Duminica si praznicele împărătești

Duminica si praznicele împărătești

A. Generalități:

1. Ce sunt sărbătorile? (servatoria, de la servo,-are, a păstra, a conserva, a respecta). Sunt acele zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (de exemplu Nașterea Domnului, Învierea Sa, etc.) și a principalelor persoane sfinte (Mântuitorul, Sfinții cei mai venerați de credincioși, etc.) / Sf. Liturghie / zile de odihnă / slujbe mai pe larg / cruce roșie în calendar, simplă, cu una sau două paranteze.

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor.

3. Instituirea sărbătorilor creștine: la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice (duminica, Paștile și Rusaliile, singurele sărbători generale din primele trei secole). Abia în sec.III apare sporadic și un alt praznic, Epifania sau Teofania. În sec.II apar primele sărbători de origine pur creștină, cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori, cea mai veche consemnată în documente fiind sărbătoarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (+155). În sec.IV, după încetarea persecuțiilor, apar sau se generalizează noi sărbători, închinate Mântuitorului, Sfintei Cruci, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri, sfinților. Până în sec.VI, Calendarul creștin este aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an. 4. Cele mai vechi liste de sărbători creștine: minologhioane, heortologii, martirologii, sinaxare, calendare. Un rol decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul (sec.X), opera lui fiind revizuită apoi de Nicodim Aghioritul (sec.XVIII). 5. Funcțiile sărbătorilor: a) comemorativă; b) latreutică; c) instructiv-educativă; d) soteriologică. 6. Împărțirea sărbătorilor: a) după dată: cu dată fixă și cu dată schimbătoare; b) după obiectul și importanța lor: sărbători domnești sau praznice împărătești (închinate persoanelor Sfintei Treimi și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii) și sărbătorile Sfinților (dintre care sărbătorile Maicii Domnului sunt considerate de unii tot sărbători domnești); c) după bogăția și solemnitatea slujbelor divine: sărbători mari, cu cruce roșie între două paranteze (cele ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, la care se adaugă Nașterea și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, precum și Sf. Apostoli Petru și Pavel; slujba este cu priveghere – Vecernie mică și Vecernie mare, litie, polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare), sărbători mijlocii (Sărbătorile Sfinților cu priveghere și polieleu, notate cu cruce roșie cu o paranteză, și Sărbătorile Sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie –, dar cu polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare, notate cu cruce roșie simplă), sărbători mici (Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase – la „Doamne, strigat-am...” – și cu Slavoslovie mare – doxologie cântată – și Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase dar fără Slavoslovie mare – doxologie citită – ambele cu cruce neagră, cu paranteză sau simplă).

B. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor:

1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală:

a) ziua Învierii Domnului;

b) prima zi a creației lumii (Sf. Iustin Martirul și Filozoful) sau începutul zilelor (Sf. Vasile Cel Mare);

c) ziua Pogorârii Duhului Sfânt și a întemeierii Bisericii. E sărbătoarea Sfintei Treimi – ziua în care prăznuim zidirea lumii de către Tatăl, răscumpărarea lumii prin Fiul și sfințirea ei prin Sfântul Duh.

2. Vechimea sărbătorii: După Învierea Sa, Mântuitorul Se arată Apostolilor fără Toma în duminica Învierii, apoi Apostolilor împreună cu Toma după opt zile, tot duminică și aproape la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de Taină și unde fusese instituită Taina Euharistiei. La aceasta s-a adăugat și Pogorârea Duhului Sfânt în Duminica Cincizecimii, când Apostolii se găseau din nou adunați în foișorul Cinei. Toate acestea au determinat consacrarea duminicii ca zi de adunare a Sfinților Apostoli și a primei comunități creștine, pentru sărbătorirea Învierii Domnului. De asemenea, în nădejdea Parusiei apropiate, primii creștini, urmând pilda Apostolilor, se adunau în fiecare duminică, așteptând venirea Domnului. Duminica a devenit astfel ziua de adunare a primilor creștini, și implicit ziua lor de cult, în care se făcea frângerea pâinii, iar mai târziu ziua de odihnă, care înlocuiește sabatul iudaic, așa cum scrie și Sf. Ignatie Teoforul (+107): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit prin El...”. Constantin cel Mare va consfinți oficial duminica, în anul 321, ca zi de odihnă pentru întreg imperiul.

