Ortodoxia azi

Ortodoxia azi

A.    PATRIARHII ISTORICE:

Biserica Ortodoxă din Constantinopol este cunoscută şi sub numele de Patriarhia Ecumenică. Ea este condusă de Patriarhul Ecumenic, care are statut de primus inter pares ("primul dintre cei egali") în rândul episcopilor ortodocşi din întreaga lume. Actualul Patriarh Ecumenic este Preafericirea Sa Bartholomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului.

Bisericile locale ale Patriarhiei Ecumenice sunt cinci arhiepiscopii, trei biserici, treisprezece mitropolii şi o eparhie, fiecare din ele subordonată direct Patriarhului de Constantinopol, fără vreo autoritate intermediară. Mai mult, trei din cele cinci arhiepiscopii au mitropolii interne (în total 16), care sunt parte a respectivelor arhiepiscopii şi nu entităţi de sine stătătoare, ca celelalte mitropolii.

Biserica din Alexandria este una din Bisericile ortodoxe autocefale. Arhiepiscopul poartă titlul de Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al Întregii Africi, succesor al Apostolului Marcu Evanghelistul, care a întemeiat Biserica din Alexandria în sec. I. Papa Petru al VII-lea al Alexandriei a iniţiat o considerabilă activitate misionară. În timpul celor şapte ani ca patriarh (1997-2004), el a contribuit neobosit la răspândirea credinței creştine ortodoxe printre naţiunile arabe şi în teritoriile africane. Însă munca sa a fost dramatic încheiată din cauza unui accident aviatic care a avut loc în data de 11 Septembrie 2004 în Marea Egee, aproape de Grecia, când PreaSfinţitul şi-a pierdut viaţa împreună cu alţi clerici. Azi, în jur de 300.000 de creştini ortodocşi întocmesc Patriarhia din Alexandria, acesta fiind cel mai mare număr de credincioși de la Imperiul Roman încoace. Primatul actual al Bisericii din Alexandria este asigurat de PreaFericitul Teodor al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi Întregii Africi.
Biserica Antiohiei este continuatoarea comunităţii creştine fondate în Antiohia de către apostolii Petru şi Pavel, care sunt ocrotitorii săi. Reşedinţa patriarhatului se găsea iniţial la Antiohia (Antakya), în Turcia de azi. Acum, reşedinţa se găseşte la Damasc, în Siria. În prezent, patriarh este Prea Fericitul Ignatie IV (Hazim) al Antiohiei şi al întregului Răsărit.

Biserica Ortodoxă din Ierusalim este considerată Biserica-mamă a întregii creştinătăţi, fiindcă la Ierusalim a avut loc Pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii şi apostolii adunaţi în foişorul cel de sus, în ziua de Cincizecime după Înălţarea la Cer a Domnului Iisus Hristos, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, în chip de limbi de foc. Biserică Ierusalimului păstrează până în ziua de astăzi în custodie multe din Locurile Sfinte din Ierusalim și din împrejurimi, uneori împreună cu romano-catolicii, copții sau cu armenii. Este vorba mai ales de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și Biserica Naşterii Domnului din Betleem. Pe 22 august 2005, Sfântul Sinod l-a ales în unanimitate ca Patriarh al Bisericii Ierusalimului pe fostul Arhiepiscop de Thabor, acum Preafericitul Theofil al III-lea

B.     PATRIARHIA ROMÂNĂ:

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române este Preafericitul Parinte Patriarh DANIEL, ales la data de 12 septembrie 2007 şi întronizat ca cel de al VI-a Patriarh al României la data de 30 septembrie 2007.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este Arhiepiscopul Bucurestilor si Mitropolitul Munteniei si Dobrogei. Titulatura sa este: “Preafericirea Sa, Preafericitul Parinte DANIEL, Arhiepiscopul Bucurestilor, Mitropolitul Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al tronului Cezareei Capadociei si Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române sau Patriarhul României”.

