marți, 13 septembrie 2016

Consfatuiri CALARASI - An scolar 2016-2017 - Semestrul I si Sf. TAINA a CUNUNIEI/NUNTII

Consfatuiri CALARASI 
An scolar 2016-2017 
Semestrul I 
JOI, 22 septembrie 2016
Liceul Agricol, Calarasi 


“IISUS HRISTOS, IERI SI AZI SI IN VECI ESTE ACELASI!” (Evrei 13,8)

 

SFINTELE TAINE - Sf. TAINĂ a CUNUNIEI/NUNŢII

Pr. Prof. Arcadie – Alin Puisor


Nunta din Cana Galileii (Ioan 2,1-11)

Sf. TAINĂ a CUNUNIEI/NUNŢII

1. Efectul? Scopul?

- o familie creştină se întemeiază prin Sf. Taină a Cununiei;     Efectul  -unirea mirilor într-un singur trup;        - sfinţirea;       - binecuvântarea familiei;

- din punct de vedere creştin motivul căsătoriei trebuie să fie dragostea dintre cei doi soţi şi nu alte interese;

                 Scopul căsătoriei este întreit:

- ajutorul reciproc (Facere 2,18);                                - naşterea de copii (Facere 1,28);                - ferirea de desfrânare (I Corinteni 7,2);

2. Intemeietorul?

Iisus Hristos, la 3 zile după ce Sf. Ioan Evanghelistul L-a cunoscut şi L-a urmat pe Mântuitorul, prin mijlocirea lui Ioan Botezătorul;

3. Unde/cand a fost intemeiata? Familia

- In Vechiul TestamentAdam (pământ) şi Eva (viaţă) - Dumnezeu in Rai  (Facere 2, 22-24);

- In Noul Testament Mantuitorul ridică căsătoria la rangul de Sf. Taină, prin participarea la nunta din Cana Galileii şi prin săvârşirea celei dintâi minuni (Ioan 2,1-2);

- In Noul Testament Mantuitorul ridică căsătoria la rangul de Sf. Taină, legatura dintre bărbat şi femeie închipuind legătura dintre Hristos şi Biserică. (Efeseni 5, 32);

4. Însuşirile / Caracteristicile familiei creştine  (Matei 19,6)

- unitatea – Cununia este o legatură între un singur bărbat şi o singură femeie; “Nu mai sunt doi, ci un trup.” (Matei 19,6);

- indisolubilitatea – Cununia nu se poate desface, ea fiind încheiată pentru întreaga viaţă, după cuvintele Mântuitorului: “Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” (Matei 19,6);

5. Formula?

- “Se cunună robul lui Dumnezeu (numele), cu roaba lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”

6. Cine savarseste? Partea vazuta/ nevazuta

- Partea vazută – preotul/episcopul;

- Partea nevazută – Domnul Iisus Hristos prin harul din lăsat în Biserică prin Sfânta Taină a Cununiei;

7. Unde? Cu ce? Cum se savarseste? Rănile familiei?

- în Biserică;

- acasă sau în Biserică – nunta de argint (la 25 de ani), nunta de aur (la 50 de ani);

- Rănile familiei: adulterul (înşeală unul din soţi pe celălalt), egoismul (se gândeşte doar la sine), divorţul (se despart), avortul (uciderea copiilor nenăscuţi), concubinajul (trăirea împreună a unui bărbat cu o femeie fără să fie cununaţi religios)

8. Ideile principale

Nunta din Cana Galileii (Ioan 2,1-11)

  1. Împrejurările săvârşirii minunii;
  2. Intervenţia mamei Sale;
  3. Săvârşirea şi autentificarea minunii prefacerii apei în vin;
  4. Scopul prefacerii apei în vin;

9. Datoriile membrilor familiei

a) Datoriile reciproce ale soţilor:

- să aibă model în viaţa lor - legătura dintre Hristos şi Biserică (Hristos şi-a dat viaţa pentru a întemeia Biserica pentru ca Biserica să dăinuiască veşnic în/prin El);

- să se iubească şi să se stimeze reciproc (I Corinteni 7,3);                              - să se roage unul pentru altul;                      - să fie fideli unul altuia;

b) Datoriile părinţilor faţă de copii:

- să îi înveţe calea dreaptă: ascultarea şi împlinirea poruncilor Domnului;                                                                         - să-i iubească;                 

- să se îngrijească de bunăstarea lor materială şi de educaţie;                                                                                             - să se roage pentru ei;

c) Datoriile copiilor faţă de părinţi:

- să se roage pentru ei;                                                                                     - să îi asculte şi împlinească voia (după poruncile Domnului);

- să îi cinstească (Ieşire 20,12) iubindu-i, ascultându-i, ajutându-i în caz de nevoi, iar după moarte să se roage neîncetat pentru sufletul lor;

10. Cand se (nu) fac nunţi?

                  NU se fac nunţi:

- în cele 4 posturi mari de peste an;                                       - săptămâna Brânzei;                                          - săptămâna Luminată;

- în perioada dintre Crăciun şi Bobotează;                             - în ajunul tuturor praznicelor împărăteşti;

- în toate zilele de post de peste an: miercurea şi vinerea; Ziua Crucii (14 sept); Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august);

11. Conditiile întemeierii familiei / Primitorii

- soţii trebuie să aibă vârsta majoratului şi să nu fie între ei o diferenţă mai mare de 7 ani;

- soţii să nu se afle într-un grad de rudenie apropiat;

- soţii să fie de aceeaşi religie;

- să se iubească, dragostea fiind fundamentul căsătoriei;

12. Citate biblice

- “Iar coasta pe care Domnul Dumnezeu o luase din Adam a prefacut-o in femeie si a adus-o la Adam. Si a zis Adam: "De data aceasta iata os din oasele mele si carne din carnea mea!; ea se va numi femeie, pentru ca a fost luata din barbatul ei". De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si cei doi vor fi un trup. “  (Facere 2, 22-24)

- “Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nunta.” (Ioan 2,1-2);

- “Taina aceasta mare este; … în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5, 32);

- “De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mre este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5, 31-32);

- “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facere 2,18);

- “Familia este Biserica de acasă.” (Sf. Ioan Gură de Aur);

- “Căsătoria este instituită pentru acele două temeiuri: Dragostea şi naşterea de copii.” (Astenie al Amasei)

- “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să îţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ieşire 20,12)

