Pr. Arsenie Boca

Cararea Imparatiei 
~ Parintele Arsenie Boca ~ Sursa: file:///D:/Cararea%20imparatiei%20%201_%20Cele%20mai%20bune%20vremi%20de%20mantuire%20-%20Parintele%20Arsenie%20Boca.htm

Capitolul 1: Cele mai bune vremi de mântuire

Iată dovada istorică

         La anul 313 de la Hristos împăratul Constantin dă edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate! Dar ... cum au scăpat creştinii de grijă, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi, urmaşii mucenicilor, puţini au mai rămas ca să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta (a stomacului). Deci, de îndată ce au ieşit de prin găurile pământului (catacombele) la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele cezarilor, într-un cuvânt de îndată ce au ieşit din împreunarea de jertfă a vieţii, când adică nu mai era o primejdie a mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întâmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de suflet până la aşa măsură răciseră, încât au început a se lua după un rătăcit, Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului, chiar piatra de temelie, prin care stă sau cade cineva din creştinism. De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii, fură lăsaţi la larg, se înmulţi şi înclinarea de a cădea din creştinism. Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic în lume fără o rânduială, a venit şi pentru aceştia o căpetenie după care să se ia.

         Parcă de aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mirare să nu se arate o atare ispită de necredinţă de vreme ce, odată cu împăratul Constantin, au trecut cu numele la creştinism două treimi din imperiu. Era la modă să ai credinţa împăratului, deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte, s-ar fi îngrozit de primejdiile mărturisirii lui Hristos. Nu e deci de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat mărturisind o credinţă alături de creştinism, tot una cu credinţa. Nu e greu de a înţelege cum devin lucrurile astfel. Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică. Iar o viaţă de patimi strică şi mintea, care odată stricată nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai invers ... răului bine şi minciunii adevăr. Încetând prigoanele aşa se stricaseră purtările creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mântuitorului încât, zice un istoric al vremii, că dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan ar fi trebuit să vină Hristos a doua oară, că fărădelegile grăbesc judecata. Iar un filozof creştin din vremea noastră, făcând o supraprivire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului, ispita persecuţiilor, dar n-a trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra păgânismului). E şi explicabil: prima ispită a întâlnit în faţă creştini adevăraţi, care se hotărâseră într-un fel cu viaţa aceasta s-o jertfească pentru Dumnezeu, pe când ispita a doua a găsit în faţă o mare turmă dintre care o bună parte erau numai creştini cu numele (figuranţii). Dar iată cum a descâlcit Providenţa lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis pe sfinţi iar pentru figuranţi şi îndeosebi pentru arieni a trimis pe Iulian Apostatul, care din creştin s-a declarat păgân şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un război la Ierusalim ca să zidească Templul lui Solomon. Într-o luptă însă, s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept care l-a îngrozit şi l-a făcut să strige: "M-ai învins Galileene". Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie "la modă", s-au lepădat de creştinism. Dar parcă era un făcut; toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau numai cu lepădarea lor ci mai vreau şi lepădarea altora. Iar dacă aceia se împotriveau vrajba era gata şi începea prigoana. Iată focul în care se lămuresc credincioşii. Iată firul de legătură cu înaintaşii lor, mucenicii.
         Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea: "iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan". Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.
         Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.
         Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni. Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.
         Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.
         "Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului" - îi zise prefectul? "Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei". Prefectul începu cu ademeniri zicând: "Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului". Sfântul Vasile îi răspunse: "Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui". "Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta" - îi zise prefectul? "Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele". "Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?" "Ce anume ar putea să-mi facă împăratul" - întreabă Sfântul Vasile liniştit? "Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar". La acestea Sfântul Vasile râse zicând: "Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu". Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: "De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic" (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: "Niciodată n-am văzut om ca dumneata" ştiţi ce mi-a răspuns? "Poate că niciodată n-ai văzut episcop"! Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: "Să fie exilat numaidecât!!" Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.
         Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii.
         Cercările i-au dovedit pe sfinţi iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii. Amin.

Măsurile

           "Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după mine." Cine nu poate să întrebe şi cine nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l caută, nu găseşte pe Iisus. Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima şi mintea întinate de plăcere şi mândrie, dă de înşelăciuni. De aceea-s rânduiţi duhovnicii, să cumpănească duhurile ce le străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui ins şi încotro îi înclină cumpăna.
         Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: "Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din Cer". Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea din urmă? Foarte uşor de prins. Cei ce cu adevărat au darul de la Dumnezeu, vin la duhovnici să-i întrebe, pe când cei înşelaţi nu vor să vină şi se ţin pe sine mai presus de orice dar. Ei nu mai ştiu că fără de smerenie, nu dai de Dumnezeu ci de înşelătorul; fără întrebare nu intri pe poartă, ci sari pe aiurea şi cu tâlharii te socoteşti. Râvna fără întrebare şi părerea sar măsura.
         În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii să fie Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos. Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt şi învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci fiind credincios adevărului, prin iubire să sporim întru toate, pentru El care este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).
         El uneşte cele învrăjbite, El ne măsoară darul, El ne cheamă la lucru la vie, El ne ajută pe fiecare în parte - dacă nu uităm să-l chemăm -; iar pentru desăvârşirea obştei El luminează slujitorii.
         Sunt între cei trimişi de Dumnezeu şi oameni care au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiuri şi cuvinte mai presus de fire. Dar aceştia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri mintea şi inima de bucurie străină şi care-i va ocroti cu dulama smereniei. Căci dacă nu fac aşa, cu tot darul de sus, pot cădea pradă înşelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le ştim dar Satana le vede şi ca un tâlhar viclean pândeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi de dreaptă socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.
         Deci, de ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia, şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu. Că de nu ai îndemnare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grăi Satana care se va da pe sine Hristos, şi te va amăgi desăvârşit... "Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Matei 24,24).
         Hristoşii şi proorocii mincinoşi de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt vicleni de dincolo de zare, care fac silă mare şi mult meşteşugită, ca să fie primiţi de oameni ca atare, să-i asculte. Nu cumva li-e vremea aproape, că tare-şi mai fac de cap?
         Iată pe scurt pricinile şi grija pentru care Predania Bisericii răsăritene se fereşte de vedenii, şi-şi fereşte şi fiii, întrucât acestea nu sunt neapărat trebuitoare mântuirii, şi desăvârşirea, la care suntem chemaţi, lasă în urmă orice vedenie. Revelaţia este deplină, iar cele ce mai lipsesc, le aşteptăm la a doua venire. Amin.

Antihrist

           El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.
         Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).
         Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.
         Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
         "Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
         Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.
         Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.
         Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ...
         Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

Sfânta Liturghie mai ţine lumea

         Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor căci Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decât în vremea îngăduită de Dumnezeu.
         De aceea Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare.

Proorocul de foc

         Deci, câtă vreme mai sunt oameni care caută pocăinţa şi Sfânta Împărtăşanie, Satana n-are putere, îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie cu toată voia lor, vrând necredinţă, în zilele acelea va înceta şi jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii precum zice Daniil.
         E vreme de trei ani şi jumătate, în care va propovădui Ilie, cel mai mânios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale mâniei sau ale urgiei lui Dumnezeu, cele de pe urmă, cu care se va sfârşi mânia lui Dumnezeu.
         La plinirea acelei vremi de pe urmă, când răutatea va fi  desăvârşit coaptă, va vesti Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mântuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului celui de foc adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul care era în puterea şi duhul lui Ilie, la cea dintâi venire. Dar tocmai când protrivnicii Atotputernicului credeau că omorând pe cel din urmă prooroc, în sfârşit au terminat cu Dumnezeu, iată că învie ... Ilie ...
         Jidovii îşi dau seama de nebunia protrivniciei lor şi de înşelarea lui Antihrist şi cu înfricoşare şi cutremur mare se întorc şi primesc pe Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Sfânta Scriptură.

Sfânta Cruce pe cer

         Luminată în slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia încă nu i-au stat oamenii împotrivă şi au înjurat-o, se va arăta în ciuda vrăjmaşilor, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, în zilele acelea înfricoşate, pe pământ şi-n tot trupul, Însuşi Dumnezeu Cuvântul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la pocăinţă, ci la judecată. Atunci Dumnezeu şi iconomia mântuirii, nu mai e pe crezute ci pe văzute.
         Iar pe Antihrist, în care lucra toată puterea Satanei, Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale (2 Tes 2,8) ... Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile (Daniil 12).
         E ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, de bucurie negrăită, ziua întoarcerii Acasă, în ţara de obârşie şi capătul plângerii. Zi de fericire, văzând izbânda răbdării, văzând învierea cea de obşte, văzând moştenirea cea gătită de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-au rămas în dragostea Lui până în sfârşit ... Şi taine între taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.
         Ceilalţi vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie peste lume, căci tăriile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit venind în nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă ne împrăştie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit şi L-au răstignit pentru iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plata veşnică, după faptele lor.
         Drept aceea, văzând că s-a luat pacea de pe pământ, dar timpul încă nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemând pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricând. Iar despre Antihrist se mai poate scrie şi altfel. Amin.

Capitolul 2: Războiul nevăzut

Omul, zidire de mare preţ

         Omul, în întregimea lui, are a doua însemnătate după Dumnezeu. Un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi.

         Omul nu e o făptură închisă în lumea de aci. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute cum face omul protestant, sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, cum fac teologii catolici, ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi în aceea că pentru fiecare şi în jurul fiecărui ins se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută.

Îngeri decăzuţi

         Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a întâmplat o nebună răutate. Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer însă ca un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat drac întunecat. "Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi având mânie mare" (Apoc. 12, 12).

         El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se începe războiul nevăzut.

Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi

         Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.

         Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

         Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.

         Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri.

         Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască.

         Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte.

         Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi.

         Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.

         Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.

Să ne ferim de o prea mare familiaritate

         Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.

         Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.

         Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii cunoscut de oameni.

         Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.

Despre ascultare şi despre supunere

         De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede aşadar prea mult în părerea ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta. De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu.

         Adesea am auzit spunându-se că este mai bine să asculţi şi să primeşti un sfat decât să-l dai. Se poate de asemenea întâmpla ca părerea fiecăruia să fie bună, dar nevoind să primeşti părerea celorlalţi când împrejurările sau raţiunea cer aceasta, dai dovadă de trufie şi de încăpăţânare.

         Hristos S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Nici o ordine din lume şi nici o viaţă decât prin ascultare! Ea este legătura între oameni şi Dumnezeu. Amin.

Neascultare. Greşeală. Păcat.

         Neascultarea. Greşeala este neascultarea unui duh, care nu vrea să-şi recunoască vreun stăpân şi care nu ascultă decât de sine. Păcatul este fapta . . . stricate. Astfel, după cum ne învaţă Apostolul: puterea vine de la Dumnezeu şi este supusă unui îndreptar Dumnezeiesc.

Să ne ferim de vorbirile nefolositoare

         Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai osebit între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică.

Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute

         Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. "Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea".

         Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! ... Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte: "Biruieşte-te pe tine însuţi". Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin.

Împotrivirea la ispite

         Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă,  uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi.

         Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut.

         Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere.

         Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi.

         Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat.

         Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu. Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe

         Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".

Faptele dragostei

          Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare.

Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia

         Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate. Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.

         Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii. Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti...

Despre viaţa monahicească

         Trebuie să capeţi deprinderea de a te frânge pe tine însuţi în multe lucruri, dacă vrei să păstrezi pacea şi buna înţelegere cu alţii. Nu-i puţin lucru să trăieşti într-o mănăstire sau într-o altă viaţă de obşte. Să nu dai niciodată prilej de plângere împotrivă-ţi şi să fi credincios cu statornicie în acestea până la moarte.

         Haina şi tunsoarea însemnează puţin. Schimbarea obiceiurilor şi desăvârşita ucidere a patimilor face pe adevăratul călugăr. Cel ce caută altceva decât pe Dumnezeu şi mănăstirea sufletului, nu va găsi acolo decât supărări şi suferinţe.

         Ai venit aici ca să slujeşti, nu ca să porunceşti. Află că ai fost chemat să suferi şi să te trudeşti, iar nu ca să flecăreşti într-o deşartă trândăvie. Ajută-mi, Doamne, în sfintele mele hotărâri şi în slujba mea; dă-mi a începe bine acum, căci ceea ce am început acum nimica este. Căci omul îşi pune în gând, dar Dumnezeu hotărăşte, iar nu omul este acela care îşi alege calea sa.

         Nu sta niciodată cu totul fără nici o treabă; citeşte, scrie, te roagă, meditează, sau lucrează ceva folositor pentru obştea fraţilor.

         Îndeletnicirile care nu sunt săvârşite laolaltă cu ceilalţi nu trebuie lăsate să fie văzute în afară, căci e mai bine să fie săvârşite în taină cele care sunt numai ale fiecăruia în parte. Păzeşte-te totuşi să nu fi nepăsător pentru îndeletnicirile cele săvârşite laolaltă şi prea grăbit pentru cele numai ale tale. Dar, după ce ai îndeplinit cu credinţă şi în totul îndatoririle ce ţi-au fost puse înainte, dacă-ţi mai prisoseşte vreme, dăruieşte-ţi şi ţie însuţi, după cum te va povăţui evlavia ta.

         Citeşte mai degrabă ceea ce atinge inima decât ceea ce depărtează mintea.

         De vei şti să laşi pe oameni într-ale lor, în curând te vor lăsa şi ei să faci ce vrei.

         Nu trage spre tine treburile altuia şi nu te încurca deloc în cele ale oamenilor mari.

         Dacă nu eşti băgat în seamă de oameni nu te întrista, ci îngrijeşte-te să ai o bună vieţuire, cu destulă îngrădire, aşa cum se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu şi unui evlavios monah.

         Mai drept ar fi să te învinuieşti pe tine însuţi şi să acoperi pe fratele tău. Dacă voieşti să fi suferit de alţii, suferă-i tu pe ei mai întâi. Nu-i mare lucru să trăieşti bine cu oamenii blajini şi buni, căci aceasta place din fire tuturora, dar să trăieşti în pace cu oamenii asprii, stricaţi, destrăbălaţi, sau care ţi se împotrivesc, aceasta-i un mare har, o virtute plină de curaj şi vrednică de laudă.

         Orice, om sau neam, care ar sfărâma această lege sau ar tăgădui aceste învăţături, fie chiar numai într-un singur loc, acel om, acel neam, răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, capătă de îndată pedeapsa fărădelegii sale. De voieşti ceea ce Dumnezeu voieşte şi ceea ce-i folositor aproapelui, te vei bucura de slobozenia lăuntrică.

         O inimă curată străbate Cerul şi iadul.

         Dacă este vreo bucurie în lume, este cea pe care o are o inimă curată.

         Să faci totdeauna binele şi să nu-l socoteşti puţin este semnul unui suflet smerit. Să nu voieşti mângâierea nici unui om, însemnează o mare curăţie şi o mare încredere lăuntrică. Când nu cauţi în afară nici o mărturie în folosul tău semn este că te-ai încredinţat în totul lui Dumnezeu.

         Nu dori niciodată să fi lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-şi aibă cineva inima prinsă de tine şi nici tu însuţi să fi prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine.

         Îţi trimite necazuri şi pedepse, primeşte-le cu bucurie, căci totdeauna, pentru mântuirea ta a făcut sau a îngăduit toate câte ni se întâmplă. Amin.

Sfântul Marcu Ascetul

         Dacă eşti iubitor de învăţătură fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla osteneală îngâmfă pe om.

         Necazurile care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune.

         Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit de cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele.

         Păcat spre moarte este păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat, al altuia, nu e auzit.

         Cel ce face binele şi caută răsplată, nu slujeşte lui Dumnezeu ci voii sale.

         Cel ce-a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată decât printr-o pocăinţă corespunzătoare cu greşeala.

Despre iubire şi dragoste

         În vremea ispitelor, să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de o vei părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.

         De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.

         Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică.

         Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.

         Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.

         Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.

         Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.

         Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.

Despre rugăciunea cea curată

         Că orice rugăciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugăminte, sau mulţumită sau slavă. Iară când mintea ajunge în stări duhovniceşti, atunci nu mai are rugăciune. Una este rugăciunea şi alta este contemplaţia în vremea rugăciunii, deşi au pricina una în alta. Cercetează şi vei vedea că dacă mintea a intrat în contemplaţie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva în rugăciune. Foarte rar sunt aceia care să se fi învrednicit, cu multă voinţă, ca să ajungă la rugăciunea curată.

         Că aveau Sfinţii Părinţi obiceiul de a numi rugăciune toate pornirile cele bune şi toate lucrările cele duhovniceşti. Căci iată că vedem că atunci când preotul stă pregătit la rugăciune, cerând milă de la Dumnezeu şi rugându-se şi concentrându-şi mintea, atunci vine Sfântul Duh peste pâinea şi vinul care sunt în Sfântul Altar.

         Încă şi lui Zaharia, în vremea rugăciunii, i s-a arătat îngerul proorocindu-i naşterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, când se ruga în casă în ceasul al şaselea, i s-a arătat acea vedenie care l-a îndemnat să cheme neamurile, când a văzut pânza cea pogorâtă din ceruri şi animalele care erau în ea. Şi lui Corneliu în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele ce erau scrise despre dânsul. Şi iarăşi lui Isus, fiul lui Navi, când se plecase la rugăciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taină înfricoşată este aceasta! Astfel că toate vedeniile care se descoperă în sfinţi în vremea rugăciunii se arată.

Despre călugări

         Pe măsură ce omul se fereşte ca să stea de vorbă cu alţi oameni, pe aceeaşi măsură se învredniceşte el să aibă îndrăzneală faţă de Dumnezeu cu mintea lui. Şi cu cât taie omul mai mult mângâierea din lumea aceasta cu atât se face vrednic de a se bucura de Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Şi precum pier peştii din lipsă de apă, tot aşa pier şi din inima călugărului mişcările cel înţelegătoare, dacă el se amestecă şi petrece prea adeseori cu mirenii.

         Mai bun este un mirean, oricât de ticălos ar fi şi oricâte rele ar pătimi în viaţă, decât un călugăr care păţeşte rele şi petrece împreună cu mirenii.

         Temut este de draci şi iubit este de Dumnezeu şi de îngerii lui, cel ce cu mare fierbinţeală şi râvnă ziua şi noaptea caută pe Dumnezeu în inima lui, dezrădăcinează din ea momelile care cresc de la vrăjmaşul. Pentru cel curat cu inima locul cel înţelegător este în sine însuşi.

         Iară mâniosul, cel iute, cel iubitor de slavă, lacomul, cel nesăţios şi cel învăluit de ale lumii şi cel ce voieşte să-şi facă voile sale şi cel amar ca fierea şi cel plin de patimi, aceştia îşi duc o viaţă într-o învălmăşeală de noapte şi de întuneric şi umblă pe pipăite, fiind în afară de ţara vieţii şi a lumii. Că ţara aceea este sortită celor buni, celor smeriţi cu cugetul şi celor ce-şi curăţesc inimile lor. Nu poate vedea omul frumuseţea care este înlăuntrul său, până ce nu dispreţuieşte şi nu urăşte frumuseţea toată care este în afară de el.

         Şi nu poate omul privi cu cunoştinţă spre Dumnezeu, până ce nu s-a lepădat de lume în chip desăvârşit.

         Cu cât limba se depărtează de multa vorbire cu atât primeşte mai multă lumină, ca să deosebească gândurile, căci şi mintea cea mai binecuvântată se zăpăceşte prin multa vorbire.

         Cel ce e sărac de lucrurile lumii, se îmbogăţeşte de Dumnezeu şi cel ce iubeşte bogăţia, sărac va fi de Dumnezeu.

         Despre păzirea şi ferirea de cei leneşi şi trândavi şi că din apropierea de aceştia se face stăpână peste om lenea şi trândăvia şi omul se umple de toată patima cea necurată.

         Cine-şi opreşte gura de la clevetire îşi păzeşte şi inima de patimi. În tot ceasul vede pe Domnul (că doar cugetul lui este pururea la Dumnezeu) şi goneşte de la dânsul pe draci şi smulge rădăcinile răutăţilor.

         Cela ce-şi cercetează sufletul ceas de ceas, inima lui se bucură de descoperiri noi. Şi cela ce-şi controlează privirea minţii înlăuntrul său, acela vede raza Duhului. Cel ce a urât toată răspunderea vede pe Stăpânul său înlăuntrul inimii sale.

         Dacă iubeşti curăţia, întru care poţi vedea pe Stăpânul tuturor, să nu cleveteşti pe nimeni şi nici să nu asculţi pe cineva clevetindu-l pe fratele tău.

         Iată, Cerul este în tine dacă tu eşti curat, şi în tine vei vedea pe îngeri cu lumina lor şi pe Stăpânul lor împreună cu ei şi în ei.

         Cel ce pe bună dreptate este lăudat nu se păgubeşte. Iar dacă va deveni iubitor de laude, atunci îşi va pierde plata.

         Gura care nu grăieşte bucuros tâlcuieşte tainele lui Dumnezeu, iar cel grabnic la vorbă se depărtează de ziditorul lui.

         Cel ce urmează pe iubitorul de Dumnezeu se va îmbogăţi de tainele lui Dumnezeu. Iar cel ce urmează pe omul nedrept şi trufaş acela se depărtează de Dumnezeu şi va fi urât de prietenii săi.

         Cel tăcut va câştiga în orice lucru rânduiala smereniei şi fără nevoinţă va stăpâni patimile.

         Prin necontenită meditare despre Dumnezeu, se dezrădăcinează şi gonesc patimile.

         Precum în clipele de linişte şi de seninătate pe marea cea văzută înoată delfini, aşa în vreme de linişte şi de seninătate pe marea inimii, netulburată de mânie şi de pornire, mereu se mişcă tainele şi descoperirile dumnezeieşti şi o bucură pe ea. Amin.

Cuvântul 42 despre puterea şi lucrarea răutăţii păcatului. Cum se formează şi cum încetează ea

         Câtă vreme nu urăşte omul din inimă cu adevărat pricina păcatului, el nu este slobod nici de plăcerea de a-l lucra. Aceasta este luptă foarte puternică, care se împotriveşte omului până la sânge.

         Rugăciune:

         "Doamne, Cel ce Eşti izvor a toată ajutorarea. Tu poţi să întăreşti în clipele acestea care sunt clipe de mucenic, sufletele cele ce cu bucurie s-au logodit cu Tine, Mirele Ceresc, şi au rostit făgăduinţele de sfinţenie, cu pricepere şi cu mişcări curate, fără vicleşug. De aceea dă-le lor putere, să surpe zidurile şi întăriturile şi cetăţile câte sunt ridicate împotriva adevărului, ca să nu greşească ţinta din pricina silniciei, în clipa în care se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte."

         Păziţi-vă iubiţii mei de nelucrare (trândăveală). Că o moarte vădită se ascunde în ea (în trândăveală). Fiindcă în afară de ea nimic nu poate robi cu plăcere pe monah.

         În ziua judecăţii nu pentru Psalmi sau pentru rugăciune ne va osândi pe noi Dumnezeu, ci fiindcă noi, părăsindu-L pe Acesta, am lăsat pe draci să intre.

         Cel ce nu-şi supune voia sa lui Dumnezeu, supus va fi de vrăjmaşul său. Căci orice lucru bun voim să-l facem, nu-l putem face fără de Dumnezeu, după cum grăieşte Domnul în Scripturi.

         Lume numeşte Scriptura lucrurile materiale, iar lumeşti sunt cei ce zăbovesc cu mintea la ele. Pe aceştia îi îndeamnă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume!" Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume, şi cele urâtoare ...

         Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de Psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu.

*

         Ia seama dintre supărare şi durere, precum şi faptul că durerea e urmarea plăcerii, iar supărarea a slavei deşarte.

Sfântul Isaac Sirul

         Deci, dacă i se întâmplă cuiva să fie ispitit şi să-l silească cineva să calce vreuna din aceste porunci ale mele, adică să părăsească înţelepciunea sau să lepede cinul călugăresc sau să lepede credinţa sau să renunţe pentru lupta pentru Hristos sau să calce vreuna din poruncile Lui, şi dacă el nu se înfricoşează şi nu se împotriveşte cu bărbăţie ispitelor, atunci el cade din adevăr. Deci, să trecem cu vederea din toată puterea noastră trupul, şi sufletul să-l dăm în seama lui Dumnezeu şi în numele Domnului să începem lupta cu ispitele.

