Sursa: http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Mita100&blogentry_id=6438
Cine-L primește pe Fiul? - Pilda numărul 151
Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui opere ale tuturor marilor maeștri, renascentiști, clasici și moderni, din toate școlile și curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecția lor.
Dar a izbucnit războiul și fiul a fost înrolat și trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj și a murit la datorie, în timp ce salva viața unui camarad. Când a primit anunțul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.
O lună mai târziu, a auzit bătăi la ușă. În prag stătea un tânar cu un pachet mare în brațe…El a spus:
- Domnule, nu mă cunoașteți. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră și-a dat viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind pe loc…Deseori ne vorbea de dumneavoastră și despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.
Tânărul i-a înmânat pachetul.
- Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.
Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reușit să surprindă chipul, dar și personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin și cu ochii plini de lacrimi a mulțumit tânărului, oferindu-i și o sumă de bani pentru tablou.
- O, nu se poate așa ceva, domnule… Toată viața nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său și numai, după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecționate.
După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui colecții de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă și, mai ales, să achiziționeze tablouri pentru propriile lor colecții.
La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitația, adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:
- Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
În sală s-a lăsat liniștea….Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:
- Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!…
- Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:
- Face cineva o ofertă pentru acest portret?… 100?… 200?…
Din sală, cineva a stigat iritat:
- Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso și ale celorlalți maeștri!… Haideți să trecem, cu adevărat, la licitație!…
Netulburat, adjudecătorul a continuat:
- Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…
Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce timidă:
- Dau eu 10 pentru acest portret…
Era cel care fusese, ani mulți, grădinarul tatălui și al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.
- Există o ofertă de 10!… Cine dă mai mult?!… Dă cineva 20?!…
Sala era în fierbere.
- Dați-i-l lui pentru 10!…Să trecem la maeștri!…La maeștri!…
Nu-l voiau pe fiu. Toți doreau să profite de ocazie și să cumpere opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:
- 10, odată!…10, de două ori!…
Și, lovind cu ciocănelul în masă:
- Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din față, cineva a zbucnit:
- În sfârșit, putem trece la marea colecție!…
Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:
- Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.
Rumoare în sală:
- Dar tablourile?!…Cum rămâne cu maeștrii?!…Colecția?!…
- Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se referă numai la potretul fiului! Cine Îl ia, moștenește întreaga avere, care include și toată colecția de opere de artă!
Omul care-l primește pe FIUL obține TOT!…
Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul Său ca să moară pe cruce.
La fel ca mesajul adjudecătorului, și mesajul Lui este:
- Fiul, Fiul, cine-l primește pe Fiul?!
Pentru că, vezi tu, acela care îl primește pe Fiul (Iisus Hristos) obține totul…
"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 3:16-18).
Aceasta este adevărata dragoste!
Un om bogat, pasionat de artă, avea în colecția lui opere ale tuturor marilor maeștri, renascentiști, clasici și moderni, din toate școlile și curentele. Deseori stătea împreună cu unicul său fiu, admirând minunatele piese din colecția lor.
Dar a izbucnit războiul și fiul a fost înrolat și trimis la luptă. El a dat dovadă de mult curaj și a murit la datorie, în timp ce salva viața unui camarad. Când a primit anunțul, tatăl a fost profund îndurerat de pierderea unicului său fiu.
O lună mai târziu, a auzit bătăi la ușă. În prag stătea un tânar cu un pachet mare în brațe…El a spus:
- Domnule, nu mă cunoașteți. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastră și-a dat viața. În acea zi el a salvat multe vieți ale celor răniți dar, în timp ce încerca să mă ducă pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a străpuns inima, el murind pe loc…Deseori ne vorbea de dumneavoastră și despre pasiunea pe care o aveți pentru artă.
Tânărul i-a înmânat pachetul.
- Știu că este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins că fiul dumneavoastră ar fi vrut să aveți acest tablou.
Tatăl a început să desfacă ambalajul. Era un portret al fiului său, pictat de tânăr. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânărul pictor a reușit să surprindă chipul, dar și personalitatea fiului său. Tatăl a scos un suspin și cu ochii plini de lacrimi a mulțumit tânărului, oferindu-i și o sumă de bani pentru tablou.
- O, nu se poate așa ceva, domnule… Toată viața nu voi putea să plătesc pentru ceea ce fiul dumneavoastră a făcut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatăl a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arăta portretul fiului său și numai, după aceea le dădea voie să vadă marile capodopere colecționate.
După moartea bătrânului tată, s-a organizat licitația marii lui colecții de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau să vadă și, mai ales, să achiziționeze tablouri pentru propriile lor colecții.
La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegată să conducă licitația, adjudecătorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocănelul:
- Începem licitația cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
În sală s-a lăsat liniștea….Apoi, de undeva din fundul sălii, o voce a strigat:
- Am venit să vedem marile opere! Sări peste această piesă!…
- Dar, netulburat, adjudecătorul a continuat:
- Face cineva o ofertă pentru acest portret?… 100?… 200?…
Din sală, cineva a stigat iritat:
- Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso și ale celorlalți maeștri!… Haideți să trecem, cu adevărat, la licitație!…
Netulburat, adjudecătorul a continuat:
- Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…
Într-un târziu, din cel mai îndepărtat colț al sălii s-a auzit o voce timidă:
- Dau eu 10 pentru acest portret…
Era cel care fusese, ani mulți, grădinarul tatălui și al fiului. Fiind un om sărac, nu putea să ofere mai mult.
- Există o ofertă de 10!… Cine dă mai mult?!… Dă cineva 20?!…
Sala era în fierbere.
- Dați-i-l lui pentru 10!…Să trecem la maeștri!…La maeștri!…
Nu-l voiau pe fiu. Toți doreau să profite de ocazie și să cumpere opere mari pentru colecțiile lor. Ferm, adjudecătorul a continuat:
- 10, odată!…10, de două ori!…
Și, lovind cu ciocănelul în masă:
- Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din față, cineva a zbucnit:
- În sfârșit, putem trece la marea colecție!…
Calm, adjudecătorul a pus jos ciocănelul, spunând:
- Îmi pare rău, dar licitația s-a încheiat.
Rumoare în sală:
- Dar tablourile?!…Cum rămâne cu maeștrii?!…Colecția?!…
- Regret, a spus adjudecătorul. Când am fost desemnat să conduc această licitație, mi s-a comunicat o prevedere secretă din testament, pe care nu am avut voie să o fac cunoscută decât în acest moment: licitația se referă numai la potretul fiului! Cine Îl ia, moștenește întreaga avere, care include și toată colecția de opere de artă!
Omul care-l primește pe FIUL obține TOT!…
Dumnezeu Tatăl a trimis acum 2000 de ani pe Fiul Său ca să moară pe cruce.
La fel ca mesajul adjudecătorului, și mesajul Lui este:
- Fiul, Fiul, cine-l primește pe Fiul?!
Pentru că, vezi tu, acela care îl primește pe Fiul (Iisus Hristos) obține totul…
"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 3:16-18).
Aceasta este adevărata dragoste!
Care este taina curajului tău? - Pilda numărul 152
Într-un manuscris vechi se istorisește povestea unei fete care făcea parte din grupul femeilor care îl însoțiseră pe Iisus până la Calvar.
Era o tânără timidă, tăcută și rezervată. La vestea Învierii, ea nu a avut nevoie nici de viziuni, nici de dovezi. A crezut de îndată. Și, cuprinsă de o îndrăzneală cum nu mai cunoscuse, porni în lume să vestească învățăturile lui Iisus. Nu-i mai era teamă. Predica în cetăți și așezări mici. Într-o bună zi, se apropie de ea un bărbat, care fusese adânc mișcat de mărturia ei. Și întrebă:
- Spune-mi, care este taina curajului tău?
- Umilința, așa cum m-a învățat Domnul.
Bărbatul rămase o clipă în tăcere și apoi întrebă iar:
- Și la ce folosește umilința?
- Ca să poți spune primul: ”Te iubesc”.
Într-un manuscris vechi se istorisește povestea unei fete care făcea parte din grupul femeilor care îl însoțiseră pe Iisus până la Calvar.
Era o tânără timidă, tăcută și rezervată. La vestea Învierii, ea nu a avut nevoie nici de viziuni, nici de dovezi. A crezut de îndată. Și, cuprinsă de o îndrăzneală cum nu mai cunoscuse, porni în lume să vestească învățăturile lui Iisus. Nu-i mai era teamă. Predica în cetăți și așezări mici. Într-o bună zi, se apropie de ea un bărbat, care fusese adânc mișcat de mărturia ei. Și întrebă:
- Spune-mi, care este taina curajului tău?
- Umilința, așa cum m-a învățat Domnul.
Bărbatul rămase o clipă în tăcere și apoi întrebă iar:
- Și la ce folosește umilința?
- Ca să poți spune primul: ”Te iubesc”.
Sărutul buclucaş - Pilda numărul 153
Într-o zi călduroasă am pregătit niște pahare de înghețată și le-am spus celor patru copii ai mei că puteau să le cumpere cu câte un sărut.
De îndată, copiii se așezară la coadă pentru a face târgul.
Cei trei mai mici mă îmbrățișară în grabă, înhățară paharul și fugiră iar afară.
Când veni însă și rândul fiului mai mare, de acum adolescent, din partea lui am primit două sărutări.
Mi-a zis zâmbind: ”Păstrează restul”.
Într-o zi călduroasă am pregătit niște pahare de înghețată și le-am spus celor patru copii ai mei că puteau să le cumpere cu câte un sărut.
De îndată, copiii se așezară la coadă pentru a face târgul.
Cei trei mai mici mă îmbrățișară în grabă, înhățară paharul și fugiră iar afară.
Când veni însă și rândul fiului mai mare, de acum adolescent, din partea lui am primit două sărutări.
Mi-a zis zâmbind: ”Păstrează restul”.
Intenţii bune fără finalitate - Pilda numărul 154
Un adolescent nota, stând aplecat asupra mesei intențiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.
”Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece, scria adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.
Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aș salva pe copiii de acolo.
Dacă ar fi cutremur, nu m-aș teme să mă arunc între dărmături pentru a salva vreo viață. Și apoi mi-aș dedica întreaga existență ajutorării săracilor din lumea întreagă…”
Mama îi spune:
- Te rog, du-te până jos și cumpără un pic de pâine.
- Mamă, dar nu vezi că plouă?
De câte ori nu spunem fiecare dintre noi în viața noastră spirituală ”aș vrea”…, dar nu punem în practică intenţiile.
Un adolescent nota, stând aplecat asupra mesei intențiile sale bune, în timp ce mama sa călca rufe.
”Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece, scria adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă să-i vin în ajutor.
Dacă ar izbucni un incendiu într-o casă, i-aș salva pe copiii de acolo.
Dacă ar fi cutremur, nu m-aș teme să mă arunc între dărmături pentru a salva vreo viață. Și apoi mi-aș dedica întreaga existență ajutorării săracilor din lumea întreagă…”
Mama îi spune:
- Te rog, du-te până jos și cumpără un pic de pâine.
- Mamă, dar nu vezi că plouă?
De câte ori nu spunem fiecare dintre noi în viața noastră spirituală ”aș vrea”…, dar nu punem în practică intenţiile.
Fă-ţi comoară în cer - Pilda numărul 155
Un bogătan ajunse în rai.
Primul lucru pe care îl făcu fu un tur de piață unde cu uimire văzu că mărfurile erau vândute cu prețuri foarte scăzute.
De îndată puse mâna pe portofel și începu să comande cele mai frumoase lucruri pe care îi cădeau ochii.
Când trebui să plătească, întinse îngerului care vindea la tejghea un teanc mare de bacnote.
Îngerul zâmbi și spuse:
- Îmi pare rău, dar acești bani aici nu au niciun fel de valoare.
- Cum așa? întrebă cu mirare bogătașul.
- Aici sunt valabili doar banii care au fost dăruiți pe pământ, răspunse îngerul.
Să încercăm să nu uităm azi de comoara noastră din cer. Să dăruim cu iubire, necondiţionat!
Un bogătan ajunse în rai.
Primul lucru pe care îl făcu fu un tur de piață unde cu uimire văzu că mărfurile erau vândute cu prețuri foarte scăzute.
De îndată puse mâna pe portofel și începu să comande cele mai frumoase lucruri pe care îi cădeau ochii.
Când trebui să plătească, întinse îngerului care vindea la tejghea un teanc mare de bacnote.
Îngerul zâmbi și spuse:
- Îmi pare rău, dar acești bani aici nu au niciun fel de valoare.
- Cum așa? întrebă cu mirare bogătașul.
- Aici sunt valabili doar banii care au fost dăruiți pe pământ, răspunse îngerul.
Să încercăm să nu uităm azi de comoara noastră din cer. Să dăruim cu iubire, necondiţionat!
Ce facem, cum facem şi când facem! - Pilda numărul 156
O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vântul sufla înghețat, brăzdând apa și înălțând-o în valuri uriașe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere și producând curenți care pătrundeau în adânc ca plugurile de oțel și smulgeau din loc viețuitoarele marine, crustaceele și moluștele, purtându-le la zeci de metri de țărm.
Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se și pornise, apa se domoli și se retrase. Acum plaja era o imensă întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii și mii de stele marine. Erau atât de multe încât plaja părea că devenise rozalie. Acest lucru făcu să vină multă lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo și echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen. Stelele marine erau aproape nemișcate. Trăgeau să moară.
În mulțime, ținut de mână de tatăl său, era și un copil care privea cu ochii plini de tristețe micuțele stele de mare; apoi luând-o la fugă, le dăduse în apă.
După aceea, se întoarse înapoi și repetă operațiunea.
De pe parapet, un om strigă spre el:
- Dar ce faci, măi copile?
- Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.
- Dar pe plaja asta sunt mii și mii de stele de mare: cu siguranță nu ai să poți să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Ca să nu mai spunem că la fel se întâmplă pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poți schimba lucrurile!
Copilul zâmbi, se apleacă iar și mai culese o stea de mare și, aruncând-o în apă, răspunse:
- Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.
Bărbatul rămase o clipă mut, apoi se aplecă, își scoase pantofii și șostele și coborâ și el pe plajă. Începu să adune stele de mare și să le arunce în apă.
O clipă mai târziu coborâră încă două fete și astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apă.
După care alte sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apă. Astfel fură salvate toate.
Pentru ca lumea să se schimbe ar fi suficient să aibă cineva, chiar și un copil – îndrăzneala de a începe.
O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vântul sufla înghețat, brăzdând apa și înălțând-o în valuri uriașe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere și producând curenți care pătrundeau în adânc ca plugurile de oțel și smulgeau din loc viețuitoarele marine, crustaceele și moluștele, purtându-le la zeci de metri de țărm.
Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se și pornise, apa se domoli și se retrase. Acum plaja era o imensă întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii și mii de stele marine. Erau atât de multe încât plaja părea că devenise rozalie. Acest lucru făcu să vină multă lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo și echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen. Stelele marine erau aproape nemișcate. Trăgeau să moară.
În mulțime, ținut de mână de tatăl său, era și un copil care privea cu ochii plini de tristețe micuțele stele de mare; apoi luând-o la fugă, le dăduse în apă.
După aceea, se întoarse înapoi și repetă operațiunea.
De pe parapet, un om strigă spre el:
- Dar ce faci, măi copile?
- Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.
- Dar pe plaja asta sunt mii și mii de stele de mare: cu siguranță nu ai să poți să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Ca să nu mai spunem că la fel se întâmplă pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poți schimba lucrurile!
Copilul zâmbi, se apleacă iar și mai culese o stea de mare și, aruncând-o în apă, răspunse:
- Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.
Bărbatul rămase o clipă mut, apoi se aplecă, își scoase pantofii și șostele și coborâ și el pe plajă. Începu să adune stele de mare și să le arunce în apă.
O clipă mai târziu coborâră încă două fete și astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apă.
După care alte sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apă. Astfel fură salvate toate.
Pentru ca lumea să se schimbe ar fi suficient să aibă cineva, chiar și un copil – îndrăzneala de a începe.
Drumul către iad este pavat cu intenţii bune - Pilda numărul 157
Un om şi un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, când, deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă… Se întrebă: ”Oare unde duce drumul astă?”…
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră.
Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină.
Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi câinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezând la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ?
- Aici e raiul – răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă?
- Bine’nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Făcu un gest şi poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra şi el? – întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac şi citind o carte.
- Scuzaţi-mă! – i se adresa el. Aveţi cumva puţină apă?
- Da, desigur… e o cişmea ceva mai încolo.
- Şi pentru prietenul meu? – zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea.
Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă. Omul şi câinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? – întrebă călătorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură?… Acela e iadul.
- Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră?!…
- Din contră, ei sunt aceia care îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni.
Un om şi un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, când, deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă… Se întrebă: ”Oare unde duce drumul astă?”…
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră.
Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină.
Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi câinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezând la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ?
- Aici e raiul – răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă?
- Bine’nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Făcu un gest şi poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra şi el? – întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac şi citind o carte.
- Scuzaţi-mă! – i se adresa el. Aveţi cumva puţină apă?
- Da, desigur… e o cişmea ceva mai încolo.
- Şi pentru prietenul meu? – zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea.
Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă. Omul şi câinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? – întrebă călătorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură?… Acela e iadul.
- Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră?!…
- Din contră, ei sunt aceia care îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni.
Milostenia şi făţărnicia oamenilor - Pilda 158
Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfășurată în niște veșminte zdrențuroase, străbătea ulițele unui sătuc, bătând din poartă în poartă și cerând milostenie.