13. Momentele tainei Cununiei/Nunţii

- Logodna (din limba slavă - “a face făgăduinţă de căsătorie”) – unirea celor 2 miri, binecuvântarea şi punerea inelelor;

- Cununia – binecuvântarea mirilor. Cel mai important moment – punerea cununiilor;

14. Obiecte/materii folosite

- Preot: Sf. Evanghelie, Cununiile, Sf. Cruce, sfeşnic, pahar, foarfecă, aghiasmatar (molitfelnic);

- Mirii: lumânări, inele (verighete), pişcoturi (biscuiţi, cozonac), vin, certificatul de căsătorie civil;

15. Semnificaţii

- Inele – forma rotundă simbolizează iubirea fără sfârşit dintre cei doi soţi;

- Lumânările aprinse – simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor;

- Rochia albă – puritatea, fecioria, curăţia miresei;

- Cununia – semn împărătesc, devin rege şi regina în casa lor, iar copiii sunt prinţi şi prinţese;

16. Alte asemanari. In vechime

-

-

17. Alte denumiri

Cununie, Nuntă, Căsătorie,

18. Dicţionar

- Cununia (Nunta, Căsătoria) – taina prin care un bărbat şi o femeie care se iubesc şi s-au hotărât să trăiască împreună întreaga lor viaţă primesc de la Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, harul divin ce sfinţeşte unirea lor;

- Minune-fapt, lucru, fenomen uimitor, neobişnuit, inexplicabil, care se petrece împotriva legilor firii, prin intervenţie divină, cu un scop moral-religios;

- Cana Galileii-oraş din ţinutul Galileia, aflat la 10 km de vestul Mării Galileii;

- naşii – părinţii spirituali (sufleteşti) ai finilor; trebuie să fie o familie creştină, ortodocşi, mai în vârstă;

- angajament – promisiune, făgăduinţă de a realize ceva;

- cununii – coroniţe care se pun pe capetele mirilor asemănătoare celor pe care le purtau împăraţii şi regii; simbolizează cinstea de care se bucură tinerii în momentul slujbei;

- demnitate – funcţie înaltă; măreţie;

- pecetluieşte –confirmă, fixează;

20. Învăţături

                     Nunta din Cana Galileii (Ioan 2,1-11):

- să-L chemăm veşnic pe Iisus în sufletul nostru;

- Hristos intervine în chip miraculos în viaţa noastră atunci când consideră că este necesar;

- îndemnul Maicii Domnului: “Faceţi orice vă va spune. (El)” să-l avem zilnic în sufletele noastre;

- să ne iubim unii pe alţii;

- să fim iertători, milostivi, buni, ascultători;

-  atributele divine ale Domnului Hristos manifestatecu prilejul săvârşirii acestei minuni: atoputernicia, dragostea;

-  să facem tot ce ne-a învăţat Iisus;

       

21. Precizări

    Clasificarea minunilor:

a) Minuni asupra naturii (Înmulţirea pâinilor şi a peştilor, Prefacerea apei în vin, Pescuirea minunată);

b) Minuni asupra oamenilor (Învierile unor persoane: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr, vindecarea unor oameni ce sufereau de boli incurabile);

c) Minuni asupra Fiinţei Sale (Învierea, Înălţarea la cer, Schimbarea la Faţă);

              Rolul minunilor:

-          dovedirea dumnezeirii Mantuitorului;

-          transmiterea unor adevăruri divine;

-          manifestarea dragostei Sale faţă de oameni;

 

      Maica Domnului era acolo fără să fie invitată special pentru că era rudă apropiată a celor ce făceau nunta. Iisus împreună cu ucenicii Săi au venit ca invitaţi speciali. El a primit această invitaţie pentru a ne arăta ca ospăţul, nunta şi orice petrecere lumească, Domnul le preface în prilejuri de a-şi săvârşi lucrarea, de a învăţa, de a face minuni şi de a deschide calea mântuirii.

      Prezenţa lui Iisus la petrecerea căsătoriei celor 2 tineri a dat nunţii o importanţă deosebită. Cu toate că Dumnezeu hotărâse şi legiferase nunta când a creat prima pereche de oameni, după căderea strămoşilor noştrii şi îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu, s-a alterat ăi caracterul sfânt al nunţii. De aceea, Mântuitorul când a venit în lume a înălţat nunta la importanţa sa străveche şi a făcut-o “taina” a Bisericii Sale.

    “Încă n-a venit ceasul Meu.” – nu venise “ceasul” Său, pentru că nu era cunoscut de mulţime, nu era timpul potrivit pentru a îşi arăta puterea Sa făcătoare de minuni.

   “Faceţi orice vă va spune. (El)” – îndemnul Maicii Domnului către Fiul ei, îndemn lăsat peste veacuri tuturor creştinilor pentru împlinirea rugăciunilor.

    Cele 6 vase de piatră nu fuseseră întrebuinţate niciodată erau acolo pentru ca la evrei era obiceiul ca înainte de masă să se spele pe mâini. A poruncit umplerea tuturor celor 6 vase cu apă pentru că 6 erau persoanele care îl însoţeau pe Iisus şi că Domnul când împarte darurile Sale nu se zgârceşte, nu face economie.

     Apa transformată în vin a fost dus la nun (naş) pentru că acesta era organizatorul ospăţului şi se îngrijea de toate cele necesare nunţii.

     Mântuitorul a transformat apa (simbolul vieţii pământeşti) în vin (simbolul vieţii veşnice-Sângele Domnului, Taina Sf. Împărtăşanii săvârşită în timpul slujbei Sf. Liturghie) pentru a dovedi că a venit să îi “înveşnicească” pe toţi cei ce cred-vor crede în El.    

 

luni, 25 iulie 2016

7 greşeli uriaşe care au schimbat soarta lumii

7 greşeli uriaşe care au schimbat soarta lumii

Sursa: http://www.descopera.ro/cultura/11519830-7-greseli-uriase-care-au-schimbat-soarta-lumii

Atunci când privim înspre trecut, primele personaje care ne vin în minte sunt marii conducători ce au schimbat soarta lumii în care trăim. Analele istoriei nu cuprind, însă, doar lideri mari şi planuri geniale, ci şi greşeli uriaşe ce au schimbat în mod semnificativ faţa planetei.
„Credeaţi că lumea a ajuns să arate aşa cum este astăzi în urma unui plan înţelept?”, întreabă Bill Fawcett în cartea „100 Mistakes that Changed History”. Istoricul a analizat istoria omenirii şi a colectat 100 dintre cele mai importante greşeli ce au avut loc vreodată şi care au schimbat în mod semnificativ soarta lumii în care trăim. Iată 7 dintre greşelile evidenţiate de Fawcett:

Sclavul care a schimbat istoria – 480 î.e.n.

