuni, Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale, datorită voinței și atotputerniciei Sale. (După cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată sau suspendată temporar legea gravitației, ci doar este depășită forța de greutate a halterei prin aplicarea asupra ei a unei forțe mult mai mari). Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea divină a religiei creștine: Dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea (Ioan 15); Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin Descoperirea dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar, încheindu-se Revelația supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de adeverire a Revelației supranaturale, ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor fiind zidirea sufletească și mântuirea oamenilor.