Nu prea avea noroc. Mulți îi adresau vorbe de ocară, alții asmuțeau câinii asupra-i. Alții însă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită și cartofi stricați.
Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuță de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.
- Șezi un pic de te încălzește, spuse moșul, în vreme ce soția sa pregătea o ulcică de lapte și o felie mare de pâine.
În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.
În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaș regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitație la palat. Neașteptata invitație tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospețe și fiecăruia i se dădu un loc anume.
Când se așează toți, servitorii în livrele începură să servească mâncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare și mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioși pe farfurii coji de cartofi, pietre și coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, așezați undeva la un colț al mesei, puseră cu politețe rafinate și delicioase feluri de mâncare.
Pe neașteptate, în sală intră tânăra femeie cu veșmintele zdrențuite. Cu toți amuțiră.
- Ați găsit astăzi tocmai ce mi-ați dat mie ieri.
Își scoase hainele cu care era înveșmântată. Pe sub zdrențe avea niște straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăşi regina.
Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfășurată în niște veșminte zdrențuroase, străbătea ulițele unui sătuc, bătând din poartă în poartă și cerând milostenie.
Nu prea avea noroc. Mulți îi adresau vorbe de ocară, alții asmuțeau câinii asupra-i. Alții însă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită și cartofi stricați.
Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuță de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.
- Șezi un pic de te încălzește, spuse moșul, în vreme ce soția sa pregătea o ulcică de lapte și o felie mare de pâine.
În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.
În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaș regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitație la palat. Neașteptata invitație tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospețe și fiecăruia i se dădu un loc anume.
Când se așează toți, servitorii în livrele începură să servească mâncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare și mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioși pe farfurii coji de cartofi, pietre și coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, așezați undeva la un colț al mesei, puseră cu politețe rafinate și delicioase feluri de mâncare.
Pe neașteptate, în sală intră tânăra femeie cu veșmintele zdrențuite. Cu toți amuțiră.
- Ați găsit astăzi tocmai ce mi-ați dat mie ieri.
Își scoase hainele cu care era înveșmântată. Pe sub zdrențe avea niște straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăşi regina.
Vrei să Îl vezi pe Dumnezeu? - Pilda numărul 159
Într-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul.
Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:
- Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am încercat pe toate – este să te duci să vorbești cu Dumnezeu.
- Așa voi face, dar încotro să mă duc?
- Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui și ai să-l vezi pe Dumnezeu.
Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.
Dumnezeu se afla acolo și îl aștepta.
În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială: Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreț și nesuferit.
Nimeni nu știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era același.
Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi și noi pricini de gâlceavă.
Bătrânii își spuseră unii altora:
- Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dumnezeu.
Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.
Din acea zi, totul se schimbă și pacea începu să domnească peste acel sătuc.
Așadar `dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă în el chipul lui Dumnezeu`.
Într-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul.
Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:
- Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am încercat pe toate – este să te duci să vorbești cu Dumnezeu.
- Așa voi face, dar încotro să mă duc?
- Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui și ai să-l vezi pe Dumnezeu.
Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.
Dumnezeu se afla acolo și îl aștepta.
În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială: Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreț și nesuferit.
Nimeni nu știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era același.
Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi și noi pricini de gâlceavă.
Bătrânii își spuseră unii altora:
- Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dumnezeu.
Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.
Din acea zi, totul se schimbă și pacea începu să domnească peste acel sătuc.
Așadar `dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă în el chipul lui Dumnezeu`.
Iubirea dintre fraţi - Pilda numărul 160
Un tată lăsă fiilor săi moștenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărțiseră frățește.
Dar unul dintre ei era bogat și necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac și avea de crescut mulți copii.
Când veni timpul secerișului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: ”Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac și are nevoie de mult grâu pentru familia lui”.
Se ridică din pat, se duse la câmp și, din partea sa, luă o mulțime de spice și le duse pe bucata de ogor a fratelui său.
În aceeași noapte, fratele său gândea și el: ”Fratele meu nu are nici soție, nici copii. Bucuria sa este bogăția și eu vreau să văd că bucuria lui crește”.
Își lasă culcușul, plecă la câmp și duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparținea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.
În nopțile următoare făcură același lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Și, în fiecare dimineață, descopereau că grâul nu scădea.
Însă, într-o noapte, cei doi frați se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având brațele pline de snopi de grâu.
Își dădură seama de cele întâmplate și, râzând, se îmbrățișară.
Atunci auziră un glas din cer:
- Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frățească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre frați.
Și, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.
Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?
Un tată lăsă fiilor săi moștenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărțiseră frățește.
Dar unul dintre ei era bogat și necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac și avea de crescut mulți copii.
Când veni timpul secerișului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: ”Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac și are nevoie de mult grâu pentru familia lui”.
Se ridică din pat, se duse la câmp și, din partea sa, luă o mulțime de spice și le duse pe bucata de ogor a fratelui său.
În aceeași noapte, fratele său gândea și el: ”Fratele meu nu are nici soție, nici copii. Bucuria sa este bogăția și eu vreau să văd că bucuria lui crește”.
Își lasă culcușul, plecă la câmp și duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparținea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.
În nopțile următoare făcură același lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Și, în fiecare dimineață, descopereau că grâul nu scădea.
Însă, într-o noapte, cei doi frați se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având brațele pline de snopi de grâu.
Își dădură seama de cele întâmplate și, râzând, se îmbrățișară.
Atunci auziră un glas din cer:
- Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frățească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre frați.
Și, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.
Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?
Mi-am făcut duşmanii prieteni - Pilda numărul 161
Un împărat din vechime a făcut într-o bună zi un jurământ solemn:
- Îi voi cuceri pe toți dușmanii mei și îi voi alunga din împărăția mea.
După un timp, supușii săi îl văzură cu uimire pe împărat plimbăndu-se prin grădinile sale la braț cu cei mai mari dușmani ai săi, râzând și glumind cu ei.
- Dar…îl întrebă mirat unul dintre curtenii săi, nu ai jurat tu că îi vei alunga din împărăția ta pe toți dușmanii tăi?
- De fapt asta am și făcut, răspunde împăratul. I-am transformat pe toți în prieteni.
Un împărat din vechime a făcut într-o bună zi un jurământ solemn:
- Îi voi cuceri pe toți dușmanii mei și îi voi alunga din împărăția mea.
După un timp, supușii săi îl văzură cu uimire pe împărat plimbăndu-se prin grădinile sale la braț cu cei mai mari dușmani ai săi, râzând și glumind cu ei.
- Dar…îl întrebă mirat unul dintre curtenii săi, nu ai jurat tu că îi vei alunga din împărăția ta pe toți dușmanii tăi?
- De fapt asta am și făcut, răspunde împăratul. I-am transformat pe toți în prieteni.
Cu ce măsură veţi măsura cu aceeaşi vi se va măsura - Pilda numărul 162
Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului, care dădea citire în piață unei vestiri.
- Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.
Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…
Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.
În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.
- Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!
- Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaș!
- Ba eu doar un… degetar!
- Iar eu un butoi!
În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.
Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.
Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.
Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.
Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.
- Și darul făgăduit? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.
Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ”Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!”
Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte ce iute se transformară într-o rumoare, care cuprindea și exclamații de bucurie și urlete de mânie.
Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!
- Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..
”Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.
Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului, care dădea citire în piață unei vestiri.
- Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.
Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…
Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.
În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.
- Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!
- Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea eu voi duce un butoiaș!
- Ba eu doar un… degetar!
- Iar eu un butoi!
În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.
Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.
Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.
Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.
Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.
- Și darul făgăduit? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.
Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ”Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere!”
Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte ce iute se transformară într-o rumoare, care cuprindea și exclamații de bucurie și urlete de mânie.
Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!
- Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..
”Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.
Ce alegem: soarta, destinul, predestinația sau pronia lui Dumnezeu? - Pilda numărul 163
În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică.
El era încrezător în victorie pentru că se bizuia pe Dumnezeu, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială.
În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la o biserică și s-au rugat cu toții.
După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:
- Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, căci Dumnezeu voiește să câștigăm, dacă e pajura vom pierde.
Acum e momentul pentru ca destinul să ni se arate.
Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.
A ieşit capul.
Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.
După bătălie un locotenent remarca:
- Nimeni nu poate schimba destinul!
Într-adevăr! i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda falsificată,
Aceasta avea capul pe ambele părţi.
- Dumnezeu nu predestinează pe nimeni căci ce judecată ar mai putea fi aceea.
A crede înseamnă a te și încrede! Mulți spun că au credință, dar nu se încred.
Eu astăzi m-am încrezut în Dumnezeu și am ieșit biruitor!
___
De multe ori observăm în viața de zi cu zi oameni care la arătare par a fi credincioși, care par a face lucruri bineplăcute lui Dumnezeu, dar în definitiv fac doar de suprafață, formal și ritualic, fără miez, fără esență, fără credință adevărată, fără încredere totală în Dumnezeu.
Mulți sunt aceia care cred în soartă, în destin și mergând pe înțelegerea aceasta nu fac nimic pe tărâmul sufletului lor pentru a schimba ceea ce este greșit.
Mulți vin la Sfânta Biserică doar pentru împlinirea unor dorințe, fără ca motivul principal să fie mântuirea sufletului, fară să fie dobândirea comuniunii cu Dumnezeu – Acela de care avem nevoie ca să implinească toate dorințele noastre bune.
Oamenii vor ca Dumnezeu să fie ascultătorul lor iar nu ei ascultătorii Lui.
Vin la Dumnezeu pentru că vor să se căsătorească, să treacă examene, să se facă sănătoși – dar aceasta, înainte de a deveni ei credincioși cu adevărat.
Îl condiționează pe Dumnezeu cu problemele lor fără să aibă o bună înțelegere a lucrurilor. Dumnezeu înainte de toate, înainte să-ți plinească dorințele dorește să devii credincios, încrezător, fidel Lui spre binele total.
Dacă va plini dorința va mai veni omul la Dumnezeu? Cu siguranță nu! De ce? Pentru că Dumnezeu când știe că ai devenit al Lui trup și suflet îți împlinește dorința (dacă este spre mântuire).
De aceea mulți vin pentru puțină vreme la Biserică, se roagă un pic, chiar se spovedesc și participă la unele slujbe, dar văzând că „visul” lor nu se împlinește repede, renunță și spun :
„Aceasta-mi este soarta!”
„Acesta-mi este destinul!”
Astfel confundând pe Dumnezeu cu duhul din lampa lui Aladin, acela care iese la comandă și împlinește pe loc dorința stăpânului!
Doamne, ajută-ne să fim credincioși, încrezători în pronia TA, să fim fideli și răbdători pe calea desăvârșirii spre binele nostru suprem!
În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică.
El era încrezător în victorie pentru că se bizuia pe Dumnezeu, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială.
În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la o biserică și s-au rugat cu toții.
După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:
- Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, căci Dumnezeu voiește să câștigăm, dacă e pajura vom pierde.
Acum e momentul pentru ca destinul să ni se arate.
Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta.
A ieşit capul.
Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.
După bătălie un locotenent remarca:
- Nimeni nu poate schimba destinul!
Într-adevăr! i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda falsificată,
Aceasta avea capul pe ambele părţi.
- Dumnezeu nu predestinează pe nimeni căci ce judecată ar mai putea fi aceea.
A crede înseamnă a te și încrede! Mulți spun că au credință, dar nu se încred.
Eu astăzi m-am încrezut în Dumnezeu și am ieșit biruitor!
___
De multe ori observăm în viața de zi cu zi oameni care la arătare par a fi credincioși, care par a face lucruri bineplăcute lui Dumnezeu, dar în definitiv fac doar de suprafață, formal și ritualic, fără miez, fără esență, fără credință adevărată, fără încredere totală în Dumnezeu.
Mulți sunt aceia care cred în soartă, în destin și mergând pe înțelegerea aceasta nu fac nimic pe tărâmul sufletului lor pentru a schimba ceea ce este greșit.
Mulți vin la Sfânta Biserică doar pentru împlinirea unor dorințe, fără ca motivul principal să fie mântuirea sufletului, fară să fie dobândirea comuniunii cu Dumnezeu – Acela de care avem nevoie ca să implinească toate dorințele noastre bune.
Oamenii vor ca Dumnezeu să fie ascultătorul lor iar nu ei ascultătorii Lui.
Vin la Dumnezeu pentru că vor să se căsătorească, să treacă examene, să se facă sănătoși – dar aceasta, înainte de a deveni ei credincioși cu adevărat.
Îl condiționează pe Dumnezeu cu problemele lor fără să aibă o bună înțelegere a lucrurilor. Dumnezeu înainte de toate, înainte să-ți plinească dorințele dorește să devii credincios, încrezător, fidel Lui spre binele total.
Dacă va plini dorința va mai veni omul la Dumnezeu? Cu siguranță nu! De ce? Pentru că Dumnezeu când știe că ai devenit al Lui trup și suflet îți împlinește dorința (dacă este spre mântuire).
De aceea mulți vin pentru puțină vreme la Biserică, se roagă un pic, chiar se spovedesc și participă la unele slujbe, dar văzând că „visul” lor nu se împlinește repede, renunță și spun :
„Aceasta-mi este soarta!”
„Acesta-mi este destinul!”
Astfel confundând pe Dumnezeu cu duhul din lampa lui Aladin, acela care iese la comandă și împlinește pe loc dorința stăpânului!
Doamne, ajută-ne să fim credincioși, încrezători în pronia TA, să fim fideli și răbdători pe calea desăvârșirii spre binele nostru suprem!
Cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? - Pilda numărul 164
A trăit odată un rege al Spaniei, care era foarte mândru de strămoşii săi şi care era cunoscut pentru cruzimea sa faţă de cei mai slabi decât el.
Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon unde, cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un om care scotocea într-o grămadă de oseminte.
- Ce faci aici? întrebă regele.
- Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată şi să vi le dau. Dar, oricât aş căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale ţăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerşetorilor şi ale sclavilor care au murit tot aici. Nu e nici-o deosebire.
Auzind acestea, regele a rămas pe gânduri, luptat fiind de conştiinţă, care a început să lucreze ca un vierme neadormit.
___
Să medităm şi noi mai mult la tot ce am făcut în viaţă, la atitudinea şi comportarea noastră faţă de semeni, faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine.
Iar dacă ne mustră conştiinţa pentru ceva, să ne schimbăm viaţa (în bine), să spălăm trecutul cu lacrimile pocăinţei şi să nu uităm de mila lui Dumnezeu care ne oferă, pentru curăţire, şi al doilea botez, adică Sfânta Spovedanie, până nu va scotoci cineva în vreo grămadă de oseminte şi cu durere să zică:
“Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” …
A trăit odată un rege al Spaniei, care era foarte mândru de strămoşii săi şi care era cunoscut pentru cruzimea sa faţă de cei mai slabi decât el.
Într-o zi, pe când călătorea cu suita sa pe o câmpie din Aragon unde, cu ani în urmă, murise tatăl lui în luptă, întâlni un om care scotocea într-o grămadă de oseminte.
- Ce faci aici? întrebă regele.
- Când am aflat că regele Spaniei vine încoace, am hotărât să adun oasele răposatului vostru tată şi să vi le dau. Dar, oricât aş căuta, nu le pot găsi, căci sunt exact la fel cu ale ţăranilor, ale oamenilor săraci, ale cerşetorilor şi ale sclavilor care au murit tot aici. Nu e nici-o deosebire.
Auzind acestea, regele a rămas pe gânduri, luptat fiind de conştiinţă, care a început să lucreze ca un vierme neadormit.
___
Să medităm şi noi mai mult la tot ce am făcut în viaţă, la atitudinea şi comportarea noastră faţă de semeni, faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine.
Iar dacă ne mustră conştiinţa pentru ceva, să ne schimbăm viaţa (în bine), să spălăm trecutul cu lacrimile pocăinţei şi să nu uităm de mila lui Dumnezeu care ne oferă, pentru curăţire, şi al doilea botez, adică Sfânta Spovedanie, până nu va scotoci cineva în vreo grămadă de oseminte şi cu durere să zică:
“Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” …
Tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop - Pilda numărul 165
Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne?
Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.
Și de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată. Dar şi pentru bandit a fost o lecţie.
Şi-a dat seama că o mână nevăzută l-a salvat pe negustor.
Iar de atunci nu şi-a mai pus nădejdea în arma sa, înţelegând că oricând aceasta poate să-l trădeze şi astfel să cadă prea uşor în mâna autorităţilor.
Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne?
Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.
Și de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată. Dar şi pentru bandit a fost o lecţie.
Şi-a dat seama că o mână nevăzută l-a salvat pe negustor.
Iar de atunci nu şi-a mai pus nădejdea în arma sa, înţelegând că oricând aceasta poate să-l trădeze şi astfel să cadă prea uşor în mâna autorităţilor.
Marea iubirea a lui Dumnezeu pentru om - Pilda numărul 166
Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte, coliba s-a umplut de lumină și i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut.
Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclinitit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, adversarul lui Dumnezeu (diavolul) a decis să-și facă apariția în gândurile plicitisite ale acestuia :”De atâta timp împingi piatra și ea nici nu s-a clintit”.
Așa omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec.
Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat.
Diavolul i-a spus: “De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine”.
Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui Domnului.
“Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Ce am greșit? De ce am eșuat?”
Domnul i-a răspuns înțelegător:
“Prietene, când ți-am cerut să-Mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști.
Sarcina ta era doar să împingi. Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea?
Privește la tine. Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile îți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice.
Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai.
Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să Mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut.
Acuma Eu, prietene, voi muta stânca!”