3. Numirile sărbătorii:

a) prima a sabatului (de la evrei), sau prima zi a săptămânii (așa cum găsim în Evenghelii);

b) denumire specific creștină: Ziua Domnului sau duminica (Dominica Dies) (așa cum găsim în Apocalipsa 1 sau în Didahia celor 12 Apostoli);

c) denumirea creștină a alternat cu cea păgână: Ziua Soarelui; Sf. Iustin Martirul și Filozoful (și apoi Tertulian) întrebuințează denumirea Dies Solis atunci când se adresează păgânilor, dar arată, ca și Sf. Ambrozie al Milanului, că „această zi o luminează Hristos, Soarele dreptății”; această denumire este înlocuită cu totul începând cu sinodul I ecumenic, care generalizează numirea creștină a duminicii, dar a supraviețuit la unele popoare de limbi germanice, creștinate mai târziu (germ., engl., oland., sued., norv.);

d) numiri poetice ale duminicii: ziua a opta, ziua pâinii, împărăteasa zilelor, începutul zilelor, etc.

4. Caracterul sărbătorii și modul sărbătoririi în vechime: caracter jubiliar, sărbătoarea triumfului vieții asupra morții (interzicerea postului, a metaniilor mari); modul sărbătoririi: participarea la Liturghie, zi de repaus, fără petreceri, jocuri, spectacole, ci acte de pietate și milostenie.

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc: 52 sau 53 de duminici, în trei grupe:

a) prima grupă: cele 8 duminici din perioada Penticostarului (Duminica Învierii, Duminica Sf. Ap. Toma, Duminica Mironosițelor, Duminica Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica Orbului din naștere, Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I ecumenic, Duminica Rusaliilor);

b) a doua grupă: între 28 și 38 duminici din perioada Octoihului sau duminicile de după Rusalii, începând cu Duminica Tuturor Sfinților și până la prima duminică din Triod, a Vameșului și a Fariseului; din maximul de 38 de duminici se scad 6 (duminicile dinainte și după: Înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Domnului și Botezul Domnului) și se ajunge la 32 de duminici numerotate după Rusalii (de la 14 septembrie se fac unele inversiuni de numerotare);

c) a treia grupă: cele 10 duminici din perioada Triodului; primele patru: Duminica Vameșului și a Fariseului (a 33-a după Rusalii), Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii), Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a 35-a după Rusalii sau a Lăsatului sec de carne), Duminica Izgonirii lui Adam din rai (sau a Lăsatului sec de brânză); ultimele șase duminici: Duminica I a Postului (Duminica Ortodoxiei, a reabilitării cultului icoanelor prin sinodul din 842-843 de la Constantinopol), Duminica a II-a a Postului (a Sf. Grigorie Palama), Duminica a III-a a Postului (a Sfintei Cruci), Duminica a IV-a a Postului (a Sf. Ioan Scărarul), Duminica a V-a a Postului (a Cuvioasei Maria Egipteanca), Duminica a VI-a a Postului (a Floriilor).