În vremurile în care a avut loc această greşeală, civilizaţia occidentală era divizată între două culturi. Cea mai mare era Imperiul Persan, o civilizaţie centralizată care se baza pe un conducător atotputernic şi nu acorda multă importanţă individului. Cealaltă civilizaţie era mult mai dinamică, însă totodată mai mică şi mai săracă: democraţia incipientă din Grecia.
În ciuda faptului că existau în Grecia antică locuri precum Sparta, o cetate cu o conducere dictatorială şi opresivă, eroismul individual era onorat. Această diferenţă poate fi observată şi astăzi între naţiunile ce descind din despoţi şi culturile occidentale care au la bază tradiţiile greceşti.
În 480 î.e.n., situaţia nu era grozavă pentru lui Xerxes, conducătorul Imperiului Persan, mai ales în privinţa invaziei Greciei. Xerxes dorea să răzbune înfrângerea tatălui său la Marathon şi să cucerească oraşele-state greceşti. Aceste cetăţi libere reprezentau atât o ameninţare pentru imperiul său, cât şi un exemplu periculos pentru numeroasele popoare din imperiu, inclusiv cele de origine greacă.
Războiul începuse bine, forţele sale reuşind să construiască un pod peste Hellespont (astăzi strâmtoarea Dardanele), o reuşită inginerească extraordinară pentru acea vreme. Traversarea Hellespontului a fost urmată de cucerirea rapidă a Macedoniei şi a unor cetăţi greceşti minore. Apoi, armata lui Xerxes s-a îndreptat spre sud, pe coasta grecească, spre Atena. Istoricii afirmă că armata sa era uriaşă, numărând cel puţin la fel de mulţi oameni pe câţi locuitori avea oraşul grec. Din acest motiv, majoritatea locuitorilor Atenei au părăsit oraşul şi s-au refugiat în insulele din apropiere, cei mai mulţi preferând Salamina, aflată în apropierea oraşului.
Atena a căzut uşor, forţele lui Xerxes cucerind cetatea în care se mai găseau foarte puţini greci. Cu toate acestea, soldaţii persani erau cu moralul la pământ, deoarece pierduseră mulţi oameni în lupta de la Termopile, în care înfruntaseră 300 de spartani şi alţi 6.700 de luptători greci.
Armata persană a continuat marşul spre sud, cucerind uşor alte oraşe de pe coastă, beneficiind în acest timp de proviziile transportate de vasele ce veneau din porturile imperiului de dincolo de Marea Egee. Pentru Xerxes era esenţial ca forţele sale să controleze coasta, deoarece fără aceste vase el nu-şi putea alimenta cu provizii uriaşa armată. Pur şi simplu, nordul Greciei nu oferea suficiente resurse pentru a putea hrăni toţi soldaţii săi. Acesta era, poate, singurul punct slab pe care îl puteau exploata grecii, depăşiţi numeric de trupele persane.
După victoria lui Xerxes la Termopile, Marea Egee fusese lovită de o serie de furtuni violente. Nevoia constantă de aprovizionare făcea ca o bună parte din flota persană să se găsească mereu pe mare, iar Xerxes a pierdut o treime din vase din cauza furtunilor. Chiar şi aşa, însă, conducătorul persan dispunea de patru ori mai multe vase de război decât toate cetăţile greceşti la un loc.
Grecii au hotărât să-şi unească forţele într-o singură flotă, ce număra în total 370 de trireme, sub comanda lui Temistocle. Deoarece persanii aveau mult mai multe vase, o bătălie în larg ar fi însemnat înfrângerea, navele greceşti fiind uşor de încercuit şi scufundat. De aceea, grecii s-au refugiat în strâmtoarea dintre insula Salamina şi ţărmul din apropiere de Pireu. Căpitanii dezbăteau dacă să îi înfrunte pe perşi pe mare sau să fugă şi să aştepte deznodământul unei bătălii terestre, în care armata greacă avea să fie condusă de Sparta. Forţele greceşti se pregăteau să se lupte la intrarea îngustă în peninsula sudică a Greciei, Peloponezul.
Flota Imperiului Persan ce supravieţuise furtunilor consta în 1.200 de trireme conduse de marinari fenicieni, greci şi egipteni cu o vastă experienţă în luptele în larg. Vasele persane erau mult mai mari decât cele greceşti şi purtau la bord de două ori mai mulţi soldaţi, un avantaj important într-o epocă în care ciocnirile între vase şi lupta individuală între marinari jucau un rol important. Aşadar, Xerxes avea toate motivele să fie încrezător: flota sa era mult mai mare, iar grecii păreau să se teamă de o confruntare directă, ascunzându-se în strâmtoarea de lângă Salamina în timp ce împăratul perşilor îi privea dispreţuitor. Xerxes comandase chiar să i se construiască un tron de pe care să vadă bătălia, cerând totodată ca scribii să fie pregătiţi să noteze numele căpitanilor ce aveau să se evidenţieze în victoria contra grecilor.

