2018 – Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918
Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la proclamarea solemnă a anului 2018 ca An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 –Catedrala patriarhală, 1 ianuarie 2018:
Anul viitor în data de 1 decembrie vom aniversa 100 ani de la Unirea Principatelor Române: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. În acest sens, Anul 2018 a fost declarat în Patriarhia Română Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918. Hotărârea a fost luată în şedinţa Sfântului Sinod din 29 octombrie 2016.
Făcând referire la momentul Marii Uniri, Patriarhul României a spus, în timpul Adunării festive consacrată împlinirii a 95 de ani de la Marea Unire din 1918, organizată de Academia Română în anul 2013, că Omagiul de recunoștință adus memoriei tuturor făuritorilor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum și tuturor celor care au luptat pentru libertate, unitate și demnitate națională, trebuie să fie astăzi izvor de inspirație și înnoire pentru viața noastră ca români patrioți.
EDUCAȚIA INCLUZIVĂ A
ELEVILOR CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE
Profesor: Bajdechi Liliana Aurelia
Școala Gimnazială „Mircea Vodă”, Călărași
EDUCAȚIA INCLUZIVĂ A ELEVILOR CU
CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE
1.
Ce
soluții identificați în sistemul de învățământ pentru a depăși barierele și a
deveni tot mai incluziv? (eseu)
Soluții
pentru depășirea barierelor ca sistemul de învățământ să devină tot mai
incluziv:
îmbunătăţirea în permanență
a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales
a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a
tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi;
școlarizarea tuturor
copiilor în medii de învățare comune și valorificarea maximă a potențialului
lor;
crearea pentru toţi copiii a unui cadru prielnic învăţării,
pornind de la premiza că diferenţele dintre oameni sunt normale şi ele trebuie
acceptate; democratizarea şi egalizarea şanselor fiecărui copil în parte;
centrarea învățării pe elev. Acest lucru implică automat adaptarea
curriculumului şi metodelor de predare la capacitatea şi nevoia fiecărui elev
în parte;
recunoașterea și respectarea
diversității, lăsând copiii să socializeze și să dezvolte prietenii, să se
autodescopere și să descopere singuri modul în care vor lucra îmreună cu
colegii lor, facilitând în felul acesta schimbul permanent de informații;
eliminarea
etichetărilor și stigmatizărilor pentru anumite grupuri de copii cu deficiențe
ca fiind ,,noneducabili”, acest fapt atragând după sine eliminarea practicilor
de excludere a anumitor persoane de la serviciile educaționale;
depășirea fricii că este dificil să integrăm elevi cu nevoi
speciale în cadrul claselor obișnuite prin educaţie, resurse didactice
adecvate, sprijin şi nu în ultimul rând credinţa că incluziunea este un drept
moral şi social ce nu poate fi negat nimănui;
școlile - centre de învăţare şi educaţie - să se schimbe
astfel încât să devină comunităţi educaţionale în care nevoile tuturor elevilor
şi profesorilor să fie îndeplinite;
intervenția
timpurie să fie o preocupare principală a educației speciale;
alocarea
resurselor materiale necesare educației copiilor cu cerințe educative speciale
să se facă pe principiul resursa urmează copilul, indiferent de forma de
învățământ pe care o frecventează;
cadrul didactic să prezinte
interes şi disponibilitate în vederea asigurării unei educaţii eficiente
tuturor copiilor, fără discriminare, indiferent de sex, apartenenţă etnică şi
socială, religie, limbă, grad de normalitate sau situaţia socială a familiei
lor;
încurajarea cadrelor didactice să adopte metode diverse de
predare-învăţare, de care să beneficieze toţi elevii, nu numai cei cu deficiențe,
să se autoperfecţioneze în permanenţă în ceea ce priveşte copiii cu nevoi
speciale;
convingerea părinților care
își pot face probleme privind „scăderea standardelor” (nivelului clasei) dacă
în clasele obișnuite sunt incluși și copii cu dizabilități sau cu alte cerințe
speciale. Profesorii sunt cei care dețin instrumentele de formare a
atitudinilor pozitive ale părinților și copiilor, dar și ale celorlalte cadre.