C. Praznice împărătești cu date fixe:

1. Nașterea Domnului (25 decembrie): e mai nouă decât Paștile (se punea accent pe moarte, nu pe naștere); cea mai veche mărturie: sec.III, când 20.000 de mucenici au ars de vii în Nicomidia, sub Dioclețian și Maximian, într-o biserică în care se adunaseră să prăznuiască Nașterea Domnului; în Apus, Nașterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie (după o tradiție veche, care spune că atunci s-a născut Iisus), dar în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului IV, Nașterea era serbată împreună cu Botezul, pe 6 ianuarie, numindu-se sărbătoarea Arătării Domnului (teofania); de fapt și în Apus, și în Răsărit, Nașterea Domnului se serba după aceeași regulă, adică la solstițiul de iarnă, numai că orientalii au fixat-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, pe când Apusul a recalculat-o în funcție de data exactă în care cădea atunci solstițiul (25 decembrie); în Răsărit, Nașterea Domnului s-a serbat separat de Botezul Domnului pentru prima oară prin 375, în Biserica din Antiohia, apoi la Constantinopol în 379 (când Grigorie de Nazianz a ținut acea predică festivă ce a inspirat pe Cosma Melodul să compună Canonul Nașterii: Hristos Se naște, slăviți-L...), apoi în sec.V în Bisericile Alexandriei, Ierusalimului, după care s-a generalizat; în plus, s-a fixat data de 25 decembrie și pentru a contrabalansa sărbătorile solare ale păgânilor; o altă explicație simbolică, plecând de la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul este fixată pe 24 iunie, momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească, iar Nașterea Domnului după solstițiul de iarnă, când zilele încep să crească; o dată fixată data de 25 decembrie, s-au fixat în funcție de ea și alte sărbători legate de Nașterea Domnului (Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul), precum și cele două duminici de dinainte (Duminica Sfinților Strămoși și Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului), ca și Duminica de după Naștere (Fuga în Egipt); ca mod de sărbătorire: în ajun era post total, se botezau catehumenii (ca și la Paști și la Rusalii), se citeau Ceasurile mari sau împărătești  (la care participau împărații), se mergea cu icoana Nașterii; s-a instituit apoi și Postul Crăciunului, de 40 de zile; în schimb, de la Crăciun până în ajunul Botezului se interzicea postul și plecarea genunchilor.

2. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie): în a opta zi de la Naștere, după Legea Veche, când i s-a pus numele Iisus (Mântuitor); sărbătoarea era generalizată în sec.V, când avem predici ținute cu prilejul ei, de exemplu de patriarhul Proclu al Constantinopolului; la început creștinii posteau, ca să se opună păgânilor care serbau pe zeii Ianus, Pan, Bachus (vezi Revelionul); apoi nu s-a mai postit, fiind zi de praznic și de bucurie; la 1 ianuarie s-a adăugat și sărbătoarea Sf. Vasile; de asemenea, începe și anul civil (Tedeum).

3. Botezul Domnului (6 ianuarie): - Epifania, Teofania, Arătarea Domnului; este atestată prima dată de Clement Alexandrinul, în Alexandria (vechii păgâni de aici serbau la 6 ianuarie nașterea Eonului, corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris, zeul protector al Alexandriei; era sărbătoare de origine solară, iar solstițiul de iarnă era atunci la 6 ianuarie); Sf. Grigorie Taumaturgul (sec.III) are o predică la această sărbătoare; e pomenită în Testamentum Domini și în Constituțiile Apostolice; apusenii au luat-o în sec.IV de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea Nașterii de la 25 decembrie; în Apus, Epifania a devenit cu timpul „Sărbătoarea celor trei magi”; Epifania se mai numea sărbătoarea luminării, deoarece în vechime se făcea botezul solemn al catehumenilor, în ajun se sfințeau apele (aghiazma mare de azi), iar catehumenii posteau (postul de pe 5 ianuarie, azi); se săvârșeau Ceasurile mari sau împărătești, iar pe 6 ianuarie se vestea în biserici data Paștilor și a începutului Postului Mare (primite de la episcopul Alexandriei).

4. Întâmpinarea Domnului (2 februarie): prima menționare a ei apare în jurnalul de călătorie al pelerinei Egeria, sec.IV, apoi într-o predică a Sf. Chiril al Ierusalimului, pe la aceeași dată, și într-o omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea „Curățirii Mariei”; în Apus e introdusă de papa Gelasiu la sfârșitul secolului V, pentru a înlocui vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor (se înlocuia practica lustrațiunilor păgâne cu sărbătoarea curățirii Fecioarei, păstrându-se și făcliile tradiționale, motiv pentru care se mai numea „Sărbătoarea luminilor”); generalizarea sărbătorii în Răsărit se face în sec.VI (împăratul Justinian schimbă data de la 14 februarie la 2 februarie); la 3 februarie se sărbătoresc dreptul Simeon și proorocița Ana.