Episcop-Vicar Patriarhal: Preasfintitul Episcop-Vicar Patriarhal CIPRIAN CÂMPINEANUL
Preasfintitul Episcop-Vicar Patriarhal VARLAAM PLOIEȘTEANUL

I. MITROPOLIA MUNTENIEI SI DOBROGEI
1. Arhiepiscopia Bucureştilor, cu sediul în municipiul Bucuresti: Arhiepiscop si Mitropolit: Preafericitul Parinte Patriarh DANIEL, Episcop-Vicar: Preasfintitul VARSANUFIE PRAHOVEANUL
2. Arhiepiscopia Tomisului, cu sediul în municipiul Constanta: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul TEODOSIE
3. Arhiepiscopia Targovistei, cu sediul în municipiul Târgoviste: Arhiepiscop si Mitropolit : Î.P.S. NIFON
4. Arhiepiscopia Argesului şi Muscelului, cu sediul în municipiul Curtea de Arges : Arhiepiscop: Î.P.S. CALINIC
5. Arhiepiscopia Buzaului si Vrancei, cu sediul în municipiul Buzau: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul EPIFANIE
6. Arhiepiscopia Dunarii de Jos, cu sediul în municipiul Galati: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul CASIAN
7. Episcopia Sloboziei şi Calaraşilor, cu sediul în municipiul Slobozia: Episcop: Preasfintitul VINCENŢIU
8. Episcopia Alexandriei si Teleormanului, cu sediul în municipiul Alexandria: Episcop: Preasfintitul GALACTION
9. Episcopia Giurgiului, cu sediul în municipiul Giurgiu: Episcop: Preasfintitul AMBROZIE
10. Episcopia Ortodoxă Română Tulcea, cu sediul în municipiul Tulcea: Episcop: Preasfintitul VISARION

II. MITROPOLIA MOLDOVEI SI BUCOVINEI
11. Arhiepiscopia Iasilor, cu sediul în municipiul Iasi: Arhiepiscop si Mitropolit: Inaltpreasfintitul TEOFAN, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iasilor: Preasfintitul CALINIC BOTOSANEANUL
12. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, cu sediul în municipiul Suceava: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul PIMEN
13. Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, cu sediul în municipiul Roman: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul EFTIMIE, Episcop-Vicar: Preasfintitul IOACHIM BĂCĂUANUL
14. Episcopia Husilor, cu sediul în municipiul Husi: Episcop: Preasfintitul CORNELIU

III. MITROPOLIA ARDEALULUI
15. Arhiepiscopia Sibiului, cu sediul în municipiul Sibiu: Arhiepiscop si ...

..Mitropolit: Inaltpreasfintitul LAURENTIU STREZA, Episcop-Vicar: Preasfintitul ANDREI FĂGĂRĂŞEANUL
16. Episcopia Covasnei şi Harghitei, cu sediul în municipiul Miercurea Ciuc: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul IOAN

IV. MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRISANEI SI MARAMURESULUI
17. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului, cu sediul în municipiul Cluj-Napoca: Arhiepiscop si Mitropolit: Inaltpreasfintitul BARTOLOMEU, Episcop-Vicar: Preasfintitul IRINEU BISTRITEANUL, Episcop-Vicar: Preasfintitul VASILE SOMESEANUL
18. Arhiepiscopia Alba Iuliei, cu sediul în municipiul Alba Iulia: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul ANDREI
19. Episcopia Ortodoxa Romana a Oradiei, cu sediul în municipiul Oradea: Episcop: Preasfintitul SOFRONIE
20. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, cu sediul în municipiul Baia Mare: Arhiepiscop: Înaltpreasfintitul JUSTINIAN, Arhiereu-Vicar: Preasfinţitul IUSTIN SIGHETEANUL
21. Episcopia Sălajului, cu sediul în municipiul Zalău: Episcop: Preasfinţitul PETRONIU