Copiii
nu sunt obișnuiți cu alți copii care arată și se comportă „altfel” decât ei. Un alt rol
important pe care cadrele didactice îl au este acela de a-i face pe copiii fără
probleme să-şi accepte şi să-şi ajute colegii cu nevoi speciale, fără a-i
ridiculiza sau exclude, eliminând astfel atitudinea negativă din rândul
acestora.
Trebuie precizat,
de asemenea, că alături de cadrele didactice şi colegii de clasă, un rol
important în asigurarea succesului copiilor cu nevoi speciale este atribuit
familiei şi părinţilor acestor copii.
Ceea
ce trebuie făcut în această privință este:
încurajarea copiilor să fie
prietenoși cu cei cu cerințe speciale;
organizarea activităților
astfel încât toți elevii să lucreze și să se joace împreună;
explicarea părinților cât de
mare este câștigul în formarea unor trăsături caracteriale precum:
întrajutorarea, toleranța, dragostea față de semeni etc. la copiii lor, prin
simplul fapt că au astfel de colegi în clasă.
Aşadar, necesitatea de redimensionare a învăţământului pentru
a stabili standarde educaţionale şi pentru a determina şcolile să devină
responsabile de rezultatele elevilor, necesită un mare efort şi dedicaţie, atât
colectiv cât şi individual. Pentru aceasta trebuie să credem că fiecare copil
în parte poate învăţa şi reuşi, că diversitatea ne este utilă tuturor şi că
elevii expuşi diferitelor riscuri le pot depăşi printr-o atenţie şi implicare
din parte cadrelor didactice şi a comunităţii, în general. Pe măsură ce va
interveni această redimensionare a învăţământului, incluziunea nu va mai fi
privită ca o acţiune izolată, distinctivă, ci va deveni o acţiune naturală,
simultană.
Adeziunea la educația/ școala incluzivă pune în evidență
necesitatea dezvoltării școlii, pregătirea și schimbarea de ansamblu a
acesteia, pentru a primi și satisface corespunzător participarea copiilor cu
dizabilități în medii școlare obișnuite, ca elemente componente ale
diversității umane - cu diferențele ei specifice.
2.
Definiți
educația incluzivă și relația sa cu calitatea educației. (referat)
„Tot ceea ce n-avem la naştere şi ne va trebui când vom fi mari, ne este dat
prin educaţie.”
- J.J. Rousseau -
„Educaţia
incluzivă presupune, un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare,
având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane,
pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din
cadrul unei comunităţi”, conform definiţiei consacrate de Conferinţa de la
Salamanca asupra Învăţământului (Educaţiei) Cerinţelor Speciale, organizată de
UNESCO în 1994.
Educația
pentru cerințe speciale se referă, într-o manieră mai generală și mai
relativistă, la adaptarea și completarea educației pentru anumiți copii în
vederea egalizării șanselor de participare și integrare școlară (Vrășmaș, T., 2004, p. 224).
Educaţia
incluzivă include câteva principii, precum: E – educaţie pentru toţi, D
– drepturi egale, U – unicitatea persoanei, C – compensare, A
– adaptare curriculară, Ţ – terapii specifice, I – integrare,
E – egalizarea şanselor; I – individualizarea instruirii, N –
normalizare, C – cerinţe educative speciale, L – lucrul în
echipă, U – urmărirea progresului, Z – zdrobirea segregării, I
– interesul superior al copilului, V – varietatea materialelor
didactice, A – accesibilitate.
,,Şcoala incluzivă
reprezintă un mijloc care creează comunităţi primitoare, construieşte o
societate incluzivă şi oferă educaţie pentru toţi”, se
spune în Declaraţia de la Salamanca.
Şcoala
pentru toţi şi pentru fiecare trebuie să garanteze un învăţământ de calitate şi
să ofere acces identic pentru toţi şi aceasta de-a lungul întregii vieţi
.Şcoala pentru toţi şi pentru fiecare trebuie să se adapteze la persoană şi nu
invers.