5. Schimbarea la față (6 august): pe muntele Tabor, în fața lui Petru, Iacov și Ioan; se pare că a fost la început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec.IV de Sfânta Elena pe locul schimbării la față de pe muntele Taborului; e menționată în sec.V (cuvântări festive în cinstea ei de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare), apare în sinaxarele constantinopolitane în sec.VIII, ca și într-o predică a Sf. Andrei Criteanul (sec.VIII); sărbătoarea e generalizată în tot Răsăritul până în sec.VIII, când Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun imne în cinstea ei; în Apus se generalizează mult mai târziu, când papa Calist III o consacră definitiv, drept mulțumire pentru biruința oștilor creștine asupra turcilor la Belgrad, în 1456.

6. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

D. Praznicele împărătești cu dată schimbătoare:

1. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Stâlpărilor): este menţionată abia în sec. IV; deşi nu este amintită în Constituţiile Apostolice, Epifanie îi dedică două predici, iar Egeria ne dă ample relatări despre ea; în cinstea acestei zile au mai ţinut cuvântări Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, iar mai târziu Isidor de Sevilia; în vechime se numea Duminica aspiranților sau a candidaților la botez (mergeau la episcop, cerând să fie botezați), și Duminica grațierilor (împărații acordau grațieri); se aduc la biserică ramuri de salcie, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim.

2. Sfintele Paști:

 a) Paști vine de la Pesah (evr.) = trecere; evreii numeau Paști (Pascha) sau Sărbătoarea Azimelor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară; termenul ebraic de Paști a trecut în vocabularul creștin, pentru că evenimentele comemorate în sărbătoarea noastră, adică Patimile, Moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștile evreilor din anul 33; Sf. Apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lui într-un spirit nou: Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului (1 Corinteni 5); despre serbarea Paștilor la primii creștini mai găsim mărturii în Constituțiile Apostolice, Canoanele apostolice, canonul I al Sinodului din Antiohia, etc.; se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini, la început, comemorării anuale a Cinei celei de Taină din Joia Mare; comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creștine a Paștilor, în primele trei-patru veacuri ea precedând ceea ce mai târziu se va numi „Paștile Crucii” (adică comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii); comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a început să dispară prin reglementarea duratei Postului Paștilor, fiind interzisă prin canonul 50 al Sinodului din Laodiceea (sec.IV), pentru că întrerupea postul; așadar, primii creștini înțelegeau prin Paști nu doar Învierea, ci și Cina și Patimile, de aceea Săptămâna Patimilor era numită de ei și Săptămâna Paștilor;

b) data și modul sărbătoririi: quartodecimanii serbau Paștile Crucii la 14 Nisan, odată cu iudeii, apoi Paștile Învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date; alți iudaizanți mai moderați, protopashiții, serbau Paștile duminica, dar aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna în Săptămâna Azimelor iudaice, chiar când aceasta, din cauza calendarului eronat al evreilor, cădea înainte de echinocțiul de primăvară; cei mai mulți însă serbau Paștile Crucii în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Paștile Învierii în duminica următoare; sinodul I ecumenic uniformizează data Paștilor: duminica imediat următoare lunii pline după echinocțiul de primăvară (dacă atunci era 14 Nisan, în următoarea duminică); astfel, când luna plină coincide cu echinocțiul (21 martie) și e sâmbătă, Paștele poate fi serbat – cel mai devreme – pe 22 martie (4 aprilie pe stilul nou), iar când luna plină a fost pe 20 martie, și următoarea lună plină, pe 19 aprilie, coincide cu o zi de luni, atunci Paștele va fi serbat – cel mai târziu – pe 25 aprilie (8 mai pe stilul nou); în ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștele era prăznuit ca o zi de mare bucurie; aveau loc Botezul catehumenilor și reprimirea penitenților; întreaga Săptămână Luminată se săvărșea Sfânta Liturghie, iar până la Rusalii erau interzise metaniile și ajunările.