V. MITROPOLIA OLTENIEI
22. Arhiepiscopia Craiovei, cu sediul în municipiul Craiova: Arhiepiscop si Mitropolit: Inaltpreasfintitul IRINEU
23. Arhiepiscopia Ramnicului, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea: Episcop: Înaltpreasfintitul GHERASIM,
Episcop-vicar: Preasfințitul EMILIAN LOVIȘTEANUL
24. Episcopia Severinului şi Strehaiei, cu sediul în municipiul Drobeta-Turnu Severin: Episcop: P.S. NICODIM
25. Episcopia Slatinei și Romanaților, cu sediul în municipiul Slatina: Episcop: Preasfintitul SEBASTIAN

VI. MITROPOLIA BANATULUI
26. Arhiepiscopia Timisoarei, cu sediul în municipiul Timisoara: Arhiepiscop si Mitropolit: Î.P.S. NICOLAE, Episcop-Vicar: Preasfintitul PAISIE LUGOJEANUL
27. Arhiepiscopia Aradului, cu sediul în municipiul Arad: Episcop: Înaltpreasfintitul TIMOTEI
28. Episcopia Caransebesului, cu sediul în municipiul Caransebes: Episcop: Preasfintitul LUCIAN MIC
29. Episcopia Devei și Hunedoarei, cu sediul în Deva: Episcop: Preasfintitul Gurie Georgiu

VII. Unitati dependente direct de Patriarhia Româna:
Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul în municipiul Sighetul Marmatiei.

Structuri diasporale (în afara graniţelor tarii):
I. MITROPOLIA BASARABIEI
30. Arhiepiscopia Chisinaului, cu sediul în municipiul Chisinau: Arhiepiscop si Mitropolit: Î.P.S. PETRU
II. MITROPOLIA ORTODOXA ROMANA A EUROPEI OCCIDENTALE SI MERIDIONALE
31. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale, cu sediul la Paris: Arhiepiscop si Mitropolit: Înaltpreasfintitul IOSIF, Episcop-Vicar al Mitropoliei: Preasfintitul MARC
32. Episcopia Ortodoxa Romana a Italiei, cu sediul la Roma : Episcop: Preasfintitul SILUAN
33. Episcopia Ortodoxa Romana a Spaniei si Portugaliei, cu sediul la Madrid: Episcop: P.S. TIMOTEI LAURAN
III. MITROPOLIA ORTODOXA ROMANA a GERMANIEI, EUROPEI CENTRALE SI DE NORD
34. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana a Germaniei, Austriei și Luxembourgului, cu sediul la Nürnberg:
Arhiepiscop si Mitropolit: Inalt Preasfintitul SERAFIM, Episcop Vicar: Preasfinţitul SOFIAN BRASOVEANUL
35. Episcopia Ortodoxa Romana a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm: Episcop: P.S. MACARIE DRĂGOI
IV. (36) ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A CELOR DOUA AMERICI, cu sediul la Chicago: Arhiepiscop: Inaltpreasfintitul NICOLAE CONDREA. Episcop Vicar: Preasfintitul IOAN CASIAN de Vicina
V. 37 Episcopia Daciei Felix, cu sediul administrativ în Vârset: Episcop: Preasfintitul DANIIL
VI. 38 Episcopia Ortodoxa Romana din Ungaria, cu sediul în Gyula: Episcop: Preasfintitul SILUAN MĂNUILĂ
VII. 39 EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A AUSTRALIEI ŞI NOII ZEELANDE, cu sediul la Melbourne: Episcop: Preasfintitul MIHAIL FILIMON
VIII. Reprezentante ale Patriarhiei Române:
Asezamintele Românesti de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan si Ierihon), Parohia Ortodoxa Româna de la Sofia (Bulgaria), Reprezentanta Patriarhiei Române pe lânga institutiile europene (Bruxelles).
IX. Unitatile ortodoxe române care pastreaza legaturi spirituale si culturale cu Patriarhia Româna:
Asezamintele Românesti din Sfântul Munte Athos (Prodromu, Lacu si altele).