Xerxes era mai degrabă îngrijorat că triremele greceşti vor scăpa prin cealaltă parte a strârmtorii decât că va pierde bătălia navală. Anticipând că adversarii se vor retrage, conducătorul persanilor a trimis un contingent mare de trirereme egiptene în jurul Salaminei pentru a închide această portiţă. Chiar şi aşa, Xerxes tot avea de trei ori mai multe nave, iar timpul era de partea sa, de vreme ce flota grecească era blocată, iar armata sa putea obţine provizii fără probleme pe măsură ce avansa pe coasta grecească. Grecii erau blocaţi între navele persane, astfel că Xerxes nu trebuia decât să aştepte ca aceştia să iasă din ascunzătoare şi să fie nimiciţi.
În acest moment apare în poveste un sclav intitulat Sicinnus, ce fusese servitorul personal al lui Temistocle. Acesta a înotat până la ţărm, iar aici a cerut să-l vadă pe Xerxes. Împăratul l-a primit pe sclav şi i-a pus multe întrebări despre greci, iar acesta i-a spus că flota grecească era dezorganizată. Comandanţii nu se puneau de acord, spunea sclavul, existând chiar şansa ca cel mai mare contingent, cel al atenienilor, să se alieze cu persanii în speranţa că vor fi iertaţi şi că vor avea un rol important într-o satrapie grecească sub controlul Imperiului Persan.
În mod neaşteptat, cuvintele lui Sicinnus l-au făcut pe Xerxes să îşi schimbe strategia. Nimeni nu ştie cum a reuşit un sclav să aibă o influenţă atât de mare, însă este posibil ca Sicinnus să-i fi spus conducătorului persan ceea ce acesta dorea să audă. Cert este că Xerxes a renunţat să mai aştepte ca grecii să iasă din ascunzătoare, poate din prea multă încredere în forţele sale, şi a decis să-şi nimicească adversarii cât aceştia erau încă divizaţi. Astfel, navele persane au fost pregătite pentru a intra în strâmtoare în dimineaţa următoare.
Ceea ce nu ştia Xerxes era că vorbele lui Sicinnus nu spuneau adevărul. Acesta continua să-i fie devotat lui Temistocle şi urma să fie recompensat şi eliberat de atenieni. De altfel, Sicinnius a devenit ulterior cetăţean şi şi-a deschis o afacere în Thespiae. Xerxes ar fi trebui să-şi dea seama că ceva nu este în regulă atunci când Sicinnus a dispărut în noaptea dinaintea atacului, însă nu a făcut-o, astfel că acest sclav avea să schimbe istoria pentru totdeauna.
În dimineaţa următoare, Xerxes a comandat forţelor navale persane să intre în apele strâmtorii Salamina, bazându-se doar pe cuvintele unui sclav care dispăruse între timp. În realitate, grecii nu se certaseră între ei, astfel că toate vasele lor erau pregătite să urmeze planul lui Temistocle.
Lupta s-a soldat, într-adevăr, cu un măcel, însă nu aşa cum se aştepta Xerxes. Navele persane erau greu de manevrat în strâmtoarea îngustă, iar triremele greceşti - mai mici şi mai uşor de controlat - puteau să lovească şi să scufunde vas după vas. Pe măsură ce tot mai multe vase persane erau scufundate, moralul trupelor lui Xerxes se prăbuşea, iar navele care încercau să scape din capcană stricau formaţia plănuită de conducătorii persani, făcând astfel mult mai uşoară misiunea grecilor.
Peste 200 din cele mai bune nave ale marinei persane au fost scufundate, şi au murit mii de marinari şi soldaţi veterani, printre care şi fratele lui Xerxes. Majoritatea marinarilor persani au murit înecaţi, iar cei ce au reuşit să înoate până pe ţărmul insulei Salamina au fost ucişi pe plajă de războinicii greci.
Fără flotă, armata persană nu mai putea fi alimentată cu provizii. Mai mult, acum că grecii dominau Marea Egee, navele lor puteau călători în nord pentru a distruge podul peste Hellespont, singura metodă prin care persanii se puteau retrage. Xerxes s-a retras cu cea mai mare parte a armatei, ca să nu rişte ca trupele sale să moară de foame, lăsând în Grecia un contingent ce a fost înfrânt în anul următor la Platea.
Deoarece împăratul Persiei a acţionat pe baza spuselor unui sclav, el şi-a trimis toată flota în strâmtoarea Salamina, garantând astfel că Grecia va rămâne independentă. Dacă nu ar fi ascultat de Sicinnus, Persia ar fi putut triumfa, iar leagănul civilizaţiei occidentale ar fi devenit în schimb o provincie înapoiată a unei culturi orientale. Lumea, aşa cum este ea astăzi, nu ar mai fi existat. Democraţia, cultura romană şi creştinătatea nu ar mai fi fost. Totuşi, toate acestea există astăzi deoarece Xerxes a făcut greşeala fatală de a crede vorbele omului nepotrivit la momentul nepotrivit.

Costul uriaş al unei metode simple ~ 30 e.n.

Uneori, o greşeală ce schimbă istoria este produsă de ignoranţă, nu de prostie sau de o judecată eronată. Chiar şi în absenţa intenţiei, consecinţele pot fi dezastruoase.
O decizie economică simplă luată de planificatorii Romei ar putea fi cea mai importantă cauză a decăderii Imperiului Roman. Greşeala a avut loc deoarece magistraţii care conduceau cetatea romană au descoperit ceea ce părea să fie o soluţie ideală pentru o problemă importantă o oraşului: cum să alimentezi toate clădirile şi fântânile din oraş cu apă.
Pe măsură ce Roma s-a dezvoltat, depăşind pragul de un milion de locuitori, problema apei s-a agravat. Apeductele romane, care încântă şi astăzi turiştii ce vizitează capitala Italiei, aduceau cantităţi suficiente de apă de la munte în oraş. Problema consta în distribuirea acesteia către utilizatori. În cele din urmă, autorităţile au găsit o soluţie: un metal ideal, suficient de maleabil pentru a fi transformat uşor în ţevi. De asemenea, aceste ţevi puteau fi realizate suficient de ieftin pentru a putea fi folosite pe toate cele şapte coline romane. 

Apeductele romane se păstrează până în ziua de azi (Foto: Shutterstock.com)

Problema consta în faptul că acest metal minunat, maleabil şi ieftin, era plumbul. Astăzi, pericolele acestui metal sunt cunoscute, astfel că simpla descoperire a câtorva grame de plumb în pereţi este suficientă pentru a duce la distrugerea şi refacerea acestora. Pe vremea romanilor, însă, plumbul părea alegerea ideală. Era relativ ieftin (o prioritate importantă pentru birocraţi), putea fi curbat în formă ţeavă foarte uşor şi avea un punct de topire scăzut, ceea ce permitea sudarea uşoară a racordurilor. Aşadar, ţevile de plumb păreau ideale pentru a duce apa de la apeducte la cetăţenii romani. Din nefericire, ţevile otrăveau toată populaţia romană, de la cetăţenii de rând până la cele mai importante familii romane.
Specialiştii de la Centers for Disease Control and Prevention detaliează cum se manifestă o intoxicaţie cu plumb: „Efectele plumbului sunt la fel fie că intră în corp prin respiraţie sau prin înghiţire. Plumbul poate afecta aproape orice organ şi sistem din corp. Principala ţintă a toxicităţii plumbului este sistemul nervos. Expunerea la plumb duce la performanţe scăzute în teste ce măsoară funcţionarea sistemului nervos. De asemenea, poate provoca slăbiciune în degete, încheieturi şi glezne, creşteri ale tensiunii arteriale şi anemie. Expunerea la niveluri ridicate de plumb poate vătăma serios creierul şi rinichii şi poate duce în cele din urmă la moarte. În cazul femeilor însărcinate, expunerea la plumb poate duce la avort spontan”.
Aşadar, plumbul provoacă o panoplie de simptome nefericite. Atunci când o bună parte din populaţia capitalei unui imperiu este afectată sistematic, acest lucru se va resimţi în timp. De asemenea, această descoperire explică seria de „împăraţi nebuni” care au condus Roma, dintre care cel mai cunoscut este Caligula. Apa potabilă contaminată cu plumb a contribuit cu siguranţă la problemele lor cognitive. Aşadar, ceea ce părea să fie o soluţie ideală pentru o problemă practic a slăbit în mod considerabil Roma şi celelalte oraşe ale imperiului.