Calitatea procesului didactic poate fi
definită ca un demers care conduce la învățare eficientă, la cunoștințe,
abilități și competențe profunde și durabile ale elevilor prin planificarea și
realizarea efectivă a rezultatelor așteptate ale învățării, monitorizarea
rezultatelor, evaluarea internă a rezultatelor, evaluarea externă a
rezultatelor și prin îmbunătățirea continuă a acestora.
Școala
trebuie să contribuie la egalizarea șanselor tuturor copiilor la educație și la
dezvoltarea potențialului lor, precum și la orientarea pregătirii școlare
și profesionale. În învățământul contemporan se pune accentul pe funcția
formativă a acestuia.
Calitatea proiectării
procesului didactic pornește de la întrebarea simplă: „Cum pot face astfel
încât activitățile didactice pe care le desfășor să răspundă nevoilor și
capacităților de învățare ale acestor elevi?”.
În contextul asigurării
calității, în procesul de educație sunt scoase la lumină cele mai bune resurse
ale fiecărui elev astfel încât acesta să poată arăta ceea ce știe, să poată
înțelege nivelul la care a ajuns și ce este necesar să facă în continuare.
Aplicarea principiilor
asigurării calității în educație se realizează prin acele strategii
educaționale care demonstrează:
nouă viziune a cadrului
didactic asupra clasei de elevi;
noi roluri asumate de către
profesori și elevi;
folosirea unei diversități
de strategii de diferențiere;
apelul la specialiști pentru
asigurarea serviciilor de sprijin medical, psihologic, educațional etc.
Dincolo
de ceea ce cadrul didactic poate face pentru a asigura învățarea fiecărui elev,
sunt situații în care este nevoie de servicii de suport suplimentare, pentru
elevii cu dificultăți de învățare și adaptare școlară. Existența și punerea la
dispoziția elevului a acestor servicii reprezintă indicatori ai calității
educației în unitatea școlară.
Cunoșcându-și
mai bine elevii, cadrele didactice au mai multe șanse de a veni în sprijinul
lor în procesul învățării. Predarea e mai eficientă dacă se înțelege
individualitatea fiecărui elev și se asigură serviciile de sprijin
corespunzătoare nevoilor. Datele reale asigură cadrelor didactice libertatea de
a adapta soluții personalizate cu ajutorul cărora elevii pot obține rezultate
școlare mai bune.
Comunicare în clasă
În activitatea de predare-învățare,
comunicarea trebuie să fie cât mai clară. Fiecare elev este diferit, unii
învață mai bine dacă văd ceea ce trebuie învățat, alții dacă aud, alții dacă
fac. Cadrul didactic trebuie să aibă în vedere identificarea stilurilor de
învățare ale elevilor și adaptarea predării astfel încât fiecare elev din clasă
să poată învăța.
Organizarea clasei
Modul în care este aranjată clasa poate
influența învățarea elevilor în sens pozitiv sau negativ. Sfaturi:
așezarea copiilor cu cerințe
speciale mai aproape de profesor și de tablă
aranjarea mobilerului astfel
încât elevii să se poată mișca liber, mai ales aceia care au probleme de
mobilitate sau vizuale
gruparea băncilor sau
meselor la care stau copiii, pentru ca elevii să poată lucra împreună și să se
ajute unii pe alții
schimbarea periodică a
colegului de bancă, această strategie asigurând o mai bună socializare între
elevi, evitându-se marginalizarea celor cu CES
Proiecarea lecțiilor
În proiectarea unei lecții în cadrul
unui demers incluziv se ia în considerare ceea ce trebuie să știe după
realizarea lecției elevii – în ansamblu și în particular, anumiți elevi.
Aspecte ce trebuie avute în vedere:
planurile individuale de
învățare care sunt un real sprijin;
copiii vor înțelege mai bine
dacă văd și ating obiectele;
stabilirea cuvintelor cheie
pe care urmează să le folosim în timpul lecției;
pregătirea fișelor de lucru
în funcție de cerințele particulare ale elevilor;
utilizarea metodelor de
lucru în grup;
adaptarea ritmului lecției,
precum și a volumului de informații utile într-o lecție.
