Mainile lui Durer
Sursa: Prof. Juncu Vasile, Oradea
În secolul al
XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi
întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi
18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice
altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau
să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau
conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la
Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact.
Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani
pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele
care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi
completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea
la mină.
Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht
Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele
periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările
fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele
cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a
absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul sau
familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o
masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a
ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre
fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si
îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: a si acum Albert, cel
mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la
Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde
stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă
dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.
În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit
spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul
drept a spus blând. Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu
pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani
de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel
puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de
rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu
tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul.
Nu frate, pentru mine e prea târziu.
Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute de capodopereale lui Albrecht
Dürer - portrete, schiţe, desene an cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice
muzeu mare din lume.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau,
Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite cu palmele şi degetele
subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu "Mâini", dar lumea întreagă şi-a deschis
imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit-o - Tributul iubirii,
mâini în rugăciune .
Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o o
dată. Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai era nevoie, că nimeni, nimeni nu
reuşeşte singur!