Marturisiri de credinta in sec. XVII

Marturisiri de credinta in sec. XVII

1. După Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, cea dintâi scriere simbolică a Bisericii Ortodoxe este socotită, de către unii teologi, Mărturisirea de credință pe care patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a compus-o în anul 1456, în urma unor discuții cu sultanul Mahomed al II-lea, la cererea acestuia. Această Mărturisire sau expunere a credinței creștine poartă titlul „Despre calea mântuirii oamenilor” și este împărțită în 12 capitole, fiind concepută în afara controverselor dintre Ortodoxie și Catolicism.

2. Protestantismul apărut în secolul al XVI-lea va face cu atât mai necesară expunerea învățăturii ortodoxe sub formă simbolică, lucru care se va întâmpla în secolul XVII, în urma scandalului provocat pe seama patriarhului Kiril Lukaris. Apar astfel, în secolul XVII, o serie de expuneri de credință, unele personale, cum este aceea a lui Mitrofan Kritopulos, ajuns apoi patriarh al Alexandriei, și celelalte sinodale, ca cele de la Iași (1642) și Ierusalim (1672), socotite de majoritatea teologilor drept cărți simbolice ale Bisericii Ortodoxe; a) Sinodul de la Constantinopol (1638), sub președinția patriarhului Kiril II Kontaris și cu participarea patriarhilor Mitrofan Kritopulos al Alexandriei și Teofan al Ierusalimului condamnă atât Mărturisirea de credință calvinizantă pusă pe seama patriarhului Kiril Lukaris, cât și pe autor; b) Sinodul de la Iași (1642) ia în discuție Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă (care combătea Mărturisirea pseudo-lukariană), corectând însă anumite puncte de influență scolastică (materie, formă, intenție; parte esențială și neesențială a Tainelor; termenul concupiscentia; existența unui loc intermediar asemănător purgatoriului catolic, deși lipsit de focul curățitor; prefacerea euharistică la cuvintele „Luați, mâncați”); c) Sinodul de la Ierusalim (1672) condamnă din nou cele 18 articole ale Mărturisirii pseudo-lukariene, prin lucrarea originală a patriarhului Dositei, intitulată „Pavăza Ortodoxiei”.

3. Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos (1625).

Mitrofan Kritopulos (ucenic al lui Kiril Lukaris) a însoțit, ca ieromonah, pe patriarhul Kiril Lukaris în timpul șederii lui în Țara Românească (1613 – 1615). Ajutat de acesta, a studiat zece ani în Anglia, Elveția și Germania, unde a legat prietenii cu diferiți teologi protestanți.

Rugat de teologii din Germania, Mitrofan compune în 1625 o „Mărturisire de credință” în limba greacă, în care expune în spirit irenic doctrina ortodoxă, în 23 de capitole, fără legătură precisă între ele și fără să combată prea mult părerile protestante despre caracterul invizibil al Bisericii și numărul Tainelor. Ca să nu se distanțeze prea mult de protestanți, afirmă că doar Botezul, Pocăința și Euharistia sunt indispensabile, celelalte patru Taine fiind benevole, problemă în care el a greșit.

„Mărturisire de credință” a fost publicată în 1661 la Helmstädt, cu titlul: „Mărturisirea Bisericii de Răsărit, universală și apostolică”, însoțită de o traducere în limba latină.

Deși este o mărturisire particulară, ea are totuși valoare teologică și istorică, întrucât tratează la un nivel înalt punctele deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă și celelalte confesiuni, catolică și protestantă.

Mitrofan Kritopulos ajunge în 1636 patriarh al Alexandriei, iar în 1638 vine din nou în Țara Românească.

Moare în 1639 la Târgoviște, fiind înmormântat aici.

 4. „Mărturisirea Ortodoxă” a Mitropolitului Petru Movilă (Iași, 1642), mitropolit al Kievului, fiu de domn moldovean – este considerată Mărturisirea prin excelență a Bisericii de Răsărit.