Sprijin
individual
Prin
definiție, copiii cu cerințe educative speciale au nevoie de sprijin. De aceea,
ei nu vor avea decât de câștigat dacă activitatea de predare este orientată
către nevoile lor speciale. Prin urmare:
în timp ce clasa lucrează la
o activitate, cadrul didactic se poate ocupa de unul sau doi copii, reluând cu
aceștia principalele puncte ale lecției sau îi ajută să înceapă să rezolve
singuri sarcina legată de subiectul lecției;
organizarea copiilor în
grupuri, pe nivele de abilitate, favorizează trecerea cadrului didactic de la
un grup la altul pentru a oferi asistență adecvată cerințelor celor din fiecare
grup;
copilul cu cerințe speciale
poate lucra cu un alt coleg mai capabil, care după ce și-a terminat propria
sarcină îl poate ajuta să-și organizeze munca.
Mijloace de sprijin
Mijloacele de sprijin sunt elemente
importante pentru buna organizare a activității didactice care s îi includă și
pe copiii cu nevoi speciale. Recomandări:
utilizarea ca material
didactic a planșelor sau imaginilor afișate pe perete, a materialelor cu scris
mare etc.
folosirea anumitor
dispozitive pentru sprijinirea activității cu copiii cu deficiențe
adaptarea mobilierului
clasei etc.
Managementul comportamentului
Unii copii au un
comportament care deranjează în desfășurarea lecțiilor. Pentru a-i învăța cum
să se comporte acceptabil din punct de vedere social se recomandă:
discuții cu ceilalți
profesori sau cu alte persoane cu care lucrează copilul și convenirea asupra
aceleiași abordări și atitudini de reacție la comportamentul acestuia;
identificarea semnalelor de
avertizare pe care le lansează copiii înainte de a începe să se comporte
deranjant și încercarea atragerii acestuia într-o activitate care îi place;
schimbarea locului copilului
în clasă, atunci când se observă că există factori de mediu ce îi distrag
atenția;
recompensarea
comportamentului acceptabil și a efortului de a duce o sarcină până la capăt;
transmiterea nemulțumirii
față de un comportament neadecvat folosind un anume ton al vocii, o anumită
mimică și propoziții simple. Este important să ne păstrăm calmul și să
controlăm în permanență situația;
folosirea pedepsei numai
dacă elevul înțelege legătura între pedeapsă și comportamentul său;
stabilirea unor reguli
proprii colectivului de elevi. Când într-un colectiv există elevi cu CES,
cadrul didactic trebuie să dea dovadă de abilitate și imaginație pentru a se
reuși socializarea acestora.
Munca în echipă
Colaborarea între cadrele
didactice care predau la o clasă care include și copii cu CES constituie un
element esențial în reușita școlară. De aceea este recomandat să:
se ceară sfatul altor colegi
din școaă care au experienț cu copii cu CES
se identifice specialiști
dispnibili din localitate și să se încerce colaborarea cu aceștia
De reținut!
Arsenalul
de strategii și metode utilizate de profesor la clasă ca și colaborarea dintre
cadrele didactice, dintre acestea și diverse persoane resursă din afara școlii,
pot contribui în mod semnificativ la incluziune, la reușita școlară a unui elev
cu dizabilități, cu o anumită dificultate (tulburare) de învățare ori a unui
elev supradotat.
„Adevăratul dascăl este
caracterizat prin aceea că mintea sa se mişcă în armonie cu minţile elevilor
săi, trăind împreună dificultăţile şi victoriile intelectuale deopotrivă."
- J.Dewey -
3.
Ce
este mai important de transformat: politicile, practicile sau atitudinile
oamenilor? (părere personală)
„Toţi oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”.
- Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului –
În
decursul timpului comunitățile umane au dezvoltat diverse percepții,
reprezentări și atitudini sociale față de persoanele „anormale” sau „diferite”;
în cele mai multe cazuri acestea au fost în general negative: indiferență,
rezervă, respingere, marginalizare, mergând chiar până la excludere socială și
educațională.
Exprimându-mi
opinia, consider că toate cele trei categorii necesită transformări majore,
însă mă voi opri asupra celei de „atitudine”,
spunând că din punctul meu de vedere atitudinile mai sus enumerate sunt încă
vizibile și resimțite în mare măsură în societatea noastră, prin comportamentul
negativ, discriminatoriu al persoanelor „normale” care se arată sceptice când e
vorba de integrarea în societate cu drepturi și șanse egale a persoanelor cu
nevoi speciale.