Săgeata care a schimbat istoria – 378 .e.n.

O săgeată poate schimba soarta unui imperiu (Foto: Shutterstock.com)

În anul 378, un soldat a făcut o greşeală ce a accelerat în mod considerabil, dacă nu chiar a provocat, distrugerea a Imperiul Roman de Apus. Totul a început departe de Roma, în stepele Asiei, locul de baştină al majorităţii triburilor de călăreţi nomazi. Printre alţii, goţii au trăit în aceste stepe înainte să se mute în Europa de Est. Goţii erau duri, însă s-au apropiat de graniţa cu imperiile Romane (de Apus şi de Răsărit) deoarece alţi barbari, mult mai duri, îi presau. Aceştia erau hunii, făcuţi celebri de Attila o generaţie mai târziu, când au devastat Europa. 
În această perioadă, însă, hunii erau o ameninţare aflată la mare depărtare, pe când goţii erau la graniţa Romei, unde cereau să traverseze şi să se aşeze pe teritorii controlate de Imperiul de Apus. Goţii erau împărţiţi în două grupuri, ostrogoţii (din est) şi vizigoţii (din vest). Liderii vizigoţi s-au întâlnit cu oficialii romani şi le-au cerut permisiunea ca poporul lor să pătrundă pe teritoriul roman. Cele două părţi au căzut de acord că, în cazul în care îşi vor lăsa armele în urmă, vor fi bineveniţi. De asemenea, romanii au înţeles că vizigoţii nu aveau cum să aibă parte de o recoltă imediat, astfel că Roma a decis să le ofere alimente până la următoarea recoltă.
Întreaga populaţie a migrat, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii traversând graniţa în Imperiul Roman. Deşi ostrogoţii nu făcuseră parte din înţelegerea cu romanii, ei au trecut la rândul lor râul ce reprezenta graniţa cu Imperiul Roman. La scurt timp după a devenit evident că romanii nu aveau suficientă hrană pentru toţii goţii, vizigoţii au început să captureze sursele de hrană pe care le găseau, jefuind de multe ori satele ce le ieşeau în cale. Din acest motiv, grupuri restrânse de goţi se luptau în mod constant cu grupuri de soldaţi romani.
Pentru a încerca să rezolve această problemă, guvernatorii romani au solicitat o întâlnire cu toţi liderii vizigoţi. Întâlnirea era, de fapt, un truc prin care romanii doreau să asasineze toată conducerea vizigotă, moment după care ar fi putut transforma în sclavi vizigoţii înfometaţi şi fără conducător.
Tentativa de asasinat a eşuat, liderii vizigoţi reuşind să evadeze, iar armata acestora a primit în scurt timp întăriri de la ostrogoţi. Timp de câteva luni, cele două părţi s-au luptat constant. În cele din urmă, împăratul Valens a sosit în zonă pentru a pune punct războiului. Liderul roman spera să câştige o bătălie decisivă prin care să îi distrugă sau să îi gonească pe goţi. Regele vizigot Fritigern a propus romanilor încetarea ostilităţilor dacă poporul său putea prelua controlul asupra Traciei. Valens nu a fost de acord cu propunerea lui Fritigern, adunând o armată mare compusă din cavalerie şi infanterie. Fritigern i-a strâns la rândul său pe goţi, însă a făcut încă o propunere de negociere.
În acest punct istoriei, goţii erau un popor aproape la fel de civilizat ca romanii, fiind chiar mai cultivaţi decât cetăţenii romani din Galia. Liderii lor erau furioşi, însă percepeau totodată că ambele părţi aveau mai mult de pierdut decât de câştigat. Goţii nu-şi doreau un război care i-ar fi distrus ca popor în cazul eşecului. Chiar şi o victorie ar fi dus doar la slăbirea unui potenţial aliat în lupta contra hunilor. Ce îşi doreau cu adevărat goţii era un teritoriu în care să se stabilească. Acest lucru este demonstrat de faptul că goţii s-au unit în cele din urmă, 80 ani mai târziu, cu ultima armată romană adevărată pentru a-i învinge pe Attila şi pe hunii săi. Vizigoţilor nu le plăcea Roma, însă se temeau şi mai tare de huni.
Cele două armate s-au întâlnit în apropiere de Adrianopol şi fiecare dintre ele şi-a stabilit tabăra în câmpul vizual al adversarului. Cele două părţi au căzut de acord ca Valens să trimită o delegaţie în ringul de caruri ce delimita tabăra vizigoţilor. Fiecare tabără veghea cu atenţie la semnele unei posibile trădări, pregătindu-şi trupele de cavalerie pentru atac în caz că era nevoie. Fritigern părea dispus să discute la modul serios despre pace. Totuşi, o mică greşeală avea să vină de hac Romei. 
În mod cert, delegaţia romană era ezitantă în drumul său spre tabăra vizigotă. Reprezentanţii Romei erau conştienţi că un astfel de truc fusese folosit chiar de romani pentru a încerca asasinarea liderilor pe care acum aveau să îi cunoască. În jurul lor, mii de cavaleri înarmaţi cu arcuri şi lănci erau pregătiţi de atac. De altfel, în ultimele luni membrii celor două armate se întâlniseră de multe ori pe câmpul de luptă, astfel că atmosfera era foarte tensionată.
Pe fondul acestei tensiuni, unul dintre soldaţii care păzeau delegaţia romană a reacţionat brusc la ceva ce a zărit în tabăra vizigoţilor. Nu este clar dacă soldatul a recunoscut vreun inamic vechi sau dacă a văzut o mişcare neaşteptată, însă ce se ştie sigur este că acesta a tras cu săgeata în direcţia taberei vizigoţilor. Aceştia au reacţionat prompt cu un tir de săgeţi, iar majoritatea componenţilor delegaţiei romane au căzut la pământ.
Văzând acest lucru, cavaleria romană a atacat tabăra goţilor din ambele părţi, însă nu a reuşit să o penetreze. Cavaleria grea a vizigoţilor şi a ostrogoţilor se ascunsese în pădure, astfel că în momentul atacului roman aceasta a ieşit la iveală şi a lansat contraatacul. Asaltată de săgeţile provenite din tabăra vizigotă şi de forţele călare, cavaleria romană a decis să abandoneze lupta, lăsând în urma neprotejate forţele de infanterie. Prost pregătiţi şi echipaţi sumar, soldaţii romani au reprezentat o pradă uşoară pentru forţele goţilor, care au ucis 40.000 de combatanţi. Acest lucru avea să însemne distrugerea pentru totdeauna a invincibilităţii Imperiului Roman de Apus. Armatele romane aveau să devină din ce în ce mai puţin romane şi mai degrabă barbare. Roma nu avea să mai conducă vreodată regiuni din afara Italiei, iar la un secol distanţă avea să fie cucerită de două ori, barbarul Odoacru obţinând titlul de împărat.
Dacă acea săgeată nu ar fi fost lansată spre tabăra goţilor, ar fi existat şanse ca întâlnirea să se fi concretizat cu pace. Vizigoţii fuseseră cei ce ceruseră discuţiile, aceştia având solicitări concrete, iar Valens ar fi fost avantajat să-i aibă aliaţi şi nu inamici. Fără dezastrul de la Adrianopol, Roma ar fi rămas mai puternică şi capabilă să se apere. O Romă cu o armată reală şi cu goţii ca aliaţi ar fi putut să menţină nivelul cultural ridicat multă vreme. Secolele ce au urmat Bătăliei de la Adrianopol au rămas în istorie sub numele de „Evul întunericului” sau „Epoca tenebrelor”. Fără acea săgeată lansată de un soldat anonim, acele secole ar fi putut fi mult mai puţin întunecate.