V  A fost compusă în limba latină;

V  având o formă catehetică

V  împărțită în trei părți corespunzătoare celor trei virtuți teologice, cu 261 de întrebări și răspunsuri:

Ø  prima, Despre credință, explică Crezul;

Ø  a doua, Despre nădejde, explică Tatăl nostru și Fericirile,

Ø  a treia, Despre iubire, explică Decalogul.

În 1640, sinodul local din Kiev a aprobat conținutul „Mărturisirii Ortodoxă”, cu excepția a două chestiuni (existența unui loc intermediar asemănător purgatoriului catolic, deși lipsit de focul curățitor, și prefacerea euharistică la cuvintele ”Luați, mâncați”). Pentru lămurirea acestor două puncte de credință, Petru Movilă a trimis Mărturisirea patriarhului ecumenic Partenie I, pentru a fi discutată într-un sinod.

Sinodul de la Iași din 1642 a aprobat Mărturisirea lui Petru Movilă, după ce a fost tradusă în limba greacă de Meletie Sirigul, delegatul Patriarhiei Ecumenice, cu îndreptările necesare privind cele două chestiuni.

În 1643, traducerea greacă a Mărturisirii Ortodoxe a lui Petru Movilă este aprobată și de sinodul din Constantinopol, convocat de patriarhul Partenie I, sub denumirea de „Ortodoxos omologhia tis catolikis ke apostolikis ekklesias tis anatolis” (Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii universale și apostolice a Răsăritului), iar în anii următori este semnată și de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, devenind astfel Mărturisirea de credință a întregii Ortodoxii și cea mai importantă carte simbolică a Bisericii Ortodoxe, după vechile Simboluri de credință.

Ea a fost tipărită pentru prima dată în limba greacă la Amsterdam (Olanda), în 1667, iar în limba română la Buzău, în 1691, de către frații Șerban și Radu Greceanu.

5. Mărturisirea patriarhului Ierusalimului, Dositei al II-lea Nottara, intitulată „Pavăza Ortodoxiei” (Ierusalim, 1672).

Văzând că discuțiile provocate de Mărturisirea calvinizantă atribuită patriarhului Kiril Lukaris continuă, patriarhul Dositei al II-lea Nottara al Ierusalimului a compus o importantă Mărturisire de credință în limba greacă, cunoscută și sub titlul de „Pavăza Ortodoxiei”, cu un dublu caracter, anticalvinist, și în parte anticatolic.

Ea cuprinde:

V  18 hotărâri dogmatice, după numărul celor 18 articole ale Mărturisirii calvinizante atribuite patriarhului Kiril Lukaris, pe care le combate pe rând;

V   4 întrebări și răspunsuri.

Mărturisirea “Pavăza Ortodoxiei” a fost aprobată de sinodul convocat de patriarhul Dositei al II-lea Nottara la Ierusalim, în 1672, cu ocazia sfințirii bisericii Nașterii Domnului din Betleem, la care au participat 71 de episcopi, între care și cei patru patriarhi răsăriteni.

Sinodul a hotărât în unanimitate că Mărturisirea calvinizantă atribuită patriarhului Kiril Lukaris nu este opera lui, deoarece este în contradicție cu întreaga sa activitate și operă pur ortodoxe, iar el nu a mărturisit niciodată că este autorul ei. Pentru combaterea învățăturilor calvine a fost subliniată învățătura ortodoxă despre Biserică, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, păcatul strămoșesc, hristologie, Sfintele Taine, mântuire.

O oarecare influență apuseană transpare în Mărturisirea patriarhului Dositei prin folosirea termenului latin transsubstantio pentru explicarea prefacerii darurilor la Sfânta Euharistie, în grecește μετουσίωσις – prefacere, termen introdus pentru prima dată în teologia ortodoxă de patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios.

În urma disputelor iscate din cauza acestui termen, patriarhul ecumenic Calinic al II-lea convoacă în 1691 un sinod la Constantinopol, care ajunge la concluzia că termenul latin transsubstantio este sinonim cu termenul grec metaboli = prefacere, prin ele înțelegându-se același lucru.