3. Înălțarea Domnului: numită în popor și Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a șasea după Paști, la 40 de zile după Înviere; este amintită de Constituțiile Apostolice și de Eusebiu de Cezareea în anul 332, dar pe atunci se serba odată cu Rusaliile; Sf. Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește „cinstită și mare”; în secolele IV-V Înălțarea se desparte de Rusalii, căci pe vremea Fericitului Augustin serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată; în sec.VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare compun canoanele din slujba Înălțării; împărăteasa Elena ridică pe muntele Eleonului sau al Măslinilor o vestită biserică a Înălțării (Eleona).

4. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica Mare; evenimentul e descris în Faptele Apostolilor 2: 1-4, tot acum întemeindu-se și Biserica (3000 de oameni devin creștini la predica Apostolului Petru); Rusaliile sunt sărbătorite încă din vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare (Fapte 20: 16, 1 Corinteni 16: 8); această sărbătoare e amintită de Constituțiile Apostolice, Sf. Irineu, Tertulian, Origen, Sf. Epifanie, etc. (can.20 sin. I ec. oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor); la biserică se aduc frunze verzi de tei sau de nuc, simbolizând limbile de foc coborâte peste Apostoli; în sâmbăta precedentă sunt Moșii de vară.

5 Sfânta Treime: în Lunea Rusaliilor, Biserica prăznuiește pe Sfântul Duh, de aceea se mai numește și Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar; denumirea de Sfânta Treime, din calendarele românești, reprezintă probabil o influență catolică.

Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

GENERALITĂȚI:

Fiinţa Tainelor:

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioșilor.

Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1 Petru 4).

Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei, cuprinzând:

1. Materia;

2. Actele făcute;

3.Cuvintele rostite de săvârşitor.

Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc.

Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har sfinţitor. Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.

Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos.

Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în mod real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.

Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine dovezi despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul Tainelor, la început noţiunea de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.

Importanța Sfintelor Taine:

a) prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în Hristos; prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească; prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire a Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin Nuntă se perpetuează şi se înmulţeşte neamul omenesc.

b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece dă creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos; Pocăinţa e importantă deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece prin ea creştinul devine preot al lui Hristos; Nunta e importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc; Maslul e important pentru că prin el credinciosul dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.

c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o importanță multiplă în viața acestora:

1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din rob al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i acestuia forțe morale deosebite, care îl fac capabil de o noua viață morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: Că nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7), creștinul reînnoit prin har poate spune: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filipeni 4).

2. În al doilea rând, dacă creștinul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos, el dobândește nu numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață nouă: Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm (Galateni 5).

3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea Sfintelor Taine, atât săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească și sufletească corespunzatoare, prin aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală a vieții creștinului: Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănânca și își bea osândă (1 Corinteni 11).

 1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI e Taina inițierii creștine, taină fundamentală și indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până atunci și devenind membru al Bisericii.

Alte numiri: Baia naşterii a doua, naştere de sus, naștere din apă și din Duh, renaştere, luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.

Instituirea: înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28:19). Materia: e apa naturală, curată, iar din Tradiție s-a moştenit ca ea să fie sfințită.

Formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin. Și al Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Săvârşitorul: e preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi diaconul sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.

Primitorii: sunt toţi cei nebotezați (necreștini sau eretici ce nu cred în Sfânta Treime – Biserica recunoaște botezul în numele Sfintei Treimi prin can.19, sin.I ec.), care au: dorința de a se boteza, credință, pocăință, cunoașterea elementară a adevărurilor de credință (pentru prunci, pentru aceste condiții garantează nașii).

Importanța:

®    ne-o arată diferitele numiri care i se dau: baia nașterii celei de a doua, ușa de intrare în creștinism și în Biserică, etc., fiind în același timp și condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine.

®    Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el, cel botezat primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care creștinul se ridică la viața suprafirească în Hristos.

®    În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.

®    Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos. Dar dacă prin Botez am murit păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm întru înnoirea vieții. De aceea, Sf. Apostol Pavel îndeamnă pe cei botezați: Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru (Romani 6).

 2.SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în viața cea nouă, dobândită prin Botez.

Alte numiri:  Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire, „Taină a punerii mâinilor” (modul în care se administra la început).

Instituirea: nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Biblia vorbește de importanţa acestei Taine: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (2 Cor. 1); „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efes. 4);

Materia: e Sfântul și Marele Mir (untdelemn curat de măsline, amestecat cu aromate – arată mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sf. Duh – fiert în primele trei zile din Săptămâna Patimilor și sfințit de arhierei în Joia Mare; nu e simbol, ci conține în chip real energiile Sf. Duh);

Formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, rostită de mai multe ori, de fiecare dată când preotul unge cu Sf. Mir, în chipul Sf. Cruci, diferite părți ale corpului (frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini, genunchi).

Importanța:

«    Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu raportul dintre creșterea trupească și naștere: precum copilul, dupa naștere, are nevoie de o îngrijire deosebită ca să crească, tot astfel noul botezat, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a crește în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a facut Botezul.

«    Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat, de aceea, unii Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea Mirungerii e vrednic să poarte numele de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a mărturisi credința pe care a primit-o și de a deveni luptător pentru Hristos.

«    Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii (Sf. Duh pogorât ca porumbel peste Iisus îndată după Botez – de aceea Biserica administrează Taina Sf. Mir îndată după Botez – și ca limbi de foc peste apostoli). Aceasta Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea devenim unși.

  3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire – Mântuitorul Hristos, înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune) este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.

Alte numiri: Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul mântuirii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Împărtăşanie, Cuminecătură, etc.

Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi...” (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22).

Materia: este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, iar vinul de asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă. Momentul prefacerii este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice şi le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.

Formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viața de veci”.

Efecte:

®     Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea sângele Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6)

®      curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice

®     garanţia învierii şi a nemuririi.

Importanța:

V  Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.

V  Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10).

4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care a căzut prin păcat.

Instituirea: anunțată prin cuvintele: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18) și instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat asupra lor și le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).

Momente:

1. căința:

2. mărturisirea păcatelor (sinceră, completă, de bună voie, dreaptă);

3. hotărârea de a nu repeta păcatele;

4. dezlegarea de păcate și îndeplinirea canonului.

Formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule/fiică (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Efecte: Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu, uşurare sufletească şi apropiere de Dumnezeu. Importanța:

Importanța acestei Taine:

Å      pentru viața creștină e cu atât mai mare cu cât, Botezul nemaiputându-se repeta, e necesară o altă Taină prin care să i se ierte creștinului păcatele săvârșite după Botez.

Å      Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările lui rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez, făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De aici necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele și deci a rupt legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea Pocaința e Taina însănătoșirii sufletești a creștinului.

Å      Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt se micșorează. Dar oricât de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să pornească pe calea virtuții.

Å      Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului rătăcit și primirea cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).

5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: e Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.

Efecte: se împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta în care a fost sfinţit; se imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l membru al cinului preoţesc.

Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20).

Formula: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon/diacon/preot (N) în diacon/preot/episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul, ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.

Săvârşitorul: episcopul. Primitorul: o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul.

Importanța:

®     Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina Hirotoniei Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică, pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.

®     Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității Bisericii. Ea are o importanță capitală pentru viața morală a credincioșilor. Pentru cel ce se hirotonește, importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și sarea pamântului, ceea ce îi pretinde acestuia o ținută și conduită morală cu totul deosebită.

®     Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul Domnului, pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4).

®     De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar în același timp și greaua sarcină și responsabilitate a ei: Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta, pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe tine și pe cei ce te ascultă (1 Timotei 4).

6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.

Formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Însuşiri speciale: unitatea şi indisolubilitatea. Importanța:

Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină (nunta din Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se casatoresc, care devin amândoi un trup (Efeseni 5: 31), această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserică. Același har divin care se revarsă asupra lor va întări nu numai legătura și dragostea reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare raspundere față de Dumnezeu și față de societate cu privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.

7. SFÂNTA TAINĂ A MASLULUI e Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.

Dovezi: „Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6); „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5).

Materia: untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.

Formula: este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins…”. Săvârşitorii: sunt preoţii Bisericii, aşadar nu un singur preot.

Efectele: Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti și iertarea păcatelor.

Importanța: Dacă bolnavul nu se însănătoșește totdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă totdeauna iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.

«     Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o adevărată scară ce duce la cer.