Un plan pe termen scurt – 1917

Furtună de nisip, Texas, 1935

Europa era înfometată şi devastată de Primul Război Mondial, iar mulţi dintre agricultorii europeni erau acum în armată. De asemenea, nitraţii care ar fi fost utilizaţi pentru îngrăşăminte erau acum folosiţi pentru muniţii. Din acest motiv s-a ajuns la concluzia că SUA aveau nevoie de recolte mai bogate. Obiectivul putea fi atins prin aratul terenurilor nefolosite şi plantarea de grâu şi de porumb. Întâmplător, în această perioadă se înregistra un nivel neobişnuit de mare de precipitaţii. Acest lucru a fost de bun augur, căci permitea ca anumite terenuri să devină bune pentru agricultură. Din nefericire, precipitaţiile bogate nu au durat foarte mult.
Imboldul pentru a planta a fost lansat de USFA (U.S. Food Administration), instituţie înfiinţată în 10 august 1917 în urma legii Food and Fuel Control Act. Instituţia fusese creată pentru a încuraja producţia de alimente şi pentru a controla distribuţia produselor agricole. USFA a decis să apeleze la cea mai răspândită metodă de a încuraja o activitate, oferind o recompensă financiară pentru fiecare acru de pământ pe care se planta porumb. Acest bonus făcea ca porumbul să devină profitabil chiar şi pe terenurile mai proaste. Terenurile şi mai puţin fertile, din statele cu un nivel redus al precipitaţiilor, erau folosite pentru creşterea grâului. Preţurile mari garantate de USFA au subvenţionat plantarea unor noi terenuri în state precum Kansas, Oklahoma, Texas şi New Mexico. Solul din aceste state era în mod normal prea uscat pentru grâu, însă datorită câtorva anotimpuri foarte ploioase devenea posibilă obţinerea unor recolte bogate de grâu.
Atunci când Primul Război Mondial a ajuns la final, subvenţiile au încetat şi ele. Câteva dintre noile ferme au continuat să mai producă grâu câţiva ani, însă multe dintre ele au fost abandonate. La un deceniu distanţă, doar câteva ferme mai erau active. Agricultorii au fost înlocuiţi de crescători de animale, ce-şi duceau traiul din creşterea vitelor şi cailor. Totuşi, era o diferenţă: înainte ca acele pământuri să fie lucrate, solul era ţinut laolaltă de rădăcini de ierburi ce cresc lent. Toată acea iarbă fusese distrusă cu plugul, astfel că solul era neprotejat, iar acum copitele animalelor erodau pământul.
În 1934, sud-vestul Statelor Unite ale Americii a înregistrat vânturi puternice. Milioane de hectare de sol pulverizat s-au transformat în praf, iar cerul a fost acoperit de nori uriaşi intitulaţi „dusters”. Când furtunile de praf au încetat, fertilitatea solurilor uscate dispăruse. Solul fusese distrus atât de rău încât perioadele de vânt puternic au continuat să producă nori de praf până în anii ‘50.
Aşadar, timp de câţiva ani, grâul american a hrănit aliaţii europeni ai SUA. Costul acestui grâu a fost pierderea a milioane de hectare de păşuni. Vieţile a zeci de milioane de fermieri au fost distruse, iar Marea Depresiune a devenit un eveniment mai catastrofal decât ar fi fost în mod normal. Tragedia acelor vremuri a fost descrisă într-unul dintre marile romane americane, „Fructele mâniei”, scris de John Steinbeck.
Această greşeală uriaşă pare să fie repetată şi astăzi. În China, nevoia de alimente a făcut ca terenurile adiacente deşerturilor din nordul ţării să fie arate. Astăzi, acele deşerturi cresc într-un ritm de aproximativ 4.000 de kilometri pătraţi anual, iar în unele zile norul de praf roşu ce acoperă Beijingul este atât de dens încât oamenii nu pot respira fără o mască. Aşadar, unele greşeli uriaşe din istorie sunt repetate.

Lenea care salvează vieţi - 1928
Alexander Fleming

Unele greşeli schimbă lumea în bine. În acest caz, omenirea a beneficiat de pe urma unei greşeli de laborator.
În ştiinţă, pentru a putea stabili o legătură între o acţiune şi un rezultat este nevoie să încercăm să eliminăm cât mai multe din variabilele care ar putea influenţa rezultatul. În chimie, acest lucru înseamnă că specialiştii trebuie să se asigure că nicio altă substanţă nu contaminează mostrele. În 1928, un om de ştiinţă a făcut o greşeală elementară: a lăsat sub un geam deschis o placă Petri ce conţinea bacterii din genul Staphylococcus. Cercetătorul care s-a făcut vinovat de această greşeală era Alexander Fleming, iar laboratorul său era un exemplu de dezorganizare.
Atunci când Fleming şi-a dat seama de greşeală, pe placă apăruse mucegai. Deşi placa Petri nu-i mai era utilă, cercetătorul a studiat-o la microscop, unde a descoperit ceva ce nu mai văzuse niciodată: mucegaiul apărut peste noapte omora bacteria Staphylococcus! Ulterior, Fleming a descoperit că acest mucegai creştea, printre altele, pe pâinea care era lăsată neacoperită pentru o perioadă lungă de timp. 
Greşeala care a dus la descoperirea a mucegaiului în laborator i-a permis lui Fleming să creeze alături de echipa sa primul antibiotic, penicilina, ce a salvat zeci de milioane de vieţi în ultimul secol.

Sfera de influenţă - 1950

Sute de mii de sud-coreeni au fugit în sud după invazia armatei nord-coreene
Principalul instrument al unui diplomat îl constituie cuvintele sale, astfel că este firesc de presupus că declaraţiile celui mai important diplomat al Statelor Unite reflectă poziţia ţării. Din acest motiv, Iosif Stalin şi Kim Il-sung au fost şocaţi să constate după ce au invadat Coreea de Sud că SUA şi Naţiunile Unite au avut o reacţie vehementă. De altfel, reacţia lor a fost firească, deoarece Secretarul de Stat al SUA le dăduse permisiunea să atace.
Secretarul de Stat al SUA, Dean Acheson, a ţinut un discurs pe 12 ianuarie 1950 în faţa National Press Club. Prelegerea urma să reflecte politica oficială a SUA, fiind o avertizare pentru Rusia comunistă, China şi sateliţii acestora. În acest discurs, Acheson a descris sfera de influenţă a SUA după cel de-al Doilea Război Mondial. Problema a apărut atunci când Acheson a descris interesele americane în Pacific şi a menţionat Japonia, dar nu Coreea. Cel mai probabil, Kim Il-sung s-a bucurat să audă că ţara pe care dorea să o cucerească nu era protejată de SUA.
Politica internă a SUA a complicat şi ea situaţia. Preşedintele SUA de la acel moment, Harry Truman, făcea parte din Partidul Democrat, însă Congresul era controlat de Partidul Republican. Republicanii nu erau încântaţi de politica externă a lui Truman, motiv pentru care Congresul a respins o solicitare a preşedintelui de a acorda un ajutor în valoare de 60 de milioane de dolari Coreei de Sud. Acesta ar fi finanţat 500 de consilieri şi tehnicieni care ar fi asistat la modernizarea armatei sud-coreene. Legea a fost respinsă în Camera Reprezentanţilor într-un vot strâns, 193 la 192. Oficialii de la Moscova şi de la Phenian au perceput un mesaj clar: SUA abandona Coreea de Sud.
O acţiune pe care Truman a iniţiat-o pe 25 aprilie 1950 i-ar fi putut lămuri pe nord-coreeni. Preşedintele american a emis „Directiva de siguranţă naţională nr. 68”, în care anunţa că forţele americane vor fi folosite pentru a contracara o agresiune comunistă „oriunde în Asia”. Mesajul era clar, însă directivele de siguranţă naţională sunt clasificate drept „top secret”, astfel că dictatorul nord-coreean nu avea cum să afle conţinutul său.
O declaraţie publică a lui John Foster Dulles, trimisul special al lui Truman în Asia, avea ca scop avertizarea comuniştilor. Din nefericire, declaraţia sa era formulată într-un limbaj diplomatic ce ascundea mesajul pe care dorea să-l transmită. Cea mai explicită afirmaţie a lui Dulles a venit în cadrul unei prelegeri în parlamentul sud-coreean. El a afirmat că America „este credincioasă cauzei libertăţii umane şi loială tuturor celor ce susţin această cauză în mod onorabil”. Totuşi, aceste cuvinte nu erau tocmai potrivite pentru a avertiza un posibil agresor.
Trupele nord-coreene au traversat paralela 38 pe 17 iunie 1950. Armata sud-coreeană era dezorganizată şi nu avea armele necesare pentru a putea face faţă trupelor din nord, iar unităţile americane din peninsula coreeană nu numărau mulţi soldaţi, astfel că au fost nevoite să se retragă în sud. Apoi, însă, lumea a reacţionat la invazie.
După toate declaraţiile americanilor, este probabil ca atât Stalin cât şi Kim Il-sung să fi fost surprinşi de reacţia dură a Statelor Unite. De altfel, dacă Uniunea Sovietică sau China s-ar fi aşteptat ca Truman să răspundă cu forţele armate, aceste ţări nu i-ar fi permis lui Kim Il-sung să atace. De asemenea, în mod cert nu ar fi permis ca invazia să aibă loc în timp ce boicotau Consiliul de Securitate al ONU. Deoarece sovieticii nu participau la întrunirile Consiliului de Securitate, acesta a putut să adopte o rezoluţie care aproba un contigent masiv pentru a ajuta Coreea de Sud. Înainte ca acest conflict să se încheie, 50.000 de soldaţi ONU (în mare parte americani) au fost ucişi, iar cele două Corei şi China au pierdut sute de mii de soldaţi şi de civili. Aşadar, un cost uriaş pentru o greşeală de exprimare. Războiul nu s-a încheiat niciodată; Coreea de Nord şi Coreea de Sud încheind în 1953 un armistiţiu, însă incidente între cele două armate au loc până în zilele noastre.

