Ora de Religie - mijloc de cunoastere a tainelor credintei. Implicatiile educatiei religioase asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor

Ora de Religie - mijloc de cunoastere a tainelor credintei. Implicatiile educatiei religioase asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor

Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de spatiul didactic, o dimensiune initiatică. Părintele Bria îndemna ca lectia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.

Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice activitate catehetică.

 Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinte şi ritualuri care pot determina luarea unor optiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea atunci când subiectii (elevii) devin interesati şi practicanti, atunci când ei conştientizează apartenenta lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.

Prin ciclul credintei, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea comunitătii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
• Initierea în tainele credintei, mărturisirea credintei sau fidelitatea fată de Iisus Hristos şi fată de Evanghelia Sa.
• Lărgirea orizontului sperantei, celebrarea credintei sau fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credintei sau fidelitatea fată de aproapele sau de lume.

Initierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credintei, care nu se separă de trăirea (celebrarea) credintei prin cult şi de practicarea credintei prin faptele noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început, elevii sunt initiati în comunitatea de credintă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun - prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viată. Astfel, credinta mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valente personale şi sociale (paradigma socială a credintei). Eclesia constituie o adunare de credintă, de liturghisire şi de practică.

O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a initia în credintă, de a face ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfintii Apostoli, primii mărturisitori ai lui Hristos, i-au învătat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credintă, îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învătate. Ne punem întrebarea: noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnati să sporim în cunoaşterea învătăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii superioare, cunosc mult mai putin domeniul credintei decât alte domenii de cunoaştere.

Asumarea credintei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfintitorul care transformă creatia şi viata noastră a tuturor.

A doua etapă a ciclului credintei o constituie celebrarea credintei prin participarea la cult, prin fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că “fiecare credincios îşi exprimă credinta sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de multumire şi bucurie”. Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a sperantei şi a credintei unei comunităti.

În cadrul cultului public, după mărturisirea credintei (rostirea Crezului) urmează celebrarea credintei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la mărturisirea credintei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o rugăciune.

În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credintei în viata personală şi socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vietuirea în şi prin Hristos. Preotul, la Sfânta Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: cu pace să ieşim …, iar credincioşii răspund întru numele Domnului; de aici reiese rolul credintei în raport cu semenii, cu morala, cu societatea. Religia (credinta fiecăruia) are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât în viata personală, cât şi în viata publică.

Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili fată de viata şi faptele lor, fată de actul educational, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului: voi sunteti lumina lumii…, aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5,14-16).

În contextul social şi educational actual profesorul de religie va da lectiei de religie şi o dimensiune reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de neghină, separarea apartine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în acest dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă în Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune: Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine (In. 17,20).

De multe ori ne plângem că la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu avem suficient material bibliografic adecvat particularitătilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod sistematic. Indiferent de continutul didactic (tema abordată), putem în câteva minute citi şi comenta un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învătându-i pe elevi să aprofundeze elementele de doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de misiune creştină are şi o dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lectie de religie să aibă o dimensiune misionară.

Abordarea separată a acestor etape de initiere în tainele credintei este contrară spiritualitătii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lectie de initiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de la Dumnezeu “întelepciune şi meşteşug în stare să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să îndreptăm sufletele elevilor încredintati nouă. Fericit este profesorul care-şi învată elevii să înteleagă şi să se bucure că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de credintă mărturisite de Biserică.

Participarea tinerilor la viata liturgică si la activitătile catehetice. Valente educative ale cultului divin

  Participarea tinerilor la viata liturgică si la activitătile catehetice. Valente educative ale cultului divin

Rolul cultului  este “să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare între Dumnezeu şi om” (Ene Braniște, Liturgica).

Scopurile cultului:

1.  de adorare a lui Dumnezeu,

2.  cel sfintitor,

3.  cel didactic sau catehetic.