6. Concluzii: Mărturisirile de credință din secolul al XVII-lea au o mare valoare dogmatică, morală și canonică. Ele demonstrează pe deplin că Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la doctrina ei originară și a rămas păstrătoarea tezaurului revelației divine, primite de la Mântuitorul Iisus Hristos și de la Sfinții Apostoli. Desigur, ele nu fac parte din Tradiția dumnezeiască și apostolică, dar păstrează principalele învățături ale Tradiției bisericești dinamice, fiind parte integrantă a Tradiției creștine.

Caderea Constantinopolului

Caderea Constantinopolului

1. Înaintarea turcilor în imperiu și stabilirea capitalei lor la Adrianopol (1365). Ioan al V-lea Paleologul cere disperat ajutor, și chiar îmbrățișează în 1369 ritul latin, împreună cu familia sa. În 1371 ajunge vasal turcilor, plătind tribut. Manuil al II-lea Paleologul, urmașul lui, a plecat să cerșească ajutor pe la curțile din Apus, dar fără rezultat. Sultanul Murad al II-lea asediază în 1422 Constantinopolul, dar se retrage. Încercarea disperată a împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul de a obține, prin unirea de la Ferrara-Florența (1438 – 1439), ajutor militar din Apus, a dat greș. În 1446, Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a ținuturilor grecești, robind peste 60.000 de creștini. După înfrângerea de la Varna (1444), a urmat cea de la Cossovopolie, din 1448, unde armata creștină condusă de Iancu de Hunedoara a fost învinsă. În 1449 este încoronat ultimul împărat bizantin, Constantin XI Dragases, care repurtase în Moreea și centrul Greciei succese răsunătoare, dar și în tabăra turcilor vine în 1451 tânărul Mahomed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, energic și bun tactician, cu o aleasă pregătire militară.

2. Ca să-i fie mai ușor la împresurarea Bizanțului, Mahomed a construit pe țărmul european al Bosforului fortăreața Rumeli-Hisar, în formă de triunghi, având în cele trei unghiuri și câte un turn. Nicio corabie nu mai putea intra în port fără să nu fi fost vămuită de sultan. Acesta face inofensive și armatele creștine din Moreea, pentru a preveni trimiterea de ajutoare din partea despotului Peloponezului, Dimitrie Paleologul, fratele împăratului. Mahomed cheamă specialiști pentru pregătirea asaltului, printre care și tunarul Orban, care-și oferise inițial serviciile bizantinilor, dar pentru că aceștia nu aveau bani, a trecut la turci. Tunul cel mare va ajunge în fața zidurilor Constantinopolului tras de 70 de perechi de boi și de 2000 de bărbați. Ghiulelele lui cântăreau între 600 – 900 kg.

3. Ajutoarele din Apus nu au venit. Papa nu voia să trimită nimic până nu se confirma unirea, ajutoarele cu alimente din partea regelui Aragonului nu au mai ajuns la timp. În locul lor apăru cardinalul Isidor cu bula de unire, care mai mult întărâtă spiritele. Occidentul nu era interesat de salvarea Imperiului bizantin, pe care îl cucerise deja economic, îndeosebi prin Veneția și Genova, înainte ca turcii să cucerească teritoriul său. Singurul ajutor au fost două vapoare cu 700 de oameni aduși de genovezul Giovanni Giustiniani Longo, care au intrat în Cornul de Aur înainte de a începe asediul.