Libertatea, dintr-o greşeală de PR - 1989

Conferinţa de presă din 9 noiembrie 1989 a lui Günter Schabowski
Personajul cel mai responsabil de prăbuşirea guvernului Republicii Democrate Germane şi de reunificarea Germaniei a fost un birocrat comunist. Greşeala, şi schimbarea pe care aceasta a provocat-o, avea legătură cu Zidul Berlinului. Acest zid fusese ridicat pentru a opri fluxul de refugiaţi care părăseau Germania de Est pentru Germania de Vest.
Cei mai pricepuţi şi mai educaţi germani din est aveau cel mai mult de câştigat prin emigrarea în Vest, unde salariile erau de până la 10 ori mai mari decât în economia socialistă. De aceea, autorităţile au închis mai întâi graniţa. Problema o constituia partea de vest a Berlinului. Deşi oraşul se găsea în centrul Germaniei de Est, oraşul făcea parte din Germania de Vest ca urmare a înţelegerii la care ajunseseră Aliaţii în cadrul Conferinţei de la Yalta. Aşadar, când graniţa cu Germania de Vest s-a închis, germanii din est au început să treacă peste linia ce împărţea oraşul în două. Pentru a opri exodul, guvernul RDG a construit notoriul Zid al Berlinului. În anii ce au urmat, aproape 300 de cetăţeni ai Germaniei de Est au fost ucişi şi alte câteva sute de persoane au fost rănite încercând să treacă de sârma ghimpată şi de celelalte obstacole ce compuneau zidul. De aceea, construcţia a devenit cel mai vizibil simbol al represiunii comuniste.

Zidul Berlinului

Până în 1989, RDG-ul eliminase câteva dintre restricţiile la care erau supuşi cetăţenii Germaniei de Est. Această tendinţă fusese încurajată chiar de noul prim-ministru sovietic, Mihail Gorbaciov. După luni de revolte, guvernul est-german a permis cetăţenilor săi să călătorească prin Cehoslovacia în Germania de Vest, iar în scurt timp trenurile în această direcţie erau arhipline, iar punctele de trecere erau suprasolicitate.
Până în noiembrie 1989, conducerea Germaniei de Est lucra din greu la elaborarea unor noi reguli prin care să relaxeze această presiune, dar prin care să menţină controlul asupra situaţiei. Procedura comunistă obişnuită pentru o asemenea relaxare a regulilor consta în paşi mici, atent controlaţi. Acest lucru garanta că guvernul ar fi controlat în continuare aspectul liberalizat, prevenind un efect de domino prin care publicul ar fi avut aşteptări tot mai mari. De aceea, conducerea RDG nu dorea o relaxare prea rapidă a restricţiilor, pentru că ar fi creat o situaţie de necontrolat. Dacă o relaxare a represiunii ar fi fost prea accelerată, aceasta nu ar mai fi putut fi oprită decât prin violenţă.
În cele din urmă, autorităţile au conceput un plan pentru reducerea restricţiilor la graniţă, finalizând regulile spre finalul zilei de 9 noiembrie. Acestea urmau să intre în vigoare pe 17 noiembrie. Imediat după finalizarea planurilor, un purtător de cuvânt al politburo-ului, Günter Schabowski, a organizat o conferinţă de presă pentru a răspunde întrebărilor jurnaliştilor occidentali. Schabowski a primit un bilet pe care scria că germanii din Est vor putea traversa direct în Vest. De asemenea, scria că instrucţiunile detaliate vor fi disponibile a doua zi, după ce poliţia de frontieră era informată de noile proceduri şi instrucţiuni. Mesajul nu conţinea alte detalii, căci procedurile abia fuseseră finalizate cu câteva ore înainte.
Schabowski a citit informaţiile de pe bilet în faţa reporterilor şi totodată în faţa cetăţenilor Germaniei de Est, deoarece conferinţa era transmisă în direct de postul de televiziune de stat. Apoi, un jurnalist italian l-a întrebat când vor intra în vigoare noile reguli. Biletul părea să sugereze, în mod incorect, că noile reguli intrau în vigoare imediat, fiind necesară doar informarea grănicerilor. Astfel, Schabowski nu ştia nimic despre planul de a reduce treptat restricţiile pentru a menţine controlul guvernamental. De aceea, purtătorul de cuvânt a declarat „din câte ştiu, sunt valabile de acum, fără întârziere”. El a adăugat că noile reguli se referă inclusiv la trecerea în Berlinul de Vest.
După doar câteva minute, punctele de trecere din Zidul Berlinului erau sufocate de mulţimi uriaşe de germani care doreau să treacă în Vest. Grănicerii erau cuprinşi de confuzie: dacă cu câteva ore înainte instrucţiunile erau de a împuşca pe oricine încearcă să treacă graniţa fără documentele necesare, acum ei nu mai ştiau ce să facă. Toată lumea era convinsă că regulile de trecere au devenit mai puţin stricte, însă soldaţii au menţinut trecerile închise. Pe măsură ce orele treceau, tot mai mulţi oameni se adunau în faţa punctelor de trecere, iar guvernul est-german nu avea instrucţiuni noi pentru grăniceri. În cele din urmă, aceştia au deschis porţile, iar mulţimea de oameni a trecut în Berlinul de Vest. 
După ce graniţele fuseseră deschise, era imposibilă reînchiderea lor. La câteva luni, zidul a fost dărâmat, căci nu mai era decât un simbol al unui eşec colosal. În 1990, cele două state germane au redevenit unul, iar Stasi, temuta poliţie secretă din RDG a fost desfiinţată. Aşadar, un anunţ eronat al unui purtător de cuvânt, Günter Schabowski, a schimbat pentru totdeauna soarta Germaniei şi a Europei.

joi, 7 iulie 2016

Căsătoria între ortodocși și neortodocși este interzisă, a stabilit Marele Sinod la care a participat şi Patriarhul Daniel. Document oficial.

«Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). (...)
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.»
Am citat din documentul oficial adoptat la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, care a avut loc în perioada 16-27 iunie 2016 în Creta (FOTO 1, 2, 3)
La întâlnirea Întâistătătorilor din Bisericile Ortodoxe, la care a luat parte şi Patriarhul Daniel, s-a discutat şi despre tema “Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la căsătorie”. Una dintre concluziile discuţiilor a fost că biserica ortodoxă NU ACCEPTĂ contractele de coabitare pentru persoanele de acelaşi sex. Altă concluzie a fost de interzicere a căsătoriilor între ortodocşi şi ne-ortodocşi.
Marele Sinod a mai adoptat documente referitoare la "Diaspora ortodoxă" şi "Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană". Iată documentul referitor la căsătorii. În document se face diferenţa dintre "Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal", care nu are un caracter sacramental, ci "constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa".

Sfântul şi Marele Sinod: Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (Document oficial)

Cununia
I. Căsătoria ortodoxă
Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.
În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).
Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.
Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea societății.
Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).
În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.
Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.
II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei
În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.
Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;
Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;
Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;
Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).
ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.
La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.
***
acrivie – rigoare, stricteţe.
iconomie – pogorământ, îngăduinţă.
(sursa foto: basilica.ro)