Când
spun schimbarea atitudinii, mă refer în primul rând la cea a multor cadre
didactice care refuză cu îndârjire acceptarea incluziunii în scoala normală,
considerând că acești copii cu „probleme” nu își vor găsi niciodată locul
printre cei „normali”, că nu vor fi văzuți ca parte a unui întreg și nu vor face față exigențelor educaționale,
argumentând că le va fi mult mai bine într-o școală specială. De aceea ele
manifestă un comportament de respingere față de aceste persoane, de
indiferență, chiar ignoranță, excluzându-Ie din cadrul activităților,
refuzându-le sprijinul necesar etc.
În
al doilea rând, importantă este schimbarea atitudinii copiilor care devin
răutăcioși cu cei considerați „diferiți” din anumite motive. De la cea mai
fragedă vârstă, copiii trebuie învăţaţi că primirea alături de ei a unor copii
mai diferiţi, trebuie făcută nu doar din obligaţie sau din milă, ci pentru că
fiecare copil are dreptul să participe alături de ceilalţi copii la aceleaşi
activităţi. Copiii trebuie să înţeleagă că o persoană bine instruită când se va
afla în situaţia de a lua decizii, are o şansă în plus pentru o viaţă mai bună.
Explicarea şi înţelegerea propriilor sentimente se poate
realiza şi prin observarea emoţiilor altora. Se pot face diferite simulări cu
ei (limitarea vederii, a auzului, simularea unor dizabilităţi locomotorii)
pentru a-i sensibiliza şi a-i ajuta să înţeleagă mai bine situaţia celor care
au unele dizabilităţi. Acest aspect va determina copiii să înţeleagă cum se
simt alţi copii sau oameni în diferite situaţii. Acceptarea şi cunoaşterea
sentimentelor va avea ca efect prevenirea comportamentelor negative.
În rândurile copiilor
trebuie promovată ideea de cooperare şi prietenie, de ajutor şi solidaritate cu
toţi copiii, indiferent de culoare, religie, vârstă, situaţie materială a părinţilor,
capacităţi intelectuale, naţionalitate, limbă.
Familia
este prima care trebuie să se ocupe de educaţia copilului - cei şapte ani de
acasă constituie bazele educaţieie copilului. să vorbească cu copiii despre
ceea ce înseamnă un copil „diferit” ,faţă de ei, într-o manieră corectă şi
pozitivă, accesibilă.
În al treilea rând, trebuie
intervenit în schimbarea atitudinii părinților cu copii „sănătoși”, care devin
sceptici în ceea ce privește acceptarea în grupul în
care îşi înscriu copiii şi copii de altă religie, etnie, cu dizabilităţi.
Există părinţi care înţeleg ce înseamnă educaţia incluzivă şi rolul acesteia în
dezvoltarea copiilor, dar există, după cum am spus şi opinii critice: părinţi
care au convingerea că diferenţele individuale încetinesc progresul copiilor
obişnuiţi.
Vorbindu-le părinților despre necesitatea convieţuirii în comun,
indiferent de unele aspecte care le par deosebite sau le consideră neplăcute
pentru copiii lor, poate duce la înțelegerea faptului că diferenţele
individuale între elevi constituie o sursă de bogăţie şi diversitate, nicidecum
o problemă, o barieră în calea educației.
Societatea
nu este suficient de incluzivă însă putem interveni prin crearea de spaţii,
programe şi proiecte în care să stimulăm dezvoltarea unor astfel de practici
umane, în folosul copiilor dar şi în folosul întregii societăţi. Parteneriatele
educaţionale cu familiile şi cu comunităţile de orice tip au constituit un pas
important în realizarea dezvoltării sociale dar şi individuale.
Este
foarte important ca adulţii să sprijine la toţi copiii construirea unei imagini
de sine pozitive, pentru că fiecare copil se poate dezvolta şi poate învăţa. O
imagine de sine slabă este o problemă pentru orice copil. Pentru un copil cu
dizabilităţi, faptul că se vede diferit de ceilalţi copii este primul pas să
îşi construiască o imagine de sine diferită.