4. Populația capitalei se ridica la aproape 50.000, și dintre aceștia numai vreo 5000 erau în stare să poarte arme. La acțiunea de apărare au participat în diferite forme chiar și femeile și copiii. Turcii, în jur de 200.000, au luptat atât pe uscat, unde au distrus ultimele construcții creștine din jurul zidului lung de 7 km în vestul orașului, cât și pe apă. Stricăciunile produse de tunuri întimpul zilei erau refăcute noaptea de creștini. Șase săptămâni au durat atacurile. Asaltul din noaptea de 18 aprilie a fost respins de bizantinii conduși de Giustiniani Longo, având ca rezultat peste 200 de morți din partea turcilor și niciunul dintre creștini. După două zile, patru vase genoveze reușesc să spargă blocada sutelor de vase inamice și să incendieze cu foc grecesc multe dintre ele, întorcându-se înapoi nestricate, sub ochii furioși ai sultanului. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprilie, turcii transportă 70 de vase pe colina din Pera, cu ajutorul unui sistem de scripeți, făcându-le apoi să alunece în Cornul de Aur, de unde puteau controla toate manevrele bizantinilor. Intrarea în port era blocată însă de bizantini cu lanțuri metalice. Dar după alte trei atacuri nereușite, în seara de 23 mai lanțurile din portul orașului nu au mai fost pentru turci o piedică. Îngrijorat de zvonurile pregătirii unei cruciade creștine, Mahomed a hotărât asaltul general pe data de 29 mai. În noaptea de 28 spre 29 mai autoritățile civile și religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împăratul, au participat la o Liturghie solemnă, ultima din catedrala Sfânta Sofia, s-au împărtășit cu toții și au plecat la apărarea orașului. Între orele 1 și 2 noaptea, turcii au atacat în trei locuri deodată. Lângă poarta Sfântului Roman, unde lupta împăratul, a fost rănit și scos din luptă Giustiniani Longo. Prima intrare, drumul spre Adrianopol, a cedat. Deși rugat să se retragă pentru a recuceri ulterior orașul, împăratul nu a vrut să-și părăsească soldații. Nu se va ști niciodată dacă poarta Sf. Roman a rămas ori nu deschisă în urma unei ieșiri a apărătorilor contra turcilor. Împăratul a luptat alături de soldații săi până la sfârșit. Trupul său nu a mai fost găsit.

5. În zorii zilei de 29 mai 1453, marți, după Rusalii, turcii și-au făcut apariția în oraș. Istoricul Ducas, amintind cuvintele spuse de Lucas Notaras în 1452 în fața cardinalului Isidor, mai bine să vedem în mijlocul orașului domnind turbanul turcilor decât mitra latinilor, afirmă că nici în aceste momente tragice grecii nu ar fi primit unirea cu latinii. Au pierit atunci în Constantinopol peste 4000 de creștini, iar alte mii au fost înrobiți și vânduți ca sclavi. O mulțime mare de oameni se adăpostiră în Sfânta Sofia. Istoricii Sphrantzes și Critobul spun că în momentul în care au văzut pe turci îndreptându-se asupra lor, unii din preoții care slujeau Sfânta Liturghie în catedrala Sf. Sofia au luat Sfintele Taine și s-au îndreptat spre peretele de miazăzi, care s-a deschis și i-a cuprins, și acolo vor rămâne până ce clădirea va fi iarăși biserică sfințită. Sultanul a intrat în Sfânta Sofia a doua zi, și, după ce mustră aspru un turc ce strica mozaicul, se îndreptă cu fața spre Mecca, și punând un imam să rostească predica în numele profetului Mahomed, declară catedrala moschee (în 1924 Kemal Atatürk a declarat-o muzeu național).

6. Astfel a luat sfârșit Imperiul bizantin, care, în existența lui de mai bine de o mie de ani, a răspândit creștinismul în lume, l-a apărat de erezii prin stabilirea dogmelor în cele șapte sinoade ecumenice, a fost un centru de cultură și civilizație pentru popoarele din răsărit, cărora le-a lăsat ca moștenire tradiții și principii de viață creștine ce se vor dovedi salvatoare în vremurile ce vor urma.