         Să nu ceri sfat de la cineva care nu vieţuieşte ca tine oricât ar fi acela de înţelept. Ci mai bine arată-ţi gândurile tale unui om simplu, dar încercat în lucrurile acestea, decât celui ce vorbeşte cu înţelepciune, din cercetare şi nu din păţanie.

         Şi ce este experienţa? A avea experienţă nu înseamnă să te duci şi să cercetezi vreun lucru fără să ai în tine cunoştinţă de el, ci să simţi prin încercare cu fapta dacă este acel lucru de folos, dar pe dinăuntru este plin de păgubire. De aceea iarăşi unii oameni suferă pagubă, din lucruri care sunt în aparenţă folositoare. Şi în lucrurile acestea nici mărturia cunoştinţei nu este adevărată. Deci ia-l pe acela sfetnic, care ştie să pună la încercare prin răbdare, lucrurile socotinţei.

         De aceea nu tot omul este vrednic de credinţă când dă sfaturi, ci numai acela care mai întâi a ştiut să se cârmuiască pe sine, chiar dacă a fost slobod şi nu se teme de defăimare, nici de clevetire.

         Când vei da de pace fără tulburare în calea ta, atunci teme-te căci stai departe de calea cea dreaptă pe care calcă picioarele ostenitoare ale sfinţilor. Cu cât înaintezi în calea care duce la Cetatea Împărătească, cu cât te apropii de cetatea lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie semn aceasta: te vor întâmpina ispite puternice. Şi cu cât te apropii de Dumnezeu şi cu cât sporeşti, cu atât se măresc ispitele împotriva ta.

Răbdarea

         Toate împrejurările şi toate necazurile, care nu au parte de răbdare, vor fi îndoit pedepsite. Că prin răbdare, omul leapădă primejdia. Împuţimea sufletului este maică a muncirii. Iar răbdarea este maică a mângâierii şi este o putere care se naşte din inimă largă. Şi această putere omul n-o află în necazuri, decât cu Harul lui Dumnezeu, care se află printr-o rugăciune strânsă şi prin vărsare de lacrimi.

Îngustime sufletească

         Când vrea Dumnezeu să aducă asupra omului necazuri mai mari, îl lasă în mâna îngustimii sufleteşti. Şi aceasta dă naştere în om la o putere mare de trândăvie, prin care sufletul e sugrumat şi care-i dă gustul lumii. Şi apoi se ridică asupra omului duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite: tulburarea, mânia, hula cârteala, gândurile de răzvrătire, mutarea din loc în loc şi celelalte asemenea lor. Iar dacă mă întrebi care este pricina acestora îţi răspund: lenevirea ta. Şi leacul este smerenia minţii.

         Smerenia poate să rupă gardul acestor răutăţi. Smerenia trebuie căutată cu tot sufletul. Că pe măsura smereniei tale ţi se dă şi răbdare în primejdiile tale. Şi pe măsura răbdării tale ţi se uşurează sarcina necazurilor tale şi dobândeşti mântuirea.

Despre rugăciune

         În veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca să cerem ceva, căci în acea Patrie a libertăţii, firea noastră nu se schimbă nici nu se abate din frică de împotrivire, ci desăvârşită este în toate.

         Lumea aceasta este o călătorie cu nevoinţe şi un stadion de alergare. Şi răstimpul acestei vieţi este vremea de luptă. În ţara unde e luptă şi în vreme de război, nu este nici o lege. Adică Împăratul nu pune margini şi măsuri ostaşilor Săi până la sfârşitul războiului, când toţi oamenii se adună în faţa porţilor Împăratului Împăraţilor şi fiecare este cercetat acolo,  dacă a avut răbdare în luptă, dacă nu s-a lăsat biruit sau dacă dimpotrivă, a întors spatele (a fugit).

*

         Prin smerenie, chiar dacă nu ai fapte, multe păcate ţi se iartă. Iar faptele fără smerenie nu-ţi sunt de nici un folos; dimpotrivă, multe rele ne găsesc nouă.

*

         Deci, Doamne, mă bucur de aceasta, în neputinţe, în necazuri, în temniţă, în lanţuri, în nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrăjmaşii ei, eu rabd toate, adică rabd ispitele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Dumnezeu.

*

         Precum din iubirea pântecelui se naşte tulburarea gândurilor, tot astfel, din multa vorbire şi din neorânduiala vorbelor, se naşte necunoştinţa şi ieşirea din minţi. Grija de lucrurile lumeşti tulbură sufletul şi învăluirea cu ele tulbură mintea şi o scoate din liniştea ei.

         Se cuvine călugărului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrării celei din ceruri, mereu, în toată vremea, să fie fără de nici o grijă lumească pentru ca cercetându-se pe sine, să nu afle în sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fără de încetare, ziua şi noaptea să petreacă în legea Domnului.

         Ostenelile cele trupeşti fără de curăţirea minţii, sunt ca un pântece neroditor şi ca nişte sâni uscaţi. Că prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoaşterea lui Dumnezeu. Că ele fac trupul să se istovească dar nu se îngrijesc să dezrădăcineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic.

*

         Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-şi păzeşte trupul neîntinat de vreo împreunare, ci cel ce se sfieşte (se ruşinează de sine) şi atunci când este singur.

         Dacă iubeşti înţelepciunea, goneşte gândurile ruşinoase, îndeletnicindu-te cu citirea şi cu rugăciunea cea neîncetată şi apoi te înarmează împotriva pricinilor firii. Căci nu poţi vedea în sufletul tău curăţire fără de acestea.

         Dacă eşti cu adevărat milostiv, atunci când eşti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necăjeşti înlăuntrul tău, nici nu vorbeşti despre paguba ta altora.

Despre adevărata smerenie

         Cel cu adevărat smerit, când este nedreptăţit, nu se tulbură nici nu se apără în privinţa acelui lucru de care a fost nedreptăţit. Şi primeşte clevetirile ca şi cum ar fi adevărate şi nu se îngrijeşte să convingă pe oameni că a fost clevetit ci îşi cere iertare. Că unii şi-au atras asupră-le numele de neastâmpăraţi, deşi în realitate nu era aşa, iară alţii au răbdat să fie numiţi curvari, deşi erau departe de curvie şi rodul păcatului, pe care nu-l făcuseră. Cu lacrimi l-au mărturisit în public şi-şi cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o făcuseră, deşi erau încununaţi cu toată curăţia şi nevinovăţia în sufletele lor, cu plângere de la cei ce-i nedreptăţiseră.

         Tu crezi că ai smerenie; alţii se învinovăţesc pe sine-şi, tu însă nu suferi nici când alţii te învinovăţesc şi te declari plin de smerenie. Dacă eşti smerit cu cugetul, pune-te singur la încercare şi vezi dacă poţi răbda nedreptatea, fără să te tulburi.

         Cu luare aminte să vorbeşti în faţa unuia care-i trufaş în cuget şi bolnav de pizmă. Căci pe măsură ce tu vorbeşti el răstălmăceşte spusele tale după bunul lui plac şi din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el caută prilej de a face pe alţii să se poticnească.

Despre clevetire

         Când cineva începe să clevetească pe fratele său de faţă cu tine arată-te posomorât la faţă. Dacă faci aşa, te păzeşti de clevetire şi în faţa lui Dumnezeu şi a clevetitorului.

         În acea zi în care deschizi gura ta ca să acuzi pe cineva, socoteşte-te mort în faţa lui Dumnezeu şi toate faptele tale zadarnice, oricât s-ar părea că pe bună dreptate şi ca să zideşti, te-a îndemnat gândul să vorbeşti.

         În ziua în care eşti necăjit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios să se stăpânească la bine şi la rău, în trupul lui sau în cugetul lui, ca un mucenic să te socoteşti pe tine în ziua aceea şi să te simţi ca un pătimitor pentru Hristos şi ca unul care s-a învrednicit ca să-L mărturisească.

Despre milostenie

         Când dai ceva, celui care are nevoie, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul tău şi cu vorba fă-l să-şi uite necazul. Şi dacă faci aşa, bucuria este mai mare în mintea lui decât darul tău şi decât nevoia trupului. Amin.

Războiul duhovnicesc

         Fiule, când vrei să te apropii, să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite. Sfinţii Apostoli, cei strămutaţi din lumea aceasta de dragostea Mântuitorului şi care, deşi se vedeau în lume, nu erau din lume, totuşi au fost prevestiţi de Mântuitorul prin cuvântul către Petru:

         "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta."

         Pricepem din aceasta cum că războiul nevăzut, care se încinge între suflet şi diavol, e îngăduit de Dumnezeu să dea în stadia vieţii acesteia. El are legi după care trebuie să urmăm întocmai, ca să nu pierdem vremea, mântuirea şi smerenia. Căci zice credinţa dintre Sfinţi: "Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni, care să se mântuiască".

         Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.

         Războiul duhovnicesc seamănă întru câtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne aducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

Lupte după lege

         Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

         Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

         Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

         Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.

         Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

         Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

         Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: "momeala aruncată de Satana".

         Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi".

         Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau "puii de drac", după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este". Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

Pe trepte de-a râpa

         Deci vremea de luptă are o clipă de mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de "Doamne Iisuse...", i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. Deci, mintea căzută în hotarul fărădelegii, dă încuviinţarea ei voinţei, căreia încă-i suflă vicleanul boarea ameţirii. Voinţa ia hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte.

         Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr şi nu stau în minciună şi-n tatăl minciunii. Prin darul libertăţii voiţei, avem de suit de la chip la asemănare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu între oameni şi tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rând de oameni, în tot chipul silindu-se să ne dezlege libertatea voinţei din lanţuri străine, iar noi nepricepuţii, după puţin, iarăşi ne predăm spre şi mai grele lanţuri. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.

         Deci, dacă mintea va iubi momeala străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtura în cetate şi se năpustesc puhoaiele de vrăjmaşi, care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia până ajunge deprindere sau obicei. Înrădăcinarea sufletească şi trupească a omului, până la neputinţa de a se mai împotrivi, sau până a nu vrea să se mai împotrivească. Aşa se întâmplă că lucrarea (firii) împotriva firii i se face omului a doua fire - firea fărădelegii sau legea păcatului.

         Totuşi omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi-i lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi-i simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi, n-asculta de povaţă, iar acum când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteală?

         Câteodată primeşte Dumnezeu şi cioburile, însă numai dacă au mai rămas puteri şi pentru cea mai de pe urmă luptă, mai grea ca cea dintâi, care e pe viaţă şi pe moarte. Căci vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca ceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

         Trebuie să spunem că fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, până la căderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă: lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Boalele de pe urma curviei, pe câţi nu i-a adus ca să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebuni, când se vede în primejdii.

         De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul ia furişat undiţa iadului pe gât învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

         Protrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfrânarea, pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia, care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors, pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

Cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi

         Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:

         Duminică 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier.

         Iată cum s-a făcut:

         Încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Jalikiacs pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o mică piaţă, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap şi Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.

         Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă:

         "Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătiţi din credinţa cea pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta."

         La aceste cuvinte Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător, ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaş, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu, se rugă de Sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, Domnul, al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: "Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ!

         Copilaşul ascultă şi ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: "Vreau să mor creştin. Loveşte!"

         În urmă ucise şi pe Brâncoveanu.

         O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelenţă. Ceea ce am văzut ... Mă întreb: putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase de-al copilului ... părea a-l îmbrăţişa...

         Gâdele stropit de sângele creştinesc, face un salut Sultanului Ahmed şi se retrage. Sultanul însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridică să plece. Văzându-mă cu ochii înlăcrimaţi spuse Sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit...

Sfântul Teofilact al Bulgariei. Pentru milostenie

         "Dacă cineva nu voieşte să lucreze, atunci nici să nu mănânce". Voi însă nu vă opriţi de a face bine unii altora. Să nu-i socotiţi ca pe nişte vrăjmaşi pe cei nelucrători, şi leneşi, ci să-i sfătuiţi ca pe nişte fraţi, pentru ca să se îndepărteze şi să lase lenevirea, dar să nu-i ocărâţi, nici să-i înfruntaţi, pentru că-i veţi milui(umili); ca cu acest chip să se folosească de la voi trupeşte şi sufleteşte. Căci cel ce sfătuieşte pe fratele său, nu publicariceşte meteahna lui înaintea acelora, ci îndeosebi luându-l, îl sfătuieşte cu blândeţe frăţească şi cu dragoste, cum să se îndrepteze. Să se mâhnească creştinii şi să-i doară inima, nu pentru că dau milostenie celor leneşi şi nelucrători, ci pentru că aceia calcă legea lui Dumnezeu şi să plângă pentru dânşii ca pentru nişte neputincioşi şi bolnavi cu sufletul. Să asculte cuvintele acestea aceia care nu mai dau milostenie celor nelucrători, ci îi şi ocărăsc şi îi zburătoresc cu pietre. Ce faci omule? ... Pentru tine este sărac acela, adică pentru ca să vindeci tu ranele sufletului, cu iubirea de oameni şi cu milostenia ce o dai lui şi tu-l alungi pe el cu pietre sau cu ocări de la casa ta? De câtă nesimţire! De câtă necunoştinţă este fapta de acest fel! Iar Domnul păcii să vă dăruiască Însuşi pacea pururea întru toate. Căci acest lucru e tot ce se caută, a avea creştinii pacea întru chipul(pe chip), încât a nu avea prilej de a se sminti despre nici o parte, de cuvânt, nici de lucru, căci aşa având pace noi creştinii, vom îndrepta pe cei lucrători lesne şi fără greutate: căci nici un lucru nu ajută atât nouă spre a isprăvi cele ce voim, şi spre a îndrepta pe frate, decât chipul şi cuvântul cel paşnic şi netulburat, încât a nu ne arăta că cercetăm şi înfruntăm cu vrăjmăşie pe fraţii noştri cei ce greşesc.

         Domnul să fie cu toţi.

Capitolul 3: Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor

Înclinaţii spre trufie

         Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia diavolului. Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (, dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.

         Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.

         Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie.

         Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face puţin mai grele(?). Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni.

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

         Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.

         Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti.

         Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

         Au în permanenţă o proastă dispoziţie.

         Îşi fac datoria numai de mântuială.

         Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.

         Pun vina pe greşealele altuia.

         Îi bârfeşte pe ceilalţi.

         Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

         Se istovesc în canoane.

         Se dedau fără de frâu la posturi.

         Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.

         N-au dreaptă socoteală.

         Lucrează împotriva poruncilor.

         Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.

         Lipsa de ascultare de duhovnic.

         Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.

         Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.

         Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.

         În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.

         Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.

         Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Înclinaţii spre pizmă şi lume

         Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.

         Suferă când aude că cineva este lăudat.

         Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de a-i risipi pe cât e posibil laudele.

         Doreşte să fie primul în toate.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

         Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.

         Cei buni

         Se arată prin smerenia lor.

         Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.

         În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.

         Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.

         Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.

         Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.

         Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.

         Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

         Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.

           Liniştirea

         Petrecerea neîmpărtăşită, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni şi deîmpărtăşiri(?), să fugă de zgomot şi de cel ce "umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită", prin întâlnirile şi grijile vieţii. Trebuie să aibă numai o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult şi să-şi facă sufletul neosândit în ceasul morţii şi să afle, cu toată sârguinţa, lucrările fine ale dracilor şi greşalele sale ce întrec nisipul mării. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de Dumnezeu.

           Postul

         Postul cu măsură sau mâncarea odată în zi (a nu se sătura). Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul. Să mănânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate mai bună este apa - dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decât toate poftele trupeşti.

         Privegherea

         E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi pentru rugăciune, pentru suspine şi lacrimi, ca prin postul şi privegherea cu măsură, să se facă supus sufletului sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi luminare - ca să facă şi să vadă cele cuvenite.

         Psalmodia

         Rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenuncheri ca să se deşire trupul şi să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri, dracii, şi să se apropie prietenii noştri, Îngerii, şi aşa să cunoască omul de unde primeşte ajutor.

         Rugăciunea

         Rugăciunea duhovnicească făcută prin minte care se fereşte de orice gând. Stând mintea în cele zise şi căzând la Dumnezeu cu înfrângeri negrăite, cere numai ca să facă voia dumnezeiască întru toate faptele cugetărilor sale, neprimind nici un gând, sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveşte numai la Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El fiind ajunsă fără formă, fără culoare şi fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, care se cade să o aibă cel lucrător.

           Citirea

         Pentru a învăţa din dumnezeieştile Scripturi şi vieţile părinţilor cum să biruiască patimile şi să dobândească virtuţile. Pentru ca să umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfânt şi să uite cuvintele şi gândurile necuvioase care le-a auzit fiind afară de chilie. Cel ce vrea să înveţe cunoştinţa de Dumnezeu, nu trebuie să fie numai cu auzirea. Pentru că altceva este auzirea şi altceva fapta. Cunoştinţa duhovnicească nu se iveşte numai din cugetare, ci se dă de la Dumnezeu după Har, celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte Scripturile, poate le cunoaşte în parte, nu e de mirare mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoştinţă de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinţi Părinţi (Preoţi).

           Întrebarea celor cercaţi

         Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi pentru ca nu cumva din necercare, sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând ceva, unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre învăţare, spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea în orice rău sau bine ce i s-ar întâmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost, şi să cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decât răsuflă în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să cadă la El din suflet, adunându-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi decada(?) sănătăţii lui. Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi greşalele sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea dintâi până la cea din urmă, fiindcă şi Domnul le-a pus ca pe o scară şi nu poate cumva să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce (aleargă) aleg să le împlinească.

         Nici o altă făptură sau zidire însufleţită sau neînsufleţită n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.

         Milostenia

         Milostiv este cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncări, fie tărie, fie cuvânt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic. Săracul poate trăi fără să-l miluiască, după puterea sa, nu poate el însă să trăiască şi să se mântuiască. Milostenia desăvârşită este aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, care a răbdat moartea pentru noi, punându-ne tuturor o pildă şi un chip ca şi noi să murim pentru alţii, nu numai pentru prieteni ci şi pentru duşmani când vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunoştinţa prin care e sfatul şi dreapta socoteală.

Ce urmăreşte Dumnezeu

         Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde; şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi în iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstire, şi în ceata Sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi-n Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr cel înviat a patra zi din morţi. Orbirea răutăţii, stând de-a pururea împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. De aceea înfruntând mânia, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea "drepţilor" în Împărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie în Ceruri, pentru un păcătos ce se întoarce.

         Această întoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate dacă nu ne învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi, şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.

         Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul este mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă, legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă, urmăresc viaţa pământească şi toată mâhnirea lor e pentru trupuri (Înţelepciunea lui Isus Sirah 41, 14).

         Cât ţine forma aceasta de viaţă, oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii îi mai ţine în rânduială şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neorânduielii fără leac, care sunt fiii celui rău.

         "Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre Harul dumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela ce nu-i îndrăgostit de acestea e tras de la păcat împotriva voii lui, şi lucrul acesta îl face judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenţă, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă." (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).

         Drept aceea[HTO1] [HTO2] [HTO3] , până ce nu vom ajunge la aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii, nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.

         Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepciunea noastră, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpânul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca Lui ascultă dracii de Satana al lor. "Toţi locuitorii pământului sunt nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică: Ce faci?" (Daniil 4, 32).

         Când a vrut să mântuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mângâind pe oameni: "Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu", fiindcă oricine, care în primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului îşi va mântui sufletul său, căci, în ce-l va afla moartea în aceea va fi în veci. Iată de ce, neştiindu-ne sfârşitul, suntem datori a ne afla mereu în pocăinţă, ca într-însa să fim socotiţi în veci. Amin.

Ceasul primejdiei

         Mulţime de oameni însă nici grijă nu au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi-ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc la Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.

         Viaţa o avem de la Dumnezeu: Prin El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28). Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, iar dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu - după greşeala noastră - se desface de viaţa noastră. Totuşi nu se desface îndată după greşeală, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, în tot chipul chemându-l, până în sfârşit deznădăjduieşte de mântuirea multora(?!).

         Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, când oamenii se bagă cu totul în voile dracilor, viaţa le e în primejdie şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului, cele împotriva firii, mintea li se strâmbă, încât nu mai deosebesc adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se îndepărtează din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osânda la moarte, şi aşa vine prăpădul în fiecare rând de oameni. Întâi e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre înţelepciunea multora.

         La început oamenii trăiau mai mult. "Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit." (Facere 5, 27). Cu trecerea de vreme, înmulţindu-se oamenii pe pământ,   s-a înmulţit şi stricăciunea, desfrânarea, în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Şi a zis Dumnezeu: "Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup, deci zilele lor să fie numai 120 de ani" (Facere 6, 3). Iar după trecere de vreme şi înmulţirea fărădelegilor între oameni, David zice: "Toate zilele vieţii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai în putere 80 de ani; iar ce este mai mult decât aceştia, nu-i decât osteneală şi durere" (Psalm 89, 10).

         Aşa era în vremurile de demult. Astăzi, mulţimea bolilor şi desimea războaielor mult a mai scurtat viaţa oamenilor.

         Noi nu mai suntem sub împărăţia legii vechi, ci în Împărăţia Harului câştigat nouă de Mântuitorul Hristos ca să ne mântuim. Dar dacă nepriceputul de om se ţine împotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cade din Har sub lege, şi aşa atârnă asupra lui pedeapsa cu moartea năpraznică, ce se împlineşte prin războaie şi nenorociri, întocmai cum scrie la lege:

         Cel ce bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât (Ieşire 21, 15).

         Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât (Ieşire 21, 17).

         Cine nu ascultă de preoţi, unul ca acela să moară (Deuteronom 17, 12).

         Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea e sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât. Tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela să fie stârpit din poporul Meu (Ieşire 31, 14).

         Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască (Ieşire 22, 18).

         Tot cel ce se împreună cu dobitoacele să fie omorât (Ieşire 22, 19).

         La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu faceţi rău! Iar de le veţi face rău şi ei vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor, şi se va aprinde mânia mea şi vă voi ucide cu sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani (Ieşire 22, 22-24).

         Dacă însă va ucide cineva cu vicleşug şi cu bună ştiinţă pe aproapele său, să fie omorât.

         Tot cel ce va munci în ziua odihnei să fie omorât (Ieşire 31, 15).

         Cel ce scoate sabia, de sabie va muri şi va pieri (Matei 26, 52).

         Cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie, furând Sfânta Împărtăşanie, încă se fac vinovaţi de moarte. Despre ei încă zice Sfântul Pavel: "Mulţi dintre voi sunt slabi şi bolnavi şi o bună parte mor" (I Corinteni 11, 30).

         Toţi însă care cu bună ştiinţă fac unele ca acestea fără să se pocăiască, vor muri în fărădelegile lor, în morţi năpraznice. Pentru că: "Focul şi grindina, foamea şi moartea, dinţii fiarelor şi şerpii şi sabia izbânditoare, toate acestea spre pedeapsă sunt făcute, ca să piardă pe cei necredincioşi".

         Primul care a furat Sfânta Împărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a spânzurat şi a căzut din spânzurătoare de şi-a spart capul, ia crăpat pântecele în două şi i s-au vărsat toate măruntaiele, luând astfel plata fărădelegii sale (Fapte 1, 18).

         Iată ce lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atârnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă în loc de îndreptare, pentru care ne dă Dumnezeu oarece vreme de necaz, noi însă totuşi ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinţei lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se împlântă în capul care nu mai are minte.

Socotelile înţelepciunii cu moartea

         Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.

         Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi. Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă.

         Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie". Pe urmă numai Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţă. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vrea ca să se mântuiască şi care sunt de mântuit.

         Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.

         Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.

         Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.

         Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni.

         Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie: (lipseşte citatul - e din carte)

         Înţelepciune 3:

         1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca.

         2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă,

         3. Şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.

         4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire,

         5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.

         6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.

         7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...

         Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.

         O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa.

         Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte.

         Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

         Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată".

         Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.

         Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin.

Cursele

         Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.

         Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţimea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.

         De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta:

         Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi-o "ispită a mântuirii" în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit de fapt nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate. Au şi ei o osteneală, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte de vreme şi ispitind pe Dumnezeu.

         Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.

         Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubirea fără de minte, pe care vor s-o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-l amăgească desăvârşit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească. Astfel, când atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste un oarecare, îl cercetează Satana luînd chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după "plăceri duhovniceşti". Iată-l cu momeala pe gât. De-acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.

         Iată cum puiul de drac al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă omorând pe cei ce nu cred în el, i se va părea că face slujbă lui Dumnezeu (Dumnezeu care l-a înşelat pe el).

         Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi, toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-ţi dea arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, cel mai adesea, e căderea la laudă cu care tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit la minte. Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.

         O mărturie din Scriptură a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinoşi din zilele lui Ilie şi a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile şi moartea ce-l va ajunge în zilele urmaşilor săi (3 Regi 22).

         Duhul care a ieşit şi-a stat înaintea feţei Domnului şi s-a făcut duh mincinos în gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: "Du-te şi fă cum ai zis", e acelaşi care a cerut de la Dumnezeu să cerce pe Iov (Iov 1).

         Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.

         Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii - lingăii de la curtea regelui Ahav - i-a dat înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.

         Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: "Ilie", "Ioan", "Hristos", "Fiul Omului", "Dreptul Judecător", şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume . . . lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i, şi-ţi îngheaţă inima.

         Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:

         1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.

         2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.

         3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură  (unul  chiar  mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.

         4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.

         5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.

         6. Adesea au "grăire în duh", cu "duhul" care-i poartă şi-i învaţă.

         7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la "duhul" lor.

         8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoane, ba şi Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.

         9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a "duhului" care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.

         10. În numele "dumnezeului" lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.

         11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.

         12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă. Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).

         Totuşi, pe cât se poate, să încercăm a-i înţelege, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugurile vicleanului.

         E ştiut că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga. Când vede că nu poate amăgi pe un om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi-a iubirii virtuţii şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezeşte la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părerea mare despre sine, precum că pe el îl trezesc îngerii la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să pipe, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere, şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat, arătându-i-se în chipul lui Hristos şi spunându-i "Pentru dumneta mai răsare soarele!". Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e Fiul Omului din Scriptură şi Dreptul Judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului.

         Deci, ca să înţelegem mai bine lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda şi Ioan. Amin.

Greşalele iubirii şi dreapta socoteală

         Aceşti ucenici ai Domnului, din pricina iubirii lor aprinse, fiecare au făcut câte-o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare, necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacov şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă (Luca 9, 54). Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna şi iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreaptă socoteală, învăţându-i: "Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea" (Luca 9, 55).

         Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!" (Matei 16, 16), şi după lauda Mântuitorului - care în aşa fel i-a spus-o ca oarecum să-l ferească de primejdia laudei şi a părerii de sine, - când Iisus a început să le spună apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut răbda o socoteală ca aceea. Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, care să ţină cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă omeneşte, capătă de la Domnul palmele acestea: "Înapoia mea Satano! Sminteală-mi eşti!" (Matei 16, 32). Sigur că nu Petru era Satană, ci un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui Petru, - căci era o spărtură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată pentru Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine.

         Iuda, voia ca şi Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o împărăţie pământească a Cerurilor şi Iisus să se facă Împărat, iar pe el, mare sfetnic şi vistier al arginţilor, că tare era umilit să fie trimis desculţ, fără traistă şi fără băţ, şi să propovăduiască o Împărăţie, pe care n-o vedea cu ochii săi de lut, şi pentru care n-avea decât o zdreanţă de pungă goală.

         Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot neamul său. De aceea, deşi Mântuitorul l-a iubit şi l-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi, totuşi el a rămas evreul fără leac, iubind un "Dumnezeu al veacului de acum", iar pe Iisus, care nu corespundea iubirii sale pământeşti, L-a vândut cu treizeci de arginţi, câştig ce-a mai putut să scoată, pentru slujba de trei ani ...

Judecata milostivă

         De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu, decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce-au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubirea încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem, către seara vieţii, aşa de îmblătiţi în rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşalele.

         Mare este taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

         Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vină la mântuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă", şi afumată de mândrie. Cum să poată veni ei, care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vină în genunchi înaintea unui simplu peot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei.

         Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate păcatele: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea botez e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.

         Sfântul Chiril ne învaţă: "Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vremea prigoanelor(?). Mântuitorul numeşte mucenicia botez, când zice: "Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez?" (Marcu 10, 38).

         E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împărăţia Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte ...

         Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.

Un tovarăş nevăzut şi bun

         Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fii ai oamenilor şi fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13), adică după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi ajungem iar Acasă! Fericit este cine se întoarce de bună voie.

         Unii însă nu se mai întorc ... Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi cu pofte pieritoare îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi de aşa fel le-o întoarce încât ajung să zică binelui rău şi răului bine, din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge, şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9, 4) - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

         Aci e toată drama omului căzut între tâlhari, pe când se pogora din Ierusalim în Ierihon, adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? - Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

         Calea Mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii însă merg două feluri de călători, căci de atunci ... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20)...

Cărarea Sfântului Pavel

         Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite pe care o au unii creştini despre "mântuirea în dar", pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să "credem" că suntem mântuiţi şi cu asta am făcut totul ce-ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: "Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, care lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la uşă, stăruind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: "Ocărâţi fiind binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi" (1 Corinteni 4, 12-13). Dracii au pus la cale hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocărăşte, îl urăşte şi-l prigoneşte. El avea ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze dincolo pe dracii care lucrau aceasta, şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci, pe potrivnicii care lucrau aceasta, îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi Apostoli, biruind prin înfrângerile lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc, iar de nu, e cu neputinţă."[1] Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă.

         Pilda Mântuitorului, i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă, fără să se fi povestit, "credinţa am păzit ... de-acum aştept cununa" - unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu, şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii.

Despre dragoste

         Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.

         În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.

         De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.

         Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.

         Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.

         Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.

         Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.

         Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.

         Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.

         Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.

         Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.

         Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.

Deşertăciunea deşertăciunilor

         Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.

         Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.

         Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are.

         Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.

Iubirea e cărarea

         Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea.

         După ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni. Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul, cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni înreolaltă. Iată cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită, pe care l-a avut Mântuitorul de învins:

         "După ce aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi încercarea ce le mai rămăsese, ispita prin durere"[2].

         Să urmărim deci uneltirile protrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda lui Dumnezeu, tot după cuvintele Sf. Maxim:

         "Neputând vrăjmaşul să-l facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce-a venit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care însemnează potrivnic) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ce nimeni altul, însă nu i-a urât nici o clipă, de vreme ce diavolul din ei îl certa şi-l umilea dându-l la iveală şi arzându-l cu adevărat, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte. Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor celor ce cred; iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îi bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei deşi-i ducea acela.

         O, minunat război! În loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei - mai adevărat vorbind, pentru ei - S-a străduit până l-a moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii, şi dobândind biruiţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi."[3]

         Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi-i năpăstuieşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, şi-I cere nedreaptă răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.

         Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţul trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine, sau prin primirea de bunăvoie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu dorire mare. Amin.

Semnul crucii

         În calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă, se mai ridică o stavilă: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuşi trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat după zeci de ani de lupte dinăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă. Deocamdată să ne mulţumim a şti că asupra diavolului avem acestea trei: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, Sfânta Cruce (Aş întreba pe cei care nu-şi fac semnul crucii: cu ce semn vă apăraţi voi de diavolul?) Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-l facă. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale să zici în adâncul inimii tale: "Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne izbăveşte-mă de cel rău". Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă ...

În pustia Carantaniei

         Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră, aceasta neînsemnând ca noi să ne dedăm lenei, pentru că a făcut Dumnezeu totul din partea Sa, anume:  S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănându-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa.

         Deci, cei ce vrem să ne mântuim, avem a merge şi noi toţi aceeaşi cale, toată. Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar când să treacă prin moartea de pe cruce - desăvârşita lepădare de sine - mulţi se dau ‘napoi. Toţi aceştia întârzie pe cale. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate veacurile şi vremile, dar mai ales în vremile noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă să zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în primejdia în care a căzut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici.

         E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul   l-a aruncat din Ceruri. Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat puterea. El este modelul de luptă cât ţine cărarea. Mântuitorul de aceea a venit, ca să sfărâme lucrurile satanei şi să surpe stăpânirea lui în care ţinea pe oameni. Astfel, când L-a ispitit, în Pustia Carantaniei, ca să facă din pietre pâini, căci flămânzise, El, l-a bătut cu Scriptura zicând: "Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt a lui Dumnezeu"! Dar diavolul n-a renunţat la luptă, ci L-a ispitit iarăşi cu strălucirea tuturor împărăţiilor pământului - cu slava puterii politice - zicând Domnului: "Ţie îţi voi da toată puterea şi strălucirea ei, căci mie-mi este dată şi o dau cui vreau. Deci, dacă Tu te vei închina mie, (toată puterea şi strălucirea ei) toată ţi-o dau Ţie". Ci răspunzând Iisus, l-a bătut grăind din Scriptură: "Scris este, Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai pe El să-l slujeşti". Când s-a văzut diavolul bătut din Scripturi, a luat şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună. Aşa, Îl duse pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim, zicându-I: "Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te în râpă, căci este scris că Îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să Te izbeşti cu piciorul de vreo piatră". Atunci Iisus i-a tăiat scurt ispita aceasta, răspunzându-i: "Scris e în lege să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". Şi după ce sfârşi toată ispita, diavolul se duse de la El până la o vreme. Semn că a mai venit şi sub altă formă.

Din păcătoşi, sfinţi

         Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină şi nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfântă, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale sectelor - nu  sunt sfinte pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi, răzvrătiţi, şi ca atare nu sfinţesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica în care ne mântuim a apostolească, adică îşi are slujitorii urmând ca dar, prin punerea mâinilor unii de la alţii în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite după aceea prin chiar aceasta, sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.

         Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. Pe ea n-o înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemişcată şi neştirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătură sau viaţă, în credinţă sau rânduiala ei. De aceea se întăreşte prin Har, înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă, pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de altă parte păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegeri lor.

         Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu lumea indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului.

         Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că în dânsul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.

         Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din: obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacului.

         Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea ... Amin.

Lupta mântuirii

         Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii, ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

         Prin lume se înţelege categoria păcatului, se înţelege turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei cu un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii, au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, planul oamenilor şi slava deşartă.

         Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori la aceleaşi. Deci, acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere, ceea ce am făcut odinioară cu plăcere. Multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor noastre trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când este lovit - mai ales dacă-i conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit. Fie prin acela, fie prin altul, el a vrut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila n-o primeşte, fiindcă n-a venit cum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu oamenii, alteori huleşte pe Dumnezeu. El se arată nemulţumit şi nu vede decât bâta.

         Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru că biruie El în ascuns omului(?), întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.

         Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă ci se smereşte, aducându-ne aminte greşalele noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Noi nu ştim tainele lui Dumnezeu; pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face-o şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreaptă după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.

         Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, căci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânirea morţii.

         Iar despre nevoinţa care doreşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean

         Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică - cea mai uşoară - ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, însă acestea trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup.

         Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare în parte: măsura, trebuinţa şi putinţa ...

Puiul necurat

         Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte protrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începutul mândriei. Lepădarea acesteia o poate face însă numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.

         Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria să birui piedica a doua a viciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi piedica din cale e mai mare.

         Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi, străini şi călători pe aici pe pământ. Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să-i fie veşnică viaţa aceasta vremelnică.

         Deci, ca să ne mântuim, trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân. Iar dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde.

         Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli - şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria - iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta.

Despre îngustimi şi eretinism, sectarismul

         E bine să punem la punct acel "spirit sectar", spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine. Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am observat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică, cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este "Adevărul", cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere, a sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.

         Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.

         Orice spirit aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea prea înţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi de minte decât de alte boli fizice.

         Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează; se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi, întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vie cel cuminte.

         Să luăm un exemplu şi-un model de îngustime a oamenilor providenţiali din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât. Se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sf. Vartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos, iar după ce a cucerit Portugalia la anul 1850 se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei dispunea acum şi de aceasta. Această întindere imensă, făcea ca Filip să se creadă în sine aşa de tare, încât afirma, umflat de mândrie, că-n împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.

         Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: "mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici"; într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor, încât aceştia îl numiră "Demonul de la miazăzi".

         În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat ca să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul.

         Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18000 de oameni au fost arşi de vii, la 30000 li s-au luat averile rămânând pieritori de foame şi 100000 fură nevoiţi să părăsească ţara.

         Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca toţi cei care nu sunt catolici să se boteze s-au să părăsească ţara. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi-au trecut în alte ţări, iar cei săraci au rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi-au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri Spania de miazăzi ajunsese o paragină.

         Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod ucigătorul pruncilor: păduchi sub piele! iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

         Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloacele de teroare, ca să se impună un creştinism forţat. Întrebăm Apusul: Oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este iubirea de oameni a Lui? Şi unde este răbdarea care trebuie s-o avem până la jertfă pentru fraţii noştri mai slabi? ... Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aci reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de-o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile în îngustimea sa până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

         Oricine care este afumat de-o vară vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată azi sau mâine să producă "anarhie" prin răzbunare şi ferocitate. Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui care a legat pe toţi creştinii de veacuri până la sfârşitul veacului acestuia. Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi "judecata cea de pe urmă" se grăbeşte.

         Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropească tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără de voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale pentru o veşnicie fără de sfârşit ... Amin.

Lupta dintre ateism şi creştinism

         Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica creştină. Până la sfârşitul acestui secol toate rupturile ce s-au făcut, în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să atingă treapta cea mai de jos, a negaţiei lui Dumnezeu; cu toate că toate ereziile, având pe tatăl minciunii ca conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu. Oamenii deci, nebăgând de seamă de vraja vrăjmaşă care prin diferite amăgiri şi înşelătorii îi face să se creadă întru sine mai presus de Biserică şi de cele şapte soboare, încep să se taie în Scripturi după cum îi taie capul pe fiecare, fără să ţină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să ne mântuim.

         Toată lucrarea antihristă a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de minuni mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea.

         Iar unitatea Bisericii noastre pe care a întemeiat-o Domnul, şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt Sângele Său, deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Săi şi care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

         Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: "lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor.

         Ştiut este din toată lectura făcută că materialismul dialectiv e ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi Împărăţiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este înviere şi judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de-a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic Fenerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om ci omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic Strauss a supus Evangheliile unei critici în toată regula, iar .............. îşi îndreptează . . . . . sale lovituri filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează urmează de aci că omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu cu asta ai scăpat de Dumnezeu? ...

         Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la iveală. De aci încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe, şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca să fi condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: "Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i este inima şi nădejdea lui.

         Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtori nu este alta decât a lui Iisus şi după El a tuturor sfinţilor care având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice până şi atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să le facă, pentru că n-au voit ca să refuze sfintele învăţături ale Mântuitorului şi să le primească pe ale lor.

         Toate măsurile lor de constrângere ce au fost făcute pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui adevărat, precum şi a lucrurilor Lui care Le-a făcut pentru mântuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru că Iisus Hristos care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns să facă ceva ce nu-l place pe El. Pe Domnul nu l-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateismului lui Iuda, dându-i votul: "Ce faci, fă mai curând". Toţi ceilalţi apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături cu Iuda, întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era aproape. Aci se mai împlineşte şi cuvântul proorocului: "Iară duşmanii omului sunt cei din casa lui".

         Tot de aci mai reiese şi un alt învăţământ: ştiinţa cu toate termenele ei nu-ţi angajează viaţa în joc niciodată, iară credinţa creştină întotdeauna. Măsura coacerii în creştinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele şi durerile prin iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creştinism, ca să ajungi să simţi şi tu durerea care a simţit-o "Crinul(?) de pe cruce", plângând nemernicia oamenilor şi rugându-te pentru iertarea lor.

         Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia spiritului liber a lui Iisus, pentru că încă nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea acelaşi pahar şi de a se boteza cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că dacă înţelegeau atunci toţi se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele ateismului lui Iuda "Ce faci fă mai curând". Dar, după pogorârea Duhului Sfânt, li s-au luminat puterile minţii şi-au înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului împotriva agresiunilor necredinţei. De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii ci pedeapsă a păcatului. Ca atare trebuie primită fără şovăire şi reacţiune.

         Trebuie să acceptăm cu mintea şi cu inima netulburată pe oricine care, neputându-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî pur şi simplu. Căci în aceste două tabere (creştinism şi ateism) nu poate fi pace, numai dacă trece una peste alta. Prima tabără este totdeauna paşnică şi senină şi cu inima atât de largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua însă, este plină de răutate şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-i prin cuptorul suferinţelor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă de-a trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor. Nu trebuie să ne facem de vrajbă cu ei întrucât sunt stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din diplomaţie, nici urmărind vreun câştig sau cinste deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord cu Providenţa care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu "pentru ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi", pentru ca toţi să fie "o turmă şi un Păstor".

         Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de stat mântuieşte oamenii, care reformă monetară sau agrară ne duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne prindă mirarea când vedem că unora, bogaţi de aceste pământeşti, le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de lazării de la poartă. Deci, felul cum îşi chiverniseşte stăpânirea factorul economic creator de forme istorice e treaba stăpânirii, noi trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent ce măsuri ia "Cezarul" pe faptul că noi mai avem un Împărat şi-o Împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu aceea a Providenţei Divine dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta să nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.

         Nu trebuie să reacţionăm împotriva stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui pentru ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi conducerii Sale providenţiale. Dumnezeu este autoritatea superioară tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri foarte bine definite.

         Orişice lege o ascultăm deci din cauza autorităţii lui Dumnezeu. Când legile şi stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi sau a unei stăpâniri împotriva Sa.

         Reacţionăm însă împotriva păcatului ateismului fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul, pentru vina aceasta. Dar stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea că o ascultăm(?). Cu aceasta suntem în câştig şi noi şi stăpânirea şi-a făcut datoria. Am . . . . . . . neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte care dacă refuză şi sfatul cel mai luminat nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

Cãrarea împãratiei - pr. Arsenie Boca
35 de fragmente definitorii

 Sursa:file:///D:/C%C3%A3rarea%20%C3%8Emp%C3%A3r%C3%A3tiei%20Fragmente%20definitorii.htm 

1. "Cãci pofta cãrnii este vrãjmãsie împotriva lui Dumnezeu fiindcã nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate" (Romani VIII, 7). Asa vine cã fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta si pânã la a-l face sã fie templu sau Bisericã a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viata întreagã.

Firea trupului fiind surdã, oarbã si mutã, nu te poti întelege cu el decât prin ostenealã si foame, acestea însã trebuie conduse dupã dreapta socotealã, ca sã nu dãuneze sãnãtãtii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai tine vrãjmas lui Dumnezeu. Rugãciunea si postul scot dracii poftei si a mâniei din trup. Foamea îmblânzeste fiarele. [Arsenie Boca, Cãrarea împãrãtiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pag. 21]

2. Bucuria neînfrânatã, chiar cea pentru daruri cu adevãrat duhovnicesti, te poate face sã uiti cã încã n-ai iesit cu totul din împãrãtia ispitelor. Sufletul însã care se mântuieste este acela care nu mai trãieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbãvit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. Viata si dragostea lui întreagã este numai Dumnezeu, care-L face sã uite de sine, iar când revine, se urãste pe sine. [pag. 24]

3. Dorul lui Dumnezeu dupã cel mai mare pãcãtos este neasemãnat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om dupã Dumnezeu. [pag. 36]

4. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastrã a sosit vremea de platã sau ispãsirea. Ispãsirea nu-i o pedeapsã de la Dumnezeu, ci un mijloc de înteleptire, o îndreptare mai asprã. Iar fiindcã dreptatea lui Dumnezeu mereu tine între faptã si rãsplatã, putem vorbi chiar de legea dreptãtii, ca de o lege milostivã, prin care ne curãtim de petele faptelor rele. în vremea ispãsirii când vin asurpa noastrã strâmtorãrile, dacã le rãbdãm de bunãvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajutã Dumnezeu; iar de nu vrem sã primim cele ce vin peste noi, cã nu le întelegem, nu ne ajutã Dumnezeu, desi El ar fi vrut. [pag. 41]

5. E de stiut cã pentru a scoate un gând rãu din mintea cuiva, trebuie sã i-o învãlui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbãvesti din robia gândului strãin. Asta-i calea cea mai lungã: de la urechi la inimã. [pag. 45]

6. Când auzi pe cineva fãcându-te tobã de ocãri si blestem, nu te pripi cu mintea si nu sãri cu gura, rãspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mã ocãrãsti, ci întreabã-te pe tine oare de ce mã ocãrãste omul acesta? în orice caz, rãspunde ca David: pentru pãcatele mele Domnul i-a poruncit sã mã ocãrascã si sã mã blesteme; dar nãdãjduiesc, pentru nãpãstuirea ocãrii, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]

7. încercãrile nu-s pedeapsã, ci scoalã, luminã pentru minte si milã de la Dumnezeu. Cã le simtim ca suferinte? De nu le-am simti ca atare, n-am învãta nimic. Precum plãcerea e dascãlul pãcatelor, asa durerea e dascãlul întelepciuni; iar din odihnã, pânã acuma n-a iesit ceva de folos. [pag. 49]

8. Nouã toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie si spalã cu ele vinovãtiile noastre. Oamenii însã tare greu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeste pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea cã Dumnezeu are grijã de noi, dacã vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotîntelept, ne poartã de grijã si ne spalã, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom întelege pe urmã. Cãci: "Dumnezeu este îndelung rãbdãtor si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasã" (Naum 1, 3). El asteaptã o vreme sã vadã: ne grãbim noi cu pocãinta de bunãvoie sau nu; învãtãm din necazurile altora sau asteptãm sã ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?

Dumnezeu vrea sã ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grijã. Asa de face cã sunt si oameni pãcãtosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepãdat Dumnezeu. [pag. 55]

9. Nu fericiti pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Cãci, cunoscându-i Dumnezeu cã n-au minte sã-i înteleagã cãile, nu le rânduieste o îndreptare prin încercãri în lumea aceasta, ci osândã în cealaltã. Iatã de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si când osândeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva pãcatelor lor, cãci mândria lor cea peste mãsurã de mare nu rabdã nicidecum umilirea încercãrilor. Dimpotrivã, încercarea lui Dumnezeu de a-i spãla prin necazurile cele fãrã de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Cãci ei, iubind mai tare mândria si slava desartã a vietii acesteia, decât smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebunã a mintii lor îi aruncã în deznãdejde, din care fac cel mai mare si mai pe urmã pãcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte pãcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputinte lor, nu-i bagã Dumnezeu în cuptorul smereniei cã nu rabdã neghina o probã ca aceasta, si vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigasi de sine. "Deci dacã cineva, pãcãtuind în chip vãdit si nepocãindu-se, n-a pãtimit nimic pânã la moarte, socoteste cã judecata lui va fi fãrã milã acolo" (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]

10. Pânã nu vom ajunge de aceeasi pãrere cu Dumnezeu despre viata noastrã pãmânteascã, precum si despre cealaltã, de pe celãlalt tãrâm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu altii si nici sãnãtate în trup si nici în orânduirea omeneascã.

Trebuie sã ne plecãm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmãreste înteleptirea noastrã, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecãm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea cãpãtãm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]

11. O altã tainã a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toastã rãutatea tuturor, aici, si numaidecât, precum nici nu slãveste bunãtatea tuturor, aici, si numaidecât. Chiar dacã ar face asa ceva, atunci, iar nu o faptã a libertãtii si a dragostei. Apoi, dacã repede ar fi pedepsit tot rãul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o mãsurã omeneascã sau cel mult îngereascã, si ne-ar da sã întelegem cã se teme de rãu sã-si piarã stãpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul cã îngãduie rãilor sã-si facã de cap, si-i lasã pe oameni neînfricati de pedeapsa nãprasnicã, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistitã asupra rãului, - atotputernicie, sub ocrotirea cãreia, prin virtutea credintei, stãm linistiti si noi, primind palmele si scuipãrile rãului, ca pe niste mãrturii ale neputintei aceluia în fata atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întãreste cu linistea Sa.

Cu aceea cã nu pedepseste rãutatea numai decât îi întinde ispitã puternicã, sã se desãvârseascã si ea, spre pedeapsã sigurã în ziua judecãtii. Iar dacã, totusi, uneori pedepseste nãpraznic vreo fãrãdelege, o face sã mai punã frâu rãutãtii între oameni, si mai ales sã nu scadã în credintã începãtorii, si sã nu piardã dintre oameni cunostinta rãsplãtiri dupã fapte. [pag. 112, 113]

12. Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivã o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existentei. Constient de aceasta dezamãgire, fãrã sã fii mort deloc si în lume, experiezi, trãiesti, la intensitãti nebãnuite sentimentul libertãtii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divinã a existentei si teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de fricã. Lumea nu se mai poate atinge decât de temnita ta biologicã – noua ta realitate, de o evidentã absolutã, , scãpându-i cu desãvârsire. [pag. 147]

13. Constiinta, prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul si pãcatul, prin natura ei e de a nu se lãsa învinsã, chiar dacã frâna ei nu e luatã în seamã si firea decãzutã sãvârseste pãcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrãrile de constiintã – "pârâsul tãu, cu care trebuie sã te împaci pe drum", care "nu tace" pânã ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la pãcat, ca sã poatã primi iertarea lui Dumnezeu. în cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, umanã sanctiunii ale constiintei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã si, în final, sinuciderea. [pag. 154]

14. Dumnezeu nu te-a pãrãsit, chiar dacã pe ecranul mintii tale au apãrut gânduri si imagini de hulã împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. rãbdarea însãsi a rãzboiului e ultima ta rugãciune. [pag. 156]

15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplatiei pânã nu a biruit în sine contradictiile, tendintele rele, pânã nu si-a unificat si consolidat fiinta ca sã iubeascã numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin actiune prelungitã, prin fapte convergente spre bine. Cãci simpla gândire la bine si chiar simpla vointã de a face binele, fãrã trecerea deasã si aceea o vreme regulatã – la facerea binelui, nu numai cã e departe de-a realiza aceastã armonie, unitate si sigurantã, ci dimpotrivã, trezesti opozitia tendintelor contrare în om. Un om de teorie se stie cã e un om slab, mãcinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.

De abia fapta aruncã o decizie în cumpãna acestor balansãri si care, mai ales spre repetare, aduce definitiv câstig la cauza tendintelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnã etimologic bãrbãtie. Ea a adus o solutie bãrbãteascã vietii. [pag. 162]

16. Garantia si criteriu sinceritãtii este actul care taie incertitudinile si manifestãrile cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stãrii noastre profunde. Arãtându-ne rãul spre care suntem înclinati, chiar si slãbiciunile pot sã serveascã ca avertisment prevestitor si reconfortant … descoperire cu atât mai importantã cu atât mai importantã cu cât e în contradictie cu ideea falsã ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabã prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera sã ne vedem asa cum suntem si sã ne facem asa cum trebuie. Actiunile care rãsar din adâncurile vietii inconstiente trebuie sã ne slujeascã sã studiem curentele care ne duc uneori fãrã stirea noastrã…

Nu numai cã actiunea serveste sã ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenta si haosul stãrilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât dupã ce am actionat si pentru cã am actionat! Copilul are o viatã alternativã de dorinte opuse si de miscãri capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca sã se organizeze în el un sistem si pentru ca fortele lui sã se grupeze într-un mãnunchi în el, trebuie sã învete a urma hotãrât una din tendintele sale, excluzând pe celelalte… Astfel sfârseste prin a nu mai sti ce vrea…

Astfel, reusim, actionând, sã vrem ceea ce ni se pãrea cã nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsã de curaj si de fortã, ceea ce am fi vrut sã vrem…

Dupã îndelungi deliberãri decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odatã trecut, actul îsi desfãsoarã consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie sã trecem la faptã chiar când o facem cu oarecare silã. Pe urmã vine si plãcerea pentru acel lucru…

Chiar când nu simti tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorintã a adevãratelor dorinte, când cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrângere seacã si dezgustãtoare, aceasta produce o impresie asupra noastrã, care coboarã putin câte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastrã… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poti si cum poti, cãci nu vei voi multã vreme. Pentru cã orice actiune care se executã, se foloseste în chip necesar de constrângere pentru a aduna si disciplina fortele împrãstiate; pentru cã actiunea este semnalul unui rãzboi civil în care sunt morti si rãniti, pentru cã noi nu mãrsãluim decât zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declasatã orice am face; si dacã nu luãm ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeazã ei împotriva vointei. Trebuie sã ne batem; cel ce va fugi de luptã va prinde în chip necesar libertatea împreunã cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de rãutate, de necurãtie si de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]

17. Câtã vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre pãcat, n-avem nici-o luptã nu ne trezim din cursele vrãjmasului (II Timotei II, 26); stãm de bunã credintã cã mergem bine, ne isprãvim zilele în fericire si coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odatã ce aflã, ce înzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie sã fim, puterile iadului vor sãri sã ne cearã socotealã pentru nesupunere. Dar nu vor sãdi cu toatã energia rãutãtii, cã nu le lasã Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu înfricosãtoare si cu alte nemaipomenite zavistii.

Pe de altã parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amãgiti de ei, care le-ar face toate câte-i învatã dracii, - dacã ar fi dupã ei. De aceea zice înteleptul:"Fiule, când vrei sã te apropii sã slujesti Domnului, gãteste sufletul tãu spre ispite" (întelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]

18. Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o fluturã el în vãzul mintii. Dacã mintea nu bagã momeala în seamã, vrãjmasul stãruie cu ea, o ceartã mai sclipitoare, ca sã facã iubitã mintii. Aceasta e a doua înaintare a rãzboiului, sau a doua înaintare a rãzboiului, sau asupreala. Dacã la asuprealã a reusit sã fure mintea cu momeala si sã o facã sã vorbeascã împreunã, avem înaintare la unire.

Mintea însã se trezeste cã a fost furatã de gândul strãin si cã se aflã în altceva decât în ceea ce-i era dat dupã fire, iar când îsi dã seama de ea însãsi si de cele în care se aflã, avem lupta cea de gând la o clipã hotãrâtoare. Se va învoi mintea sã meargã dupã momealã mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagã a unui sau a multime de insi atârnã de lupta nevãzutã a câtorva clipe. Dacã întârziem sã ne luptãm se poate întâmpla ca fãrã de veste sã fim învãluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cãrora încã aruncã vrãjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie sã fie datã grabnic si dupã lege. [pag. 174]

19. Vointa la hotãrârea întotdeauna dupã sfatul mintii si niciodatã înainte: - cel putin în faptele de constiintã, asa e. De aceea se zice cã în orice hotãrâre avem libertatea vointei, adicã putinta de a alege ce vrem. Darul libertãtii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pânã la mãsuri dumnezeiesti. Iatã de ce toatã strãdania dezrobirii puterilor sufletesti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertãtii de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevãrului, care face liberi pe cei ce stau în adevãr (Ioan VIII, 32) si nu stau în minciunã si-n tatãl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]

20. Vicleanul are douã feluri de momele, dupã iubirea omului, care înclinã, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o "ispitã a mântuirii" în care au cãzut multi înselati, zicând cã-s mântuiti, când de fapt ei n-au sãvârsit nici alergarea si nici dupã lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la "Dumnezeu", precum este si ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun cã nu mai au nimic de fãcut, decât sã creadã si sã se socoteascã a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte nãluci ale mintii înselate.

Au si ei o ostenealã: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare cã-i dã în robia înselãtorului de minte, ca sã-i chinuiascã.

Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor dupã daruri mai presus de fire, îmbulziti nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având acestia iubire fãrã minte pe care vor sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie duhul rãului sã-i amãgeascã desãvârsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrãznesc sã se apropie de Dumnezeu, necurati la inimã. De aceea, pentru îndrãznealã îi dã pe seama vicleanului sã-i pedepseascã. Astfel, când atârnã de la Dumnezeu o atare pedeapsã pentru oarecare, îl cerceteazã Satana luând chip mincinos al lui Hristos si, grãindu-i cu mare blândete, îi trânteste o laudã, cu care-l câstigã fulgerãtor si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtã (Matei VIII, 19) si cu chinuri ce duce la împãrãtie, umblã dupã "plãceri duhovnicesti". Iatã-l cu momeala de gât. De-acu, dupã oarecare scoalã a rãtãcirii, când încrederea îi va fi câstigatã desãvârsit si-i va fi întãritã, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si în Hristosul lui, încât si moarte de om e în stare sã facã, întemeindu-se pe Scripturã.

Iatã cum "puiul de drac" al iubirii de sine, fãcându-se bãrbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatãl sãu, tatãl minciunii, strâmbã bietului om mintea, i se va pãrea pãcatul virtute dumnezeiascã. Ba încã, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va pãrea cã face slujbã lui "Dumnezeu" (dumnezeu care l-a înselat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbã cu câte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legãtura cu judecatã a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede cã stai de vorbã cu un înselat si un sãrit din minte. Asta, pânã nu-i afli prima spãrturã a mintii, de la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie sã-si dea arama pe fatã. Trebuie sã-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele mai adesea, e cãderea la laude, cu care tatãl minciunii si-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amãgit de minte.

Si nu e mare mirarea, cãci zice un filosof: e destul sã primesti în minte o singurã prejudecatã, ca apoi sã nu fii prãpãstenie, la care sã nu ajungi în chipul cel mai logic cu putintã. De aceea Biserica enumerã printre pãcatele mintii si prejudecãtile. [pag. 183, 184]

21. Multã stiintã apropie pe om de Dumnezeu, putinã stiintã îl îndepãrteazã si de stiintã si de Dumnezeu. Iar omul atâta pretuieste câtã apropiere de Dumnezeu si-a câstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însã trebuie si el sã si-o câstige. Dacã nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vinã. [pag. 210]

22. Stiinta nu angajeazã viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea.

Sfintenia însã tocmai viata o angajeazã. Iar sfântul desãvârsit, care si-a angajat viata si a arãtat cã o poate si crea, înviind mortii si fãcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaste medicina? Ba nici mãcar nu-L pomeneste.

Poate fiindcã Iisus e de-o mãrime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omenesti. [pag. 211]

23. A nu sti si a nu recunoaste aceasta, nu e totdeauna o vinovãtie - uneori e chiar virtute; însã a sti putin, si a face gâlceavã cã stii totul, asta e descalificare si rusine, si întotdeauna o vinovãtie. [pag. 233]

24. Dupã textul Scripturii toatã recesivitatea apare în pãrinti pe urma vreunui pãcat. Stiinta, neavând termenul, nu poate da rãspunsul la întrebarea: cum au apãrut în ascendenti genezele defective, prin ce accident, sau dupã care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentã si anterioarã procesului ereditãtii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative si cu urmãri dezastruoase, pentru o eventualã progeniturã? Ca sã rãspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenti în chip independent, nu dupã legile probabilitãtii, ci dupã legile care atârnã peste fãrãdelegi.

Toate faptele omului, toate miscãrile lui, se înseamnã undeva, într-o nevãzutã carte, si se înseamnã si în sãmânta sa, si cu aceasta îsi atrage urmasii sub povara isprãvilor sale. Legile vietii sunt legile Creatorului, pãcãtuiesti împotriva lor, nu scapi fãrã mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, cã Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie si cã venirea lui Iisus la nuntã ar fi numai un simplu fapt divers, fãrã o semnificatie neînchipuit mai largã pentru aducerea si conducerea personalã a fiecãrui om ce vine în lume.

înainte de a exista ca persoane pãmântesti, existãm ca gând, ca intentie a lui Dumnezeu. Cine stie, dacã nu El are de dus viata pãmânteascã, în fluviul timpului, atâtea fete omenesti, încât numãrul lor sã împlineascã toate posibilitãtile de configuratie câte le oferã structura noastrã geneticã ?

De faptul cã suntem oarecum anteriori fatã de forma noastrã pãmânteascã, însusi ne spune, învãtându-l pe Ieremia când acesta încerca sã se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pãmânt :

Ieremia 1, 5

"înainte de a te urzi în pântece... te-am sfintit si te-am vândut prooroc între popoare". Suntem prin urmare de obârsie spiritualã, fãpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne si oase, si îndeplinind un destin, între ceilalti fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri. [pag. 236, 237]

25. Un trecut pãcãtos n-a prea trecut: însoteste ca un cazier judiciar. Ispãsirea e obligatorie; asa se asigurã si se mentine iertarea tot prin concursul memoriei, rãbdând palmele trecutului peste obrazul mintii. [pag. 255, 256]

26. Cãlcarea unei legi omenesti dã infractiunea legii si se pedepseste precum se stie. Cãlcarea legilor divine ale vietii se numeste pãcat si se pedepseste precum s-a spus si precum se vede - cine vede.

O mare dezarmonie constã în faptul cã instinctul bãrbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bãrbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descãrcãrilor sale genetice. Instinctul femeii însã e maternitatea. Copilului pânã se desprinde de mamã, îi trebuie doi ani, deci, dupã rânduiala firii, trebuie lãsatã în pace. Deci, ce va face bãrbatul? Sau îsi va perverti sotia, fãcând-o sã umble si ea dupã plãcerea pãtimasã, cãutând sã scape de rostul firii sale, sau o va face criminalã, punând-o sã-si ucidã în pântece fiinta fãrã apãrare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), pãzind-o de rostul zãmislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Altii recurg la sterilizare, altii la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bãrbat nu-si va mântui sotia prin nastere de fii (I Timotei II,15), ci o va osândi cu ucigasii si curvarii, printre care si el de asemenea va fi. [pag. 261]

27. Conflictul sau disonanta dintre instinctul poligamic al bãrbatului si instinctul maternitãtii la femei nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva si nu se poate converti, decât în cazul în care ambele pãrti trãiesc învãtãtura crestinã din toate puterile fiintei. crestinismul e a doua creatie a lumii, a doua creatie a omului, o creatie din nou a firii. Iisus Hristos însoteste pe om prin învãtãtura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Sãu, ajutã pe om prin darurile Sale, prin sãlãsluirea Sa în noi, si în toti, ca un Dumnezeu pretutindeni de fatã, iar mai mult decât acestea - care se stiau si pânã aci - Iisus Hristos întovãrãseste, cârmuieste chiar, creatia fiecãrui om ce vine în lume. în temeiul pretutindenitãtii si atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primarã care configureazã viata în toate particularitãtile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calitãti sau defecte sã fie expulzate prin cele douã globule polare, care cuprind jumãtate din numãrul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclinã sã fie una sau alta din configuratiile - probabile pentru noi si sigure pentru Dumnezeu - ; El formeazã destinul nostru în asa fel încât o asezare specificã în infinitul mic sã aibã urmãri imense în configuratia si în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolutã a lui Dumnezeu, care creeazã în dependentã cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu rãutãtile lui din urmã si întorcându-i-le în brate, sau iertându-l de ele, dacã s-a silit, prin lupta cu sine însusi, sã-si dobândeascã iertarea. [pag. 267, 268]

28. Oricum s-ar cãuta, nu i se gãseste acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrânare si cãdere de la trãirea crestinã la viata pãgânã. [pag. 269]

29. Faptul cã din partea Sa, Dumnezeu a fãcut totul pentru om, pânã si jertfa Sa pe cruce, dovedeste cã omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea vãzutã îmbinatã cu lumea nevãzutã. iatã de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adicã sã trãim deodatã, si ca persoane vãzute, si ca persoane nevãzute, cãci omul are valoarea arãtatã de jertfa de pe cruce. Când omul trãieste în adevãrata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacã renuntã la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartã un nume, ci poartã un numãr. Deci, ce poate sã însemneze coborârea omului la simpla valoare economicã, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sãlbãticii întreolaltã si-si vor împinge conducãtorii pânã la marginile nebuniei. Asta înseamnã treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la numãr, au sã dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu rãspunderi, cu mãriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodatã cu darul stãpânirii si cu darul prorociei, a cãpãtat o strasnicã pedeapsã numai fiindcã a îndrãznit sã numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - si doar el gresise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]

30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divinã si libertatea omului. Iar în ucenicii Sãi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El, trãit din toatã sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvãri alãturea de trãirea crestinismului grãbesc apocalipsul. [pag. 297]

31. Proprietatea si stãpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum propietarul absolut al lumii. Cã, de se va crede stãpân absolut al lumii, seamãnã cu credinta îngerului nebun. Pentru ca sã înfrâneze pe om de la o cãdere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul cã n-are proprietatea absolutã, ci numai proprietatea relativã; iar pe de altã parte, ca sã-l fereascã de cãderea în nebunia îngerului rãu. Asadar, de îndatã ce se dã pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, îl tãgãduieste, îl înlãturã, îl expropiazã, si cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-si dã seama bietul om cã, primind ispita, va fi zdrobit sub dãrâmãturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipeste de fãpturã, de avutie, de slavã, acestea i se fac mamona, care înseamnã bani sau bogãtii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudã pe iconomul pârât care si-a fãcut prieteni din mamona nedreptãtii, si-i fãgãduieste cã-l va primi în împãrãtie când o va isprãvi de risipit, dupã legea dumnezeiascã a iubirii de oameni - se întelege cã e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate întelesul bogãtiei: nu sãrãcia te mântuieste, nici bogãtia nu te osândeste ci precum ai sufletul, si fatã de bogãtie si fatã de sãrãcie.

Esti sãrac si zorit cu gândul dupã avutie, iatã cã nu te mântuieste sãrãcia. Esti bogat, dar desfãcut cu inima de bogãtia ta, iatã cã nu te primejduieste bogãtia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fatã de una si fatã de alta, de asta atârnã mântuirea sau osânda ta. [pag. 299]

32. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si rãul. Cu un cuvânt, fug pânã la moarte de orice cunoastere existentialã. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stãpâniti de o lene biologicã, li se pare cã nu existã de fapt si dorm vremea vietii pãmântesti, pe urechea aceea. Situatia se schimba brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau sã le cunoascã în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tãgãduit, nãpãdesc peste ei cu o evidentã de neînlãturat. în vremea vietii pãmântesti cunoasterea rãmâne la libertatea omului: dacã voia sã cunoascã, putea cunoaste, nu voia sã cunoascã, rãmânea în necunostintã. îndatã dupã moarte însã, libertatea aceasta se suspendã, si sufletul cunoaste fãrã sã vrea, ceea ce s-a ferit sã facã pe când era în trup.

Cunoasterea are douã momente mari: momentul mortii, când sufletul se dezleagã de necunostintã, si momentul învierii, când se dezleagã si trupul de necredintã. Cãci necredinta îsi are obârsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie sã întovãrãseascã si constiinta si credinta. Moartea dezleagã sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitãtii si a nemuririi sale; învierea dezleagã trupul desãvârsit de moarte si de necredintã. Moartea si învierea împlinesc, în privinta constiintei si a izbãvirii de rãu, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Pânã ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastrã e numai frânturã. [pag. 208, 309]

33. Dacã cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugãciunilor Bisericii luptãtoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptã a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocãinta sufletului osândit. Fãrã libertate si fãrã har, nici o suferintã nu plãteste nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nãdejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pãmânt pot îndupleca pe Dumnezeu sã scoatã din muncã sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplinã. Cãci precum nimic necurat nu intrã în împãrãtia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricât de putin ar fi, nu rãmâne în iad pentru totdeauna, subîntelegându-se prin acest bun si rugãciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfãrâmat portile iadului, iubirea "scoate din moarte si nu te lasã sã te pogori în întuneric" (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arãtatã prin fapte. De aceea zicem cã iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodatã, e puternicã, încât strãbate dincolo de mormânt si ajunge pe cel iubit; strãpunge iadul care nu-i poate sta împotrivã si strãbate cerul. [pag. 313, 314]

34. Orice faptã trupeascã a fost mai întâi o faptã sufleteascã. O cãdere în curvie e mai întâi o cãdere în spirit, în spirit e înclinarea si cãderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fãrã consimtirea spiritului. Aceastã consimtire însã înnegreste sau spurcã fata sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slãbeste si se saturã de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nãrãvindu-se cu ele, cautã sã le împlineascã, chiar dacã trupul nu mai e în stare sã le facã. Sunt patimi trupesti care înrãuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rãsfrâng si asupra trupului. Slava desartã, mândria, orgoliul, viclenia, pãrerea de sine si altele asemenea, se vãd de departe în tinuta dinafarã a trupului. Aceastã spurcare a obrazului, sufletul are sã o plãteascã: de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrãjmas contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]

35. Cãci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecãtor, cu suflarea gurii sale, îi va prãvãli pe toti: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi în Cartea Vietii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsã XX, 11-15). Asa începe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc întunecos si fãrã de sfârsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugrãvit de pictori, de focul adevãrat.

Dumnezeu taie para focului în douã; cu puterea arzãtoare, dar neluminoasã, arde pãcãtosii, iar cu puterea luminoasã, dar nearzãtoare, strãluceste pe sfinti. Asa cã pe unii îi lumineazã nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe altii îi arde neluminându-i, întunecati si la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]

Selectie de Pr. Ioan Velcherean

Ganduri

parintele Arsenie Boca

 Sursa:  http://www.nistea.com/boca-ganduri.htm

Cuvinte duhovniceşti din Săptămâna Luminată

- Sfântul Duh;
- duhul omului;
- duhurile rele;
- fire = fiară; mintea încâlcită.
- războiul nevăzut.
- Căsătoria calea firii;
- Călugăria calea mai presus de fire;
- Despre unitate şi unificare; prin lepădarea de sine, ascultare şi smerenie.
Firea naturală cuprinde: instincte, neputinţe şi patimi.
Făgăduinţele călugăriei: sărăcia, fecioria şi ascultarea.
Prin strămutare, săltăm de la fire la calea cea mai presus de fire.
Ascultarea Mântuitorului: până la moarte pe cruce.
Despre convertirea Mariei Magdalena şi alungarea celor şapte demoni sau păcate.
- Oamenii îşi apără viaţa, sinele şi eul. Prin egoism îşi încurcă calea şi mersul duhovnicesc.
- Lupta între Dumnezeu şi satana pe terenul minţii şi inimii omului.
- Porunca lepădării de viaţă 
- Crucea ca nivel de lepădare de sine
- În Ghetsimani Mântuitorul se luptă în rugăciune cu sinele omenesc.
Satana luptă ca să te încâlcească prin judecarea altora şi cârteli - o rădăcină a vrajbei (a harababurei = nemulţumirea, instinctul, rupe zăgazul rânduielii, te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care i se pare lanţ sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.
Instinctul se răzvrăteşte.
Cu cât eşti mai luptat de instinct, cu atât eşti mai răzvrătit.
Tinereţea trebuie disciplinată.
Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală.
Răspuns la Horezu:
Am venit să-mi văd greşelile!!!
Am simţit că acest cuvânt a venit din alt loc.
Să fim ucenici ai Domnului Hristos la altă intensitate, să adâncim Calea.
Pe orice ascultare capeţi, vine vrăjmaşul şi înşurubează şi ideia lui cu 
care îţi modifică ascultarea ta, ca la vremea plăţii să spună: “Doamne şi de mine a ascultat”.
Răspunderea preoţească e mai mare ca a celorlalţi;
- Rădăcini ale neunirii, energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, de aceea critică, ocărăşte, cârteşte.
- Bătrâneţea a devenit a doua natură a moravurilor.
Singura posibilitate care poate face unificare în acestea este convertirea energiei la toată sinceritatea, în lumina cunoştinţei, a dragostei de care e capabilă ca dar al Domnului Hristos.
Nimicurile, fleacurile, îţi fărâmiţează puterea şi energia.
Fericirile deşi ne par paradoxale, trăite însă, devin linia ta de viaţă - de sens şi înţeles. E necesar să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Să ne convertim cu toată fiinţa.
- Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui separarea sau judecata altora.
- Predica de pe Munte - rugăciune pentru cei ce ne necăjesc.
- Neascultarea e caracteristică mireniei, nu călugăriei.
- Apărarea (dreptului - propriu) cu smerenia se exclud; e ca şi apa cu 
focul.
Despre pocăinţa întristată, disperată sau deznădăjduită.
- Unde-i rău, acolo-i bine;
- Unde-i rău, acolo sunt eu.
- Unde ne merge bine, acolo nu sporim.
Călugăria e o continuă  ispăşire şi  spălare a firii, se spală iubirea de sine, menajarea de sine, boala cruţării de sine. 
Să te bucuri când eşti crucificat pe nedrept. 
Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur.
Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Călugării de azi de la coada veacului.
Ispăşirea Mântuitorului pe cruce pentru noi.
Necesitatea judecăţii universale.
Urmaşii te vor acuza sau te vor ridica.

Gânduri şi sfaturi duhovniceşti

Într-o clipă pe pământ şi-n cer!
De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spune-n şoapta lor tot ce avem de îndeplinit - bine sau rău, dar tu, omule alege! Gândurile rele… puzderile! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului, concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele!
Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi smulgele mai înainte de a creşte în propria ta minte.
Ce strat minunat ! un pământ atât de roditor… . Dacă nu vei plivi buruienile, din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă.
Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire : Smulge paiul străin pe care-l ai, buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele. Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor.
Cu hoţii nu se face târg ci se alungă !
Păsări zburătoare de vrei le poţi socoti, dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană.
Te vei uita, vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.

O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate?
De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?…
Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce.
Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleştele în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură.
  
Exemplu: Sfinţii nu putrezesc, ajung izvoare de mir, nu de putoare.
Firea lor pământească a fost înghiţită de viaţa Sfântului Duh, ei au devenit temple al Duhului Sfânt şi fii ai lui Dumnezeu, iar alţii au fost răpiţi într-un alt mod de existenţă şi mormintele lor au rămas goale.
Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
- Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.
- Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.
- Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor.

De ce uităm?
Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem.

Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi.
Călugăria nu e numai un cuier de haine negre.
Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături.
Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc.
Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta.

La început era Cuvântul…
Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.

Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit.
Neascultarea e caracteristică mirenilor nu călugărilor.
Apărarea şi smerenia e ca apa cu focul. Se exclud una pe alta.
Noi preoţii ne încărcăm cu păcatele obştei dacă le tolerăm greşelile.
Prin încercare se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim.
Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Călugăria este murire de sine.
„Slavă Domnului că am dat de omul care să mă folosească” (la Sfântul Munte Athos).
Cu un secol înaintea noastră, nevoinţelor mari călugăreşti li se zicea: „Îndeletnicire pentru buna murire.”
Numai îndeletnicindu-te cu „buna murire”,mor patimile şi ajungi oarecum mai repede la celălalt mod de viaţă al nostru.

Patriarhul Justin - Oricât de fascinant ne-ar părea Paradisul fiecare din noi vrea să ajungă în el cât mai târziu. E legarea de viaţa aceasta.
Puneţi în cântarul conştiinţei, al seriozităţii, al responsabilităţii, al sincerităţii: pe cine aperi? Pe omul cel vechi sau pe cel nou venit din cer, în care ne-am îmbrăcat, ne-am născut, îl mărturisim, îl trăim pentru celălalt mod de existenţă, dar cu virtutea dreptei socoteli şi cu sfat.
Puneţi în cântarul conştiinţei pe cine aperi? Pe omul cel nou venit din Cer ca să ne ajute, să ne primească, să ne hrănească, să ne crească, să ne mute la alt nivel de existenţă, sau pe cel ce te trage la moarte sigură.

*

Referitor la sfinţirea maşinilor:
Apa sfinţită se răzbună pe şofer. Accidentele se întâmplă deci din cauza păcatelor şoferilor.

*

Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără adaosuri. 

Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.

Instinctul, diferenţei dintre bărbat şi femeie dacă nu e ascultat, satisfăcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale (de calea călugăriei) căci pentru el (instinctul) e o tiranie rânduiala; disciplina vieţii duhovniceşti. Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite. Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Ce-i de făcut? Să te converteşti pentru calea lui Dumnezeu, a ascultării de El, şi aceasta o faci din tinereţe. Tinereţea trebuie disciplinată. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală. Să fim ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim Calea.
Pe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a ascultat”.
Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea.
Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală.
Cine poate să se convertească la Domnul?
Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută într-o obşte, singura care poate face unificarea. E necesară această convertire a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. Cele nouă fericiri ar fi exact calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de sens al vieţii.
E grea lupta cu firea. Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Ce-i de făcut?
Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă Scriptura.

Spun Părinţii (şi Părintele Arsenie)

De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe frate, să ştii că nu te mai poţi ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată.
Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu, la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini, atunci puterea celui rău creşte asupra ta şi numai bine ajungi pe dinafară de cale. La unificarea cu Dumnezeu se ajunge prin desăvârşita lepădare de sine, ascultarea, smerenia şi dragostea.
Cu puterea voastră numai, nu puteţi face nimic, că şi acesta este un dar al lui Dumnezeu.
Neascultarea nu are smerenie, nu are lepădare de sine, nu are ascultare.
Ascultarea şi lepădarea de sine este cam una şi aceeaşi.
Firea voastră, aşa cum aţi adus-o de acasă, e firea naturală care cuprinde: instincte, neputinţe, patimi şi venind cu ea în mănăstire trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să o aduceţi într-o (stare) cale mai presus de fire.
Cele trei făgăduinţe ale călugăriei - (Numai cu ascultare, lepădare de sine, smerenie şi dragoste poţi învinge firea naturală decăzută) - trebuie trăite, realizate, căci dacă rămâi numai cu ştiinţa lor teoretică, nu realizezi strămutarea de pe linia firească pătimaşă pe calea mai presus de fire La care te-ai angajat.
Prima condiţie a urmării Domnului Hristos este lepădarea de sine, adică urmarea Domnului Hristos - El a fost ascultător până la moarte şi moarte ruşinoasă pe Cruce, ascultător cu propria lui viaţă căci zice: „Pildă v-am dat vouă.” Sărac a fost încât n-a avut unde să-şi plece capul… . Fecioria desăvârşită a avut-o, căci El nu s-a născut după orânduirea firească. Observăm aceasta că Maria Magdalena venind cu gânduri de ispitire, nu s-a putut apropia de El, până ce nu au părăsit-o cei şapte diavoli - patimi de căpetenie (mândria, lăcomia, desfrâul, iubirea de arginţi, mânia, invidia, lenea).
Ascultător până la moarte, pentru noi.
Rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaş e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc.
În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol.
Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu.
Zice în Sf. Scriptură: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.”
E pomenită crucea aici, ca nivel de lepădare de sine, lepădare de viaţă, adică porunca morţii şi Domnul Hristos o avea. Probă este rugăciunea din grădina Ghetsimani. Mântuitorul luptă cu sinele omenesc. „Doamne dacă este cu putinţă… dar nu după voia Mea ci voia Ta” şi mai adaugă „oare nu pentru ceasul acesta am venit?” (al jertfei, al morţii). - Când Petru vrea să-L oprească îl numeşte Satana-
Satana luptă să strice aceste făgăduinţe, voturi, să te încâlcească, aruncându-te în cârteli, judecăţi, nemulţumiri. Acestea sunt rădăcini ale vrajbei între tine şi fratele. În psalm spune: „Ce este mai frumos decât să locuiască fraţii în unire”. Mai medical explicat: Domnul Hristos mlădiţa cerească e omul nou. Lăstarii firii vechi sunt patimile. Seva sălbatică trebuie convertită şi canalizată spre mlădiţa cerească.

Când se ia talantul? Ştim că atunci când ne botezăm primim pe lângă Persoana Domnului Hristos în care ne îmbrăcăm şi daruri de a putea realiza asemănarea.
Dumnezeu în atotştiinţa Sa ne ştie înainte de a ne naşte şi ne dă în dar pe îngerul păzitor şi anumite daruri - talente.
Când se iau? Cine nu lucrează cu ele, i se iau.

Legea ispăşirii: 
Calea călugăriei ar fi şi o cale a ispăşirii pentru ceilalţi, te lupţi cu propriile-ţi greşeli care vin pe cale genetică, biruindu-ţi neputinţele tale în contul alor tăi: fraţi, părinţi, etc.
Mântuitorul a ispăşit pentru noi prin cruce dar cu o notă deosebită că şi-a certat duşmanii.
Posibilităţile de mântuire ale lui Dumnezeu sunt infinite.
Necesitatea Judecăţii universale.
Urmaşii tăi, fie că te vor apăsa, fie că te vor ridica, aceasta dacă ai fost călugăr adevărat, biruindu-ţi ereditatea.

De ce vin gândurile de hulă?
Pentru că terminologia unei huliri a fost vreodată acceptată, plăcută, discutată şi nu te-ai curăţit de aceste gânduri şi care e o putere a satanei asupra ta, cu care te canoneşte. Termenii acesteia, fie că nu i-ai alungat, fie că i-ai acceptat. Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fii pălmuit ca să te pocăieşti.
Lacrima e simbolul pocăinţei, ea nu se pierde.
Pot fi lacrimi ca dar a lui Dumnezeu, ca pocăinţă a celui care o cere.
De la o anumită vârstă lacrimile scad.
Lacrimile sunt ale firii care plânge de multe pricini. Nu sunt un semn de neaapărată trebuinţă pentru mântuire; nu-s condiţie de mântuire, căci uneori cine le are se mândreşte cu ele.
Lacrimile nu-s deajuns să te mântuieşti. Echivalentul lacrimilor de pocăinţă este în conştiinţă. Lacrimile pe care le vezi, te încurci în ele că le vezi.
De folos sunt cele pe care le vede numai Domnul Hristos

Călugării brahmani zic: „cine nu poate fi atent la gândurile minţii lui, nu are ce căuta în călugărie.”

Războiul nevăzut: eşti luat prin surprindere şi de aceea te încurci în acest război.
Noi suntem atenţi la patimile altora nu la patimile noastre, la patinările atenţiei noastre şi în loc să avem o atenţie intravertită (în interior) o proiectăm asupra altora.
Cuvântul este mai bun decât banda magnetică pentru că emană o energie care vă repară, vă lămureşte, vă luminează, vă linişteşte.

Treptele rugăciunii: La început o zice pe boaba de metanii. Rezultatul după un timp se deapănă de la sine. Atunci ai o altă treaptă a rugăciunii. Domnul Hristos la care ai ajuns.
A treia treaptă e când te-ai lepădat de toate gândurile tale.
El se exprimă prin gura ta.
Sfântul Serafim Sarovschi întâlnindu-se cu un general îi spune acestuia toate nedreptăţile câte le-a făcut pentru primirea gradelor şi spunându-i îi cădeau toate trufiile, toate penele de păun aşa precum îi descoperea Domnul Hristos, căci Sfântul Serafim nu-l cunoştea pe general.
În această stare vorbea cele ale cunoaşterii de Dumnezeu şi a Sfântului Duh cu respectivul om. Mintea sa era absorbită de Mintea Domnului Hristos. El i-a spus toată biografia generalului, cuvânt cu cuvânt.
Zice Sfântul Apostol Pavel: Să ai simţirea şi mintea Domnului Hristos în tine.
Noi şi noaptea suntem ispitiţi de vrăjmaşul, de aceea trebuie să te rogi neîncetat, şi în stare de vis suntem datori cu ascultarea şi călugăria. Să ai toată convingerea că eşti purtător al Domnului Hristos.
În lume umblă oameni ai lui Dumnezeu…
Nu se ajunge la rugăciune neîncetată câtă vreme eşti pătimaş, ci ajungi la primejdie de năluciri, halucinaţii, chiar în stare de veghe. Când amesteci rugăciunea cu patimile, biruiesc patimile cu tot felul de năluci.
Unii îl văd pe Domnul Hristos ca pe un tânăr de care se îndrăgostesc, alţii ca pe un copil ce-l strâng la sân, ca rod al patimii. Cu înşelări de acestea se ajunge până la nebunie.
Pe cel bolnav psihic îl poţi ajuta dacă este conştient de boala sa.
Până nu te purifici de patimi, nu te avânta în rugăciunea neîncetată, că satana te prinde în înşelăciuni drăceşti în loc de vederi cereşti.
Întâi trebuie făcută despătimirea. Cum?
Trebuie lepădată iubirea de sine, iubirea curvească de sine şi semnele acestei iubiri sunt printre altele: judecarea, cârtirea, nemulţumirea.
Sunt două faze ale nevoinţelor:
1.    Faza ascetică - toată strădania din partea omului să se purifice de patimile… 
2.    Faza a doua după această biruinţă, caracterizată prin darurile Sfântului Duh, care ridică mintea la stări de credinţă luminată.
Sfinţii au făcut nevoinţe grozave şi au ajuns la starea lui Adam înainte de cădere când fiarele în prezenţa lor, leapădă starea lor de fiare. Sfinţii iubesc toată făptura lui Dumnezeu.

Lepădarea de lume - adică de patimile lumii, nu de lume ca şi creaţie a lui Dumnezeu.
Legăturile satanei asupra omului sunt necrezut de tari - de aceea încurcăturile ce le vom avea în vămile văzduhului, sunt extraordinare dacă nu ne descâlcim mintea din cursa lui. De puterea diavolului se scapă cu puterea Domnului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de diavol.
Prin vămi trec toţi afară de cei aprinşi de focul Sfântului Duh, încă din lumea aceasta. De exemplu, flăcările mâinii Avei Iosif, pe care le-a văzut ucenicul, iar bătrânul îi zise: „Dacă vrei fă-te tot cu focul, nu numai mâinile.” (pateric); însemnează a vrea la o intensitate pe viaţă şi pe moarte.
Cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în vremea vămilor trec prin ele ca o flacără şi sunt asistaţi de îngeri. 
Se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
Bolile sunt o pedeapsă sau un drept al satanei de a te chinui în lumea aceasta. Boala este ultima milă a lui Dumnezeu cu omul care a întârziat cu pocăinţa, cu cel care nu se gândeşte la mântuire.
Adevărul vă va face liberi.
Adevărul ca persoană reală.
Oamenii iau chipul celui pe care îl slujesc sau iubesc.
Dacă nu ne smerim prin pricepere, ne smerim prin vinovăţie. Vă asigur că Cineva vă vede aşa cum sunteţi.
Cei care vorbesc, vorbesc după darul ce li s-a dat de Dumnezeu, iar ascultătorii se folosesc după credinţa ce o dovedesc.
Să ne îmbunătăţim din zi în zi căci este cine să ne ajute.
La concepţia de viaţă a omului, Dumnezeu e atent şi-i rânduieşte anii.
Pentru unii bătrâneţea e canon, pentru alţii e minte şi învăţătură: Vă folosiţi în măsura ascultării căci nu ascultaţi de mine ci de cine trebuie.
Sinele - lumea din lăuntru sau stratul de mizerie interioară pus peste Chipul lui Dumnezeu din suflet, subconştientul, moştenirea ereditară.
Există în noi un tron şi o cruce.
Când noi stăm pe tron, Domnul Hristos stă pe Cruce şi invers.
Crucificările sunt mijloacele de lepădare de sine. 
Trebuie să alungi multă mizerie din suflet, să dai de filonul de aur al Chipului lui Dumnezeu din tine.
Nimicurile şi fleacurile îţi fărâmiţează puterea şi energia; orice gunoi trebuie măturat. Îl mături în funcţie de conştiinţa ta, cât vrei să fii de curăţit.

* * *

Despre spovedanie:
Orice gunoi trebuie măturat. Îl mături în funcţie de conştiinţa ta, cât vrei să fi de curăţit. Hula - terminologia unei huliri a fost primită vreodată cu voia acceptată sau plăcută şi pe parcurs nu te-ai curăţit de acest gând canoneşte şi se ţine scai de tine.
Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fi pălmuit ca să te pocăieşti. Lacrima este simbolul pocăinţei, e preţuită şi nu se pierde.
În patericul de la Kiev, întâmplarea cu cel ce şi-a adunat lacrimile înainte de moarte într-un vas arătându-le la judecata particulară. Îngerul i-a adus aminte că are mai multe lacrimi vărsate decât cele adunate în vas şi le-a vărsat toate peste mormântul lui de unde lacrimile s-au urcat ca un fum de tămâie la cer şi ca semn al pocăinţei lui.
Lacrimile, dar a lui Dumnezeu: La bătrâneţe se împuţinează.
Cartea „Nevoinţele smeritei rugăciuni” şi atenţie călugării indieni zic că cine nu poate fi atent la gândurile minţii lui, nu are ce căuta în călugărie.
Războiul nevăzut e încurcat pentru că eşti luat prin surprindere, când nu eşti atent cu mintea. În loc să fim atenţi la greşelile noastre, ne alunecă gândul de la „Doamne Iisuse…” şi suntem atenţi la greşelile altora.
Atenţia trebuie să fie intravestită (în interior).
Cuvântul viu este mai bun decât banda magnetică pentru că emană o energie care vă repară, vă linişteşte, vă luminează şi vă lămureşte.

Treptele rugăciunii: Rugăciunea pe boabe de metanii, Rugăciunea începe să se depene de la sine, fără să se numere.
Atunci şi altă stare sau treaptă.
Gândurile tale sau întâlnit cu Domnul Iisus Hristos; cel în care suntem botezaţi şi la care am ajuns.
Când gândurile şi cuvintele tale, mintea şi simţirea ta este folosită de însuşi Domnul Hristos şi El vorbea prin gura ta.

Despre înşelăciuni drăceşti şi viziuni cereşti.
DESPĂTIMIREA ESTE CONDIŢIA RUGĂCIUNII NEÎNCETATE.
Faza ascetică cuprinde nevoinţele, iar faza mistică se caracterizează prin darurile Duhului Sfânt care ridică sufletul şi mintea la stări luminate de credinţă.
Sfinţii au făcut nevoinţe înfricoşătoare, ajungând la starea lui Adam înainte de cădere.
Exemplul Sfântului Serafim şi blândeţea fiarelor din pădure. 
Legăturile pe care le poate face satana asupra omului sunt necrezut de tari .. .. .. ca şi încurcăturile pe care le vom avea în vămile văzduhului, dacă nu ne descâlcim mintea din cursele lui. De puterea lui se scapă cu ajutorul lui Dumnezeu: „Fără Mine nu puteţi face nimic în privinţa izbăvirii de diavol”.
Nu este bine să slujeşti la doi domni.
Prin vămi trec toţi afară de cei aprinşi de focul Duhului Sfânt încă din lumea aceasta.
Despre flăcările mâinii Avei Iosif în rugăciune: „dacă vrei fă-te tot ca focul” (pateric), însemnează a vrea la o intensitate pe viaţă şi pe moarte.

Aspecte ale relaţiei dintre neurologie, endocrinologie şi duhovnicie.

Omul are aproximativ 13 milioane de neuroni care au nevoie de hrană şi mediu:
1)    Oxigenul, pe care hematiile din sânge îl duc la creier;
2)    Glicogenul este zahărul special preparat de ficat pentru neuroni;
3)    Hormonii, adică produsul glandelor endocrine;
4)    Somnul - dreptul la somn e obligatoriu, omul moare după opt zile de nesomn;
5)    O concepţie de viaţă necesară neuronilor.
Glandele: apofiza şi hipofiza.
Una comandă producerea de hormoni pe toată verticala. Apofiza comandă să nu se producă aceşti hormoni.
Între concepţia de viaţă şi aceste glande este o legătură. Astfel, într-un fel funcţionează toate glandele endocrine când un om are de exemplu concepţia de viaţă a lui Epicur şi urmaşilor săi bazată pe plăcere. Aceasta va frâna producerea şi echilibrul sistemului endocrin. Însă când ai cea mai bună concepţie de viaţă, adică revelaţia creştină, atunci nu se mai produce acest exces de hormoni care să te desfrâneze sau să te dezechilibreze.
Concepţia de viaţă este aceea în care te integrezi trup şi suflet.
Prin aceasta se modifică pozitiv structura celulelor întregului corp, se armonizează de tot necazul celor rele şi al durerii.
Nemiloasa boală a sufletelor omeneşti, microb strecurat în rana sufletului, cuiele diavolului bătute în pomul vieţii omeneşti, smulge-le cu cleştele rugăciunii şi-ţi unge durerea cu harul Sfintei Taine. Scapă-te de satana - l-ai cunoscut poate la o înjurătură. O, şi e aşa de viclean. Căci spune Sfântul Iacob că limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi vâră în flăcări aria vieţii.
Crezi că înjurătura te stâmpără sau îţi sporeşte puterile?
E numai o morfină a sufletului - te uşurează pentru o clipă şi te încarcă de amărăciune pentru o veşnicie.
Fii hotărât!
Încearcă, şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat.
Un înger bun doreşte să te ajute, nu-l refuza.
Sau poate ai ajuns robul băuturii, de năcaz, din necumpătare, din patimi? O! nu ştii că beţia e culcuşul satanii în sufletul ameţit?
N-ai văzut că unde-s bălăriile se ascund şerpii şi viperile? Dar în bălăriile beţiei (turburarea sângelui şi a creerului) nu se îngrămădesc şerpii patimilor - murdăria trupească şi sufletească: vorbe josnice şi glume necontrolate, înjurături, desfrâu şi altele?
Adu-ţi aminte că Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nici furii, nici nesăţioşii de averi, nici beţivii, nici cei răi de gură nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului - nu întârzia.

Eşti călător.

O, ştii omule, că din prima şi ultima zi a vieţii tale alergi mereu. Îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău.
Te-ai gândit cum să-ţi pregăteşti această căruţă: Nici un om chibzuit nu încarcă lemne, fân sau altceva în carul său, până nu-l pregăteşte mai întâi: -îl lungeşte, pune lanţuri, prăjini şi apoi încarcă povara pe care doreşte să o transporte.
Dacă pentru încărcătura unei poveri obişnuite ne pregătim căruţa cu atâta grijă, cu atât mai vârtos trebuie să ne pregătim căruţa trupului cu lanţurile înfrânării, pentru ca să putem transporta cu pace sufletul nostru.
Dacă noi oamenii nu îndrăznim să încărcăm o căruţă nepregătită, cu atât mai vârtos Domnul nostru nu va revărsa Harul Său într-un trup neîngrijit şi un suflet pustiit.
Nu o spun eu, ci Sfântul Apostol Pavel, care zice: „orice faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi ca pentru Domnul.” În numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl, iar vorbirea voastră să fie cu sare dreasă şi nu cu grabă să asculte zăbavnic să vorbească. Zăbavnic la mânie dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu-şi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.
De aceea când vorbeşti, omule, gândeşte-te că vorba ta rămâne scrisă în sufletul celui ce o ascultă - să te zideşti pe tine şi pe el cu fiecare cuvânt - şi el şi tu sunteţi ai lui Hristos care pentru noi creştinii este temelia vieţii noastre. Iar pe această temelie care se zideşte aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut. Îl va da pe faţă ziua Domnului - prin foc. Şi dacă lucrul pe care l-a clădit va rămâne, va lua plată. Nu uita că eşti o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos.
Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cărămizi cu mortarul iubirii.
Nu te smulge din linia acestui zid duhovnicesc rotunjindu-ţi cuvintele dintr-o frământătură curată a gândurilor şi arde-le în cuptorul minţii luminate şi apoi le trimite pe marele şantier al vieţii omeneşti.
Clădirea construită astfel, niciodată nu se va prăbuşi.
Fericiţi cei ce mor în Domnul căci faptele lor vin cu ei - trăiesc în veşnicie.
Omule, trebuie să-ţi schimbi viaţa - retează cu foarfeca voile tale - crengile rele: sudalmele, neascultările şi va rămâne un pom care nu va putrezi în veac - este cuvântul lui Dumnezeu.
În fiecare zi citeşte, de poţi măcar un verset, un capitol sau un psalm, de care să-ţi legi gândurile mutându-te de la cele stricăcioase la cele veşnice; dând astfel de lucru gândului, nu-l vei mai lăsa să zămislească păcatul care să nască fapte ruşinoase.
Rugăciunea şi postul, aceste aripi sufleteşti; puternice arme de luptă duhovnicească, cu care-ţi poţi câştiga biruinţa a tot păcatul, le cunoşti şi tu omule şi şti cât de folositoare sunt.
Da! rugăciunea şi postul sunt minunatele unelte duhovniceşti cu care îţi strângi laolaltă roada ostenelilor, ca şi pe altă parte uneltele gospodăreşti - când trebuie să coseşti păcatul, când să aduni virtuţile şi când să nimiceşti buruiana gândurilor sălbatice.
Foloseşte-te de ele când trebuie, căci nimeni nu cunoaşte unde să aduni şi unde să tai, numai tu omule ştii.
Căci scris este: vreme este să plângi şi vreme este să grăieşti şi vreme este să taci şi toate la vremea lor - şi toate cu aleasă înţelepciune.
„Eu aş vrea (zice Sf. Ap. Pavel) ca toţi oamenii să fie cum sunt eu.”
Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui.
Mai degrabă, cât faci, fă cu duh de smerenie, pentru că Dumnezeu, celor trufaşi le stă împotrivă, iar la cei smeriţi le dă dar.
Te afli în post; nu uita că postul te ajută şi este sală de aşteptare în care creştinul îmbolnăvit de păcate trebuie să cugete până-i vine rândul, cum să-şi dezvăluiască boala mai sincer, înaintea duhovnicului său la spovedanie pentru că de vreme ce ai venit la doctor să nu te întorci nevindecat, ci să ai parte în mod folositor de cereştile doctorii ale Sfintei Taine.
Rugăciunea este respiraţia sufletului, iar postul este apa care stinge văpaia patimilor.
Orice unealtă e cu două tăişuri. Dacă nu o foloseşti cum trebuie, în loc să taie, te taie, în loc să clădească, te dărâmă. Deci fii cu nădejdea în Domnul când foloseşti uneltele Lui. Adu-ţi aminte de acel sobar tainic care a pus la cale trădarea şi prinderea lui Iisus. 
Era într-o zi de miercuri şi a treia zi, vinerea, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.
El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat.
Chinuit a fost şi supus şi nu şi-a deschis gura Sa, ca o oaie spre junghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa.
Deci a fost răstignit pentru păcatele noastre. Şi fiindcă în aceste două zile a pătimit Iisus în chip deosebit pentru noi toţi, dorind să ne scoată din mocirla (păcatului) patimilor, a pieirii veşnice, vrând să ne mântuiască.
Vom rămâne totuşi nepăsători la marea Lui jertfă?
Să nu ne jertfim şi noi măcar atât, prin înfrânare?
Dacă nu poţi mai mult fii atent la tine însuţi. Pentru propria ta salvare cinsteşte toată viaţa ta aceste două zile din săptămână, şi ţi se va schimba viaţa ta sufletească şi trupească.
De ce să-ţi dărâmi propria ta viaţă înainte de vreme - ajută-te şi nu uita că mântuirea e funia împletită cu harul lui Dumnezeu (adică mila şi ajutorul Lui şi voia ta liberă; întinde mâinile tale spre Hristos.
Credinţa fortifică voinţa.
El vrea să te ajute.
Lasă-te înfăşurat sufleteşte cu o asemenea funie şi vei fi ridicat spre împărăţia lui Dumnezeu, care împărăţie nu este de mâncare şi băutură, ci pace şi dreptate şi bucurie întru Duhul Sfânt.
Nu uita deci că Cel ce s-a jertfit pentru a noastră mântuire, ne-a îndemnat să ne jertfim şi noi.
Mântuirea sufletului are un revers hotărât.
Ce dar binecuvântat de Dumnezeu este apa pentru viaţa oamenilor. O bem şi ne stâmpărăm setea cu ea - dar mai ales ne răcoreşte trupul înfierbântat de trudă şi ne spălăm hainele murdare şi ce minunat te simţi când eşti curat.
Un creştin ştie că are şi suflet - oare sufletul nu se murdăreşte trăind în viaţă? Dar ce este păcatul dacă nu groaznica murdărie sufletească ce întunecă până şi ochiul minţii.
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
Dacă ne mărturisim păcatele noastre, spovedania este tocmai baia curăţitoare a sufletului omenesc.
Omule spală-ţi sufletul ca să-l poţi hrăni cu pâinea vieţii celei veşnice.
Nu doreşti să-l îmbraci cu cămaşa lui Hristos?
Să ne aducem aminte - câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat.
Ajută-ţi sufletul să guste şi el din pâinea îngerilor.
Să ştii şi aceasta, că o bucată de pâine mâncată cu supărare, ţi se face gol în gură.
O! dacă ai iubi mai mult pe Dumnezeu, va spori şi bucuria lăuntrică şi vei simţi atunci adevărata dulceaţă a Sfintei Cuminecături.
Iar cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci.
Un suflet zbuciumat de vârtejul patimilor şi al urii, nu poate primi sămânţa harului şi nici pe Hristos în Sfânta Taină.
De aceea mult se luminează puterea minţii printr-o inimă liniştită. Iar un suflet drept, e semnul bucuriilor nesfârşite.
Încearcă deci să stingi furtuna din mica împărăţie a sufletului, şi viaţa ta întreagă se va desfăşura ca o adiere peste dureri. Nu ştii că orice faptă, fie bună fie rea, îndulceşte sau amărăşte mai întâi pe autorul ei?
Şi lumina pe care o aprinzi spre a risipi întunericul dimprejur, îţi luminează propria ta faţă şi apoi mai departe? Nu stinge o astfel de lumină.
Nu uita că o apă răscolită de furtună nu se poate îmblânzi lovindu-o cu bâta, dar nici un vrăjmaş a se potoli urându-l şi blestemându-l.
Abia rugându-te pentru el, cu pace şi pentru a lui mântuire vei smulge pe vrăjmaşul tău din stăpânirea vicleanului, şi apoi rămas el singur, oricât ar fi de înrăit, e numai om şi omul nu-i atât de vătămos ca atunci când bagi în el un legheon de diavoli, pe seama cărora l-ai dat prin blestemul tău, prin sudalma ta, prin ura ta şi cu care viclenii împreună te şi atacă pe urmă.
Roagă-te pentru vrăjmaş şi se va ruşina diavolul, lăsându-l singur pe istovitul om. Nu-l mai urâ, ci fie-ţi milă de el că e om, e fratele tău, e fiu al aceluiaşi Părinte Ceresc. Doreşte-i vrăjmaşului tău ce-ţi ceri în rugăciune şi pentru tine. E greu la început căci eşti om pătimaş ca toţi oamenii. Dar stăruinţa despică piatra; de la o vreme simţi nevoia de a te ruga pentru el, din milă. Nu-l mai poţi urâ pe vrăjmaşul tău, nu mai eşti în stare să urăşti nici un om.
Vezi, abia atunci ai biruit pe diavolul cel a toată lumea vrăjmaş, stricătorul păcii şi rău făcătorul al tuturor oamenilor.
Ai vrea să-ţi vezi soarele lăuntric urcând dintr-un frumos răsărit pe cerul propriei tale vieţi? Încearcă atunci să simţi seară de seară stând de vorbă cu tine, întăreşte-te cu mătănii, cu un psalm, cu o rugăciune, cu smerenie, uşurându-ţi sufletul şi sporind astfel în dragoste pentru tot omul.
Fiecare zi să-ţi fie în faţa ta - vei câştiga curajul şi vei simţi mâna harului Dumnezeiesc că lucrează împreună cu tine.
Viaţa oamenilor este o brazdă de plug trasă peste ogorul anilor ajunşi spre capătul de hotar.
De aceea trage brazda propriei tale vieţi cât mai dreaptă; înlătură greşelile, abaterile; iar de le-ai săvârşit, îndreaptă-le până nu înnoptează şi până nu îngheaţă, făcând tot binele de care eşti capabil, până când plugul sufletului mai poate trage brazda pe curmătura vieţii tale. Sub îndrumarea gândurilor curate şi a milei Marelui Dumnezeu, adu-ţi mereu aminte cât de plăcuţi sunt cei ce voiesc pacea.
Până la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi de aceea este mai aproape de tine decât sufletul şi trupul tău, numai să ştii să afli această apropiere prin credinţă şi rugăciune.
Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă cu toată inima.

Facerea de bine sau milostenia

Cât de mult se îmbogăţeşte lumea prin nevoi şi scârbe.
Este de trebuinţă ca fiii lui Dumnezeu să se îmbogăţească tot aşa de mult cu simţămintele şi faptele milosteniei.
Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică.
A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia.
Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.
Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor).
Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu!
Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor. Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod.
Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie?
Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică - „Dă Doamne” - când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?
Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac?
Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi.
L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine.
N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu ai auzit suspinul celui necăjit? Nu ţi se va auzi nici strigătul rugăciunii tale.

Mărgăritare Duhovniceşti

Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului, va străluci pentru tine dincolo de mormânt.
Orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asuprirea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătură de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu.
Caută mila lui Dumnezeu prin milostenie către săraci!
Spunem către săraci: „Îţi va da Dumnezeu!”. Dar tu procedezi fără judecată, dacă te porţi astfel cu fratele tău care se află în nenorocire. Dumnezeu ţi-l trimite pe sărac la tine, iar tu îl trimiţi înapoi la Dumnezeu? Dumnezeu îi va da, negreşit; dar vorba e să-i dai tu negreşit. El va da săracilor, dar o să-ţi dea El ţie Mila Sa?, căci tu ai infinit mai mare nevoie decât săracul de milostenia ta.
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, dar tu trimiţi de la tine pe sărac - te-ai abătut de la cinstea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai depărtat darul Lui de la tine.
Iubeşte-i pe săraci, pentru că prin ei o să afli şi tu mila lui Dumnezeu pentru tine.
Îndestulează-i pe săraci.
Ei îţi vor face milostiv pe Judecătorul.(Sfântul Nil Sinaitul)
Împarte bunătăţile pământeşti altora, dacă vrei să guşti bunătăţile cereşti.
Când ni se dă prilejul să arătăm milă faţă de alţii, însemnează că s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste noi.
Oare nu este cea mai mare milă din partea lui Dumnezeu că nouă tuturor ne este îngăduit să răscumpărăm păcatele noastre prin milostenie?
Apa are însuşirea să spele noroiul de pe trup, iar milostenia să nimicească murdăriile sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„<<Veniţi de moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu>>, va spune Domnul celor milostivi” - nu pentru că n-aţi greşit, ci pentru că prin milosteniile voastre v-aţi curăţit păcatele.
Leacul milosteniei nu e de mică importanţă, îl poţi pune la toate rănile.
Balsamul pe care-l vărsăm pe inima plină de răni a aproapelui, o întăreşte şi pe a noastră.
Cu preţul ieftin al binefacerii oamenilor, noi ne putem dobândi nepreţuita…

Din cuvântările

părintelui Arsenie Boca

Sursa: http://www.nistea.com/boca-cuv_fol.htm

Lucrul călugărului este: curăţia minţii, curăţia inimii, rugăciunea neîncetată, conştiinţa prezenţei atotprezenţei Sfintei Treimi în sufletul curăţit de patimi (cei trei uriaşi: neştiinţa, uitarea, negrija), dobândirea darurilor: a smereniei, a dragostei dumnezeieşti, a luminii taborice, deci conştiinţa, dobândirea îndumnezeirii.
Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem acestea că din mâna lui Dumnezeu ne vine bătaia şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni. Luând lucrurile cum trebuie în puţină vreme poţi câştiga ani îndelungaţi.
De pildă: nemai învinovăţind pe nimeni de relele ce ţi le-a pricinuit, pe neobservate constaţi iubirea de Dumnezeu şi de oameni ce-ţi luminează şi-ţi încălzeşte sufletul şi suferinţa îţi devine numaidecât uşoară sau chiar plăcută, dacă nu chiar dispare.
Au fost pelerini ruşi care ajunseră ca nici pe draci să nu mai dea vreo vină. Că în realitate nici ei nu chinuiesc pe nimeni fără învoirea şi măsura de la Dumnezeu. Suferinţele le au toţi oamenii pentru că le merită. Călugării însă le cunosc rostul de la Dumnezeu şi nu defaimă pe nimeni.
Avva Sisoie: Nu e mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea.
Un animal când suferă caută singurătatea, numai omul caută să facă paradă din suferinţă.
Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru ca şi când am locui în casă cu un şarpe. Că aşa este.
Smerenia se clădeşte pe ruinele mândriei.
Dacă nu folosim mintea deplin, cădem în desnădejde (adică cu rugăciuni şi meditaţii spirituale - Sfânta Scriptură).
Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri, căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.
Rugăciunea este pregătire necesară pentru a primi darurile spirituale, numai dorinţa după Dumnezeu şi rugăciunea îi deschid lui Dumnezeu un loc în inima noastră. Rugăciunea este cheia cu care deschidem poarta cerului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe fratele, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciuna ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini şi atunci puterea lui creşte asupra ta ...

Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fi pălmuit ca să te pocăieşti. Să vă rugaţi să nu vină peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele. Să nu credeţi că voi nu o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru a putea pune capul pe butuc (martiraj). În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită" se referă la ispita lepădării de Dumnezeu. Când vă pregătiţi pentru spovedanie să citiţi "Predica de pe munte"(Mt. 5-6-7) şi voturile monahale şi vă controlaţi conştiiţa după ele.
Fiţi cu grijă că se poate întâmpla să vă culcaţi şi să vă treziţi în faţa judecăţii. Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. Prin încercări se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept să te bucuri. Când ne merge bine bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit eşti un necioplit.
Dumnezeu îţi îngăduie ca tu să-ţi revizui poziţia ta internă prin boli şi necaz, dar când se termină ghemul calendarelor (anilor) te duci cum te-ai format pe vecii vecilor. Pe patul morţii ceri un ceas de pocăinţă, dar care nu şti dacă ţi se va mai da. În acest timp sufletului i se deschid ochii, el vede unde merge: la bine sau la rău. Cea mai perversă viclenie a satanei este să te facă să crezi că el nu există. Puraţi grijă de mîntuirea voastră că nu se termină totul cu mormântul. E mai mare omul în genunchi decât în picioare.
Hristos a înviat e cea mai frumoasă cântare a celei mai mari bucurii ce s-a întâmplat vreodată. Războiul este al minţii dar noi suntem slabi de minte. Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna cu totul.
Dumnezeu pe toate le poate face dar ca să-L iubească nu poate, pentru că omul iubeşte păcatul şi tot ce este deşertăciune, dar pe Dumnezeu nu-L iubeşte şi atunci vine dreptatea lui Dumnezeu peste noi.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, singura neputinţă este că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, îl lasă pe om în voia lui liberă. Cine nu are pe Dumnezeu stăpân are mulţi stăpâni. Cine are stăpân pe Dumnezeu nu mai are alţi stăpâni. Dumnezeu nu se face cu sila stăpân, dovadă că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, însă dacă vezi, te pricepi. Acum în scurtă vreme se întâmplă multe de a curăţi sufletele.
Dacă cu adevărat avem trebuinţă de ceva, avem trebuinţă de multă minte. Tot ce face omul, fie bine, fie rău, te însoţeşte până în ziua judecăţii.
Vedeţi cu ce e pătată mintea şi cu ce vă puteţi prezenta la Judecător.
Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască şi nu ardem pentru ceva mai bun decât pentru muncă, deci pentru gunoaie.
Nu vă jucaţi cu focul câlţi fiind.
Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.

J.V. Mănăstirea Brâncoveanu 10 aprilie 1991

(...) Ochii văd lucrurile mintea vede gândurile.
Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului completată poate chiar de Iisus e numită deodată cu metaniile Sabia Duhului Sfânt. Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta. Iar călugărul are către primele nevoinţe înfrânări pentru dragostea de Dumnezeu iar către celelalte lepădarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte ...

 RUGACIUNEA 

parintele Arsenie Boca

 Sursa:  http://www.nistea.com/boca-despre_rugaciune.htm

A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul.

A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Ori ce bucurie a trupului şi a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui în întregime. 

A aduce lauda lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată fiinţa noastră este creată şi-I aparţine Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o El. Orice alt scop am vrea să atingem în viaţa, în afara voinţei lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat de Creatorul nostru şi El ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale. A fugi şi a ne eschiva de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul si scopul nostru în viaţa şi a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veşnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori ….să aducem cu laudele si mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat pradă propriilor fantezii, conducându-ne in mod greşit, ci din contră ne-a arătat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, născut ca şi noi din carne si sânge si având aceleaşi cerinţe ca ale noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm. 

Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile vietii lui, acela şi-a găsit sensul vietii şi pacea sufletului lui. 

Recunoştinţa noastră faţă de Creator trebuie să fie nesfârşită. Toate popoarele lumii, chiar şi cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, care este de fapt fondul oricărui cult religios. 

A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugăciunilor noastre. Acest corp care deşi este o capodoperă a Maestrului Creator, totuşi în urma neascultării faţă de voinţa Stăpânului şi-a pierdut starea de fericire veşnică în care a fost orânduit la început şi pe care altfel ar fi putut să şi-o păstreze. Uneltirile diavoului însă l-au determinat să-şi satisfacă dorinţele şi poftele personale călcând voinţa si porunca Creatorului, aşa cum de altfel face acum întreaga omenire, ca o moştenitoare credincioasă a primului si neascultătorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat în lume moartea şi suferinţă. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc.

Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevar şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. Rugaciunea neincetata catre Cel care ne-a facut invocarea ajutorului Sau in lupta cu materia corupta din noi, este singura noastra cale sigura de urmat si singura consolare. 

Rugaciunea devine familiara si usor de facut atunci cand este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta. 

Trebuie sa-L consideram pe Dumnezeu prezent langa noi, sa vorbim cu El in mod sincer, fara falsitate si sa ascultam in tacere ceea ce El ne raspunde intotdeauna in constiinta noastra. El ne asculta intotdeauna cu rabdare si ia aminte in cererile noastre atunci cand venim la El sinceri si cu inima deschisa, asa cum o doreste El. 

Ce ne cere Dumnezeu atunci cand ne rugam?

O atentie interioara, ceea ce de fapt nu inseamna un efort eroic. Dumnezeu stie slabiciunile si neputintele noastre si nu ne cere imposibilul. El doreste numai ca atunci cand buzele noastre pronunta cuvinte de ruga, spiritul nostru sa se gandeasca la El, ca vocea noastra sa fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atentie pur spirituala atunci cand mintea, indiferent de cuvintele pronuntate, mediteaza asupra perfectiunii lui Dumnezeu. 

O atentie literala este aceea cand luam seama numai la cuvintele pronuntate si la intelesul lor strict. 

O atentie materiala este aceea cand punem pret pe felul pronuntarii cat mai corecte si care ne indeparteaza spiritul de Dumnezeu, legandu-l de impresiile materiale. 

Totusi, dupa sfaturile multor sfinti de seama, si aceasta rugaciune este placuta lui Dumnezeu, daca are la baza ei veneratia si intentia de lauda adusa Lui. 

De multe ori, atunci cand nu mai simtim o placere in rugaciune, cand mintea noastra nu se poate concentra suficient, cand atentia ne lipseste, cand ne intristam, cand ne deprimam si intrerupem rugaciunea sub motivul ca nu suntem destul de apti pentru ea, amanand-o pentru alta data si asteptand sa ne vina dorinta de rugaciune, savarsim o mare greseala. 

Rugaciunea nu trebuie considerata ca o senzatie placuta si linistitoare, ca pe un farmec al imaginatiei inflacarate, nici ca pe lumina spiritului care ne descopera cu usurinta adevarul, nici ca pe o consolare a suferintelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acorda din cand in cand alesilor Lui. Totusi, adevarata dragoste pentru Dumnezeu nu cauta aceste daruri, nu asteapta ca sa le aiba si apoi sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Aceasta dragoste este adevarata renuntare de sine, ce se agata cu disperare si incredere oarba de Dumnezeu, chiar in ariditatea inimii, in neputinta concentrarii atentiei, in renuntarea la orice suport moral, la orice bucurie si consolare personala. Adevarata dragoste nu asteapta clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu. 

Astfel chiar daca in timpul rugaciunii, distractiile involuntare turbura mintea / inima noastra, intentia de a-L adora si a-L iubi pe Dumnezeu, aceea conteaza. 

Vointa nu are insa niciodata distractii cand nu vrea sa le aibe, ea cum le observa poate sa le si alunge, sa-si intoarca gandurile si inima catre Dumnezeu. Daca totusi prezenta Lui fuge de noi, aceasta inseamna ca El insusi o doreste tocmai pentru a ne lega si mai strans de El, pentru a ne demonstra ca fara El si lipsiti de El devenim incapabili, neputinciosi. Carapacea corpului nostru constituie o permanenta piedica in a trai mereu cu Dumnezeu, o renuntare la sublima fericire pe care o vom avea numai dupa distrugerea acestei carapace. Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber sa plutesca alaturi de Creatorul sau. Sa-l contemplam fata catre fata, “Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit”. 

De aceea rugaciunea copiilor, simpla, lipsita de ingrijorare si neincredere este cea mai curata rugaciune. 

Un suflet care se roaga este un suflet care sufera, caci rugaciunea prin ea insasi este o mortificare, o suferinta corporala. Exista o pocainta mai meritorie si mai de valoare decat practica neincetata a rugaciunii? Si fara a simti o sensibila consolare? Ce lepadare de sine formidabila este aceea de a se ruga fara cel mai mic gust pentru aceasta, fara a simti vreo atractie, ba dimpotriva, chiar o repulsie pentru rugaciune!

Sublimul exemplu si ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totala si renuntarea la orice consolare in ultima clipa a vietii sale materiale. Agonia corpului omenesc si clipa deprinderii lui definitive de spirit este aceasta senzatie de abandonare totala. 

“Parinte, de ce m-ai parasit?” 

Cine va putea indura pana la sfarsit aceasta senzatie de abandonare totala, aceasta lipsa de orice consolare sensibila si trupeasca, acela isi va mantui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputinta de indurat si totusi, invierea lui Iisus ne da curajul, increderea si bucuria ca cel ce renunta la el totusi totalmente, acela ce nu-si mai cauta nici o consolare sensibila in minte, nici chiar in rugaciune, acela ce-si pune ultima nadejde in Dumnezeu, chiar cand pare parasit acela a invins moartea, acela voieste ce voieste Dumnezeu. 

Niciodata nu ne vom lecui de disperarea spiritului din timpul rugaciunii, prin ingrijorari si reveniri fortate. Daca insa nu dorim aceste distractii si disperari, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem si mai mult puterea spirituala. 

Cand dupa o rugaciune facuta cu efort si oboseala, constatam ca mintea noastra a alunecat permanent spre alte lucruri, este durerea ca ignoram puterea sacrificiului si ca am fi dorit in mod egoist sa simtim o placere si o alinare in fundul inimii. Dar atunci cand nu renuntam la aceasta dorinta, cand corpul nostru obosit nu permite sufletului sa se inalte, cand inima ramane uscata, iar buzele abia au puterea sa pronunte cuvintele care de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperata. Dar ce sacrificiu si mortificare totala...

Sa ne rugam deci, sa inlaturam piedicile care constituie de fapt meritul rugaciunii. 

Necesitatea rugaciunii

A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el insusi? Un neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste binele  a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune.  “Fara Mine nimic nu puteti face”. 

Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire. 

Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei ce-l iubesc. 

Iisus ne indeamna: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” iata calea de a-si insusi harul si mila lui Dumnezeu, calea de a capata lumina cea adevarata, cunostinta cea sigura si nefalsificata. 

Iar Iisus adauga: ”Rugati-va neincetat”, iar Sfantul Pavel recomanda pocaitilor sai sa se roage fara intrerupere.”Rugaciunea este asemanatoare respitatiei crestinului, care prin ruga sa elimina aerul corupt al secolului pentru a aspira in schimb spiritul datator de viata al harului lui Dumnezeu”, spune Sfantul Ioan Crisostom, iar a inceta sa ne rugam este ca si cum am scoate un peste din apa. Rugaciunea este viata crestinului. Pentru a ne salva trebuie mai intai sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne indepartam de frivolitatile si desertaciunile lumii, sa capatam o cunostinta luminata asupra adevaratelor noastre indatoriri. Ori acestea Dumnezeu ni le descopera in timpul rugaciunii. 

Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga. Ei se conduc numai dupa pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea definitiva. 

Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate. Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate. 

“Acela ce stie sa se roage, acela stie sa traiasca bine”, spune Sfantul Augustin, iar Sfantul Efrem spune: “Rugaciunea este paznicul modestiei, fraul furiei, leacul impotriva urei, reprimarea orgoliului, consolarea suferintelor, increderea in rezolvarea tuturor greutatilor . 

“Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”, ne invata Domnul nostru, iar a rabda ce inseamna decat a ne ruga mereu? 

In ziua in care nu ne rugam ne daruim satanei, cu mainile si picioarele legate.”Privegheati si va rugati pentru a nu cadea in ispita”. O clipa de neatentie, de indolenta, de lene in privinta rugaciunii si diavolul pune stapanire pe noi. Numai printr-o permanenta rugaciune il putem deci tine la distanta. 

Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reinvia in mod glorios. 

Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita. Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il iubeste, Il recunoaste de Tata si ajunge cu siguranta la fericirea suprema. Este deci ultranecesara rugaciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arata calea de urmat spre perfectiune, spre Dumnezeu. Indepartarea de Dumnezeu aduce moartea sufletului. Suntem deci obligati sa ne rugam, nu numai prin legea divina, dar chiar prin legea naturii. 

Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu. 

Despre eficacitatea rugaciunii

Necesitatea rugaciunii se datoreste tocmai eficacitatii ei, altfel ea n-ar mai fi necesara. 

Rugaciunea este impacarea omului cu Dumnezeu, ea implora mila si sprijinul Lui. Dumnezeu se milostiveste in fata unei staruitoare rugaciuni. Sfintii care se roaga pentru intreaga omenire pacatoasa, linistesc furia si revolta Cerului. Niciodata nu este invocat in desert numele si ajutorul lui Dumnezeu. El asculta ruga celui umil si nu va dispretui cererea sa. El nu ramane surd la rugaciunile celui ce crede in El si Il iubeste. “Cereti, bateti, cautati” cu curaj si energie, cu incredere, cu perseverenta, cu indarjire, mereu. “Cine este acela care va da fiului sau un sarpe in loc de paine la cererea acestuia?” Chiar un om rau, supus pacatului, nu va face aceasta. Dar Dumnezeu Tatal, cum nu ne va da oare ceea ce-I cerem cu credinta si cu perseverenta? Nimic nu vom pierde, dimpotriva, daca ne vom adresa Lui cerandu-I ajutorul. Daca El nu ne acorda ceea ce dorim noi, inseamna ca nu I-am cerut ceva bun, ceva care sa contribuie la sfintirea si mantuirea noastra. “Nu stiti ce cereti”. Cat de pacatos ar fi omul, daca revine la Dumnezeu si isi recunoaste greselile, totul i se iarta. Iisus ne-o spune prin parabola fiului risipitor. Tot El ne invata sa cerem lui Dumnezeu orice, dar in numele Lui: “Tot ce veti cere in numele Meu, va va fi dat voua”. 

Dar ce inseamna aceasta? Inseamna a fi demni de un astfel de interpret, de reprezentant, de intermediar ca Iisus. Caci cum vom avea curajul sa cerem in numele Lui cand noi nici nu-L cunoastem, nici nu ascultam de sfaturile Lui si nu-L iubim deloc? In aceasta sta eficacitatea rugaciunii noastre. Pentru ca Iisus sa ne reprezinte in fata Tatalui si sa primeasca de la El ceea ce noi dorim, trebuie ca noi sa-I semanam, sa fim frati cu El, cu Cel ce-si pune obrazul pentru noi. Toti cei ce seamana cu sublimul model al omului perfect, toti acestia nu se roaga in zadar. Iisus ne asigura ca vom primi tot ce vom cere in numele Lui, adica trecut prin prisma dorintelor Lui. Nu vom primi inca ceea ce vom cere prin propria noastra dorinta, indemnati de egoismul nostru. Intotdeauna inainte de a ne ruga, sa ne intrebam ce-ar face Iisus in locul nostru: ar cere ceea ce noi dorim atat? Numai astfel vom sti ceea ce trebuie sa cerem. Vor cadea atatea si atatea dorinte desarte de la sine. Caci Iisus ne lamurste ca nu trebuie sa punem pret pe trupul nostru si pe trebuintele lui, ci numai pe suflet. Deci tot ceea ce vom cere lui Dumnezeu in legatura numai si numai cu buna stare materiala, nu va fi luat in seama decat numai daca aceasta ne va ajuta la propasirea spirituala. De aceea multe rugaciuni par a nu fi ascultate si noi de multe ori suntem dezamagiti si aceasta pentru ca nu stim ce cerem. Dumnezeu are planurile Lui ascunse cu fiecare din noi si ceea ce ni se pare bun si fericit la altii, pentru noi nu ar fi fost bun si nu ne-ar fi ajutat la mantuire. Iisus ne fagaduieste prin juramant ca vom primi tot ceea ce cerem in numele Lui. El nu ne inseala, dar sa devenim demni de El. 

Rugaciunea este un leac care vindeca orice fel de rana, opreste orice lacrima, linisteste orice durere, ea subjuga orice pasiune. Prin rugaciune nemultumirile si resentimentele noastre se potolesc, ingrijorarile dispar, nelinistea si nerabdarea inceteaza, iar evlavia si credinta se mareste. 

Iisus ne invata sa ne rugam unii pentru altii, iar acolo unde sunt adunati mai multi si se roaga in numele Lui, Dumnezeu coboara in mijlocul lor. Ceea ce unuia ii lipseste, implineste si complecteaza celalalt, ca niste membri infratiti ai aceleiasi unitati. Asa ne doreste Dumnezeu: Pace si armonie intre oameni. Rugaciunea celui drept este ascultata de Dumnezeu, chiar daca ea este facuta pentru un pacatos. Sa priveghem si sa ne rugam caci nu stim ceasul cand vom fi despartiti de acest trup muritor. Oricand acest lucrui este posibil, sa fim deci gata oricand. 

Sa nu ne temem de moarte, caci rugaciunea continua este arma sigura impotriva ei. Fagaduiala lui Dumnezeu este sincera, adevarata, este insusi testamentul lui Iisus in clipa mortii pe cruce in fata ucenicilor Lui. Iisus a ramas acelasi, constant in toate timpurile: “Cerul si pamantul vor pieri, dar cuvintele Mele nu vor pieri”. Deci sunt promisiunile Lui facute tuturor oamenilor: orice om are dreptul sa ceara si sa fie ascultat, si orice va cere, daca va fi spre mantuirea lui, i se va da lui. 

Rugaciunea este un arc cu care tintim inima lui Dumnezeu, spune Sfantul Efrem. Si adauga el, ca tot prin rugaciune strapungem pe dusmanii nostrii pe care ii dezarmam astfel. 

In Vechiul Testament sunt foarte multe exemple despre eficacitatea rugaciunii: Elizeu, care a orbit o armata intreaga numai prin puterea rugaciunii; Iona, care striga pe Dumnezeu din pantecele balenei; Ieremia in inchisoare; Daniel in mijlocul leilor; Iov, care multumeste lui Dumnezeu pentru toate, etc. etc. 

Rugaciunea este un sacrificiu, o mortificare placuta lui Dumnezeu. Ea purifica inima si o face capabila sa primeasca harul lui Dumnezeu si lumina spirituala. Ea este o convorbire sfanta, o dulce unire intre om si Dumnezeu, o reimpacare intre Creator si opera Lui. Ea vindeca in special bolile spirituale. Ea alunga pe demoni ca si un bici. Ea dezvaluie omului tainele lui Dumnezeu mai mult decat toata stiinta si cultura. Ea aduce pace inimii. Cel ce inceteaza sa se roage se pierde pe el. Viata este o permanenta lupta si pentru a invinge trebuie sa luptam cu arme eficace. Impotriva puterilor infernului numai rugaciunea este eficace. Trebuie sa strigam neincetat spre Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca El nu ne asculta rugaciunea noastra in nici un caz nu este zadarnica si vine ceasul cand ea va da roade. Cu ochii trupului nu putem vedea efectele rugaciunii decat in ceasuri urgente si speciale. Iisus proclama pedeapa infernului impotriva celor ce nu au mila fata de cei ce implora si nici el nu va avea mila de noi atunci cand i-o vom implora.

La ce pericol vesnic se expun cei ce nu se roaga. Viata lor este un infern insuportabil, o vesnica nemultumire, o permanenta grija, o revolta continua impotriva fatalitatii. 

Ce trebuie sa cerem prin rugaciune?

Cand Iisus spune: “Tot ce veti cere in numele Meu, Tatalui, veti primi”. El se refera in primul rand la lucrurile spirituale, la viata sufletului pentru care de fapt a venit in mijlocul oamenilor. Si tot El spune cu alt prilej: “Cautati Imparatia lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie sa cerem in rugaciunea noastra. 

Cat priveste lucrurile si bunurile materiale, le putem cere atat timp cat ele nu ne impiedica la cucerirea Imparatiei. Dar oamenii incep intotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pamantesti si se mira apoi ca nu li se implinesc rugaciunile in care-si exprima dorintele lor. Dar ei nu se gandesc niciodata a cere lui Dumnezeu mantuirea sufletului lor si sa accepte deci orice suferinta, daca aceasta contribuie la mantuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu pentru orice si pentru toate, fie durere si boala, fie binefacere si prosperitate si tot ceea ce primesc sa puna in slujba Domnului, sa spuna ca Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!” “Si toate celelalte se vor adauga voua…celor ce cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”, ne incredinteaza Iisus. 

De ce deci sa ne mai ingrijoram de micul nostru destin, sa-L cautam pe Dumnezeu, sa-L iubim cu ardoare si sa-L facem iubit altora, iata datoria noastra. Accesoriile vietii acesteia - ca: sanatatea, averea, stiinta, talentele - nu pot fi decat mijloace pentru a castiga lumina spirituala si fericirea vesnica, iar nu scopuri in sine. Sa cerem deci bunurile spirituale, intelepciunea, ca Solomon, harul sfintilor care pastreaza inocenta, inspiratia divina in orice actiune a noastra in timpul milei, caci fara Dumnezeu nimic nu se face. Sa cerem curajul si taria de a pune capat oricarui obicei prost si vicios. Sa cerem remuscarea si lacrmile pocaintei, parerea de rau a tot ce am facut contra vointei lui Dumnezeu. Sa cerem ca Dumnezeu sa inmoaie inimile impietrite si sa ne inspire mijloace ingenioase de a imblanzi pe cei viciosi si corupti. Sa cerem ca inima noastra sa fie mereu flamanda si insetata de Iisus, de painea cea divina si datatoare de viata si de sangele cel sfintitor. 
"Eu sunt painea vietii, cine va manca din painea aceasta in veci nu va flamanzi".

Pentru ce deci sa ne mai ingrijoram atat de painea cea materiala care satura doar trupul, iar sufletul il lasa flamand? Caci omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant iesit din gura lui Dumnezeu. 

Sa cerem ca prima noastra grija sa fie de a obtine aceasta “paine divina”, iar martirajul nostru zilnic sa fie o pregatire pentru acest ospat. Desigur sa nu ispitim pe Dumnezeu si sa nu ne mai interesam de treburile pamantesti, bizuindu-ne pe promisiunea lui Dumnezeu, ca toate ni se vor da. In primul rand sa cautam dreptatea lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor si apoi interesele pamantesti. Sa nu dam prioritate celor de pe urma, dar nici sa le neglijam complet, adica sa nu devenim de fapt niste interesati in fond, sa-L iubim si sa-L slujim pe Dumnezeu in scopul de a ne da si a ne asigura ceea ce este necesar trupului nostru. Daca toate celelalte ne sunt date, sa multumim cu recunostinta lui Dumnezeu, sa nu punem pret pe ele, sa nu ne deprimam si sa nu ne departam de Dumnezeu. Ce rusinoasa si meschina ar fi dragostea noastra atunci. Sa rabdam ca Iov, sa ne resemnam ca el - aceasta este mantuirea noastra. Sa cerem deci darul de a ne lepada de noi insine, de amorul propriu de orgoliul care este cauza tuturor suferintelor omului. 

Sa cerem curatenia, nevinovatia, mila de orice cuvant spurcat. Sa cerem rabdarea si pacea impotriva contrarietatilor. Sa cerem bunatatea si blandetea, amabilitatea si ingaduinta fata de cei ce ne provoaca. 

Dupa ce vom cere toate aceste bunuri spirituale putem cere in rugaciunile noastre si ceea ce este necesar trupului nostru, care de fapt este Templul Duhului Sfant. Deci vom cere sanatate acestui templu pentru ca Dumnezeu sa locuiasca in pace in el. 

Sa cerem o viata lunga, nu pentru a ne inmulti greselile, ci pentru a lucra si a adauga inzecit talantii incredintati de Dumnezeu fiecarui om la crearea lui. Sa cerem bogatia, nu pentru a ne satisface pasiunile si dorintele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a fi pentru ei o bimefacere trimisa de Dumnezeu la cererile lor. 

Sa cerem stiinta, nu pentru a ne ingamfa cu ea si a ne socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevarata lumina si pentu a o impartasi si altora, pentru binele tuturor. 

Sa cerem prieteni adevarati, care constituie cea de a doua jumatate a noastra. Ei ne completeaza atunci cand sunt sinceri, credinciosi iar nu lingusitori, exploatatori ai pasiunilor noastre. 

Sa cerem copii. Ei sunt binecuvantarea familiilor si comoara parintilor, dar ei trebuie sa fie mai mult copii lui Dumnezeu decat ai parintilor. Daca acesti copii tradeaza pe Dumnezeu din dragoste pentru parinti, mai bine nu s-ar fi nascut. 

Sa ne rugam pentru altii. Este o datorie impusa din mila crestina. Aceasta rugaciune este cea mai placuta lui Dumnezeu, ea este lipsita de interes propriu, constituie deci o lepadare de sine o mortificare. Aceasta rugaciune constituie unirea intre suflete, pacea si armonia pe pamant. 

Conditiile in care trebuie sa ne rugam

Nu stim sa ne rugam, nu stim ce cerem. Pentru ca rugaciunile noastre sa devina eficace, ea trebuie sa indeplineasca doua feluri de conditii: 

1. Conditii indepartate sau negative (ceea ce insemneaza absenta obstacolelor care s-ar opune eficacitatii rugaciunii noastre)

Or, exista doua mari obstacole: pacatul si imprastierea spiritului. 
Este necesar deci ca sa ne rugam numai in stare de har si de reculegere :

a) In stare de har inseamna a fi cu inima curata, senina, plina de sinceritate. O rugaciune nu se face de o limba otravita, plina de nemultumire si de invidie. Schimbul sincer, nefalsificat intre om si Dumnezeu se face numai cand omul isi daruieste inima lui Dumnezeu in schimbul cererilor sale. Pacatosului, celui ce si-a daruit inima pasiunilor, vietii materiale, Dumnezeu nu-i datoreaza nimic, acesta degeaba se roaga. Numai in schimbul inimii omului, Dumnezeu se milostiveste de cererea celui nevinovat. Iisus ne precizeaza ca pana ce nu vom deveni curati cu inima ca niste copii, nu vom avea parte de Dumnezeu. 

Rugaciunea copiilor este ascultata, ei sunt plini de candoare, de nevinovatie, caci pentru unii ca acestia este daruita Imparatia lui Dumnezeu Cerul este acestora destinat. Sa devenim deci copii cu inima si rugaciunea noastra va fi ascultata. 


b) Reculegerea trebuie sa fie alta calitate a rugaciunii noastre. Cu inima curata, fara ganduri ascunse, neinteresate, sa ne concentram in rugaciune ca pentru un lucru foarte important. Sa alungam orice gand strain, orice preocupare sa ne impunem spiritului nostru, memoriei, imaginatiei, vederii si auzului. Sa oferim totul lui Dumnezeu. Nimic din fiinta noastra sa nu fie in afara de Dumnezeu. Trebuie sa fim stapani pe noi insine, sa renuntam la tot ceea ce ne atrage, sa facem un act de abnegatie totala, sa nu fim ca poporul evreu, despre care Iisus spunea adesea: “Acest popor ma cinsteste cu buzele, iar inima lui este departe de Mine.” 

De ce nu ne pregatim pentru rugaciune asa cum ne pregatim pentru o audienta la un mare personaj? Pentru ca suntem inconstienti de ceea ce facem si cui ne adresam. Interesele noastre pamantesti sunt mai importante pentru noi decat cele spirituale. Un suflet care se reculege inainte de a se ruga, este un suflet care-si impune un sacrificiu, isi impune o vigilenta incordata in a se supraveghea necontenit si aceasta mortificare este placuta lui Dumnezeu. Acest suflet care-si astupa urechile pentru a nu mai asculta vocea sangelui si a carnii si care-si inchide ochii pentru a nu mai vedea raul de pe pamant acesta ajunge la Dumnezeu, sa se ridice pana la El. El contempla in adevarata lumina a gloriei Sale. Il priveste cu ochii spiritului si niciodata pentru el nu va mai avea vreo importanta desartaciunile si intrigile oamenilor. 

Cum se va putea ruga un suflet imprastiat, care doreste sa vada si sa auda tot ce se intampla in jurul sau, care isi ofera inima la orice impresie ce i se prezinta din afara, incapabil sa-si impuie o ordine interioara. Numai cei ce-si pot porunci o retragere interioara, o viata interiorizata, o singuratate cu ei insisi si o companie numai cu Dumnezeu pentru a-L admira si invoca in voie, numai acestia stiu sa se roage cu adevarat. 

2. Conditiunile apropiate pe care trebuie sa le indeplineasca rugaciunea pentru a fi eficace

Aceste conditii sunt: 

a) Umilinta atunci cand, asemeni fiului risipitor, suntem constienti de nimicnicia noastra si de faptul ca nu meritam decat dispretul lui Dumnezeu si al oamenilor, ne rugam ca niste cersetori umili, doar cu speranta ca poate Dumnezeu se va milostivi de noi, caci suntem incapabili de orice, fara mila lui Dumnezeu. 

In parabola vamesului si a fariseului, Iisus ne arata cum sa ne rugam, Sfantul Augustin spune: “Suntem cu totii niste cersetori fata de Tatal ceresc. Am fost goniti din Paradis si despuiati de haina nevinovatiei, am fost expropriati de diavol si de pacat. Trebuie sa cerem deci cu o mare si profunda umilinta.”


b) Ravna si dorinta intensa cu care ne rugam lui Dumnezeu pentru a-I place. Cu alte cuvinte sa ne rugam cu dragoste, sa nu dorim decat ceea ce doreste El, sa ne uitam pe noi insine totalmente. Pe cei caldicei Dumnezeu nu-i iubeste, caci neglijenta, indiferenta si tembelismul supara pe Dumnezeu, acestea toate dovedind ca inima noastra nu-I apartine. 

Rugaciunea este mai mult un strigat al inimii decat un sunet al limbii. Sfantul Augustin spune, ”Focul dragostei este strigatul inimii. Pentru ca insusi Dumnezeu este un foc mistuitor trebuie sa-L iubim intr-un limbaj de foc pentru ca El sa ne asculte”. 

Rugaciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afectiunea inimii, care nu se aude, dar care urca direct spre Dumnezeu. Fervoarea nu este deci o devotiune sensibila si vizibila, care de multe ori este efectul temperamentului. Adevarata rugaciune, chiar daca este monotona si lipsita de exclamatii puternice, este dragostea inimii pentru Dumnezeu. 

“Cine iubeste putin, se roaga putin; cine iubeste mult, se roaga mult.” 

Deci adevarata cerere este aceea a inimii si inima nu cere decat ceea ce iubeste, iar cine iubeste pe Dumnezeu, cere ceea ce doreste El. A ne ruga deci nu inseamna a fi coplesiti de consolari interioare si a cauta aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilitatii noastre, a simturilor corpului nostru. 

Adevarata rugaciune este a dori ceea ce Dumnezeu doreste si a implini vointa Lui in toate actiunile noastre. Bucuria sensibila care se naste uneori din aceatsa generozitate a vointei noastre, este ceva secundar daruit de Dumnezeu celor drepti Iisus chiar, in rugaciunea teribila din gradina Ghetsimani, avea inima intristata, plina de dezgust si dornica de a indeparta paharul suferintelor ce-I era destinat. Toate instinctele Lui umane respingeau acest calvar, totusi s-a supus si a dorit ceea ce Tatal a dorit “Fie precum voiesti Tu”. 

Asadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai atunci sa indeplineasca vointa lui Dumnezeu, rugaciunea pe care obisnuia s-o faca, chiar daca nu mai simte consolarile sensibile si placute de alta data. Intr-o astfel de rugaciune meritul creste mult, caci sufletul se forteaza, corpul se mortifica, iar spiritul se fortifica si capata o noua vigoare. 


c) Credinta si increderea fac de asemenea ca rugaciunea sa fie eficace. Sufletul trebuie sa fie bine convins ca Dumnezeu poate si vrea sa asculte cererea noastra. Dumnezeu nu ne poate insela si increderea in El trebuie sa fie totala. Iisus mereu si mereu repeta ca de vom avea credinta, vom obtine tot ceea ce dorim, caci totul este cu putinta celui ce crede. Toate miracolele facute de Iisus s-au bazat pe credinta celor ce-I cereau mila: “Crezi ca pot face aceasta?” sau “Fie tie dupa credinta ta”. Sau cand apostolii Il intrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le raspundea: “Din cauza necredintei voastre”. Si numai un graunte de credinta sa fi avut si muntii din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu neputinta pentru cei ce cred. 

Increderea in Iisus care a ramas acelasi ca si in primul secol al crestinismului, aceasta ne aduce realizarea rugaciunii noastre. 

Dar noi cei de astazi nu mai avem incredere, prin faptul ca nu mai vedem miracole petrecandu-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare in prezent, pentru ca religia crestina s-a consolidat definitiv si cine traieste si iubeste pe Iisus cu adevarat, acela vede zilnic minuni in tot ce se intampla cu el insusi. Iisus de altfel inca de pe atunci spunea: “Fericiti cei ce nu vad si cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor fi multi care vor dori sa vada ceea ce vedeti voi si nu vor putea”. 

In toate vietile sfintilor s-au petrecut minuni cu ei insisi. Insuccesul rugaciunii noastre se datoreste necredintei, indoielii. “Daca veti putea crede” raspunde Iisus celui ce-L intreaba de poate face o minune cu fiul sau. 

Puterea lui Dumnezeu este egala cu credinta omului. Daca totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreste mult, sa creada mult. Cel ce ezita si se indoieste este ca valul marii ridicat si dus de vant. 


d) Perseverenta rugaciunii, hotararea de a continua in cererea noastra cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul indelungat in asteptarea implinirii cererii noastre, iata o calitate absolut necesara pentru eficacitatea rugaciunii. Perseverenta presupune continuitatea intentiei, vointei noastre care urmareste cu indarjire mereu acelasi lucru. Aceasta face din viata noastra o continua rugaciune, fapt pentru care ne amana Dumnezeu in rezolvarea dorintei noastre, tocmai pentru a ne face sa ne rugam mereu. “Trebuie mereu sa va rugati, fara a slabi niciodata”. 

Dumnezeu are tot dreptul ca sa ceara sa ne rugam neincetat pentru gloria Lui, pentru binele si interesul nostru, pentru insusi demnitatea noastra, pentru binefacerile Sale. 

Rugaciunea noastra este imperfecta, nedemna de gloria lui Dumnezeu. De aceea pana ce nu implineste toate conditiile perfectiunii, Dumnezeu o lasa sa se repete mereu, caci prin exercitii ea se desavarseste. 

Rugaciunea noastra sa fie ca a unei fiinte ce urmareste ceva nobil si maret, iar nu ceva de moment, trecator fara valoare spirituala si este de demnitatea noastra sa perseveram in ea. 

Daca cererile noastre ar fi imediat implinite, noi am fi expusi la ingamfare la incredere in meritele noastre personale la drepturi ce nu le avem. Interesul nostru spiritual este deci ca Dumnezeu sa ne faca sa simtim tocmai prin acele intarzieri intelepte, pretul harurilor Sale si astfel sa avem inima pregatita pentru recunostinta umila. Singuraperseverenta poate sa obtina aceasta. Iar daca uneori Dumnezeu ii asculta imediat, iar pe altii nu, aceasta este taina si planul Sau ascuns, pe care nu ne este dat noua a-l cunoaste. Totul este insa opera gloriei Lui si spre perfectiunea noastra. 

Cine vrea sa-si atinga scopul si sa persevereze mereu si cel putin pentru incapatanarea lui, Dumnezeu il va asculta, asa cum ne fagaduieste Iisus in parabola cu cel ce a venit noaptea sa ceara paine prietenului sau care dormea si pregeta sa se scoale, dar care pana la urma, sacait peste masura de cel ce batea la usa, s-a sculat si i-a dat. 

“Imparatia lui Dumnezeu se ia prin violenta” si daca cel pe care il rugam pare ca nu ne aude, trebuie sa-l fortam. O dulce violenta care nu-l supara pe Dumnezeu ci din contra Il impaca, care nu raneste pe aproape, ci il ajuta, ii micsoreaza si ii face sa-i dispara pacatul. 

Paraliticul din Evanghelie a asteptat 38 de ani si n-a disperat, iar noi dupa zece zile de rugaciuni neimplinite, disperam, pierdem increderea si devenim caldicei in credinta. 

Perseverenta deci presupune o incredere neclintita si fara margini in bunatatea lui Dumnezeu si pe care nici o intarziere n-o supara si n-o dezamageste. 

Dumnezeu opereaza in secret rezolvarea dorintelor noastre spre binele nostru. Cel ce se roaga neincetat pentru un anumit scop, totusi se transforma fara sa-si dea seama. El se sfinteste incetul cu incetul si comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iata un prim efect al perseverentei. Cel ce iubeste pe Dumnezeu stie ca mai tarziu sau mai devreme Dumnezeu il va asculta. “Cereti si vi se va da”, mereu fara incetare, fara nerabdare. 


e) Rugaciunea noastra sa fie facuta in numele lui Iisus Hristos. El este singurul mediator sa linisteasca revolta Tatalui, sa sfinteasca pe om, sa-l scape de pacat, cauza conflictului dintre Creator si opera Sa. 

Neascultarea este poarta prin care a imtrat pacatul in lume si odata cu el moartea. 

Iisus este modelul ascultarii, al supunerii in fata vointei lui Dumnezeu. El a venit pentru a da ascultare Tatalui, pentru a se oferi ca jertfa nevinovata in numele omenirii. 

In numele Lui, a Lui Iisus, cerul se inclina, infernul tremura, iar pamantul Il preamareste pentru imensa Lui binefacere adusa. 

Tot ce vom cere Tatalui in numele Lui, vom obtine, aceasta ne-o asigura chiar El. Rugaciunea noastra n-are nici o valoare daca nu este facuta in numele meritelor Lui. El ne-a imprumutat noua meritele Lui pentru a ne face demni de a cere ceva lui Dumnezeu. El a construit puntea de legatura ce fusese rupta, odata cu neascultarea primului om. Biserica logodnica lui Iisus intotdeauna se roaga in numele Lui. 


f) Rugaciunea facuta prin intermediului Maicii Domnului are de asemenea darul de a fi implinita. Dupa Iisus, ea este imaginea cea mai perfecta a lui Dumnezeu. Ca mama a lui Iisus, Ea are tot dreptul sa ceara anumite favoruri Fiului Ei. Iar legea data de Dumnezeu lui Moise vorbeste despre blestemul ce cade asupra fiilor ce nu-si respecta parintii. Ori Domnul nu se poate contrazice pe Sine si Mama Lui intervenind penru noi, are dreptul de a fi ascultata. Duhul Sfant care a pregatit in Ea sanctuarul viu in care trebuia sa vina Mantuitorul lumii si care de fapt este logodnicul Ei, cum oare nu O va asculta in rugaciunile Ei? Maria este sora noastra, prin faptul ca Ea s-a nascut din acelasi sange al lui Adam, ca si noi, deci ea are o mila si o dragoste frateasca fata de noi. In al doilea rand, Ea este Mama noastra, prin Testamentul lasat de Iisus insusi inaintea mortii Sale. El a recomandat atunci lui Ioan ca Mama Lui pe viitor, deci Mama tuturor oamenilor. 

Iata cel mai pretios dar lasat de Iisus omenirii. Avem ca Mama spirituala pe insusi Mama Lui, Fiica Tatalui si Sotia Duhului Sfant. Ce comoara de nepretuit de care insa multi se dispenseaza s-o recunoasca si s-o slujeasca. Cei ce nu-si pun nadejdea in Maica Domnului, Regina Ingerilor, a patriarhilor, a apostolilor, a martirilor, a fecioarelor, a tuturor sfintilor, exemplul tuturor celor alesi, conceputa in planul de creatie a lui Dumnezeu. Cea care a sfaramat capul sarpelui infernal, cea care are puterea sa obtina pentru noi indepartarea ispitelor diavolului si iertarea pacatelor noastre, aceia care deci o ignora, sunt de plans. Ei sunt sufletele pierdute care scapa acest unic prilej de mantuire: ajutorul Maicii Preacurate.

Dupa cum Iisus este aparatorul nostru fata de Dumnezeu, tot asa este Maria fata de Iisus pentru noi. 

Cel ce a calcat legea lui Dumnezeu sa se arunce in bratele Mariei, Maica Milelor, unica speranta a pacatosilor. Ea este autoarea vietii, Maica Mantuirii. Daca n-ar fi fost Ea, Iisus n-ar fi avut cum sa vina pe lume. 

Rugandu-ne Ei, nu ne ratacim niciodata, nu disperam niciodata. Ea este pentru toti darnica, prin Ea cel mort renaste la viata, caci Ea nu dispretuieste pe nimeni. Alergati deci la Maria, Maica Domnului si Mama noastra cu toata increderea. 


g)  Rugaciunea trebuie sa fie insotita de sacrificii si mortificari.

Toata viata Domnului Iisus n-a fost decat un sir intreg de sacrificii si suferinte. Profetii L-au prezis ca pe o victima inocenta, ranita si distrusa de rautatea omenirii: “Ca o oaie spre junghiere si ca un miel fara de glas”, asa a fost Iisus. 

Ascultator pana la moarte, asa a distrus pacatul. Trebuie deci sa-L urmam dupa exemplul vietii Sale muritoare, sa lepadam tot ce ne apartine, sa distrugem in noi instinctul conservarii materiei si al egoismului. Omul durerilor ne-a demonstrat de ce egoism este capabil orice om, daca vrea. Ori, pentru a fi agreabili si ascultati de Dumnezeu Tatal, trebuie sa fim niste copii credinciosi ai acestiu divin exemplu original. Acest “Fiu al Omului” este adevarata noastra menire; aceasta perfectiune a fost scopul vietii si creatiei noastre. Noi insa am deviat, am gresit calea, ne-am infundat in noroaie si in santuri si am cazut in prapastie. Putem insa reveni, putem sa ne intoarcem pe calea cea buna, cea sigura, singura si adevarata cale care duce la nemurire si fericire. Aceasta este Iisus. “Caci Eu sunt calea, adevarul si viata”… “Cel ce nu intra prin Mine, caci Eu sunt poarta, este un hot”. 

Trebuie sa suferim ca El, insulte si nedreptati, ocarile si rautatea oamenilor conduse de satan, sa nu ne speriem de suferinta fizica, caci “cel ce-si pazeste viata o va pierde” ci sa fim gata pentru Iisus sa ne sacrificam aceasta viata a materiei pentru a castiga pe cea a spiritului, dupa cum ne asigura El: “Cel ce-si va pierde viata pentru Mine, acela o va castiga”. 

Cum dorim noi sa ne rugam lui Dumnezeu in numele lui Iisus cel martirizat, noi care ne supunem tuturor pasiunilor corpului nostru? Mortificarea ucide pacatul si duce deci cu usurinta rugaciunea noastra la Tatal. 

Toti sfintii au fost oameni ai sacrificiului. Suferinta apropie pe om de Dumnezeu. “Cei ce apartin lui Iisus si-au crucificat carnea lor cu poftele si viciile ei”, spune Sfantul Pavel. Acesti eroi ai credintei suspendau legile naturii, mutau muntii din loc si inviau mortii. Ei au ajuns la perfectiunea lui Iisus prin… post si rugaciune. Urandu-se pe ei insisi si corpul lor, acesti eroi ce au ucis pacatul din ei prin mortificari si impuneri fortate si au atins prin rugaciunile lor inima lui Dumnezeu. 

Noi cei de astazi sa ne mortificam acceptand cu marinimie incercarile zilnice, sa reprimam caracterul nostru impulsiv, sa infranam pasiunile si poftele trupului nostru si ambitiile spiritului nostru. Sa veghem asupra fiecarui simt in parte. Sa fagaduim lui Dumnezeu ca ne vom abtine de la o satisfactie la care tinem foarte mult, pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita. Omul care se mortifica isi purifica sufletul, isi supune corpul spiritului sau, “isi umileste inima, revine la castitate si nevinovatie, cu alte cuvinte indeparteaza obstacolele ce se opun eficacitatii rugaciunii sale. 

Numai astfel umiliti in fata lui Dumnezeu, insufletiti de o credinta si de o incredere fara margini, sa oferim sacrificiile noastre in numele lui Iisus si al Mariei. Numai astfel rugaciunea noastra va fi roditoare.

* * *

Daca s-ar putea organiza si la noi in azilurile de copii orfani acea rugaciune colectiva a micilor nevinovati, a ingerilor pamantesti, a celor ce cu siguranta imblanzesc inima lui Dumnezeu. Cate minuni nu s-ar obtine astfel… Asa cum s-a petrecut in Franta, unde oamenii plini de credinta si de mila pentru semenii lor, au organizat astfel de cercuri. 

Rugaciunea facuta in comun este mult mai eficace si indeplineste toate conditiunile pentru aceasta. Iisus insusi ne spune: “acolo unde sunt reuniti doi sau trei oameni in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor”. Unul corecteaza lipsurile celuilalt. Si unde poate sa fie mai multa curatenie si inocenta decat intr-un grup de copii crescuti sub indemnul unui misionar devotat pentru slava si dragostea lui Dumnezeu? Ei nu formeaza cu totii decat un suflet si o inima, care striga catre cer. Aceste implorari ale unor suflete nevinovate se ridica spre Dumnezeu ca fumul de tamaie si obtin gratia si mila Lui pentru cei ce-o cer prin acest fel de intermediari. 

Rugaciunea micilor orfani a facut minuni in tarile unde s-a putut organiza acest lucru. Si simultan cu rugaciunile micilor ingerasi, cei in suferinta au fost indemnati ca la randul lor sa faca rugaciuni eceptionale, ca de exemplu: zilnic sa recite un “Tatal nostru” si de zece ori “Bucura-te Marie”, timp de o luna. Aceasta dupa cum era cazul. Efectele erau miraculoase. Dumnezeu actiona prin fenomene uluitoare si impenetrabile. 

Unii au fost sfatuiti sa dea liturghii timp de zece sau mai multe zile, in timp ce micutii azilului sau fecioarele sarace si umile se prosternau in numele lor in fata Maicii Domnului si blandului ei Fiu. 

Lui Dumnezeu Ii plac rugaciunile micilor inocenti, dar El vrea sa vada rabdarea si credinta noastra, El ne lasa multi ani in asteptare si deodata, cand nici nu ne asteptam, minunea se produce. 

Pentru cei ce-si folosesc averile si bunurile lor in opera de binefacere si niciodata n-au lasat sa plece de la usa lor un sarac nemiluit, pentru acestia, in clipele lor de restriste si suferinte, Dumnezeu nu ramane surd la cererile lor. Pentru cei ce au credinta, Dumnezeu patrunde in viata lor, implinindu-le rugaciunile. 

Rugaciunile pentru cei morti au de asemenea o mare valoare. Dupa spusele Sfantului Pavel “Sufletul care traieste prin credinta si care vede in cele mai mici intamplari actiunea lui Dumnezeu asupra sa, acela ne se mai mira cand survin cele mai grele incercari pentru mantuirea lui si a semenilor lui. Ce consolare minunata simte acesta in fundul sufletului sau ranit de suferinta, gandindu-se ca cerul nu l-a lovit decat spre a-l purifica si mai mult si a-l face instrumentul milei divine”. 

Tainele lui Dumnezeu sunt ascunse. Multe necazuri se intampla spre binele nostru, iar noi nu ne dam seama. “Tot raul spre bine”. Cei ce duc o viata retrasa, departe de lume, de agitatiile si ambitiile ei, numai acestia inteleg rostul si mersul evenimentelor. 

Oamenii in general in necazurile lor si in suferinte incep intai spre a incerca fel de fel de metode de rezolvare, pur omenesti si numai dupa ce au dat gres in orice, abia atunci incearca si rugaciunea catre Dumnezeu. Ce mare gresala. Prin rugaciune su numai prin rugaciune trebuie sa incepem, ca Dumnezeu este Cel ce da curs evenimentelor si “nici un fir de par din capul nostru nu se misca fara stirea Lui”. 

Numai prin rugaciune vom fi inspirati ce anume mijloace omenesti sa folosim pentru rezolvarea cererii noastre si care de fapt nu sunt decat accesorii si mijloace secundare. 

Mila lui Dumnezeu este totul. Cine se roaga Lui cu incredere si din primul moment obtine totul. 

Important este ca ceea ce cerem sa nu devina o piedica in calea sfinteniei si perfectionarii noastre si de aceea, de multe ori Dumnezeu nu ne acorda ceea ce cerem, fara ca noi sa intelegem aceasta. Exista ceva la mijloc, o ambitie, o mandrie, o dorinta de a trai in pace si liniste, ceea ce nu-i este dat unui crestin adevarat care trebuie sa lupte necontenit cu el insusi si cu altii. Cate si cate taine ascunse stau la baza neindeplinirii cererilor noastre facute lui Dumnezeu. Daca le-am cauta cu inima sincera si lepadati de noi insine, le-am gasi cu siguranta. 

Rugaciunile facute pentru pocainta celor rai sunt covarsitor de greu de indeplinit. Un suflet dusmanos fata de Dumnezeu are prejudecati de neinvins impotriva tainelor si miserelor credintei crestine si el se cramponeaza cu furie de ideile si pasiunile sale. Omul credincios este incapabil sa rastoarne astfel de bariere din inima in care domneste diavolul si inca de zeci de ani. Niciodata prin mijloace omenesti nu se va putea inabusi pasiunile unei inimi corupte ce nu cauta decat satisfacerea poftelor sale. Numai Domnul singur poate face o minune cu el si aceasta numai in urma rugaciunii perseverente, umila si plina de incredere. Si in urma sacrificiilor facute in special pentru mantuirea sufletului celui pacatos. Jertfa este necesara, numai ea alunga revolta si dreapta furie a lui Dumnezeu fata de cel impietrit si prigonitor. 

In rezumat tot omul, fie bogat sau sarac, prost sau destept, cult sau nu, tanar sau batran, bolnav sau sanatos, daca Il iubeste si cauta pe Dumnezeu prin rugaciune cu toata inima, dornic in mod sincer de a afla adevarul cu credinta, cu umilinta, cu incredere si mai ales cu perseverenta, va vedea miracole in viata lui si ochii i se vor deschide pentru a vedea si a intelege sensul si rostul creatiei Lui si a intregei omeniri. 

Ultimul cuvant in lumea aceasta va ramane celor ce se roaga si portile infernului nu-i vor birui. 

Prin rugaciune dezarmam iadul, dar sa ne rugam cum trebuie, sa ne pastram inocenta, sa fugim de divertismentele lumii si de tot ceea ce ne indeparteaza de Dumnezeu. Sa-I vorbim Lui cu simplicitate, ca un copil catre Tatal Sau, incredintandu-I temerile si amaraciunile vietii noastre. Chiar cand parem parasiti de El, sa ne incredem totusi impotriva oricarei aparente, in grija ce ne-o poarta. 

Prin intermediul Mariei si a Domnului Iisus, vom dezarma pe Dreptul Judecator. 

Predici

ale parintelui Arsenie Boca

 Sursa: http://www.nistea.com/boca-predici.htm

• Despre durerile oamenilor
• Despre lupta postului cu relele
• Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră

Despre durerile oamenilor

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Fiindcă aţi sporit mult cu numărul, e cu neputinţă ca să pot vorbi cu fiecare. O să vorbesc de aceea odată cu toţi.
Lucrul care ne arde pe toţi este pocăinţa - pocania, pe care-o trimite Dumnezeu ori vrem, ori nu vrem. De aceea mai bine să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul. Căci pricinile pentru care Dumnezeu ne trimite necazurile sunt păcatele noastre. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.
Acum, câteva feluri de păcate deosebite, ca astfel să le puteţi pricepe pe toate.
O să ascultaţi astăzi despre durerile voastre însuşi.

I. Betesugurile trupului

Din trei pricini se betejeşte trupul:
1. din lipsa postului
2. din naştere
3. din desfrânare

1. Trupul se umple de otrăvuri din lipsa postului. Carnea e o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi: fierea - veninul.
2. Din naştere pentru că fie mama fie tatăl n-a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de cap.
3. Din desfrânare pentru că trec de măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţoşi, nerăbdători. Toate astea pentru că nu şi-au înfrânat poftele. E tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

II. Vrajba în casa

Să ascultaţi pricinile pentru care o au şi apoi ce să facă ca să nu le mai aibe.
Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.
2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.
3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.
4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.
5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.
7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.
8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

III. Alte din durerile voastre sunt pagubele în curte şi în vite, în agoniseala voastră

Şi-acum iată pricinile pentru care trimite Dumnezeu pocanie asupra heiului (avutului) vostru:

1. Unul din stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.
2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.
3. Şi mai are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii lui din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?
4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Căci să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea. Iar femeia în dureri să nască. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.
5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. Şi de ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii şi altele atâtea toate. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.
6. Şi ai pagubă şi pentru că pe curtea pe care stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să luaţi seama să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Se poate să mai ai asupra curţii şi alte păcate. Îi fi cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.
7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.
8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute pe curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi îngropaţi ici colo. Ba în gunoi, ba lâng-o altoaie şi copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.
9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Că nu-i destul să le spui sub patrafir. Trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.

IV. Copii îndărătnici, neascultători, necredincioşi, desfrânaţi

Toţi părinţii luaţi aminte! Ceilalţi de asemenea ca să nu alunecaţi în aceleaşi. Copii îndărătnici sunt din următoarele pricini:

1. Părinţii n-au păzit niciodată postul şi nu s-au putut înfrâna de la pofta trupească şi aşa au călcat zilele şi vremile neîngăduite care sunt acestea: miercurile, vinerile, duminicile, sărbătorile şi posturile întregi. Aceasta e o categorie, un fel de vremi neîngăduite. Toţi aceştia sunt neascultători de părinţi şi îndărătnici pentru că nici părinţii nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu a păzirii zilelor obişnuite. Întrebaţi-vă cugetul şi vă va spune ce-i îngăduit altfel îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare dar dacă nu le-aţi fi făcut nu v-ar durea.
2. Mamele nu s-au păzit până la curăţie deplină şi aşa se nasc copii ce se umplu de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tatăl a mai fost şi beat se naşte un copil ce va fi slăbănog fie cu mintea fie cu trupul sau cu amândouă. Iată cum vei avea pocanie de la Dumnezeu în propriul tău rod.
3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat. De aci mulţi copii se nasc morţi, mor tineri sau dacă trăiesc alunecă în curvie pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din sânul maicii lor. Se găseşte asta în Sfânta Scriptură. Căci toate prin care trece mama în vremea celor nouă luni, fie bune fie rele, se întipăresc şi-n copil. Când va creşte mare toate îi vor răsări în cale.

V. Despre copiii lepădaţi

Altă durere mare pe care o aveţi voi mamele, dar care atârnă şi-asupra taţilor, sunt copiii lepădaţi. E păcat strigător la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai uşor. E păcat strigător la cer. Ascultaţi toţi cu luare aminte. Sângele lor strigă răzbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilaţi ci plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori că îţi ia Dumnezeu şi pe ceilalţi, ori vor cere însăşi capul mamei. Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte, că atâta supărare vei avea în casă încât îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dumnezeu ce o are cu toţi păcătoşii. Şi se apropie diavolul de tine şi-ţi bagă-n cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Ăsta e glasul împotriva tuturor celor ce fac aşa. Mare ispitire păţesc mamele care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii pe care i-ai făcut trebuie să pui în loc tot atâţia copii ai altor femei sărace şi să-i botezi. Iar dacă nu, ia-i şi botezaţi gata căci ştie Dumnezeu cât te mai ţine. Şi să grijeşti de dânşii ca şi de copiii tăi, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte frumoasă, bani de şcoală, până-s în stare să-şi câştige singuri pâinea. Şi ce scoţi din copiii tăi aceea să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea în vremea asta fie pentru ei fie de la ei să le rabzi toate nădăjduind mila lui Dumnezeu, că-ţi va ierta păcatul. Căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecăţii.
Acesta e un cuvânt de mângâiere pentru voi. Dar să faceţi ce v-am spus şi nu cu tăndăleală. Şi să creşteţi copii nu numai cu pâinea voastră ci şi cu hainele voastre, cu banii voştri. Căci de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuna. Şi-ţi va spune diavolul că i-ai dat destul. Asta numai ca să te bage dator, ca să-i fi şi lui datornic, să nu-ţi plăteşti faţă de Dumnezeu datoria.
Şi să înveţe pe cele tinere să nu facă şi ele aceleaşi ştiind tu câtă frigare în suflet ai pătimit tu pe urmă.
Vrei copii puţini? Nu te atinge de bărbat. Însă ca să puteţi face lucrul acesta trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui ci să le mai ucidem cu postul.
Te sfătuieşte bărbatul să ucizi copiii? Sfatul e ucigaş, nu-l asculta ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi va vedea Dumnezeu osteneala ta şi nu te va părăsi, că te va milui de vei fi vrednică.
În toate astea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc. Căci aceia sunt izbiţi de toate relele, după cum au zis Părinţii, că toate relele de la stomac încep, după cum văzură-ţi iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.

VI. Despre mânie vine cuvântul mâine

Prin urmare aşa stând lucrurile şi necazurile, să alergaţi la pocăinţă şi să nu le mai faceţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie că altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă că postul este poarta iar patrafirul este uşa. Numai cu acestea vine ocrotirea lui Dumnezeu căci fără ocrotire nu putem face nimic.
Toate acestea, pe scurt, se află în aceste cuvinte ale psaltirii: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu”. Asupra nostră atârnă pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. De îndată ce le mărturiseşti Dumnezeu îţi înlătură pedeapsa păcatului. Tu mai urmează să-l ispăşeşti, să-l scoţi din obiceiul tău. De aceea toată sluga să se roage la vreme. Chiar potop de ar veni să nu-l poată potoli.
Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, a inimii şi a trupului vostru? Să fie toate curate şi curăţite căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug. Şi vi se vor însenina zilele şi vă veţi bucura. Însă faceţi lucrurile acestea ca să nu fiţi numai auzitori ci şi împlinitori. Căci dacă nu vă veţi sili am făcut lucru degeaba. Eu am bătut toaca la urechea surzilor, iar voi nu vă veţi urni necazurile din loc. În mâna voastră stă să vină sau nu necazurile asupra voastră.
Cu acestea cred că am stat de vorbă cu fiecare. Veniţi că multe mai sunt şi le vom dezbate pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci cine vine pentru suflet nu le poate auzi toate odată ci pe rând. Şi nici nu le poate primi. Şi-apoi cu cât le va auzi mai des cu atât se vor ţine minte mai uşor.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 21.02.1942)

Despre lupta postului cu relele

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău: 
Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris! Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.
Duminica viitoare: Despre taina Sfintei Spovedanii.

(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)
 

Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.
Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<<Mărturisi-voi păcatul meu>> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942)