Intervenţia asupra concepţiei părinţilor vizează aceeptarea
diversităţii preşcolarilor în grupul în care îşi înscriu copilul,totodată şi
eliminarea prejudecăţilor de orice fel dar şi îmbunătăţirea comunicării şi
cooperării cu părinţii rromi şi stimularea dezvoltării atitudinilor pozitive
ale adulţilor faţă de toţi copiii unui grup,indiferent de etnie,religie sau
dizabilităţi.
Scopurile
principale ale relaţiei dintre şcoală, familie şi comunitate, în vederea
integrării copiilor cu nevoi speciale sunt:
informarea şi
sensibilizarea comunităţii locale cu privire la posibilitatea recuperării,
educaţiei chiar şi pentru copiii ce au abandonat şcoala;
sporirea
conştientizării din partea comunităţii şcolare a necesităţii implicării în
transformarea şcolii într-o şcoală integrativă;
schimbarea
mentalităţii şi atitudinii opiniei publice faţă de copiii cu nevoi speciale;
dezvoltarea unei
reţele de cooperare în domeniul educaţiei, implicată în procesul de integrare(
ex.: poliţia, serviciile sociale, spitale, etc.);
implicarea
părinţilor copiilor din clasă în vederea reacţionării mai rapide la probleme şi
acordarea sprijinului suplimentar copiilor cu nevoi speciale;
implicarea
comunităţii în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale;
elaborarea programelor
şcolare de informare şi pregătire a comunităţii locale pentru educaţia
incluzivă, prin aceasta înţelegând adaptarea şcolii la cerinţele speciale ale
fiecărui copil, indiferent de problemele acestuia, şi nu a copilului la
cerinţele şcolii, găsirea unor strategii didactice adecvate, a unor metode şi
tehnici de lucru specifice: planificare, instruire, evaluare.
Bibliografie:
1. Vrăşmaş,
T., Învăţământul integrat şi/ sau
inclusiv, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001
2. Vrăşmaş,
T., Şcoala şi educaţia pentru toţi,
Ed. Miniped, Bucureşti, 2004
3. Condurache,
C., Petrescu, D., Dumitru, A., Consilierea
educațională – modulul 5,
2011
4. Dumitru,
A., Neicu, C., Nicoară, V., Calitatea în
educație – modulul 6, 2011
Educarea școlarilor în spiritul valorilor morale
Prof.
înv. primar SMARANDA RALUCA
Școala
Gimnazială ”Mircea Vodă”
Scopul fundamental al
educației morale constă în formarea și dezvoltarea caracterului, respectiv
a individului ca subiect moral care gândește și acționează în spiritul
cerințelor și regulilor moralei sociale.
Cine este direct responsabil de educarea copiilor în
spiritul valorilor moral-civice? Este suficientă educația moral-civică în
școală?
Cu toţii cunoaştem că la educarea şi formarea unei
personalităţi contribuie trei factori primordiali: familia, şcoala, societatea. Acestea sunt „responsabile” şi de
sistemul de valori pe care-l formează generaţiei în devenire.
Familiarizarea de timpuriu a copilului
cu sensul unor noțiuni ca: bine - rău, permis - interzis, minciună - sinceritate,
drept - nedrept, cinstit - necinstit etc., reprezintă piatra de temelie a unei
conduite morale şi civice reale în formarea lui ca OM. În mod ideal copiii ar trebui să vină
în şcoală cu un sistem de valori cât de cât format, iar funcţia principală a
profesorilor să fie aceea de a-i ajuta să creeze din ele o ierarhie
„sănătoasă”.
Educația
morală ajută copilul mai întâi să se adapteze colectivului în care trăiește (familie,
grădiniță, școală), mai târziu să-și respecte obligațiile pe care le are de
îndeplinit față de familie, profesie, țară și în cele din urmă să participe la
crearea valorilor morale ale umanității.Educația moral-civică urmărește inițierea
copilului, viitor cetățean, în practicarea unui comportament activ,
responsabil, capabil de înțelegere și respect față de sine și ceilalți,
conștient de drepturi și îndatoriri, liber și deschis spre alte culturi.Trebuie
avut în vedere ca activitățile să pornească de la universul de viață al
copilului, al mediului din care provine, de la fapte și situații concrete de
viață cunoscute de copii sau care au fost prezentate.