7. Au fost istorici care au afirmat că turcii au fost mai puțin duri cu Bizanțul decât fuseseră cruciații (Uspenski). Mahomed al II-lea a protejat Biserica Sfinților Apostoli de jaf, lăsând-o în seama creștinilor, la fel și bisericile din cartierul mănăstirii Studion, precum și cele din Fanar. El s-a gândit să stabilească un statut juridic Bisericii creștine în cadrul noului Imperiu turc, astfel încât le ceru ortodocșilor să-și aleagă un patriarh (ultimul, Grigorie III Mammas, unionist, părăsise orașul în 1450 din cauza opoziției populației față de unirea cu latinii).

8. În 1454 va fi ales ca patriarh Ghenadie Scholarios (fost participant la sinodul unionist din Ferrara-Florența ca secretar al împăratului Ioan VIII Paleologul, devenit, după moartea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului, conducătorul ortodocșilor antiunioniști. El condamnase falsa unire în lucrarea sa Despre purcederea Sf. Duh, spunând: Nicio nenorocire nu a fost pentru noi mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile și decât mii de morți. Iar unioniștilor le spusese: Iau martor pe Dumnezeu că faceți o unire rea: veți fi pierduți).

9. Catedrala patriarhală a fost la început biserica Sf. Apostoli, (zidită de Constantin cel Mare și restaurată de Justinian cel Mare, jefuită însă de cavalerii cruciadei a IV-a în 1204), apoi din 1455 mănăstirea Pammakaristos (a Prea Fericitei Fecioare), până în 1587 (în 1591 devine moschee). Din 1600 catedrala patriarhală s-a mutat in biserica Sf. Gheorghe, în cartierul grec al Fanarului.

10. Sultanul a fixat prin porunci scrise (Berat) statutul juridic al Bisericii Ortodoxe în Imperiul otoman. Patriarhul era scutit de impozite și devenea Etnarh – conducător religios și politic al creștinilor din Imperiu, putând să judece pe creștini. (Mai târziu, din cauza rivalităților, unii patriarhi au ajuns să ofere sultanului un dar sau peșcheș, care pe la mijlocul secolului al XVI-lea ajunsese la 4000 de ducați, ceea ce a dus la sărăcirea Scaunului ecumenic). Bisericii ortodoxe i s-a lăsat libertatea cultului și organizării, precum și locașele de cult (deși ulterior multe vor deveni moschei). În urma unor discuții pe care Mahomed al II-lea le-a avut cu patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios, acesta din urmă a scris pentru sultan, la cererea lui, o scurtă Mărturisire sau expunere a credinței creștine, cu titlul Despre calea mântuirii oamenilor, împărțită în 12 capitole și socotită de unii teologi ca cea dintâi scriere simbolică a Bisericii ortodoxe, după Simbolul niceo-constantinopolitan.

11. Patriarhul ecumenic se substitui astfel împăratului bizantin, și pe măsură ce Imperiul otoman creștea, autoritatea patriarhului se întindea tot mai mult, Biserici din Peninsula Balcanică ce se bucuraseră înainte de semi-independență sau autocefalie reintrând în sfera de conducere a Patriarhiei Ecumenice (de la care primeau acum Sfântul Mir, pe care mai înainte și-l pregăteau singure). Astfel, Patriarhul ecumenic devenea căpetenia politică și pentru creștinii din Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, patriarhii respectivi păstrându-și numai drepturile religioase. (Această situație privilegiată a patriarhului ecumenic a durat până în 1923, când Turcia a devenit republică sub Kemal Atatürk).

12. În schimbul privilegiilor acordate patriarhului, creștinii nu aveau voie să combată credința musulmană, nici să înființeze biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu acordul turcilor. Crucile de pe turle au fost scoase, tragerea clopotelor interzisă. Creștinii (numiți ghiauri, adică necredincioși) nu erau acceptați în funcții publice sau în armată, decât renunțând la credința lor. În schimb li se cereau numeroase biruri (haraci), dintre care cel mai greu a fost birul sau darea sângelui (luarea cu forța a copiilor creștini pentru trupele de ieniceri, sau a fetelor în haremuri).