Scopul didactic “urmăreşte atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învătătura de credintă creştină ortodoxă, cât şi promovarea vietii religios-morale” (Ene Braniște, Liturgica), cu alte cuvinte sustinerea, întărirea şi răspândirea credintei şi a virtutilor creştine.

Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au şi una educatională. Dacă orice act al cultului creştin şi împărtăşirea cu Sfintele Taine îl pregătesc pe elev pentru Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc şi pentru viata de aici, pentru o viată mai în conformitate cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine. Din această dublă finalitate a participării elevilor la lucrările sfintitoare ale Bisericii rezultă şi dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, să-şi caute şi să-şi descopere menirea şi vocatia lui.

Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina care, pe lângă dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educationale care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.

Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii, ambele institutii urmărind dezvoltarea şi împlinirea personalitătii şi caracterului elevilor.

Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală - elevii devin mai responsabili, cât şi pentru Biserică - elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin faptul că elevii sunt aduşi în număr mare la mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile credincioşilor şi totodată poate contribui la îmbunătătirea actului educational prin sugestiile şi recomandările date şcolii.

Considerăm că ar fi necesară desemnarea unor preoti care să se ocupe în mod special de mărturisirea şi consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de la şcoală la Biserică este mai anevoiasă, mai ales pentru clasele mici. Profesorilor de religie le revine misiunea fie de a-i invita pe preoti în mijlocul elevilor, fie de a-i duce pe elevi la Biserică.

În orice caz, atât preotul cât şi profesorul de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi că mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie “să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău”, şi cu dorinta fermă de a nu mai greşi>> (Vasile Timiș).

Sebastian Șebu, Metodica predării religiei:

Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învătături ale Sfintei Scripturi și Sfintei Traditii, antrenează puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu, Învătătorul nostru suprem.

Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogătia învătăturilor de credintă și prin modelele pe care le înfătișează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realitătii religioase pentru elevii de toate vârstele. Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor, iar puterea exemplului le mobilizează vointa.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viată religioasă și de cunoaștere a realitătii religioase. Ea este o “școală” a educatiei și desăvârșirii creștine. Prin ea elevii află dogmatica ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă sentimental iubirii fată de Dumnezeu și fată de aproapele.

Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenta reală a Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre faptele și învătăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinta asupra mortii, prin Învierea Sa.

Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viata în comunitate, trezindu-i simtul solidaritătii umane, prin faptul ca toti credincioșii se roagă unii pentru altii (nu doar pentu cei prezenti, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiti), rostesc Crezul, rugăciunile și cântările în comun.

Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vietii religioase prin functia lor educativă și prin darurile curătitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. Pentru ca Taina Spovedaniei  să contribuie la educatia religioasă a elevilor, profesorul de religie trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze importanta ei, arătându-le care sunt etapele necesare ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.

Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun, având încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinta regelui David mustrat de proorocul Natan, iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuti sau păcate ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe elevi să facă o mărturisire completă, profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un examen de conștiintă, multumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerându-I să-i ierte pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească și la Taina Spovedaniei.

Și în privinta Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute importanta și folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, că cel ce nu mănâncă trupul și nu bea sângele Domnului nu va avea viată veșnică, și, pe de alta parte, că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea. Și aici se accentuează pe pregătirea, atât trupească, dar mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea credincioșilor din același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiti, participarea tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.

Participarea tinerilor la viata liturgică și la cultul divin presupune și învătarea de către elevi, inclusiv în cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde, cântarea Hristos a înviat din morti, de Sfintele Paști, alte cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor slujbe bisericești).

Cântările religioase sunt însăși credinta cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor îndemnati spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine. În selectionarea cântărilor religioase care vor fi învătate de către elevi, profesorul trebuie să respecte anumite criterii (vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacitătile intelectuale și vocale ale elevilor, etc.), să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujba bisericească sau perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea cântare), să explice pe întelesul lor textul cântării, structura cântării, importanța ei.

Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte

 Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte

Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalitătii, în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale elevilor săi.

În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul este însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume, Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele desăvârşirii”.

De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o cerintă indispensabilă oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii unei tinte, şansele de a o îmbrătişa sunt minime" (C.Cucoș). Prin intermediul educatiei religioase se pot atenua scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.

Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea educatiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia catehetică a Bisericii. Începutul misiunii învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica Sa în continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învete unele pe altele.

După  Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate neamurile”. Hristos Cel Înviat, pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.

În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune, atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.

Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul didacticii generale: în didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în didactica modernă se pune accentul pe latura formativă şi educativă a învătării. Elevul era privit în didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica modernă elevul devine subiect al educatiei; el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea ce priveşte evaluarea didactică, în didactica traditională accentul cădea pe reproducerea notiunilor; în didactica modernă, accentul cade pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative. Spre exemplu, la lectia de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o şi rosteşte.

Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest sens, Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învătămant trebuie “să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, cuvinte ale scriitorilor bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.

A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Riscăm uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte putem risca o fidelitate fată de prezent care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea contemporană.

În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduita profesională, conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conştiinta, atitudinile şi mai ales vocatia.

Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învătat. Orice tânăr profesor, când trece pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărat să-şi pună în evidentă toate cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conştient de lacunele perceptiei copiilor şi de dificultătile predării unor notiuni şi concepte însuşite în timpul studiilor universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre subtilitătile meseriei de dascăl; nu-ti este uşor să concepi că educatia se poate face şi altfel; nu renuntăm uşor la suficiente. Se ştie că în procesul de învătământ sunt prezenti trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) şi materia de învătământ. Pentru ca procesul de .învătământ să-şi atingă obiectivele, este necesară existenta unei concordante între aceşti factori.

Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al existentei, nu-şi caută un sens al existentei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitatie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi. Acest fenomen se manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situatie? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atentiei noastre.

Cu sigurantă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea. Dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare generatie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei privind credinta, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credintei. Ni se pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând valorile creştine pe măsura fiecărei generatii>> (Vasile Timiș).

Ca reușită a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă anumitor cerinte. Întrucât el este cel care influentează decisiv educatia elevilor, trebuie să aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităti spirituale:

a) vocatia (e o simtire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocatie e preocupat de dezvoltarea personalitătii elevilor și are conștiinta faptului că este trimisul lui Dumnezeu în fata elevilor, pentru a le preda învătătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu înomenit)

b) dragostea (virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie este iubirea fată de elevii săi - așa cum și Mântuitorul a iubit copiii – deoarece “a educa înseamnă a iubi“)

c) smerenia

d) răbdarea

e) blândetea

f) profesionalismul (să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, să stăpânească metodele de educatie și modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală care să-l ajute in realizarea interdisciplinaritătii, să aibă capacitatea de autoevaluare a activitătii sale, etc.)

g) sinceritatea și curătia inimii (pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor)

h) bunătatea (care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice fată de elevi)

i) evlavia (trebuie să dovedească viata sa duhovnicească, pentru că din evlavia profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor)

j) umorul (fără să ironizeze pe elevi)

k) optimismul (să scoată în evidentă partea bună a lucrurilor)

Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o învătătură teoretică, abstractă, fără legătură cu modul nostru de ne trăi viata de zi cu zi, ci o învătătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele noastre spre a atinge starea deplinătătii în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de religie trebuie să ajungă, prin viata sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spună ca și apostolul Pavel: “Cele ce ati învătat și ati primit de la mine, cele ce ati auzit și ati văzut la mine, acestea să le faceti, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil. 4:9)>> (Șebu, Sebastian, Metodica...)

Etimologic, profesor = pro+for,fari - a spune ceva în fata cuiva - a mărturisi, mentor, martor, mărturisitorul (prin viata lui) al unui crez (ortodox)

Calitătile profesorului de religie:
1) intelectuale (inteligentă, imaginatie, memorie, etc.)
2) morale (credintă, iubire, nădejde, altruism, echilibru, etc.)
3) fizice