La școlarul de
vârstă mică volumul
cunoștințelor morale este restrâns: nu are formate unele
noțiuni morale ca datorie, cinste, patriotism etc. Prin „ascultare” copilul înțelege o gamă
largă de fapte morale: hărnicia, curățenia, punctualitatea,
comportarea civilizată. La această vârstă se recomandă o moralitate de tip
practic – „văzând și facând” - , în care să fie frecvente imitația,
identificarea cu cei din jur.
§ Exemplul are o mare putere de influenţă asupra
copiilor datorită caracterului său intuitiv. El se adresează în mod nemijlocit
simţurilor copilului, îl ajută să perceapă realitatea vie, concretă. De multe
ori sute de cuvinte nu reuşesc să facă înţeles ceea ce un exemplu concret
convinge într-o clipă.
§ Proverbele, zicătorile transmit prin
valoarea lor estetică şi învăţăturile morale modele de acţiune în variate
împrejurări cu care se confruntă omul. Prin intermediul lor, copiii înţeleg
noţiuni cu conţinut pozitiv: cinstea, hărnicia, răbdarea, bunătatea, curajul,
modestia. Dar ei pot învăţa şi din cele cu conţinut negativ pentru că mai
repede omul învaţă din rău decât din bine, din situaţii identice trăite.
§ Ghicitorile au şi ele învăţămintele lor. Prin
intermediul lor, copiii pot să-şi precizeze reprezentări asupra trăsăturilor
caracteristice obiectelor şi fenomenelor pe care le cunosc. Prin învăţarea lor,
exerciţiul mintal devine antrenant şi distractiv. Li se dezvoltă astfel
isteţimea, atenţia, priceperea de a scoate în evidenţă trăsătura principală a
unui obiect.
Încă din clasa I, copiii dezbat termeni
ca: adevăr, prietenie, altruism, disciplina, supunere, răspundere (valori
morale).
§ Citind şi
povestind unele lecturi literare, elevii vor beneficia de efectul educativ al
unor lecţii de etică morală. Se vor întâlni cu personaje pozitive şi negative
care se luptă şi triumfă binele, întărind credinţa în Dumnezeu; cu personaje
care reuşesc datorită speranţei şi credinţei.
§ Recitarea poeziilor este o plăcere
pentru şcolarii mici. Ele trezesc puternice sentimente de bucurie, dragoste de
viaţă, de apreciere sau dezaprobare faţă de anumite comportamente.
§ Dramatizările au multe implicaţii benefice în realizarea
comportamentului moral; schiţele, glumele, scenetele satirice, de asemenea.
§ Educaţia ecologică este un obiectiv al educaţiei
morale şi se exprimă prin ataşament faţă de plante şi animale, faţă de natură.
§ Din lecţiile de istorie, copilul află despre modul de
organizare al societăţii din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă şi
contemporană. Cunoaşterea formării şi afirmării virtuţilor poporului din care
fac parte generează în sufletul elevilor sentimentul de apreciere faţă de
curajul şi viteza înaintaşilor.
Educaţia moral – civică se realizează
prin lectura suplimentară unde vor identifica valori morale, virtuţi şi
comportamente folosite drept exemple pentru sintagme „aşa e bine”, „aşa e rău”.
Oamenii bine crescuți sunt de mare folos chiar dacă nu sunt prea învățați.
Căci învățătura de carte, așa cum a câștigat-o la timpul său elevul în școală,
se poate pierde cu timpul, bunele moravuri însă, pe care și le-a însușit în
frageda vârstă a sa, în care sufletul e primitor ca ceara ce se poate modela după
plac, rămâne pentru o viață întreagă.
Valorile morale se reflectă în comportamentul fiecăruia.
BIBLIOGRAFIE
·
„Revistă dedicată cadrelor
didactice” – învățământul primar, nr.4/ 2006, Editura Miniped
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu