ACTIVITĂŢI EXTRACURRICULARE REALIZATE PENTRU STIMULAREA CREATIVITĂŢII
ELEVILOR DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR
PROF. DOBRE
TITICA
Modernizarea şi perfecţionarea
procesului instructiv-educativ impun imbinarea activităţii şcolare cu activităţi extracurriculare ce au numeroase
valenţe formative .Desfăşurarea activitatilor şcolare şi extraşcolare permite
şi manifestarea creativităţii de grup, a relaţiilor creative.În acest cadru, şi
educatorul îşi poate afirma spiritul novator, creativitatea didactică, dar in
acelasi timp, sa-i atraga si pe micii scolarei .
Activităţile extracurriculare sunt activităţi complementare activităţii de
învăţare realizată la clasă, urmăresc lărgirea şi adâncirea informaţiei,
cultivă interesul pentru diferite ramuri ale ştiinţei, atrag individul la viaţa
socială, la folosirea timpului liber într-un mod plăcut şi util, orientează
elevii către activităţi utile care să întregească educaţia şcolară, contribuind
la formarea personalităţii.De aceea şcoala trebuie să fie deschisă spre acest tip de activitate care îmbracă cele mai
variate forme.
Realizarea acestor activităţi presupune alegerea
din timp a materialului de către cadrul didactic, abordarea creatoare a temelor
de către acesta şi, nu în ultimul rând,
măiestrie pedagogică şi dragoste pentru copii.
În sens restrâns termenul se referă la toate
manifestările organizate de şcoală, cu obiective educative şi recreative, care
se desfăşoară în afara programului şcolar.Pot fi şi activităţi extraşcolare de
masă - excursii, concursuri, spectacole, serbări etc.- sau activităţi
extraşcolare în cercuri de elevi.
Activităţile turistice sunt activităţi extracurriculare cu o
deosebită valoare formativă.Ele se pot realiza sub forma plimbărilor,
excursiilor sau taberelor.
Astfel de activităţi asigură un contact direct cu
obiectele şi fenomenele în condiţii naturale, ceea ce uşurează procesul
formării reprezentărilor despre acestea şi ajută copiii în cadrul activităţilor
organizate în şcoală. În acest sens, am organizat în cursul acestui an şcolar excursii cu elevii
în imprejurimile orasului Uricani,la barajul VALEA DE PESTI si in vara anului
urmator vom vizita municipiul Deva cu tot ce se poate vedea :monumente,
cetatea, gradina zoologica etc.
Am constatat că
aceste activităţi au îmbogăţit cunoştinţele elevilor despre viaţa
plantelor şi a animalelor, dar au încurajat şi exprimarea liberă a copiilor în
afara clasei .S-a mai observat că ei pot
reprezenta cu mai multă creativitate realitatea atunci când desenează, modelează
sau au de alcătuit scurte texte .
Serbarea este o manifestare festivă, cu program complex, prilejuită
de sărbătorirea diferitelor evenimente de însemnătate naţională sau internaţională,
de tradiţiile şi obiceiurile statornicite
în şcoală.
Serbarea şcolară este o activitate
extracurriculară tradiţională, care are mari valenţe educative.Această activitate
permite exprimarea activă nu numai a câtorva elevi mai talentaţi într-un domeniu
sau altul, ci a unui număr cât mai mare de elevi, fiecare contribuind, în felul
lui, la reuşita comună.
Am realizat astfel de acţiuni cu ocazia zilei de 1
Decembrie, a Crăciunului, a Dragobetelui, a zilei de 8 Martie , a Zilei Europei
sau la sfârşit de an şcolar, oferindu-le elevilor posibilitatea de a se exprima
liber oral , în scris sau prin muzică.Acum organizam serbarea « IN
ASTEPTAREA LUI MOS CRACIUN »care va veni cu multe cadouri pentru copiii
cuminti.
Carnavalul este o manifestare veselă,
antrenantă, plină de mişcare şi surprize. Am organizat carnavale cu ocazia
sărbătorilor de iarnă, cu ocazia Zilei Pământului sau cu ocazia zilei de 1
Iunie .Participanţii au purtat costume întruchipând diverse personaje, iar jocul
de rol a stimulat imaginaţia elevilor.
Concursurile sunt forme competiţionale de
activitate extraşcolară, organizate pe diferite teme.Am organizat la nivel de
şcoală concursuri de matematica, de limba romana, de creaţii artistice, de
desen,de istorie între clase paralele sau între clasele de nivel primar, dar am participat şi la foarte
multe concursuri nationale de creatii plastice,unde am obtinut foarte multe
premii .
În şcoala noastră, împreună cu
profesorul de educaţie fizică s-au realizat şi activităţi extracurriculare
sportive care să fie bazate pe practicarea liberă a unor forme de mişcare şi
s-a constatat că elevii au fost interesaţi de aceste activităţi, manifestând o
atitudine pozitivă pentru practicarea liberă a exerciţiilor de mişcare.
Cred ca în orice şcoală cadrele didactice trebuie
să promoveze activităţile
extracurriculare, stimulând astfel inventivitatea şi creativitatea elevului.De
aceea, în acest an şcolar când sunt
învăţatoare la clasa I am încercat să
realizez un echilibru între activităţile şcolare şi cele extracurriculare.
În concluzie, cadrul didactic poate face multe
pentru educarea spiritului creativ în cadrul activităţilor
extracurriculare.Dar, se vede necesitatea de a modifica destul de mult modul de
gândire, să evite critica, în astfel de activităţi, să încurajeze elevii şi să
realizeze un feed- back pozitiv.
BIBLIOGRAFIE:
1.Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa coord. , ( 2008), Psihologie
şcolara, Ed.Polirom, Iaşi
2.Manolache, Anghel-coord. general (1979), Dicţionar
de pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3.Ştefan, Mircea (2006),Lexicon pedagogic,
Ed. Aramis, Bucureşti
4.Revista învăţământ primar nr. 4 din 1998,
Contribuţia activităţilor extraşcolare în optimizarea procesului de învătământ
PUTEREA
EXEMPLULUI ŞI
AUTORITATEA
PĂRINŢILOR
PROF. DOBRE
TITICA
Idealul
oricărui părinte pentru copilul său este ca acesta să aibă un viitor cât mai
fericit, dar şi o copilărie fericită. Mulţi părinţi oscilează între doi poli şi
reduc efortul educativ la minim: recompensă sau pedeapsă. Ca educator am
încercat să-i ajut să prevină abuzul de pedepse şi de recompense, să devină
prietenii adevăraţi ai copiilor lor, în primul rând prin puterea exemplului
lor, prin respectarea de către ei înşişi a unor norme elementare de conduită în
societate şi familie.
Când
se admite de către părinţi încălcarea cerinţelor impuse de situaţie, copilul
îşi formează greu deprinderile pozitive, iar părintele se vede pus în situaţia
de a recurge la pedepse pentru a restabili lucrurile. Multe din greşelile pe
care părinţii le sancţionează sunt de fapt, propriile greşeli. De aceea e
nevoie ca părinţii să sancţioneze permanent, cu atenţie şi tact, pentru a nu se
ajunge în situaţia de a pedepsi copilul, pentru vina care nu-i aparţine lui, de
fapt. Părinţii ar trebui să ţină cont de câteva sfaturi referitoare la
recompensă şi pedeapsă:
•
Cea mai bună
recompensă este bucuria muncii dusă la bun sfârşit.
•
Lăudaţi peste
măsură părinţi, copiii devin înfumuraţi şi se izolează de colectiv.
•
Abuzul de
recompense sau pedepse îl face pe copil insensibil.
•
Să nu fim
părtinitori în aplicarea pedepselor sau recompenselor.
•
Să nu
apreciem faptele copiilor sub impulsul dispoziţiei de moment.
•
Să fim
unitari în decizii: niciunul din părinţi nu trebuie să suspende o pedeapsă dată
de celălalt părinte.
•
Să nu facem
copiilor promisiuni pe care apoi să nu le respectăm.
•
Să ţinem
seama de particularităţile individuale ale fiecărui copil.
O
mare parte a părinţilor constată la un moment dat, că nu ştiu ce să facă, deoarece
„l-au scăpat pe copil din mână” .
Care
este momentul cel mai vulnerabil pentru o asemenea evadare de sub controlul
firesc al părinţilor? Cum poate fi ea preîntâmpinată pentru a nu te trezi,
probabil prea târziu, în faţa unor situaţii limită? Mulţi părinţi spun că n-ar
fi crezut niciodată că lucrurile vor
evolua aşa. Era un copil liniştit, ascultător şi-acum se trezesc în faţa unor
fapte reprobabile: fuga de la ore, minciuna, vagabondajul, hoţia, precum şi
alte fapte grave.
Calea
cea mai eficientă pentru impunerea autorităţii părinteşti este aceea indirectă.
Puterea exemplului ţine locul teoriilor, moralei rostite sistematic şi agasant.
Oricum, încă din timpuriu, voinţa părinţilor se loveşte de voinţa copilului.
Uneori e necesar ca şi părinţii să recunoască uneori când greşesc faţă de
copiii lor, fiindcă astfel copilul învaţă că nu poţi avea întotdeauna dreptate,
că e posibil să greşim cu toţii uneori şi că pot avea şi alţii dreptate, nu
doar noi. Acolo unde dreptatea este veşnic de partea adulţilor, uneori
încălcându-se adevărul, copilul încearcă sentimentul că nu-i înţeles înăuntrul
propriei sale familii, că în casă nu există o ierarhie absolut clară şi reală
de valori, indiferent de vârsta unuia sau altuia. În acest fel îşi caută
propria lui dreptate în altă parte, unde se exercită un alt fel de autoritate,
aceea a grupului de prieteni în care, deşi lui i se pare că este membru,
practica îl obligă să se supună voinţei celorlalţi, fie şi pentru a comite
fapte antisociale.
Autoritatea
părintească nu se exercită doar prin prezenţa fizică a părintelui, ci şi prin
cele depuse lent, pe parcurs, în conştiinţa copilului. Din dorinţa de a obţine
mult visata autoritate, părinţii sunt în stare uneori să înăbuşe ce are copilul
mai preţios: individualitatea. Părinţii care au aplicat un regim de instrucţie,
înjurături, bătăi, pedepse de tot felul repetate, vor forma un copil anost, un
tânăr lipsit de personalitate, fără opinii, sărac pe plan spiritual.
Autoritatea
reală nu se întemeiază pe frică, de orice natură ar fi ea, ci pe respectul
obţinut de ambii părinţi prin bunăvoinţă, prin stabilirea unor legături
afective trainice, deschise, prin respectul reciproc, prin admiraţia copilului
pentru conduita părinţilor.
Paşii
pentru obţinerea unei reale autorităţi părinteşti sunt:
•
autoritatea
părintească trebuie să fie exercitată de timpuriu, prin exemplul personal al
părinţilor;
•
ea este o
componentă a educaţiei, necesară vieţii viitorului adult;
•
autoritatea
părintească îi dă copilului, la fiecare treptă de vârstă, stabilitate şi
siguranţă, satisfăcându-i astfel şi necesităţile de ordin intim, spiritual;
•
îl ajută pe
copil să obţină o imagine clară a propriilor săi părinţi, dând naştere la
modele demne de a fi urmate;
•
este necesară
fermitate şi acţiune unitară din partea părinţilor, ştiut fiind că oamenii
puternici au fost întotdeauna o atracţie pentru tineri;
•
afecţiunea
este una din condiţiile obligatorii pentru clădirea unei relaţii sănătoase, de
durată;
•
la „lecţia
existenţei” părinţii sunt cei dintâi profesori;
•
copilul
preferă tipul de autoritate părintească în care se simte un prieten al
părinţilor săi, prin dozarea de către aceştia a autorităţii;
•
autoritatea
părinţilor trebuie să aibă drept scop formarea unui copil capabil să se
autocontroleze, lucru posibil prin stimularea de timpuriu, a individualităţii,
a personalităţii în devenire;
•
orice părinte
trebuie să depună un anumit efort în a se pregăti în vederea înţelegerii
proceselor subtile ce se produc pe drumul creşterii, în sensibilitatea
copilului, asigurând astfel o autoritate bazată pe realităţi, nu pe iluzii, pe
dogme.
Părinţii
trebuie să-i creeze copilului un sistem de reguli, de garanţii că într-o
situaţie sau alta el va şti dacă un lucru i se cuvine sau nu, dacă trebuie să
renunţe sau nu la prima dorinţă care-i vine în minte. Un copil care crede că
totul i se cuvine pentru că-i copil sau pentru că-i iubit, ajunge egoist,
impulsiv, necruţător neadaptat. Neascultarea de acasă, din zona strict
familială, se mută pe plan mult mai larg, al vieţii sociale. Echilibrul din
atitudinea părinţilor naşte echilibrul psihic al copilului, cu efecte pe tot
parcursul vieţii sale.
Abia
când este înarmat cu disciplină interioară rezultă din rigorile impuse de
familie, copilul reuşeşte să se simtă liber în mişcări, sigur pe el, pregătit
pentru a înfrunta obstacolele vieţii. Fiecare părinte ar trebui să respecte
următoarele reguli:
1.
Copilul este o persoană: eu o respect.
ð nu este un obiect: vorbesc conştiinţei sale
ð poate să sufere: încerc să îl înţeleg
ð are nevoie să se confeseze: îl ascult
ð experimentează binele sau răul: îl ajut să
discearnă
ð se simte singur şi neînţeles: împart cu el
bucuriile şi necazurile
ð are un drept asupra mea: am datoria să-l învăţ să
trăiască.
2. Copilul este curios: vorbesc cu el,
pentru el însuşi.
ð pune întrebări: eu îi răspund cu sinceritate
ð cere explicaţii: mă străduiesc să-l lămuresc
ð nu-i place lectura: îi aleg cu grijă cărţile
ð e uşor influenţabil: îl învăţ să gândească şi să
aleagă
ð e interesat de sexualitatea sa: îi vorbesc despre
corpul său şi-i explic cum se transmite viaţa.
3. Copilul caută un model: eu sunt
pentru el un exemplu.
ð observă comportamentul meu: mă port aşa cum mi-aş
dori să se poarte el
ð îmi constată slăbiciunile: le recunosc şi mă
străduiesc să le corectez
ð nu e de acord cu morala: o evit şi îi propun
reperele mele
ð este antrenat de exemple negative: îi dau curajul
de a spune NU
ð ar dori să trăiască la fel ca un adult: îi arăt ce
fericire este să fii copil!
4. Copilul nu se cunoaşte decât pe sine
însuşi: îl învăţ să-i descopere pe ceilalţi.
ð crede că poate să facă ce vrea: îi arăt limitele
libertăţii sale
ð nu se gândeşte decât la dorinţele sale: îl ajut să
vadă că şi alţii au aspiraţii
ð nu vede necazurile celorlalţi: îl ajut să fie
solidar
ð se comportă ca şi cum ar fi singur pe lume: îi
arat că omul este o fiinţă socială
ð este închis în el însuşi: îl ajut să participe la
activităţi cu alţi copii.
5. Copilul are nevoie de un ideal: îl
ajut să ofere sens vieţii sale.
ð este supărat: îi aduc bucurie
ð este apatic: îl ajut să-şi găsească un scop
ð este derutat şi nemulţumit: îi propun motive să
iubească viaţa
ð crede că n-a primit destul: îl învăţ bucuria de a
dărui
ð crede că cel mai important este să ai: îl învăţ că
e de preferat să fii.
6. Are nevoie să fie iubit: îl iubesc
necondiţionat pentru el însuşi.
PROF. DOBRE
TITICA
Pentru unii adulţi timpul liber este
un ansanblu de ocupaţii, cărora individul li se poate dărui după placul său,
fie pentru a se odihni, a se distra, fie pentru a-şi dezvolta informaţia sau
formaţia intelectuală, fizică, psihică, etc.
După
alţii, timpul liber este ceea ce rămâne după scăderea timpului necesar
activităţii de bază şi după scăderea orelor de somn, a celor necesare
drumurilor până la locul activităţilor zilnice, a orelor cheltuite cu masa şi
îngrijirea corporală.
Atât
pentru şcolar cât şi pentru matur, există un buget de timp delimitat în trei
secvenţe mari: timp de muncă (de învăţătură pentru şcolar), timp pentru nevoi
fiziologice, social-culturale şi gospodăreşti, timp liber. În cazul şcolarului,
timpul liber reprezintă sectorul de activitate cel mai spontan şi mai
imaginativ al vieţii copilului, exercitându-şi influenţa educativă multiplă în
sfera vieţii intelectuale, fizice, artistice, morale a caracterului. Pentru a
şti de cât timp liber dispune, copilul trebuie să ţină seama de numărul de ore
săptămânale, zilnice, număr de ore destinate somnului, micilor activităţi
gospodăreşti, drumul de la şcoală acasă, timpul de masă, de odihnă şi de
efectuare a temelor. Unii elevi fac greşeala de a îngloba în timpul liber şi
orele impuse de buna pregătire a lecţiilor, alţii socotesc ziua întreagă timp
de muncă, neorganizându-şi raţional timpul de învăţătură şi odihnă, nereuşind
să-şi creeze în bugetul de timp şi ore de răgaz, ore libere. Ambele situaţii sunt
greşite. Prin consumarea întregului timp cu învăţătura se ajunge la oboseală şi
surmenaj. Dimpotrivă, atunci când întregul timp de după orele de cursuri este
socotit timp liber, acest timp este adesea irosit cu uşurinţă, ceea ce se
repercutează negativ şi asupra învăţăturii şi pe un plan mai larg, asupra
viitorului statut socio-profesional.
În
mod firesc atât părinţii cât şi educatorii trebuie să se gândească cum este mai
bine să-i orienteze pe elevi spre a folosi timpul în mod optim, pentru a
contura cât mai mult personalitatea acestora.
Activităţile
extraşcolare desfăşurate pot avea asupra elevilor efecte diferite, pot
satisface sau nu aşteptările lor. De aici decurge necesitatea cunoaşterii preocupărilor
copiilor din timpul liber, îndrumarea şi orientarea lui spre cât mai multe
activităţi fie culturale, tehnice, artistice, sportive, pentru a dezvălui
potenţele acestora, a-i îndruma la multilateralitate şi nu unilateralitate în
valorificarea timpului liber de care dispun. Cei mai mulţi elevi sunt atraşi de
activităţile sportive, joaca în aer liber, sau simple plimbări. Celelalte
activităţi, vizionări de filme, audiţii muzicale, lecturarea de cărţi,
activităţi artistice, deţin o pondere redusă în totalul timpului liber.
Părinţii
sunt cei care trebuie să le fixeze un program zilnic şi să-l verifice dacă este
respectat. Pentru micul şcolar ar putea fi stabilit următorul program:
timp de
învăţătură (ore curs 4-5 ore);
timp de
pregătire a lecţiilor (1-1,3 ore);
somn şi
odihnă (în cursul zilei – 1 oră);
timp destinat
unor trebuinţe personale (1 oră);
timp liber (3
– 3, 30 ore);
alte ocupaţii
(drum şcoală-înapoi, unele activităţi neprevăzute – 2 ore).
Copiii
trebuie să ştie de asemenea că pe măsură ce cresc, aşteptările în ce-i priveşte
sunt tot mai mari. Pe măsură ce ei se maturizează, este recomandabil ca în
timpul liber să participe şi la activităţi gospodăreşti, la treburile casei.
A
contribui la treburile gospodăreşti este o bună modalitate pentru copil de a
învăţa să fie perseverent şi de a vedea că respectul şi încrederea celorlalţi
se bazează şi pe felul în care ştie să ducă la capăt un lucru pe care îl are de
făcut.
Mulţi
părinţi îşi înscriu copiii la cluburi de muzică, teatru, dans, înot, modelling,
pictură, sculptură, modelaj, care sunt activităţi, variate şi atractive pentru
copii, dar şi adevărate ateliere de cultivare a talentelor lor.
Este
indicat ca părinţii să petreacă cât mai mult timp liber cu copiii lor, să le
asculte problemele cu mare atenţie, să meargă cu ei în drumeţii, la muzee, la
biblioteci, să citească împreună, să asculte muzică împreună, să meargă la
teatru, să vizioneze spectacole, ş.a.
Vacanţa
este şi timpul când se citeşte cel mai mult, cartea rămânând un bun însoţitor
şi înţelept sfătuitor oriunde s-ar afla acasă, în tabără, în excursie şi un mod
foarte plăcut de a petrece timpul liber.
Timpul
este ireversibil, vremea pierdută nu mai poate fi răscumpărată. Învăţându-i pe
cei mici să-şi gospodărească timpul cu chibzuială, vor şti să-l preţuiască
pentru toată viaţa.