___
Câteodată, când auzim cuvântul Domnului, avem tendința să ne folosim gândirea noastră pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, Domnul nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Domnul este Cel care îi mută din loc.
Nimic în viața aceasta nu este întâmplător, totul este proniat de Dumnezeu! Tu, omule, doar fă ceea ce ți s-a încredințat să faci, iar El va plini toate pentru tine și prin tine! Dacă faci un lucru din greu și zăbovesc să apară rezultatele înseamnă că e nevoie să te desăvârșești, să te întărești acolo.
Uneori ne luptăm ani grei cu o patimă și parcă Dumnezeu nu aude, El care într-o clipită o poate alunga, dar ne lasă să luptăm tocmai pentru a ne întări și a toci acea patimă cu sârguință, ca ea să nu mai poată reveni.
Cea mai mare bucurie pe pământ este aceea când vom înțelege marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi!
Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte, coliba s-a umplut de lumină și i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut.
Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclinitit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, adversarul lui Dumnezeu (diavolul) a decis să-și facă apariția în gândurile plicitisite ale acestuia :”De atâta timp împingi piatra și ea nici nu s-a clintit”.
Așa omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec.
Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat.
Diavolul i-a spus: “De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine”.
Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui Domnului.
“Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Ce am greșit? De ce am eșuat?”
Domnul i-a răspuns înțelegător:
“Prietene, când ți-am cerut să-Mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști.
Sarcina ta era doar să împingi. Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea?
Privește la tine. Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile îți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice.
Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai.
Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să Mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut.
Acuma Eu, prietene, voi muta stânca!”
___
Câteodată, când auzim cuvântul Domnului, avem tendința să ne folosim gândirea noastră pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, Domnul nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Domnul este Cel care îi mută din loc.
Nimic în viața aceasta nu este întâmplător, totul este proniat de Dumnezeu! Tu, omule, doar fă ceea ce ți s-a încredințat să faci, iar El va plini toate pentru tine și prin tine! Dacă faci un lucru din greu și zăbovesc să apară rezultatele înseamnă că e nevoie să te desăvârșești, să te întărești acolo.
Uneori ne luptăm ani grei cu o patimă și parcă Dumnezeu nu aude, El care într-o clipită o poate alunga, dar ne lasă să luptăm tocmai pentru a ne întări și a toci acea patimă cu sârguință, ca ea să nu mai poată reveni.
Cea mai mare bucurie pe pământ este aceea când vom înțelege marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi!
Fiecare om care-ți face ceva rău, este o victimă a diavolului! - Pilda numărul 167
-Dacă într-o zi, începu bătrânul, mergi liniștit pe drum și-l vezi pe fratele tău mergând și el liniștit pe drum și, dintr-o dată, apare un om rău cu un cuțit în mână, care se repede asupra fratelui, îl lovește și-l lasă jos plin de sânge, ce simți tu față de acel frate, milă sau furie?
Mirat, am întrebat și eu, la rândul meu:
- Cum aș putea să simt furie față de frate, care a căzut victimă răufăcătorului?
Cu siguranță că mi-ar fi foarte milă și aș încerca să-l ajut pe cât aș putea.
- Vezi, fiecare om care te jignește, care te vatămă, te calomniază sau te nedreptățește într-un fel sau altul este un frate al tău căzut victimă în mâinile diavolului cel răufăcător.
Tu, când vezi că fratele tău te nedreptățește, ce trebuie să faci?
Trebuie să simți multă milă pentru el și să te rogi fierbinte și în tăcere lui Dumnezeu, ca să-ți fie alături în acel moment de grea încercare și să-l miluiască și pe frate, care e victima tâlharului demon.
Iar Dumnezeu vă va ajuta și pe tine, și pe frate.
De nu vei proceda așa, ci, dimpotivă, te vei înfuria împotiva fratelui, atunci diavolul se va năpăstui și asupra ta și va face tot ce va pofti cu voi amândoi.
-Dacă într-o zi, începu bătrânul, mergi liniștit pe drum și-l vezi pe fratele tău mergând și el liniștit pe drum și, dintr-o dată, apare un om rău cu un cuțit în mână, care se repede asupra fratelui, îl lovește și-l lasă jos plin de sânge, ce simți tu față de acel frate, milă sau furie?
Mirat, am întrebat și eu, la rândul meu:
- Cum aș putea să simt furie față de frate, care a căzut victimă răufăcătorului?
Cu siguranță că mi-ar fi foarte milă și aș încerca să-l ajut pe cât aș putea.
- Vezi, fiecare om care te jignește, care te vatămă, te calomniază sau te nedreptățește într-un fel sau altul este un frate al tău căzut victimă în mâinile diavolului cel răufăcător.
Tu, când vezi că fratele tău te nedreptățește, ce trebuie să faci?
Trebuie să simți multă milă pentru el și să te rogi fierbinte și în tăcere lui Dumnezeu, ca să-ți fie alături în acel moment de grea încercare și să-l miluiască și pe frate, care e victima tâlharului demon.
Iar Dumnezeu vă va ajuta și pe tine, și pe frate.
De nu vei proceda așa, ci, dimpotivă, te vei înfuria împotiva fratelui, atunci diavolul se va năpăstui și asupra ta și va face tot ce va pofti cu voi amândoi.
Ceea ce ne aparține la sfârșitul alergării prin viață! - Pilda numărul 168
Un om a murit subit.
Deodată L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în mână și spunându-i…
Fiul meu, e timpul să mergem…
Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:
De ce așa curând? Aveam atâtea planuri…
Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
- Dar uită-te! Ce ai în valiză? Ceea ce ți-a aparținut?
Ce mi-a aparținut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ți-au aparținut niciodată. Au aparținut pământului.
Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ți-au aparținut niciodată. Au aparținut timpului.
… Atunci talentele mele?
Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ți-au aparținut. Au aparținut circumstanțelor.
Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținut. Au aparținut drumului tău prin viață.
Dar soția și copiii mei?
Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținut. Au aparținut inimii tale.
Atunci trupul meu?
Nici acesta nu ți-a aparținut niciodată. A aparținut țărânei din care a fost luat.
Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ți-a aparținut. Sufletul tău îmi aparține Mie.
Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu și o deschise.
ERA GOOOOALĂ.
Cu o lacrimă de dezamăgire, omul îl întrebă pe Dumnezeu:
- Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule…
Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai și numai ale tale…
Tot ceea ce ai întreprins în viață este al tău. Numai faptele tale merg acum cu tine și vor trage de la sine după cântarul dreptății ceea ce a fost bun sau rău.
Viața este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Este o călătorie plină de libertate ce-ți dă șansa să alegi ceea ce trebuie să faci. Tot ceea ce ai făcut, ție ți-ai făcut. Dacă ai făcut bine, bine vei avea, și mulțime de martori vor mărturisi pentru tine, pentru binele făcut și vei fi pomenit în veac cu bucurie de toți cei pe care i-ai bucurat.
Însă de-ai făcut rău, cu ce te vei alege? Cum vor mărturisi ce-i ce ți-au fost în preajmă despre tine. Cum ți se va arăta cu degetul faptele tale rele, care pe lângă faptul că le-ai făcut, le-ai și înmulțit printr-un exemplu prost.
Și acum, hai să mergem...
Un om a murit subit.
Deodată L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în mână și spunându-i…
Fiul meu, e timpul să mergem…
Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:
De ce așa curând? Aveam atâtea planuri…
Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
- Dar uită-te! Ce ai în valiză? Ceea ce ți-a aparținut?
Ce mi-a aparținut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ți-au aparținut niciodată. Au aparținut pământului.
Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ți-au aparținut niciodată. Au aparținut timpului.
… Atunci talentele mele?
Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ți-au aparținut. Au aparținut circumstanțelor.
Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținut. Au aparținut drumului tău prin viață.
Dar soția și copiii mei?
Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținut. Au aparținut inimii tale.
Atunci trupul meu?
Nici acesta nu ți-a aparținut niciodată. A aparținut țărânei din care a fost luat.
Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ți-a aparținut. Sufletul tău îmi aparține Mie.
Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu și o deschise.
ERA GOOOOALĂ.
Cu o lacrimă de dezamăgire, omul îl întrebă pe Dumnezeu:
- Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule…
Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai și numai ale tale…
Tot ceea ce ai întreprins în viață este al tău. Numai faptele tale merg acum cu tine și vor trage de la sine după cântarul dreptății ceea ce a fost bun sau rău.
Viața este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Este o călătorie plină de libertate ce-ți dă șansa să alegi ceea ce trebuie să faci. Tot ceea ce ai făcut, ție ți-ai făcut. Dacă ai făcut bine, bine vei avea, și mulțime de martori vor mărturisi pentru tine, pentru binele făcut și vei fi pomenit în veac cu bucurie de toți cei pe care i-ai bucurat.
Însă de-ai făcut rău, cu ce te vei alege? Cum vor mărturisi ce-i ce ți-au fost în preajmă despre tine. Cum ți se va arăta cu degetul faptele tale rele, care pe lângă faptul că le-ai făcut, le-ai și înmulțit printr-un exemplu prost.
Și acum, hai să mergem...
Femeia bârfitoare și sacul aspru al pocăinței! - Pilda numărul 169
O femeie se lăuda că-L cunoaște pe Dumnezeu și-I urmează sfânta Lui învățătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate prilejurile, fără să-și dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul, de mai multe ori, i-a atras atenția și a sfătuit-o să se lase de acest păcat. Ea nu s-a lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergând într-o zi la duhovnic, ca să-i arate cât de mare credință are ea, îi zise.
- ”Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai încuviințare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie credința…”
Preotul, care-i cunoaștea bine păcatul bârfirii (clevetirii), drept răspuns, își puse degetul la buze – și-i răspunse:
- ”Iată acesta este sacul cel mai bun pentru dumneata” – și din nou îi arată buzele.
Femeia fu cuprinsă de rușinare. Ea făgădui duhovnicului că nu va mai bârfi (cleveti). Astfel, ea îmbracă sacul cel mai bun, cu care putea să-și arate credința în Dumnezeu și să se mântuiască de cel rău.
O femeie se lăuda că-L cunoaște pe Dumnezeu și-I urmează sfânta Lui învățătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate prilejurile, fără să-și dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul, de mai multe ori, i-a atras atenția și a sfătuit-o să se lase de acest păcat. Ea nu s-a lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergând într-o zi la duhovnic, ca să-i arate cât de mare credință are ea, îi zise.
- ”Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai încuviințare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie credința…”
Preotul, care-i cunoaștea bine păcatul bârfirii (clevetirii), drept răspuns, își puse degetul la buze – și-i răspunse:
- ”Iată acesta este sacul cel mai bun pentru dumneata” – și din nou îi arată buzele.
Femeia fu cuprinsă de rușinare. Ea făgădui duhovnicului că nu va mai bârfi (cleveti). Astfel, ea îmbracă sacul cel mai bun, cu care putea să-și arate credința în Dumnezeu și să se mântuiască de cel rău.
Dacă ne batem până și pe aghiasmă! - Pilda numărul 170
Odată, în timp ce ținea o predică despre răbdare, un preot care venise de curând la o parohie dădu credincioșilor un exemplu: ”Îmi aduc aminte că, într-o zi, de praznicul Bobotezei, venise multă lume la biserică. Se făcuse o coadă mare la aghiasmă. Eu am încercat să îi rog pe credincioși să nu se înghesuie, să stea liniștit, dar era tulburare mare. Mai ales cei care vin la biserică de două-trei ori pe an erau foarte nerăbdători să ia primii. La un moment dat am văzut că în față era un bărbat mai solid, care turna el apă în sticlele oamenilor. A stat așa multă vreme. Când mai ieșeam din biserică, îl vedeam turnând apă în sticle.
La un moment dat, i-am mulțumit că îl ajuta pe paraclisier și l-am întrebat:
- Dar nu te grăbești să mergi la casa ta?
- Ba da, părinte, cum să nu. Tot zic că mai umplu o sticlă și plec. Dar apoi mă gândesc că, dacă plec eu, iar se face agitație. Așa văzându-mă mai solid, lumea se înghesuie mai puțin. Cred că o să plec ultimul de aici.
Și ultimul a plecat. Așa că, în timp ce alții se înghesuiau să ia aghiasmă, și se îmbrânceau de parcă erau la piață, un creștin a știut să dea exemplu de răbdare.
Dacă ne batem pentru aghiazmă, dacă îi călcăm pe alții în picioare ca să ne umplem sticlele înaintea lor, nici Sfânta Împărtășanie de am luat-o nu ne este de folos.
Pe când dacă ne gândim și la aproapele nostru, atunci cu adevărat aghiasma pe care o luăm ne sfințește și trupurile, și sufletele. Atunci ne împărtășim de harul lui Dumnezeu”.
Odată, în timp ce ținea o predică despre răbdare, un preot care venise de curând la o parohie dădu credincioșilor un exemplu: ”Îmi aduc aminte că, într-o zi, de praznicul Bobotezei, venise multă lume la biserică. Se făcuse o coadă mare la aghiasmă. Eu am încercat să îi rog pe credincioși să nu se înghesuie, să stea liniștit, dar era tulburare mare. Mai ales cei care vin la biserică de două-trei ori pe an erau foarte nerăbdători să ia primii. La un moment dat am văzut că în față era un bărbat mai solid, care turna el apă în sticlele oamenilor. A stat așa multă vreme. Când mai ieșeam din biserică, îl vedeam turnând apă în sticle.
La un moment dat, i-am mulțumit că îl ajuta pe paraclisier și l-am întrebat:
- Dar nu te grăbești să mergi la casa ta?
- Ba da, părinte, cum să nu. Tot zic că mai umplu o sticlă și plec. Dar apoi mă gândesc că, dacă plec eu, iar se face agitație. Așa văzându-mă mai solid, lumea se înghesuie mai puțin. Cred că o să plec ultimul de aici.
Și ultimul a plecat. Așa că, în timp ce alții se înghesuiau să ia aghiasmă, și se îmbrânceau de parcă erau la piață, un creștin a știut să dea exemplu de răbdare.
Dacă ne batem pentru aghiazmă, dacă îi călcăm pe alții în picioare ca să ne umplem sticlele înaintea lor, nici Sfânta Împărtășanie de am luat-o nu ne este de folos.
Pe când dacă ne gândim și la aproapele nostru, atunci cu adevărat aghiasma pe care o luăm ne sfințește și trupurile, și sufletele. Atunci ne împărtășim de harul lui Dumnezeu”.
Bomba teroristului și deznădejdea - Pilda numărul 171
Un preot le spunea credincioșilor:
”Un terorist a pus o bombă la o bancă ce ocupa parterul și primul etaj al unui bloc învecinat cu blocul în care locuiesc eu. Bomba a explodat și blocul a căzut la pământ. Nu au fost multe victime, căci locatarii erau plecați în concediu. Dar au rămas fără locuințe. Când s-au întors din concediu, văzând că s-a ales praful de apartamentele lor, majoritatea au căzut în deznădejde. Îi priveam din când în când pe geam. Ieșind să cumpăr ceva, m-am întâlnit cu un vecin care locuise în blocul care explodase. Mi-a spus cu bărbăție:
- Părinte, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu eram acasă. Eram la socri cu familia.
Credința lui m-a mirat. Nu era un om cu mulți bani, deci încercarea prin care trecea era cu atât mai mare.
- Nu ai avut gânduri de deznădejde?
- Deznădejde? Nu, părinte. V-am spus: I-am mulțumit lui Dumnezeu că suntem întregi. Cu casa, se va rezolva până la urmă. Nu ne lasă Cel de Sus. Pentru noi nu e atât de greu cum e pentru cei care și-au pierdut un soț, o mamă, un copil, în această nenorocire.
Toți erau deznădăjduiți, numai el nu. Iată ce înseamnă să ai o credință puternică.
Putea să cârtească, dar nu a făcut-o. Și a luat plata răbdării sale”.
Un preot le spunea credincioșilor:
”Un terorist a pus o bombă la o bancă ce ocupa parterul și primul etaj al unui bloc învecinat cu blocul în care locuiesc eu. Bomba a explodat și blocul a căzut la pământ. Nu au fost multe victime, căci locatarii erau plecați în concediu. Dar au rămas fără locuințe. Când s-au întors din concediu, văzând că s-a ales praful de apartamentele lor, majoritatea au căzut în deznădejde. Îi priveam din când în când pe geam. Ieșind să cumpăr ceva, m-am întâlnit cu un vecin care locuise în blocul care explodase. Mi-a spus cu bărbăție:
- Părinte, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu eram acasă. Eram la socri cu familia.
Credința lui m-a mirat. Nu era un om cu mulți bani, deci încercarea prin care trecea era cu atât mai mare.
- Nu ai avut gânduri de deznădejde?
- Deznădejde? Nu, părinte. V-am spus: I-am mulțumit lui Dumnezeu că suntem întregi. Cu casa, se va rezolva până la urmă. Nu ne lasă Cel de Sus. Pentru noi nu e atât de greu cum e pentru cei care și-au pierdut un soț, o mamă, un copil, în această nenorocire.
Toți erau deznădăjduiți, numai el nu. Iată ce înseamnă să ai o credință puternică.
Putea să cârtească, dar nu a făcut-o. Și a luat plata răbdării sale”.
Fiscalitate, criză, biruri, taxe și prostia omenească! - Pilda numărul 172
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.
„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.
Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.
Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat, am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:
„Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!
Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători.
Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.
Ia să măresc eu birurile!”
Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.
„Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.
Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut.
Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.
Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat, am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:
„Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!
Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători.
Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.
Ia să măresc eu birurile!”
Nu câștigi nimic cu asprimea! - Pilda numărul 173
Un om suferea din cauza purtării aspre a șefilor săi. Acest lucru amenința să-l umilească și să dea impresii greșite despre caracterul său. Un preot l-a primit, a pus lucrurile la punct și i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
- Ești bun, sensibil, pașnic, ești mielul lui Dumnezeu. Dar, când cei din jur se poartă aspru cu tine, ripostezi înlăuntrul tău și, atunci, ei te judecă greșit și nu te înțeleg. În schimb, când te iau cu binișorul, ești capabil de lucruri atât de bune, încât toți rămân surprinși. Oamenii care te-au judecat greșit și te-au rănit nu cunosc fabula aceea veche cu vântul și soarele, care se certau, fiecare spunând despre sine că e mai puternic, și s-au învoit ca acela dintre ei care va da șuba păstorului ce tocmai urca muntele în acel moment, acela e mai puternic. Vântul a suflat cât a putut, dar păstorului i s-a făcut frig și s-a înfășurat și mai strâns în șuba lui. A ieșit apoi soarele de după nor, împrăștiind în jur bunătate și căldură, încât păstorul s-a încălzit și și-a scos șuba. Atunci, soarele a strigat la vânt: ”Ai văzut care dintre noi e mai puternic?”
Preotul concluzionă:
- Nu câștigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea.
Un om suferea din cauza purtării aspre a șefilor săi. Acest lucru amenința să-l umilească și să dea impresii greșite despre caracterul său. Un preot l-a primit, a pus lucrurile la punct și i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
- Ești bun, sensibil, pașnic, ești mielul lui Dumnezeu. Dar, când cei din jur se poartă aspru cu tine, ripostezi înlăuntrul tău și, atunci, ei te judecă greșit și nu te înțeleg. În schimb, când te iau cu binișorul, ești capabil de lucruri atât de bune, încât toți rămân surprinși. Oamenii care te-au judecat greșit și te-au rănit nu cunosc fabula aceea veche cu vântul și soarele, care se certau, fiecare spunând despre sine că e mai puternic, și s-au învoit ca acela dintre ei care va da șuba păstorului ce tocmai urca muntele în acel moment, acela e mai puternic. Vântul a suflat cât a putut, dar păstorului i s-a făcut frig și s-a înfășurat și mai strâns în șuba lui. A ieșit apoi soarele de după nor, împrăștiind în jur bunătate și căldură, încât păstorul s-a încălzit și și-a scos șuba. Atunci, soarele a strigat la vânt: ”Ai văzut care dintre noi e mai puternic?”
Preotul concluzionă:
- Nu câștigi pe om cu asprimea, ci cu bunătatea.
Dreapta socoteală, o raritate! - Pilda numărul 174
După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot și l-a întrebat:
- Părinte, îmi dați binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea și vreau să mă relaxez puțin.
- La ce film vreți să mergeți?
- La o comedie sf.
- Dacă ții mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinerețea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
- Vai, părinte, cum îl lăsați să își piardă timpul?
- Nu e treaba ta.
- Totuși, nu vă e frică de Dumnezeu?
- Nu ești tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică și e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebuie să privească credința ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câțiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunța de bună-voie să meargă la astfel de filme.
Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare, la momentul potrivit, nu când îi impun eu.
- Nu vă înțeleg.
- Uite, îți dau un exemplu. Tu asculți la tine acasă muzică religioasă?
- Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
- Aici vroiam să ajung. Și atunci, îți mai pui muzică?
- Nu, să nu-l stric.
- Așa e și cu sufletul. Cum să-ți explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie.
Toate trebuie făcute cu măsură!
După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot și l-a întrebat:
- Părinte, îmi dați binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea și vreau să mă relaxez puțin.
- La ce film vreți să mergeți?
- La o comedie sf.
- Dacă ții mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinerețea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
- Vai, părinte, cum îl lăsați să își piardă timpul?
- Nu e treaba ta.
- Totuși, nu vă e frică de Dumnezeu?
- Nu ești tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică și e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebuie să privească credința ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câțiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunța de bună-voie să meargă la astfel de filme.
Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare, la momentul potrivit, nu când îi impun eu.
- Nu vă înțeleg.
- Uite, îți dau un exemplu. Tu asculți la tine acasă muzică religioasă?
- Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
- Aici vroiam să ajung. Și atunci, îți mai pui muzică?
- Nu, să nu-l stric.
- Așa e și cu sufletul. Cum să-ți explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie.
Toate trebuie făcute cu măsură!
Dorința unui creștin de a se mântui cu familia sa - Pilda numărul 175
Un creștin se ruga tot timpul ca pe lumea celaltă să ajungă în rai, la un loc cu soția și copiii săi.
Părintele Ilarion i-a spus odată:
- Mi-a spus cerșetorul din fața bisericii că ieri ați venit pe rând la slujbă. Mai întâi băiatul cel mare, studentul, apoi cel mijlociu, și abia apoi tu cu soția. În fața bisericii era o mașină rămasă în pană, cea pe care ai împins-o împreună cu ceilalți. Dar mașina era și când a trecut studentul, care însă nu s-a gândit că poate da o mână de ajutor. Mijlociul poate s-a gândit că nu are destulă putere, deși dacă ar fi împins și el mașina s-ar fi urnit înainte să sosești tu.
Vreți să fiți la un loc în rai?
Atunci ai grijă să trăiască și ei așa cum trăiești tu, să se gândească mai mult la aproapele lor. Dumnezeu nu vă poate pune la un loc, dacă nu duceți cu toți lupta cea bună.
În rai nu se ajunge pe pile sau prin aranjamente, ci fiecare e pus la locul potrivit măsurii sale. Și ai grijă de propria mântuire, nu te gândi că te vei mântui cu siguranță, că s-ar putea să pierzi raiul.
Toată nădejdea să o pui în iubirea, harul și mila lui Dumnezeu!
Un creștin se ruga tot timpul ca pe lumea celaltă să ajungă în rai, la un loc cu soția și copiii săi.
Părintele Ilarion i-a spus odată:
- Mi-a spus cerșetorul din fața bisericii că ieri ați venit pe rând la slujbă. Mai întâi băiatul cel mare, studentul, apoi cel mijlociu, și abia apoi tu cu soția. În fața bisericii era o mașină rămasă în pană, cea pe care ai împins-o împreună cu ceilalți. Dar mașina era și când a trecut studentul, care însă nu s-a gândit că poate da o mână de ajutor. Mijlociul poate s-a gândit că nu are destulă putere, deși dacă ar fi împins și el mașina s-ar fi urnit înainte să sosești tu.
Vreți să fiți la un loc în rai?
Atunci ai grijă să trăiască și ei așa cum trăiești tu, să se gândească mai mult la aproapele lor. Dumnezeu nu vă poate pune la un loc, dacă nu duceți cu toți lupta cea bună.
În rai nu se ajunge pe pile sau prin aranjamente, ci fiecare e pus la locul potrivit măsurii sale. Și ai grijă de propria mântuire, nu te gândi că te vei mântui cu siguranță, că s-ar putea să pierzi raiul.
Toată nădejdea să o pui în iubirea, harul și mila lui Dumnezeu!
Căutăm la sfârșit cu disperare ceea ce am pierdut în zadar! - Pilda numărul 176
Viața este un pumn de pietricele colorate!
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricele în apă, ținti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce și pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, acesta s-a uitat la pietricele după care zise:
- „De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte prețioase!”
Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele auncate aiurea, dar era greu să mai recuperze ceva.
Așa facem și noi cu zilele vieții noastre.
Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori care trec (o zi, o săptămână, o lună, un an...sunt trăite decât o dată, nu de mai multe ori); e imposibil să le mai recupereze cineva, să le mai retrăiască, pentru că timpul nu poate fi reluat. Tocmai de aceea trebuie să folosim bine timpul, cu înțelepciune, iubire și măsură, în lumină, atunci când îl primim/avem, ca să fim bine plăcuți lui Dumnezeu.
Viața este un pumn de pietricele colorate!
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricele în apă, ținti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce și pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, acesta s-a uitat la pietricele după care zise:
- „De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte prețioase!”
Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele auncate aiurea, dar era greu să mai recuperze ceva.
Așa facem și noi cu zilele vieții noastre.
Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori care trec (o zi, o săptămână, o lună, un an...sunt trăite decât o dată, nu de mai multe ori); e imposibil să le mai recupereze cineva, să le mai retrăiască, pentru că timpul nu poate fi reluat. Tocmai de aceea trebuie să folosim bine timpul, cu înțelepciune, iubire și măsură, în lumină, atunci când îl primim/avem, ca să fim bine plăcuți lui Dumnezeu.
Egoismul unei femei în viața de familie - Pilda numărul 177
O femeie nu vroia să aibă copii. La spovedanie nu îi spunea duhovnicului că lua pilule contraceptive. După câțiva ani, însă, preotul a întrebat-o:
- Ce e cu voi de nu aveți copii? Aveți probleme cu sănătatea?
- Nu, părinte.
Soțul femeii era de față:
- Nu, părinte, suntem sănătoși. Dar dacă nu pot să o conving… Duhovnicul meu m-a oprit de la împărtășanie pentru asta, dar dacă sfinția voastră îi îngăduiți...
- Eu? Eu nu îngădui așa ceva. Preoții nu pot fi îngăduitori cu păcatul. Nu știam nimic.
Of, de asta e bine ca amândoi soții să aibă același duhovnic, să fie călăuziți pe același drum, nu unul într-o parte și unul în alta.
Femeii îi spuse:
- Îți dau dezlegare să mergi la duhovnicul soțului tău. Și cât de curând vreau să aud că ai rămas însărcinată. Terminați cu prostiile!
Femeia s-a dus la duhovnicul soțului și a început să ducă o viață creștină. A făcut prima spovedanie completă din viața ei. Și apoi a renunțat să mai ia pilule contraceptive. Au trecut câteva luni și a rămas însărcinată.
Nu după mult timp, însă, în viața lor au început să apară tot felul de necazuri și ispite. Întâlnindu-se pe stradă cu fostul ei duhovnic, l-a întrebat:
- Părinte, cum se face că înainte toate ne mergeau bine, iar acum avem din ce în ce mai multe probleme?
- Înainte, când vă fereați să faceți copii, adică fugeați de una din cele mai importante cruci ale familiei, diavolii vă lăsau în pace. Pentru că dragostea egoistă în care trăiați era de ajuns ca să vă pierdeți mântuirea. Acum, însă, când ați înțeles că trebuie să faceți copii, când așteptați un copil, începeți să mergeți pe drumul cel bun. Înainte, toate faptele voastre bune erau puse în umbră de lașitatea voastră, de frica voastră de a avea copii, care să vă stânjenească, copii care să vă mănânce timpul. Acum diavolii se luptă cu voi, pentru că știu că mergeți pe calea mântuirii. Ar trebui să vă bucurați că aveți necazuri. E semn bun!
E semnul că Dumnezeu vă învață să urcați pe scara raiului.
O femeie nu vroia să aibă copii. La spovedanie nu îi spunea duhovnicului că lua pilule contraceptive. După câțiva ani, însă, preotul a întrebat-o:
- Ce e cu voi de nu aveți copii? Aveți probleme cu sănătatea?
- Nu, părinte.
Soțul femeii era de față:
- Nu, părinte, suntem sănătoși. Dar dacă nu pot să o conving… Duhovnicul meu m-a oprit de la împărtășanie pentru asta, dar dacă sfinția voastră îi îngăduiți...
- Eu? Eu nu îngădui așa ceva. Preoții nu pot fi îngăduitori cu păcatul. Nu știam nimic.
Of, de asta e bine ca amândoi soții să aibă același duhovnic, să fie călăuziți pe același drum, nu unul într-o parte și unul în alta.
Femeii îi spuse:
- Îți dau dezlegare să mergi la duhovnicul soțului tău. Și cât de curând vreau să aud că ai rămas însărcinată. Terminați cu prostiile!
Femeia s-a dus la duhovnicul soțului și a început să ducă o viață creștină. A făcut prima spovedanie completă din viața ei. Și apoi a renunțat să mai ia pilule contraceptive. Au trecut câteva luni și a rămas însărcinată.
Nu după mult timp, însă, în viața lor au început să apară tot felul de necazuri și ispite. Întâlnindu-se pe stradă cu fostul ei duhovnic, l-a întrebat:
- Părinte, cum se face că înainte toate ne mergeau bine, iar acum avem din ce în ce mai multe probleme?
- Înainte, când vă fereați să faceți copii, adică fugeați de una din cele mai importante cruci ale familiei, diavolii vă lăsau în pace. Pentru că dragostea egoistă în care trăiați era de ajuns ca să vă pierdeți mântuirea. Acum, însă, când ați înțeles că trebuie să faceți copii, când așteptați un copil, începeți să mergeți pe drumul cel bun. Înainte, toate faptele voastre bune erau puse în umbră de lașitatea voastră, de frica voastră de a avea copii, care să vă stânjenească, copii care să vă mănânce timpul. Acum diavolii se luptă cu voi, pentru că știu că mergeți pe calea mântuirii. Ar trebui să vă bucurați că aveți necazuri. E semn bun!
E semnul că Dumnezeu vă învață să urcați pe scara raiului.
Binecuvântatul vicleșug prin care s-a făcut ascultat! - Pilda numărul 178
În Duminca Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăință. A dat câteva exemple de sfinți care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau șușoteli. Unii credincioși, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesați de subiect. Două femei depănau amintiri din tinerețe, altele vorbeau deșertăciuni, cometând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în aceea biserică sau mirosul neplăcut al cerșetorilor de la poarta bisericii.
Părintele a continuat:
- Dar există și mulți păcătoși care nu vor să audă de pocăință.
În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoașteți cu toții, este un caz care pare irecuperabil.
Încet-încet, credincioșii care șușoteau începură să fie atenți: predica devenea interesantă și pentru ei – se gândeau că poate părintele va da și niște amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtășească din frumusețea sfintei slujbe.
- Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? Întrebă părintele, mirându-se câtă liniște se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă dați singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieții, unii șușoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut liniște.
Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniți la biserică din orice motiv, și nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și a vă ruga împreună cu ceilalți, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteți superiori celor care stau la această oră în fața televizoarelor, ar trebui să vă dați seama că greșiți.
Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreți să o transformați în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie așa! Luați aminte la cursele vrăjmașului care, dacă nu a reușit să vă împiedice să ajungeți la biserică, se luptă să vă sucească mințile și să vă îndemne să vorbiți în loc să vă rugați sau să ascultați cuvinte de folos. Aș mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gâdiți singuri dacă vreți să mergeți pe calea mântuirii. Și, dacă nu vreți, nu știu ce rost are să mai veniți la biserică. Iar dacă vreți, nu știu ce rost are să șușotiți și să clevetiți, în loc să vă rugați lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă.
În Duminca Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăință. A dat câteva exemple de sfinți care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau șușoteli. Unii credincioși, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesați de subiect. Două femei depănau amintiri din tinerețe, altele vorbeau deșertăciuni, cometând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în aceea biserică sau mirosul neplăcut al cerșetorilor de la poarta bisericii.
Părintele a continuat:
- Dar există și mulți păcătoși care nu vor să audă de pocăință.
În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoașteți cu toții, este un caz care pare irecuperabil.
Încet-încet, credincioșii care șușoteau începură să fie atenți: predica devenea interesantă și pentru ei – se gândeau că poate părintele va da și niște amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtășească din frumusețea sfintei slujbe.
- Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? Întrebă părintele, mirându-se câtă liniște se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă dați singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieții, unii șușoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut liniște.
Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniți la biserică din orice motiv, și nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și a vă ruga împreună cu ceilalți, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteți superiori celor care stau la această oră în fața televizoarelor, ar trebui să vă dați seama că greșiți.
Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreți să o transformați în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie așa! Luați aminte la cursele vrăjmașului care, dacă nu a reușit să vă împiedice să ajungeți la biserică, se luptă să vă sucească mințile și să vă îndemne să vorbiți în loc să vă rugați sau să ascultați cuvinte de folos. Aș mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gâdiți singuri dacă vreți să mergeți pe calea mântuirii. Și, dacă nu vreți, nu știu ce rost are să mai veniți la biserică. Iar dacă vreți, nu știu ce rost are să șușotiți și să clevetiți, în loc să vă rugați lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă.
Iartă-mi, Doamne, neînțelepciunea și facă-se voia Ta cu mine - Pilda numărul 179
La un călugăr bătrân și mult sporit duhovnicește, a poposit o pereche creștină care de mulți ani se străduia să dobândească prunci și nu reușea cu niciun chip. De ani de zile băteau drumurile mânăstirilor, se rugau, se spovedeau, dădeau pomelnice la toate mânăstirile și la toți duhovnicii renumiți și, totuși, timpul trecea iar rugăciunea nu li se împlinea. Povestind cu lacrimi în ochi bătrânului călugăr povestea vieții lor, acesta cu duhul blândeții le spuse, mișcat fiind de Duhul Sfânt și de darul înainte-vederii:
- „Iubiților creștini! Dumnezeu în marea-I milostivire și blânda-I purtare de grijă, dă bineplăcuților Lui toate cele de folos duhovnicesc spre mântuirea sufletelor lor cât și a celor de lângă ei.
Dacă El întârzie să vă împlinească cererea înseamnă că ceva este la mijloc. Știe Bunul de El când să dea, cât să dea, cui să dea și în ce împrejurări. Noi însă în neștiința noastră căutăm cele plăcute nouă fără să avem habar de viitorul nostru și de cum ni-l rânduie Dumnezeu spre bine.
Eu deslușesc în problema voastră o învârtoșare spre împlinirea unei voințe proprii fără a vă lăsa în Blândele Sale Mâini cu dragoste și încredere desăvârșită!
Mergeți la casa voastră cu inima liniștită și rugați-vă mai departe ca în toate să se facă voia Bunului și Milostivului Dumnezeu, care știe mai bine ce vă trebuie. Nu mergeți potrivnic voii Sale căci până la urmă va plini voia voastră dacă insistați, dar s-ar putea să nu vă fie de folos și mântuire!”
Creștinii noștri au plecat în drumul lor, dar fără a pune la inimă îndemnul plin de înțelepciune al părintelui bătrân și plin de Duhul Sfânt.
Iată că la scurtă vreme cei doi au reușit să dobândească un prunc de parte bărbătească și mare le-a fost bucuria pentru aceasta, crezând în inima lor că aceasta era rezultatul rugăciunilor lor.
Copilul a crescut vertiginos, iar când pruncul a împlinit cinci ani soția creștinului muri din cauza unei boli fulgerătoare. Tatăl copilului s-a străduit pe mai departe să poarte grijă de fiul său, dar iată că după zece ani s-a recăsătorit cu o femeie, în speranța unui ajutor în viață. Numai că femeia acesta nu era credincioasă, ci doar foarte frumoasă.
Întâmplare face că la trecerea unui an de la căsătorie, întorcându-se acasă tatăl, dintr-o delegație, mai devreme de cât trebuia și intrând în apartament a surprins pe mama vitregă cu fiul său în pat curvind cu nerușinare.
Șocat de eveniment și cuprins de o mânie nestăvilită, tatăl puse mâna pe un cuțit și îi omorâ pe loc pe amândoi asupra faptului.
Cuprins apoi de spaimă și toropit de eveniment, căzu într-un fotoliu, plin de sânge și de lacrimile disperării. Dar iată că în agonia acestui eveniment i-a apărut un înger care-i spuse :
- „Omule! Ați cerut cu obsesie de la Dumnezeu să aveți un prunc și pentru acesta v-ați rugat, ați mers la duhovnici și toți v-au învățat să cereți cu înțelepciune ceea ce vă este de folos. N-ați ascultat glasul lui Dumnezeu prin gura lor și ați făcut mai departe după mintea voastră. Dumnezeu în preștiința Sa cunoștea ceea ce se va întâmpla cu acest copil, pe care voi îl cereați cu obsesie. În tinerețe ați făcut un avort, măcelărind un prunc în pântece și n-ați făcut pocăința pe măsura păcatului săvârșit. Dacă v-ați fi rugat să se împlinească Voia Domnului în toate ale voastre, acum n-ai fi șezut în fotoliul acesta, iar eu n-aș fi grăit către tine aceste cuvinte înfricoșătoare.
Mergi de te predă autorităților, mărturisește-ți păcatul și pocăiește-te până la sfârșitul vieții tale, în așa fel încât să-ți poți salva sufletul tău și pe al celorlalți ai tăi, care au murit în păcatele lor!
De acum să spui la toată lumea să se roage Bunului Dumnezeu așa: Doamne, eu îmi doresc aceasta… dar în nemernicia mea nu cunosc ceea ce este bine pentru mine și cei dragi ai mei. Facă-se Voia Ta Cea Sfântă cu mine și cu toți ai mei și le împlinește după înțelepciunea Ta toate câte ne sunt de folos aici și pentru viața veșnică! Amin!”
Așa se încheie acestă poveste adevărată (care cu mulți ani în urmă a fost publicată și în presă), care ne învață cum să ne rugăm Bunului Dumnezeu în toate clipele vieții nostre, luând aminte la faptul că El este Atotștiutor și toate ni le dă spre mântuire și spre folos.
Dumnezeu respectându-ne libertatea uneori ne lasă la voia nostră ca să înțelegem că greșim și să fim pildă și pentru cei din jur.
Un bătrân părinte duhovnicesc, spunea că cea mai mare pedeapsă, este să ne lase Dumnezeu la voia noastră, pentru că noi nu vrem să-L ascultăm, cerem rău și greșit iar El pentru insistența noastră se retrage trist și îndurerat de faptul că-I respingem purtarea de grijă. Alteori pentru egoismul, iubirea de sine si multele noastre orgolii nu ne împlinește rugăciunile, mai ales că nici nu încercăm să ne schimbăm și să devenim bineplăcuți Lui.
La un călugăr bătrân și mult sporit duhovnicește, a poposit o pereche creștină care de mulți ani se străduia să dobândească prunci și nu reușea cu niciun chip. De ani de zile băteau drumurile mânăstirilor, se rugau, se spovedeau, dădeau pomelnice la toate mânăstirile și la toți duhovnicii renumiți și, totuși, timpul trecea iar rugăciunea nu li se împlinea. Povestind cu lacrimi în ochi bătrânului călugăr povestea vieții lor, acesta cu duhul blândeții le spuse, mișcat fiind de Duhul Sfânt și de darul înainte-vederii:
- „Iubiților creștini! Dumnezeu în marea-I milostivire și blânda-I purtare de grijă, dă bineplăcuților Lui toate cele de folos duhovnicesc spre mântuirea sufletelor lor cât și a celor de lângă ei.
Dacă El întârzie să vă împlinească cererea înseamnă că ceva este la mijloc. Știe Bunul de El când să dea, cât să dea, cui să dea și în ce împrejurări. Noi însă în neștiința noastră căutăm cele plăcute nouă fără să avem habar de viitorul nostru și de cum ni-l rânduie Dumnezeu spre bine.
Eu deslușesc în problema voastră o învârtoșare spre împlinirea unei voințe proprii fără a vă lăsa în Blândele Sale Mâini cu dragoste și încredere desăvârșită!
Mergeți la casa voastră cu inima liniștită și rugați-vă mai departe ca în toate să se facă voia Bunului și Milostivului Dumnezeu, care știe mai bine ce vă trebuie. Nu mergeți potrivnic voii Sale căci până la urmă va plini voia voastră dacă insistați, dar s-ar putea să nu vă fie de folos și mântuire!”
Creștinii noștri au plecat în drumul lor, dar fără a pune la inimă îndemnul plin de înțelepciune al părintelui bătrân și plin de Duhul Sfânt.
Iată că la scurtă vreme cei doi au reușit să dobândească un prunc de parte bărbătească și mare le-a fost bucuria pentru aceasta, crezând în inima lor că aceasta era rezultatul rugăciunilor lor.
Copilul a crescut vertiginos, iar când pruncul a împlinit cinci ani soția creștinului muri din cauza unei boli fulgerătoare. Tatăl copilului s-a străduit pe mai departe să poarte grijă de fiul său, dar iată că după zece ani s-a recăsătorit cu o femeie, în speranța unui ajutor în viață. Numai că femeia acesta nu era credincioasă, ci doar foarte frumoasă.
Întâmplare face că la trecerea unui an de la căsătorie, întorcându-se acasă tatăl, dintr-o delegație, mai devreme de cât trebuia și intrând în apartament a surprins pe mama vitregă cu fiul său în pat curvind cu nerușinare.
Șocat de eveniment și cuprins de o mânie nestăvilită, tatăl puse mâna pe un cuțit și îi omorâ pe loc pe amândoi asupra faptului.
Cuprins apoi de spaimă și toropit de eveniment, căzu într-un fotoliu, plin de sânge și de lacrimile disperării. Dar iată că în agonia acestui eveniment i-a apărut un înger care-i spuse :
- „Omule! Ați cerut cu obsesie de la Dumnezeu să aveți un prunc și pentru acesta v-ați rugat, ați mers la duhovnici și toți v-au învățat să cereți cu înțelepciune ceea ce vă este de folos. N-ați ascultat glasul lui Dumnezeu prin gura lor și ați făcut mai departe după mintea voastră. Dumnezeu în preștiința Sa cunoștea ceea ce se va întâmpla cu acest copil, pe care voi îl cereați cu obsesie. În tinerețe ați făcut un avort, măcelărind un prunc în pântece și n-ați făcut pocăința pe măsura păcatului săvârșit. Dacă v-ați fi rugat să se împlinească Voia Domnului în toate ale voastre, acum n-ai fi șezut în fotoliul acesta, iar eu n-aș fi grăit către tine aceste cuvinte înfricoșătoare.
Mergi de te predă autorităților, mărturisește-ți păcatul și pocăiește-te până la sfârșitul vieții tale, în așa fel încât să-ți poți salva sufletul tău și pe al celorlalți ai tăi, care au murit în păcatele lor!
De acum să spui la toată lumea să se roage Bunului Dumnezeu așa: Doamne, eu îmi doresc aceasta… dar în nemernicia mea nu cunosc ceea ce este bine pentru mine și cei dragi ai mei. Facă-se Voia Ta Cea Sfântă cu mine și cu toți ai mei și le împlinește după înțelepciunea Ta toate câte ne sunt de folos aici și pentru viața veșnică! Amin!”
Așa se încheie acestă poveste adevărată (care cu mulți ani în urmă a fost publicată și în presă), care ne învață cum să ne rugăm Bunului Dumnezeu în toate clipele vieții nostre, luând aminte la faptul că El este Atotștiutor și toate ni le dă spre mântuire și spre folos.
Dumnezeu respectându-ne libertatea uneori ne lasă la voia nostră ca să înțelegem că greșim și să fim pildă și pentru cei din jur.
Un bătrân părinte duhovnicesc, spunea că cea mai mare pedeapsă, este să ne lase Dumnezeu la voia noastră, pentru că noi nu vrem să-L ascultăm, cerem rău și greșit iar El pentru insistența noastră se retrage trist și îndurerat de faptul că-I respingem purtarea de grijă. Alteori pentru egoismul, iubirea de sine si multele noastre orgolii nu ne împlinește rugăciunile, mai ales că nici nu încercăm să ne schimbăm și să devenim bineplăcuți Lui.
Privegheați și vă rugați - Pilda numărul 180
Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un duh necurat șezând pe acoperiș și dormind.
Doamne, ce înseamnă asta? Întrebă Sfântul Petru.
- Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea duhul necurat doarme liniștit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui.
Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de duhuri necurate străjuind și frământându-se.
- Ce înseamnă asta, Doamne? Întrebă Sfântul Petru.
- În căsuța aceasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit el greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.
Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un duh necurat șezând pe acoperiș și dormind.
Doamne, ce înseamnă asta? Întrebă Sfântul Petru.
- Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea duhul necurat doarme liniștit. Nu se teme de primejdie, pentru că îi are în mâna lui.
Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de duhuri necurate străjuind și frământându-se.
- Ce înseamnă asta, Doamne? Întrebă Sfântul Petru.
- În căsuța aceasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit el greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.
Bănuiala nedreaptă - Pilda numărul 181
Un țăran și-a pierdut sapa. Gândea că i-a furat-o vecinul lui, așa că a început să-l urmărească. După felul cum mergea, după felul cum vorbea, i se părea că el nu este ca toți ceilalți oameni. Într-un cuvânt, era convins că acesta este hoțul.
Mai târziu și-a găsit sapa, pe care o uitase la câmp.
A doua zi s-a întâlnit din nou cu vecinul și, observând cu atenție felul cum mergea și cum vorbea, nu i s-a mai părut că el ar fi hoțul.
___
Toată viața trăim din păreri și ne înșelăm amarnic pentru că părerile noastre se bizuie pe proasta noastră înțelegere a lucrurilor. Acționăm în consecință cu înțelegerea lucrurilor. De aceea o bună înțelegere a lucrurilor ne va izbăvi de o grămadă de neplăceri.
De aceea avem nevoie de duhovnic – un povățuitor sincer – care să ne arate drumul spre Hristos. Să-L avem de model pe Hristos – Acela care S-a făcut om pentru noi tocmai pentru a ne arăta unde putem ajunge cu firea noastră, cum putem dobândi deplin chipul lui Dumnezeu în noi ajungând la asemănarea cu El prin virtute!
Un țăran și-a pierdut sapa. Gândea că i-a furat-o vecinul lui, așa că a început să-l urmărească. După felul cum mergea, după felul cum vorbea, i se părea că el nu este ca toți ceilalți oameni. Într-un cuvânt, era convins că acesta este hoțul.
Mai târziu și-a găsit sapa, pe care o uitase la câmp.
A doua zi s-a întâlnit din nou cu vecinul și, observând cu atenție felul cum mergea și cum vorbea, nu i s-a mai părut că el ar fi hoțul.
___
Toată viața trăim din păreri și ne înșelăm amarnic pentru că părerile noastre se bizuie pe proasta noastră înțelegere a lucrurilor. Acționăm în consecință cu înțelegerea lucrurilor. De aceea o bună înțelegere a lucrurilor ne va izbăvi de o grămadă de neplăceri.
De aceea avem nevoie de duhovnic – un povățuitor sincer – care să ne arate drumul spre Hristos. Să-L avem de model pe Hristos – Acela care S-a făcut om pentru noi tocmai pentru a ne arăta unde putem ajunge cu firea noastră, cum putem dobândi deplin chipul lui Dumnezeu în noi ajungând la asemănarea cu El prin virtute!
Un bețiv pus pe gânduri - Pilda numărul 182
În apropierea unei gări, într-un canton de-al C.F.R. - ului, trăia un acar cu soția și fetița lui, care împlinise 9 anișori.
Acarul avea patima beției; nu arareori îl văzuse fetița pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură și când ajungea acasă își bătea soția și copila care erau nevinovate.
Într-o zi fetița îl întrebă pe tatăl ei, care se afla cu stegulețul roșu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l: ”Tată, ce înseamnă asta?” El îi răspunse: ”Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt și dau de veste….”
Fata tăcu și intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de rușine. În gâtul sticlei cu alcool de pe masă, fetița pusese un mic steguleț roșu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese ”PRIMEJDIE DE MOARTE”.
Atâta amărăciune și rușine simți acarul, încât din acel moment hotărâ să termine cu beția. Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, și-a scăpat tatăl de la pierzare.
În apropierea unei gări, într-un canton de-al C.F.R. - ului, trăia un acar cu soția și fetița lui, care împlinise 9 anișori.
Acarul avea patima beției; nu arareori îl văzuse fetița pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură și când ajungea acasă își bătea soția și copila care erau nevinovate.
Într-o zi fetița îl întrebă pe tatăl ei, care se afla cu stegulețul roșu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l: ”Tată, ce înseamnă asta?” El îi răspunse: ”Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt și dau de veste….”
Fata tăcu și intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de rușine. În gâtul sticlei cu alcool de pe masă, fetița pusese un mic steguleț roșu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese ”PRIMEJDIE DE MOARTE”.
Atâta amărăciune și rușine simți acarul, încât din acel moment hotărâ să termine cu beția. Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, și-a scăpat tatăl de la pierzare.
Frumoși pe dinafară, dar pe dinăuntru cum suntem? - Pilda numărul 183
Doi lucrători tăiau lemne în pădure. În timp ce doborau un copac unul dintre ei zise:
- La fel vom muri și noi și nu se va mai alege nimic de noi.
Cel de-al doilea răspunse:
- Nu ai dreptate. Vezi arborele acesta de jos? Abia acum vom vedea pentru ce este bun: pentru mobilă ori, dacă este scorburos, pentru foc.
Pomul pare frumos pe dinafară, dar numai după ce îl dobori poți afla la ce este bun.
Așa este și cu viața omului, cât trăiește pare sfânt, dar după moarte, la judecată se stabilește unde va merge: în rai sau în iad, căci Dumnezeu se uită la inimă și nu la înfățișare.
Majoritatea oamenilor văd abia la scaunul spovedaniei ce este înlăuntrul lor, iar alții abia la vremea sfârșitului. Să ne străduim din suflet să vedem ce suntem, cine suntem și să facem ceva pentru a schimba lucrurile!
Doi lucrători tăiau lemne în pădure. În timp ce doborau un copac unul dintre ei zise:
- La fel vom muri și noi și nu se va mai alege nimic de noi.
Cel de-al doilea răspunse:
- Nu ai dreptate. Vezi arborele acesta de jos? Abia acum vom vedea pentru ce este bun: pentru mobilă ori, dacă este scorburos, pentru foc.
Pomul pare frumos pe dinafară, dar numai după ce îl dobori poți afla la ce este bun.
Așa este și cu viața omului, cât trăiește pare sfânt, dar după moarte, la judecată se stabilește unde va merge: în rai sau în iad, căci Dumnezeu se uită la inimă și nu la înfățișare.
Majoritatea oamenilor văd abia la scaunul spovedaniei ce este înlăuntrul lor, iar alții abia la vremea sfârșitului. Să ne străduim din suflet să vedem ce suntem, cine suntem și să facem ceva pentru a schimba lucrurile!
Lasă pe Dumnezeu să judece - Pilda numărul 184
Într-o zi, a venit la o sfântă mănăstire, Isac Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, și aflând că un ucenic păcătuise de mai multe ori, l-a osândit.
După judecată s-a întors în sihăstria sa. Când s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire cum înaintea ușii stă un tânăr, strălucitor ca soarele, cu o sabie în mână.
- Cine ești – a întrebat bătrânul – și ce poftești de la mine?
- Sunt Arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul. Nu te las să intri înăuntru.
- Din ce pricină, Mărite Arhanghel?
Și a răspuns îngerul:
- Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: Întreabă-l pe Isac ce poruncește să fac cu fratele lui pe care l-a judecat și l-a osândit?
Bătrânul s-a rușinat îndată și, căindu-se, a zis:
- Am greșit, iartă-mă!
Îngerul a răspuns:
- Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzește-te, de acum înainte, să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l fi judecat Dumnezeu.
Ce aprigi suntem când judecăm pe alții și cu câtă iuțeală suntem gata să osândim și să dăm verdicte! De-am fi mai aspri cu noi înșine și blânzi și înțelegători cu ceilalți!
Într-o zi, a venit la o sfântă mănăstire, Isac Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, și aflând că un ucenic păcătuise de mai multe ori, l-a osândit.
După judecată s-a întors în sihăstria sa. Când s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire cum înaintea ușii stă un tânăr, strălucitor ca soarele, cu o sabie în mână.
- Cine ești – a întrebat bătrânul – și ce poftești de la mine?
- Sunt Arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul. Nu te las să intri înăuntru.
- Din ce pricină, Mărite Arhanghel?
Și a răspuns îngerul:
- Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: Întreabă-l pe Isac ce poruncește să fac cu fratele lui pe care l-a judecat și l-a osândit?
Bătrânul s-a rușinat îndată și, căindu-se, a zis:
- Am greșit, iartă-mă!
Îngerul a răspuns:
- Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzește-te, de acum înainte, să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l fi judecat Dumnezeu.
Ce aprigi suntem când judecăm pe alții și cu câtă iuțeală suntem gata să osândim și să dăm verdicte! De-am fi mai aspri cu noi înșine și blânzi și înțelegători cu ceilalți!
Mediaș cel ticălos și bătrânul călugăr - Pilda numărul 185
Au fost niște oameni care aveau un băiat pe care-l chema Mediaș.
Copilul acesta era de mic tare dezmierdat și nu-l puneau părinții la nimic. Din pricina aceasta, când s-a făcut mai mare, îl certau, iar Mediaș, de ciudă, i-a omorât cu o măciucă. Și-a luat măciuca și a plecat în codru, ajungând un hoț de temut.
Mediaș a ucis mulți oameni. Odată chiar a prins un bătrân călugăr și a vrut să-l omoare.
I-a spus preotul călugăr, care era și văzător cu duhul:
- Vrei, fiule, să mă omori și pe mine, așa cum ți-ai omorât părinții, cu măciuca aceea?
- Mai bine lasă-mă să te spovedesc și să-ți dau canon, căci sunt bătrân și curând voi muri.
Mediaș nu știa ce-i aceea spovedanie, dar a ascultat fiind copleșit de înaintea vederea bătrânului.
Preotul călugăr îi spuse:
- Măciuca de măr cu care ai ucis s-o înfigi în pământ și s-o uzi cu apă adusă în gură, mergând în coate și în genunchi, până va înfrunzi și va face mere, plângând într-una fapta ta scârboasă înaintea Domnului.
Mediaș a făcut așa și mărul a slobozit frunze și mere. El ajunse de nu mai avea nici haine pe el, toate erau numai zdrențe și tot era numai răni.
A mai trecut odată preotul pe acolo și și-a adus aminte de el.
L-a văzut și i-a zis:
- Scutură mărul!
L-a scuturat și au căzut toate merele, afară de două. Dumnezeu îi iertase toate celelalte păcate, numai ucideea părinților nu.
Atunci părintele i-a spus că pe acestea numai lacrimile pline de căință le va putea șterge. Mediaș a început să plângă tare-tare, nemângâiat. Dintr-o dată, merele au căzut, iar el slăbit de suferință ceru bătrânului cea din urmă spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine.
Așa Mediaș cel ticălos prin pocăință primi iertarea păcatelor lui urâte, dar primi și mântuirea sufletului lui prin dragostea bătrânului sporit și marea purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Au fost niște oameni care aveau un băiat pe care-l chema Mediaș.
Copilul acesta era de mic tare dezmierdat și nu-l puneau părinții la nimic. Din pricina aceasta, când s-a făcut mai mare, îl certau, iar Mediaș, de ciudă, i-a omorât cu o măciucă. Și-a luat măciuca și a plecat în codru, ajungând un hoț de temut.
Mediaș a ucis mulți oameni. Odată chiar a prins un bătrân călugăr și a vrut să-l omoare.
I-a spus preotul călugăr, care era și văzător cu duhul:
- Vrei, fiule, să mă omori și pe mine, așa cum ți-ai omorât părinții, cu măciuca aceea?
- Mai bine lasă-mă să te spovedesc și să-ți dau canon, căci sunt bătrân și curând voi muri.
Mediaș nu știa ce-i aceea spovedanie, dar a ascultat fiind copleșit de înaintea vederea bătrânului.
Preotul călugăr îi spuse:
- Măciuca de măr cu care ai ucis s-o înfigi în pământ și s-o uzi cu apă adusă în gură, mergând în coate și în genunchi, până va înfrunzi și va face mere, plângând într-una fapta ta scârboasă înaintea Domnului.
Mediaș a făcut așa și mărul a slobozit frunze și mere. El ajunse de nu mai avea nici haine pe el, toate erau numai zdrențe și tot era numai răni.
A mai trecut odată preotul pe acolo și și-a adus aminte de el.
L-a văzut și i-a zis:
- Scutură mărul!
L-a scuturat și au căzut toate merele, afară de două. Dumnezeu îi iertase toate celelalte păcate, numai ucideea părinților nu.
Atunci părintele i-a spus că pe acestea numai lacrimile pline de căință le va putea șterge. Mediaș a început să plângă tare-tare, nemângâiat. Dintr-o dată, merele au căzut, iar el slăbit de suferință ceru bătrânului cea din urmă spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine.
Așa Mediaș cel ticălos prin pocăință primi iertarea păcatelor lui urâte, dar primi și mântuirea sufletului lui prin dragostea bătrânului sporit și marea purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Ce putem da, când nu avem ce - Pilda numărul 186
Ce putem da unui semen al nostru când nu avem nimic la îndemână?
Într-o zi, un mare scriitor rus, care avea obiceiul de a nu umbla cu banii la el, întâlni pe un cerșetor, care-i întinse mâna, cerându-i de pomană. Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căuta prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi nici o lescaie.
Atunci, plin de dragoste, întinse mâna cerșetorului:
- Iată, dragul meu, nu am niciun ban la mine, dar îți dau o strângere de mână, cu toată dragostea.
Cerșetorul îi strânse mâna și, cu glas cald de recunoștință, răspunse:
”Mulțumesc, domnule!… Nimeni până la dumneavoastră nu mi-a dat o pomană atât de frumoasă”
Fiecare dă din visteria sufletului său ceea ce are! Întotdeauna găsim să dăm ceva aproapelui nostru! Dacă nu avem bani, putem oferi un gând bun, o vorbă plină de iubire și, mai ales, în aceste vremuri de restriște putem face milostenia sufletească, care este mai de preț decât orice alte bunuri trecătoare.
Ce putem da unui semen al nostru când nu avem nimic la îndemână?
Într-o zi, un mare scriitor rus, care avea obiceiul de a nu umbla cu banii la el, întâlni pe un cerșetor, care-i întinse mâna, cerându-i de pomană. Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căuta prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi nici o lescaie.
Atunci, plin de dragoste, întinse mâna cerșetorului:
- Iată, dragul meu, nu am niciun ban la mine, dar îți dau o strângere de mână, cu toată dragostea.
Cerșetorul îi strânse mâna și, cu glas cald de recunoștință, răspunse:
”Mulțumesc, domnule!… Nimeni până la dumneavoastră nu mi-a dat o pomană atât de frumoasă”
Fiecare dă din visteria sufletului său ceea ce are! Întotdeauna găsim să dăm ceva aproapelui nostru! Dacă nu avem bani, putem oferi un gând bun, o vorbă plină de iubire și, mai ales, în aceste vremuri de restriște putem face milostenia sufletească, care este mai de preț decât orice alte bunuri trecătoare.
Urâtă-i înșelătoria în față lui Dumnezeu - Pilda numărul 187
Era odată un om milostiv care avea o magazie plină cu grâu. La el veneau mulți săraci să ceară grâu cu împrumut. Stăpânul magaziei îi trimetea să-și ia singuri atâta grâu cât le este necesar. Unii aduceau grâul împrumutat, dar stăpânul nu era de față, nici când luau grâu și nici atunci când îl aduceau înapoi.
Odată un om aduce grâul împrumutat, dar îl ia înapoi spunând stăpânului că a deșertat sacul. După o vreme, vine din nou același om să împrumute grâu, iar stăpânul îl trimite, ca de obicei, să-și ia singur din magazie. Omul sărac găsește însă magazia goală și se întoarce la stăpân să-i spună acest lucru.
Nu se poate, îi spune stăpânul, nu cumva este goală numai pentru tine pentru că ai fost necinstit?
Omul și-a recunoscut lăcomia, și-a mărturisit păcatul și și-a cerut iertare.
Omul din pilda de mai sus, repede și-a recunoscut nemernicia. În zilele noastre morarul ar fi copleșit de îndreptățirea de sine a furăciosului. La început ar găsi mii de motive să nu-și recunoască vina, apoi, dacă ar fi vădit, cu siguranță ar găsi și explicații „pertinente” de îndreptățire pentru fapta lui cea urâtă. Ce greu auzim în ziua de astăzi un „Iartă-mă, frate! Am greșit și nu voi mai face pe viitor!”.
Era odată un om milostiv care avea o magazie plină cu grâu. La el veneau mulți săraci să ceară grâu cu împrumut. Stăpânul magaziei îi trimetea să-și ia singuri atâta grâu cât le este necesar. Unii aduceau grâul împrumutat, dar stăpânul nu era de față, nici când luau grâu și nici atunci când îl aduceau înapoi.
Odată un om aduce grâul împrumutat, dar îl ia înapoi spunând stăpânului că a deșertat sacul. După o vreme, vine din nou același om să împrumute grâu, iar stăpânul îl trimite, ca de obicei, să-și ia singur din magazie. Omul sărac găsește însă magazia goală și se întoarce la stăpân să-i spună acest lucru.
Nu se poate, îi spune stăpânul, nu cumva este goală numai pentru tine pentru că ai fost necinstit?
Omul și-a recunoscut lăcomia, și-a mărturisit păcatul și și-a cerut iertare.
Omul din pilda de mai sus, repede și-a recunoscut nemernicia. În zilele noastre morarul ar fi copleșit de îndreptățirea de sine a furăciosului. La început ar găsi mii de motive să nu-și recunoască vina, apoi, dacă ar fi vădit, cu siguranță ar găsi și explicații „pertinente” de îndreptățire pentru fapta lui cea urâtă. Ce greu auzim în ziua de astăzi un „Iartă-mă, frate! Am greșit și nu voi mai face pe viitor!”.
Noe și măgarul - Pilda numărul 188
Într-o strânsură de oameni se vorbea ceva în legătură cu potopul și corabia lui Noe.
Un tânăr ce umblase prin școli și se ținea ”învățat mare”, lua în zeflemea cele spuse în Sfânta Scriptură despre corabia lui Noe.
”Eu- zicea tânărul – ca om de școală, nu mai pot crede astăzi în astfel de basme! Cum oare ar fi putut încăpea toate dobitoacele într-o barcă lungă de 300 de coți și lată de 50 de coți? Și pe deasupra să aibă și mâncare pentru ele!… Să creadă cine poate astfel de basme!…”
Atunci, ridicându-se un bătrân credincios, grăi astfel:
- Dragii mei, eu am auzit o istorie pe care o povestea moșul meu, și pe care spunea că a auzit-o și el din ceilalți bătrâni.
Cică atunci, când începuseră ploile potopului, Noe a poruncit dobitoacelor să intre în corabie. A strigat cămila de la sud: Cămilă, intră în corabie! Și cămila îndată a intrat. A strigat ursul de la nord: Ursule, intră în corabie! Și ursul îndată a intrat. A strigat elefantul și elefantul îndată a intrat.
Într-o vreme, iată, vine și măgarul. Noe îl strigă și pe el: Măgarule, intră în corabie! Dar măgarul s-a oprit cu mirare în ușa corabiei, zicând: Ce înseamnă această barcă? Uite, e numai de 300 de pași lungă și de 50 lată, și Noe vrea să ne strângă în ea pe toate dobitoacele; ba încă și mâncare să ne pună! Cămila, ursul, elefantul și celelate animale au intrat pentru că sunt dobitoace proaste și nu-și dau seama ce fac… Eu însă, care am studiat prin școli și am învățătură multă, nu pot crede într-un astfel de lucru imposibil… Așa judecându-se măgarul, zăbovea să intre în corabie.
Atunci, ridicându-se Noe, îi strigă: Măgarule! Aici nu-i vreme de ocoșelile tale! Marș înăuntru!… Și apucându-l Noe de urechi, îi trase una bună măgarului, mai omenindu-l și peste spate cu un băț. Și a intrat măgarul în corabie și a aflat și el loc împreună cu toate dobitoacele. De atunci are măgarul urechile lungi ca chip al îndărătniciei!
- Te rog să nu mă vatemi! Grăi atunci tânărul cel ”învățat”, între râsetele oamenilor. Și de atunci nu s-a mai apucat să combată cele spuse în Sfânta Scriptură.
Trăim vremurile când credința s-a înlocuit cu mintea și iată rezultatul se vede din plin!
Lungește, Doamne, urechile noastre, numai să fim în Corabia Ta cea bună ce ne poartă la veșnica bucurie!
Într-o strânsură de oameni se vorbea ceva în legătură cu potopul și corabia lui Noe.
Un tânăr ce umblase prin școli și se ținea ”învățat mare”, lua în zeflemea cele spuse în Sfânta Scriptură despre corabia lui Noe.
”Eu- zicea tânărul – ca om de școală, nu mai pot crede astăzi în astfel de basme! Cum oare ar fi putut încăpea toate dobitoacele într-o barcă lungă de 300 de coți și lată de 50 de coți? Și pe deasupra să aibă și mâncare pentru ele!… Să creadă cine poate astfel de basme!…”
Atunci, ridicându-se un bătrân credincios, grăi astfel:
- Dragii mei, eu am auzit o istorie pe care o povestea moșul meu, și pe care spunea că a auzit-o și el din ceilalți bătrâni.
Cică atunci, când începuseră ploile potopului, Noe a poruncit dobitoacelor să intre în corabie. A strigat cămila de la sud: Cămilă, intră în corabie! Și cămila îndată a intrat. A strigat ursul de la nord: Ursule, intră în corabie! Și ursul îndată a intrat. A strigat elefantul și elefantul îndată a intrat.
Într-o vreme, iată, vine și măgarul. Noe îl strigă și pe el: Măgarule, intră în corabie! Dar măgarul s-a oprit cu mirare în ușa corabiei, zicând: Ce înseamnă această barcă? Uite, e numai de 300 de pași lungă și de 50 lată, și Noe vrea să ne strângă în ea pe toate dobitoacele; ba încă și mâncare să ne pună! Cămila, ursul, elefantul și celelate animale au intrat pentru că sunt dobitoace proaste și nu-și dau seama ce fac… Eu însă, care am studiat prin școli și am învățătură multă, nu pot crede într-un astfel de lucru imposibil… Așa judecându-se măgarul, zăbovea să intre în corabie.
Atunci, ridicându-se Noe, îi strigă: Măgarule! Aici nu-i vreme de ocoșelile tale! Marș înăuntru!… Și apucându-l Noe de urechi, îi trase una bună măgarului, mai omenindu-l și peste spate cu un băț. Și a intrat măgarul în corabie și a aflat și el loc împreună cu toate dobitoacele. De atunci are măgarul urechile lungi ca chip al îndărătniciei!
- Te rog să nu mă vatemi! Grăi atunci tânărul cel ”învățat”, între râsetele oamenilor. Și de atunci nu s-a mai apucat să combată cele spuse în Sfânta Scriptură.
Trăim vremurile când credința s-a înlocuit cu mintea și iată rezultatul se vede din plin!
Lungește, Doamne, urechile noastre, numai să fim în Corabia Ta cea bună ce ne poartă la veșnica bucurie!
Mare este Dumnezeu - Pilda numărul 189
Era un împărat tare mândru, care nu-l cinstea pe Dumnezeu. Printre supușii săi se afla un om credincios ce avea meseria de bijutier. El avea mereu o vorbă: ”Mare este Dumnezeu!”
Împăratului nu-i plăcea acest cuvânt, ci ar fi dorit să audă: ”Marea este împăratul!” De aceea îi căuta pricină să îl bage la închisoare, așa că l-a chemat pe bijutier și i-a spus:
- Îți dau acest inel cu sigiliul meu să-l cureți și peste trei zile mi-l aduci.
- Da, împărate, că mare este Dumnezeu! A răspuns bijtuierul.
Împăratul s-a dus să împacheteze inelul, dar i-a scos piatra prețioasă și a aruncat-o în mare. Apoi, i-a dat bijutierului inelul fără piatră.
A doua zi, când bijutierul a desfăcut pachetul și a văzut inelul lipsit de piatră a început a plânge, știind că îl așteaptă mânia împăratului. I-a spus și soției sale necazul ce-i așteaptă și a plâns și ea. S-au rugat apoi la Dumnezeu să-i scape de acest necaz, apoi soția s-a dus să cumpere pește.
Acasă, când l-a pregătit, mare i-a fost mirarea când a găsit în măruntaiele peștelui o piatră prețioasă. Femeia s-a dus cu ea la soțul ei, iar acesta a recunoscut piatra de la inelul împăratului. Bucuros bijutierul a pus piatra la inel și a exclamat: ”Mare este Dumnezeu!”, apoi s-a dus cu inelul la împărat.
- Gata inelul? A întrebat împăratul.
- Gata, căci ”Mare este Dumnezeu”.
Împăratul a luat inelul și când a văzut piatra la locul ei, a rămas mut de uimire. Bijutierul i-a spus unde a găsit piatra, iar împăratul a exclamat.
- Într-adevăr, Mare este Dumnezeu.
Dacă am avea puțin din credința acestui om, am face lucruri minunate, cu noi înșine, în primul rând, și pentru cei din jurul nostru, în al doilea rând!
Era un împărat tare mândru, care nu-l cinstea pe Dumnezeu. Printre supușii săi se afla un om credincios ce avea meseria de bijutier. El avea mereu o vorbă: ”Mare este Dumnezeu!”
Împăratului nu-i plăcea acest cuvânt, ci ar fi dorit să audă: ”Marea este împăratul!” De aceea îi căuta pricină să îl bage la închisoare, așa că l-a chemat pe bijutier și i-a spus:
- Îți dau acest inel cu sigiliul meu să-l cureți și peste trei zile mi-l aduci.
- Da, împărate, că mare este Dumnezeu! A răspuns bijtuierul.
Împăratul s-a dus să împacheteze inelul, dar i-a scos piatra prețioasă și a aruncat-o în mare. Apoi, i-a dat bijutierului inelul fără piatră.
A doua zi, când bijutierul a desfăcut pachetul și a văzut inelul lipsit de piatră a început a plânge, știind că îl așteaptă mânia împăratului. I-a spus și soției sale necazul ce-i așteaptă și a plâns și ea. S-au rugat apoi la Dumnezeu să-i scape de acest necaz, apoi soția s-a dus să cumpere pește.
Acasă, când l-a pregătit, mare i-a fost mirarea când a găsit în măruntaiele peștelui o piatră prețioasă. Femeia s-a dus cu ea la soțul ei, iar acesta a recunoscut piatra de la inelul împăratului. Bucuros bijutierul a pus piatra la inel și a exclamat: ”Mare este Dumnezeu!”, apoi s-a dus cu inelul la împărat.
- Gata inelul? A întrebat împăratul.
- Gata, căci ”Mare este Dumnezeu”.
Împăratul a luat inelul și când a văzut piatra la locul ei, a rămas mut de uimire. Bijutierul i-a spus unde a găsit piatra, iar împăratul a exclamat.
- Într-adevăr, Mare este Dumnezeu.
Dacă am avea puțin din credința acestui om, am face lucruri minunate, cu noi înșine, în primul rând, și pentru cei din jurul nostru, în al doilea rând!
Cu sacul în spate - Pilda numărul 190
- Ascultă, omul lui Dumnezeu! Fii bun și ia-mă în căruță, căci uite, duc în spate sacul acesta din greu încărcat.
- Bucuros, dar uite, și căruță mea e din greu încărcată… Dar, fie, uite aici în colț un locușor! Urcă!
Plecând cu căruța, la un răstimp căruțașul observă cu mirare că cel suit stă cu sacul în spate.
- Ce faci, omule? Pune sacul jos! Ce stai cu el în spate?
- Păi spuneai că duci greu în căruță, de aceea țin sacul în spate, să nu-ți fie prea greu.
În cele sufletești mulți creștini sunt la fel. Nu își aruncă sacul păcatelor în scaunul spovedaniei, pentru a primi eliberarea de ele.
- Ascultă, omul lui Dumnezeu! Fii bun și ia-mă în căruță, căci uite, duc în spate sacul acesta din greu încărcat.
- Bucuros, dar uite, și căruță mea e din greu încărcată… Dar, fie, uite aici în colț un locușor! Urcă!
Plecând cu căruța, la un răstimp căruțașul observă cu mirare că cel suit stă cu sacul în spate.
- Ce faci, omule? Pune sacul jos! Ce stai cu el în spate?
- Păi spuneai că duci greu în căruță, de aceea țin sacul în spate, să nu-ți fie prea greu.
În cele sufletești mulți creștini sunt la fel. Nu își aruncă sacul păcatelor în scaunul spovedaniei, pentru a primi eliberarea de ele.
Ce înseamnă iubirea aproapelui - Pilda numărul 191
Un om bogat voia să meargă la Ierusalim, să se închine la locurile sfinte și a luat cu el, ca tovarăș de drum, un om sărac ce nu avea bani să ajungă acolo, dar dorea și el să ajungă pe urmele Mântuitorului.
Când se făcea seară, omul cel bogat poposea la oameni avuți, iar săracul găzduia la cei nevoiași, bolnavi și necăjiți pe care îi ajuta cum putea. De multe ori întârzia și îl reținea din drum pe cel bogat pentru a-i ajuta pe cei în necazuri și suferințe.
O dată săracul pregătea o înmormântare, dar cel bogat nu l-a mai așteptat, ci a mers singur la Ierusalim ca să nu piardă sărbătoarea Învierii Domnului și să-și oprească locul din frunte la slujba de Paști, ca un om bogat ce era.
La Sfânta Liturghie din noaptea Învierii, cel bogat l-a văzut chiar lângă Arhiereu pe consăteanul său cel sărac și s-a supărat și l-a mustrat pentru obrăznicia lui de a sta chiar lângă Arhiereu. Dar cel sărac s-a jurat că el nu a mai ajuns la Ierusalim, căci a întârziat ajutându-i pe cei nevoiași.
Atunci și-a dat bogatul seama că mai răsplătit a fost cel sărac pentru dragostea lui și ajutorul pe care l-a dat aproapelui său, decât el care a participat, fără folos însă, la slujba Învierii, la Ierusalim.
Când noi credem că întâietatea noastră în fața lui Dumnezeu constă în lucruri de suprafață și lipsite de adâncul iubirii de aproapele, ne înșelăm și ne furăm pe noi înșine!
Un om bogat voia să meargă la Ierusalim, să se închine la locurile sfinte și a luat cu el, ca tovarăș de drum, un om sărac ce nu avea bani să ajungă acolo, dar dorea și el să ajungă pe urmele Mântuitorului.
Când se făcea seară, omul cel bogat poposea la oameni avuți, iar săracul găzduia la cei nevoiași, bolnavi și necăjiți pe care îi ajuta cum putea. De multe ori întârzia și îl reținea din drum pe cel bogat pentru a-i ajuta pe cei în necazuri și suferințe.
O dată săracul pregătea o înmormântare, dar cel bogat nu l-a mai așteptat, ci a mers singur la Ierusalim ca să nu piardă sărbătoarea Învierii Domnului și să-și oprească locul din frunte la slujba de Paști, ca un om bogat ce era.
La Sfânta Liturghie din noaptea Învierii, cel bogat l-a văzut chiar lângă Arhiereu pe consăteanul său cel sărac și s-a supărat și l-a mustrat pentru obrăznicia lui de a sta chiar lângă Arhiereu. Dar cel sărac s-a jurat că el nu a mai ajuns la Ierusalim, căci a întârziat ajutându-i pe cei nevoiași.
Atunci și-a dat bogatul seama că mai răsplătit a fost cel sărac pentru dragostea lui și ajutorul pe care l-a dat aproapelui său, decât el care a participat, fără folos însă, la slujba Învierii, la Ierusalim.
Când noi credem că întâietatea noastră în fața lui Dumnezeu constă în lucruri de suprafață și lipsite de adâncul iubirii de aproapele, ne înșelăm și ne furăm pe noi înșine!
Zgârciţii între ei - Pilda numărul 192
Un zgârcit s-a dus în vizită la un alt zgârcit. A luat cu el un pește decupat din hârtie și o ceașcă plină cu apă în loc de ceai.
Cel de-al doilea zgârcit nu era acasă, așa că l-a întâmpinat nevasta lui. A luat darurile, a mulțumit și l-a invitat să se așeze. Apoi a chemat slujnica să aducă o ceașcă de ceai goală și l-a poftit să bea ceaiul. A mai făcut cu mâinile un semn în formă de cerc și l-a poftit să mănânce plăcinte.
După ce a băut ceaiul și a mâncat plăcinta, zgârcitul și-a luat rămas bun și a plecat.
Nu mult după aceea s-a întors stăpânul acasă. După ce a ascultat cele povestite de nevastă, omul a spus: ”De ce a trebuit să-i dai o plăcintă întreagă? Puteai să scapi de el numai cu o jumătate!”
Un zgârcit s-a dus în vizită la un alt zgârcit. A luat cu el un pește decupat din hârtie și o ceașcă plină cu apă în loc de ceai.
Cel de-al doilea zgârcit nu era acasă, așa că l-a întâmpinat nevasta lui. A luat darurile, a mulțumit și l-a invitat să se așeze. Apoi a chemat slujnica să aducă o ceașcă de ceai goală și l-a poftit să bea ceaiul. A mai făcut cu mâinile un semn în formă de cerc și l-a poftit să mănânce plăcinte.
După ce a băut ceaiul și a mâncat plăcinta, zgârcitul și-a luat rămas bun și a plecat.
Nu mult după aceea s-a întors stăpânul acasă. După ce a ascultat cele povestite de nevastă, omul a spus: ”De ce a trebuit să-i dai o plăcintă întreagă? Puteai să scapi de el numai cu o jumătate!”
Lecţia Mânzului - Pilda numărul 193
La poalele unui munte trăiau o iapă cu mânzul ei, care se ținea tot timpul pe urmele ei.
Într-o zi, iapa i-a spus mânzului.
- Dragul meu, acum ești destul de mare, poți să faci ceva pentru mine?
Desigur, mi-ar plăcea foarte mult!
Iapa a zâmbit și a spus fericită.
- Ce mânz drăguț ești! Atunci ia sacul ăsta de grâu și du-l la moară. Și i-a pus sacul de grâu în spate.
Mânzului nu i s-a părut greu, dar i-a zis mamei lui:
- Vii și tu cu mine?
- Atunci de ce ți-aș mai fi cerut ție să duci sacul, dacă trebuie să merg cu tine? A zis ea. Pleacă mai repede și să te întorci devreme, să luăm cina împreună.
Și mânzul a plecat singur la moară.
Ca să ajungă la moară, trebuia să treacă printr-un râu. Ajungând la malul râului s-a speriat de apă.
- Să trec sau să n-o trec? Mama nu este lângă mine, ce ar trebui să fac? și-a zis mânzul, dorind ca mama să fi fost lângă el.
Dar nici urmă de mama. A văzut numai un bivol care păștea iarbă pe malul apei. Mânzul s-a apropiat de el și l-a întreba:
- Unchiule bivol, poți să-mi spui dacă pot sau nu să trec apa?
- Apa nu e adâncă, i-a răspuns bivolul. Nu ajunge nici până la genunchii mei, cum să nu poți s-o treci?
Auzind mânzul, a fugit la râu.
- Hei, așteaptă puțin! s-a auzit o voce.
- Cine este? s-a mirat mânzul.
S-a oprit și când s-a uitat a văzut o ververiță.
Veverița stătea pe creanga unui copac și, dând din coada-i stufoasă, i-a zis.
- Nu te lua după vorbele bivolului! Apa este foarte adâncă și o să te îneci.
- De unde știi tu că apa este adâncă? A întrebat-o mânzul.
- Dacă nu e adâncă, atunci cum de s-a înecat ieri prietena mea când a vrut s-o treacă? Nu te lua după vorbele bivolului.
- Până la urmă râul este adânc sau nu? S-a întrebat mânzul nedumerit.
Mai bine mă duc să o întreb pe mama.
- Gata, te-ai și întors?
- Râul este prea adânc nu pot să-l trec.
- Cum să fie adânc? a zis iapa. Unchiul măgar l-a trecut de nu știu câte ori cu legătura de lemne în spate. El a spus că apa-i ajunge numai până la burtă, nu-i deloc adâncă.
- Așa mi-a spus și mie unchiul bivol, că apa nu ajunge decât până la genunchii lui.
- Atunci de ce n-ai trecut râul;
- Dar…veverița mi-a spus că apa-i foarte adâncă și că ieri s-a înecat prietena ei când a vrut să o treacă.
- Dar nu te-ai gândit bine la ce au vrut să spună ei?
- M-am gândit puțin, dar nu știu cine are dreptate.
Râzând, mama i-a spus:
- Ia gândește-te cât de mare este bivolul și cât de mică este veverița!…
- Am înțeles, a zis mânzul și a luat-o la fugă spre râu. Când să-l treacă, a constatat că apa nu era nici cum spusese bivolul, nici cum spusese veverița. De abia îi ajungea până la genunchi.
La poalele unui munte trăiau o iapă cu mânzul ei, care se ținea tot timpul pe urmele ei.
Într-o zi, iapa i-a spus mânzului.
- Dragul meu, acum ești destul de mare, poți să faci ceva pentru mine?
Desigur, mi-ar plăcea foarte mult!
Iapa a zâmbit și a spus fericită.
- Ce mânz drăguț ești! Atunci ia sacul ăsta de grâu și du-l la moară. Și i-a pus sacul de grâu în spate.
Mânzului nu i s-a părut greu, dar i-a zis mamei lui:
- Vii și tu cu mine?
- Atunci de ce ți-aș mai fi cerut ție să duci sacul, dacă trebuie să merg cu tine? A zis ea. Pleacă mai repede și să te întorci devreme, să luăm cina împreună.
Și mânzul a plecat singur la moară.
Ca să ajungă la moară, trebuia să treacă printr-un râu. Ajungând la malul râului s-a speriat de apă.
- Să trec sau să n-o trec? Mama nu este lângă mine, ce ar trebui să fac? și-a zis mânzul, dorind ca mama să fi fost lângă el.
Dar nici urmă de mama. A văzut numai un bivol care păștea iarbă pe malul apei. Mânzul s-a apropiat de el și l-a întreba:
- Unchiule bivol, poți să-mi spui dacă pot sau nu să trec apa?
- Apa nu e adâncă, i-a răspuns bivolul. Nu ajunge nici până la genunchii mei, cum să nu poți s-o treci?
Auzind mânzul, a fugit la râu.
- Hei, așteaptă puțin! s-a auzit o voce.
- Cine este? s-a mirat mânzul.
S-a oprit și când s-a uitat a văzut o ververiță.
Veverița stătea pe creanga unui copac și, dând din coada-i stufoasă, i-a zis.
- Nu te lua după vorbele bivolului! Apa este foarte adâncă și o să te îneci.
- De unde știi tu că apa este adâncă? A întrebat-o mânzul.
- Dacă nu e adâncă, atunci cum de s-a înecat ieri prietena mea când a vrut s-o treacă? Nu te lua după vorbele bivolului.
- Până la urmă râul este adânc sau nu? S-a întrebat mânzul nedumerit.
Mai bine mă duc să o întreb pe mama.
- Gata, te-ai și întors?
- Râul este prea adânc nu pot să-l trec.
- Cum să fie adânc? a zis iapa. Unchiul măgar l-a trecut de nu știu câte ori cu legătura de lemne în spate. El a spus că apa-i ajunge numai până la burtă, nu-i deloc adâncă.
- Așa mi-a spus și mie unchiul bivol, că apa nu ajunge decât până la genunchii lui.
- Atunci de ce n-ai trecut râul;
- Dar…veverița mi-a spus că apa-i foarte adâncă și că ieri s-a înecat prietena ei când a vrut să o treacă.
- Dar nu te-ai gândit bine la ce au vrut să spună ei?
- M-am gândit puțin, dar nu știu cine are dreptate.
Râzând, mama i-a spus:
- Ia gândește-te cât de mare este bivolul și cât de mică este veverița!…
- Am înțeles, a zis mânzul și a luat-o la fugă spre râu. Când să-l treacă, a constatat că apa nu era nici cum spusese bivolul, nici cum spusese veverița. De abia îi ajungea până la genunchi.
La vânătoare de Dumnezeu! - Pilda numărul 194
Un mare nobil, fiind la vânătoare în creștetul unui munte, se rătăcise printr-o pădure. Se uită în stânga, se uită în dreapta….Nu văzu nicio vietate. Tot căutând drumul spre scăpare, deodată ieși în cale un ascet bătrân, uitat de vreme.
Cum îl văzu, nobilul coborâ repede de pe cal, merse spre el și-l întrebă:
- Ce faci aici, prin pustietatea asta, bătrâne?
- Dar tu - răspunse bătrânul - pentru ce ai venit aici?
- Eu vânez, răspunse nobilul. Te poți convinge că vânatul m-a adus pe aceste meleaguri.
- Și eu – răspunse bătrânul - vânez. Îl vânez pe Dumnezeu, și nu mă voi lăsa până ce nu-L voi câștiga!…
Un mare nobil, fiind la vânătoare în creștetul unui munte, se rătăcise printr-o pădure. Se uită în stânga, se uită în dreapta….Nu văzu nicio vietate. Tot căutând drumul spre scăpare, deodată ieși în cale un ascet bătrân, uitat de vreme.
Cum îl văzu, nobilul coborâ repede de pe cal, merse spre el și-l întrebă:
- Ce faci aici, prin pustietatea asta, bătrâne?
- Dar tu - răspunse bătrânul - pentru ce ai venit aici?
- Eu vânez, răspunse nobilul. Te poți convinge că vânatul m-a adus pe aceste meleaguri.
- Și eu – răspunse bătrânul - vânez. Îl vânez pe Dumnezeu, și nu mă voi lăsa până ce nu-L voi câștiga!…
Linguşeala smeritului mândru - Pilda numărul 195
Regele leu stătea pe tronul lui sătul și obosit de cât era de flatat.
- Ce plictiseală! În fiecare zi, ei țin discursuri lungi, pline de complimente la adresa mea. M-au asurzit cu atâtea laude. Ce proști, să creadă că eu sunt un rege căruia îi plac laudele!
Mișcându-și coada, un câine s-a apropiat de tron și a zis:
- Milostivule rege, fără tine noi n-am avea pace. Toate animalele îți sunt loiale și sunt gata să-și sacrifice viața pentru tine!
- Pleacă de aici! a răcnit leul, sărind în picioare.
Nu mă mai flata atât! Urăsc acest lucru.
Câinele a plecat cu coada între picioare.
A venit o vulpe ce părea decentă și învățată. Fără semeție, dar nici umilință, i-a făcut leului o plecăciune și i-a zis cu blândețe:
- O, rege leu, de ce ești supărat? Ce te așteptai de la o creatură plictisitoare cum este câinele? Nici măcar atât nu știe, că tu ești cea mai modestă persoană din lume. Dar nu-i ciudat când puțini sunt în această lume care refuză complimentele? Jur că n-am mai văzut pe nimeni ca tine, atât de deștept și de onest!
-Ai dreptate! A zis leul satisfăcut. Vino să te răsplătesc cu o găină…
Regele leu stătea pe tronul lui sătul și obosit de cât era de flatat.
- Ce plictiseală! În fiecare zi, ei țin discursuri lungi, pline de complimente la adresa mea. M-au asurzit cu atâtea laude. Ce proști, să creadă că eu sunt un rege căruia îi plac laudele!
Mișcându-și coada, un câine s-a apropiat de tron și a zis:
- Milostivule rege, fără tine noi n-am avea pace. Toate animalele îți sunt loiale și sunt gata să-și sacrifice viața pentru tine!
- Pleacă de aici! a răcnit leul, sărind în picioare.
Nu mă mai flata atât! Urăsc acest lucru.
Câinele a plecat cu coada între picioare.
A venit o vulpe ce părea decentă și învățată. Fără semeție, dar nici umilință, i-a făcut leului o plecăciune și i-a zis cu blândețe:
- O, rege leu, de ce ești supărat? Ce te așteptai de la o creatură plictisitoare cum este câinele? Nici măcar atât nu știe, că tu ești cea mai modestă persoană din lume. Dar nu-i ciudat când puțini sunt în această lume care refuză complimentele? Jur că n-am mai văzut pe nimeni ca tine, atât de deștept și de onest!
-Ai dreptate! A zis leul satisfăcut. Vino să te răsplătesc cu o găină…
Tăietorul de lemne şi şlefuirea sufletului - Pilda numărul 196
Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne.
Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi.
Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau securile cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite:
Primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească decât câteva clipe, pentru a-şi mai trage răsuflarea.
Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apus, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus.
Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase!
Începuseră în acelaşi timp şi cei doi copaci erau la fel!
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor!
- Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?
Celălalt zâmbi:
- Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea.
Sufletul tău, omule, e asemenea securii. Nu-l lăsa să se ruginească. Ascute-l câte puţin în fiecare zi: Oprește-te din când în când din împăștierea cotidiană și cugetă la Dumnezeu! Gândește-te mereu la îngerul tău păzitor și la sfântul tău protector! Gândește-te o clipă și la toți cei dragi ai tăi și înalță o rugăciune pentru ei, dar și pentru toată lumea! Îmbrăţişează în fiecare zi persoanele dragi ţie şi spune-le: “Te iubesc!”. Fii drăguţ cu toţi! Şi cu cei din casa ta! Zâmbeşte! Roagă-te! Ajută pe cineva care are nevoie de tine! Uită-te la cer şi priveste spre înalt!
Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne.
Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi.
Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau securile cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite:
Primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească decât câteva clipe, pentru a-şi mai trage răsuflarea.
Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apus, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus.
Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase!
Începuseră în acelaşi timp şi cei doi copaci erau la fel!
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor!
- Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?
Celălalt zâmbi:
- Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea.
Sufletul tău, omule, e asemenea securii. Nu-l lăsa să se ruginească. Ascute-l câte puţin în fiecare zi: Oprește-te din când în când din împăștierea cotidiană și cugetă la Dumnezeu! Gândește-te mereu la îngerul tău păzitor și la sfântul tău protector! Gândește-te o clipă și la toți cei dragi ai tăi și înalță o rugăciune pentru ei, dar și pentru toată lumea! Îmbrăţişează în fiecare zi persoanele dragi ţie şi spune-le: “Te iubesc!”. Fii drăguţ cu toţi! Şi cu cei din casa ta! Zâmbeşte! Roagă-te! Ajută pe cineva care are nevoie de tine! Uită-te la cer şi priveste spre înalt!
Hoțul de grâne - Pilda numărul 197
Doi țărani aveau o arie comună unde-și treierau grânele. Unul dintre ei era necinstit, celălalt, onestitatea însăși. Ambii treieraseră în aceeași zi bucatele lor și fiecare își lăsase grâul în arie până în ziua următoare. Cel necinstit voi să fure în noaptea următoare din grânele vecinului și, spre a le recunoaște, așternu pe el de cu seară o pătură.
Întâmplător, veni și celălalt țăran în seara aceea la arie și vâzând grânele acoperite, își zise: ”Ce om bun este vecinul meu! A acoperit grânele mele ca nu cumva să plouă și să mi se strice. Dar nu voiesc nici eu să fiu mai puțin cinstit. Mai bine să se strice grânele mele decât ale acestui om, atât de binevoitor…”.
Luă apoi pătura și acoperi grămada celuilalt. Noaptea, hoțul se duse acolo, pipăi pătura și își umplu sacul din grămada acoperită. A doua zi, venind în arie, constată cu rușine că grămada vecinului era intactă și că, de fapt, își furase lui însuși grâul.
De câte ori în viață omul nu-și fură singur pălăria și se păgubește pe sine!
Doi țărani aveau o arie comună unde-și treierau grânele. Unul dintre ei era necinstit, celălalt, onestitatea însăși. Ambii treieraseră în aceeași zi bucatele lor și fiecare își lăsase grâul în arie până în ziua următoare. Cel necinstit voi să fure în noaptea următoare din grânele vecinului și, spre a le recunoaște, așternu pe el de cu seară o pătură.
Întâmplător, veni și celălalt țăran în seara aceea la arie și vâzând grânele acoperite, își zise: ”Ce om bun este vecinul meu! A acoperit grânele mele ca nu cumva să plouă și să mi se strice. Dar nu voiesc nici eu să fiu mai puțin cinstit. Mai bine să se strice grânele mele decât ale acestui om, atât de binevoitor…”.
Luă apoi pătura și acoperi grămada celuilalt. Noaptea, hoțul se duse acolo, pipăi pătura și își umplu sacul din grămada acoperită. A doua zi, venind în arie, constată cu rușine că grămada vecinului era intactă și că, de fapt, își furase lui însuși grâul.
De câte ori în viață omul nu-și fură singur pălăria și se păgubește pe sine!
Bătrâna, "Iubire" şi fraţii ei - Pilda numărul 198
O femeie iese din casã şi vede 3 moşnegi cu barbã albã stând în faţa casei.
Nu-i cunoştea dar, vazându-i supãraţi, îi invită în casã sã mănânce ceva.
“Soţul tãu este acasã?” – întreabã ei.
“Nu, este ieşit”.
“Atunci nu putem intra!” – replicã ei.
Seara, când soţul se întoarce acasã, ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi.
“Du-te, spune-le cã am venit şi pofteşte-i înãuntru”.
Femeia se duce şi îi invitã.
„Nu putem intra toţi în casã”, replicã ei.
„Cum aşa?” întreabã ea.
Unul dintre moşnegi îi explicã: „Eu sunt BUNÃSTARE, el este SUCCES iar celãlalt este IUBIRE.
Acum du-te şi întreabã-l pe soţul tãu care dintre noi sã vină în casã”.
Femeia intrã în casã şi îi spune soţului, care se bucurã. „Ce bine! În acest caz invitã-l pe BUNÃSTARE, sã ne umple casa cu bunãstare!”
Soţia nu a fost de acord. “De ce sã nu-l invitãm pe SUCCES?”.
Nora îi ascultă dintr-un colţ al casei. „N-ar fi mai bine sã-l invitãm pe IUBIRE? Casa noastrã ar fi atunci plinã de iubire!” – a sugerat nora.
„Hai sã ne ghidãm dupã sfatul norei” îi zice soţul soţiei.
„Du-te afarã şi invitã-l pe IUBIRE sã ne fie oaspete”.
Femeia iese afarã şi întreabã: “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invitãm sã ne fie oaspete”.
IUBIRE porneşte înspre casã. Odatã cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsã femeia întreabã: “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniți şi voi cu el?”.
Cei trei moşnegi replicarã: „Dacã l-ai fi invitat pe BUNÃSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rãmas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNÃSTARE şi SUCCES!”.
Unde este durere, îţi doresc pace şi fericire!
Unde sunt îndoieli personale, îţi doresc să dobândești credință tare!
Unde este obosealã sau blazare, îţi doresc înţelegere, rãbdare şi putere!
Unde este fricã, îţi doresc credință, dragoste și nădejde!
Vulpea poftitoare - Pilda numărul 199
O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătățile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte pe care vulpea nu le putea sări.
Ce aș putea face să intru în grădina? Se întreabă vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura în ea. Tot gândindu-se și judecându-se ce-i de făcut, vulpea își zise: Știu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi și voi încăpea prin gaură.
Zis și făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură și, ajungând la poame, se ospătă din belșug. Dar după câteva zile își aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă, alt necaz: se îngrășase de-a binelea și nu mai încăpea pe gaură. Ce-I de făcut?
Nu-i alt mod să scap de aici - își zise vulpea necăjită - decât să mă pun iarăși pe foame și răbdare, să slăbesc.
Răbdă iar trei zile și, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: Frumoasă mai ești tu, grădină, și frumoase sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu din ele? Cât am mâncat, atât am răbdat. Cum am intrat, așa am ieșit.
O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătățile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte pe care vulpea nu le putea sări.
Ce aș putea face să intru în grădina? Se întreabă vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura în ea. Tot gândindu-se și judecându-se ce-i de făcut, vulpea își zise: Știu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi și voi încăpea prin gaură.
Zis și făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură și, ajungând la poame, se ospătă din belșug. Dar după câteva zile își aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă, alt necaz: se îngrășase de-a binelea și nu mai încăpea pe gaură. Ce-I de făcut?
Nu-i alt mod să scap de aici - își zise vulpea necăjită - decât să mă pun iarăși pe foame și răbdare, să slăbesc.
Răbdă iar trei zile și, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise: Frumoasă mai ești tu, grădină, și frumoase sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu din ele? Cât am mâncat, atât am răbdat. Cum am intrat, așa am ieșit.
Bătrânul şi judecata vieţii - Pilda numărul 200
A fost odată un om care avea patru fii.
El voia ca fii lui să înveţe să nu mai judece pripit lucrurile.
De aceea, i-a trimis pe fiecare, pe rând, câte un anotimp, să privească un pom, şi anume un păr.
Pe primul l-a trimis iarna, pe al doilea primăvara, al treilea vara și pe mezin toamna.
Când au revenit, i-a adunat şi i-a pus pe toţi să descrie ce au văzut.
Primul a zis că părul era urât, cu crengi golaşe, întoarse şi răsucite.
Al doilea a zis că părul era acoperit de muguri verzi şi promitea mult.
Al treilea fu de acord şi spuse că era plin de flori ce răspândeau un dulce parfum, cum nu mai văzuse până atunci.
Al treilea a fost de acord cu toate acestea şi a adăugat că era încărcat de fructe coapte, împlinit şi plin de viaţă.
Omul le-a explicat atunci că toţi au dreptate, pentru că fiecare a văzut doar un anotimp din viaţa copacului.
Le-a mai spus ţi că nu poţi judeca pe nimeni cunoscându-l doar o anumită perioadă.
Asta este esenţa firii, a plăcerii, bucuriei şi dragostei pe care ţi-o dă viaţa şi n-o poţi măsura decât la sfârşitul tuturor anotimpurilor.
Dacă renunţi iarna, vei pierde promisiunea primăverii, frumuseţea verii și bogăţia toamnei.
Nu lăsa ca vicisitudinile unui sezon să-ţi umbrească bucuria celorlalte.
Nu judeca viaţa doar după o perioadă grea!
Depăşeşte greutăţile şi sigur vor veni apoi vremuri bune!
Aspiră când inspiri….înainte de a expira!
Trăieşte simplu! Iubeşte cu generozitate!
Să-ţi pese de tot şi toate! Vorbeşte cu bunăvoinţă!
Şi lasă ceea ce nu poți face în grija lui Dumnezeu, în Pronia Sa!
Fericirea îţi menţine dulceaţa, încercările te fac mai puternic, durerile te fac mai uman, mai înțelegător, mai blând, mai generos!
Eşecurile te fac mai umil și nimicesc oarecum mândria.
Succesele te fac încrezător, dar soarta ţi-e doar în mâna Domnului, numai buna relaţie cu El îţi poate aduce mântuirea!
Dumnezeu să te binecuvânteze, omule, oricine ai fi, şi să te aibă în grija Lui, în toate anotimpurile vieţii tale!
A fost odată un om care avea patru fii.
El voia ca fii lui să înveţe să nu mai judece pripit lucrurile.
De aceea, i-a trimis pe fiecare, pe rând, câte un anotimp, să privească un pom, şi anume un păr.
Pe primul l-a trimis iarna, pe al doilea primăvara, al treilea vara și pe mezin toamna.
Când au revenit, i-a adunat şi i-a pus pe toţi să descrie ce au văzut.
Primul a zis că părul era urât, cu crengi golaşe, întoarse şi răsucite.
Al doilea a zis că părul era acoperit de muguri verzi şi promitea mult.
Al treilea fu de acord şi spuse că era plin de flori ce răspândeau un dulce parfum, cum nu mai văzuse până atunci.
Al treilea a fost de acord cu toate acestea şi a adăugat că era încărcat de fructe coapte, împlinit şi plin de viaţă.
Omul le-a explicat atunci că toţi au dreptate, pentru că fiecare a văzut doar un anotimp din viaţa copacului.
Le-a mai spus ţi că nu poţi judeca pe nimeni cunoscându-l doar o anumită perioadă.
Asta este esenţa firii, a plăcerii, bucuriei şi dragostei pe care ţi-o dă viaţa şi n-o poţi măsura decât la sfârşitul tuturor anotimpurilor.
Dacă renunţi iarna, vei pierde promisiunea primăverii, frumuseţea verii și bogăţia toamnei.
Nu lăsa ca vicisitudinile unui sezon să-ţi umbrească bucuria celorlalte.
Nu judeca viaţa doar după o perioadă grea!
Depăşeşte greutăţile şi sigur vor veni apoi vremuri bune!
Aspiră când inspiri….înainte de a expira!
Trăieşte simplu! Iubeşte cu generozitate!
Să-ţi pese de tot şi toate! Vorbeşte cu bunăvoinţă!
Şi lasă ceea ce nu poți face în grija lui Dumnezeu, în Pronia Sa!
Fericirea îţi menţine dulceaţa, încercările te fac mai puternic, durerile te fac mai uman, mai înțelegător, mai blând, mai generos!
Eşecurile te fac mai umil și nimicesc oarecum mândria.
Succesele te fac încrezător, dar soarta ţi-e doar în mâna Domnului, numai buna relaţie cu El îţi poate aduce mântuirea!
Dumnezeu să te binecuvânteze, omule, oricine ai fi, şi să te aibă în grija Lui, în toate anotimpurile vieţii tale!
Tâlharul şi Sfântul Ioan Evanghelistul - Pilda numărul 201
Sfântul Ioan a găsit un copil foarte frumos, bun, cuminte, isteț, căruia îi plăcea să meargă la Sfânta Biserică. Sfântul îl încredințează spre creștere unui episcop. Episcopul nu s-a ocupat însă de educarea lui creștinească și copilul a apucat căi greșite, și a intrat într-o bandă de hoți din pădure, ajungând el însuși șeful hoților.
Când a venit Sfântul Ioan la episcop și a întrebat de copil, episcopul i-a spus că tânărul a părăsit Biserica și s-a înrolat într-o bandă de hoți.
Sfântul Ioan a plecat în căutarea tânărului în pădure. Acolo tovarășii tânărului îl prind pe Sfântul Ioan și vor să-l omoare, dar Sfântul le spune:
- Nu mă omorâți, ci duceți-mă la șeful vostru!
Este dus Sfântul Ioan la șeful bandei de hoți, dar acesta, văzându-l pe Sfânt vrea să fugă.
- Stai, nu fugi, că este mântuire pentru tine. Hristos m-a trimis aici, i-a spus Sfântul.
Apoi, a stat Sfântul de vorbă cu hoții și i-a convins că Hristos îi iartă pe toți cei care se pocăiesc, oricâte crime ar fi făcut.
Șeful hoților a fost primul care a spus:
- Să mergem cu toții la Biserică, acolo de unde am plecat eu și să ne curățim de păcate, pentru că am apucat căi greșite.
Mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se mântuiește și mare răsplată ia cel ce ajută la mântuirea unui om păcătos.
Așa și noi, păcătoșii, să ne îndreptăm spre Biserică cu lacrimi de pocăință, să ne schimbăm viaţa în bine și să îndrumăm și pe alții, așa cum a făcut Sfântul Ioan Evanghelistul.
Sfântul Ioan a găsit un copil foarte frumos, bun, cuminte, isteț, căruia îi plăcea să meargă la Sfânta Biserică. Sfântul îl încredințează spre creștere unui episcop. Episcopul nu s-a ocupat însă de educarea lui creștinească și copilul a apucat căi greșite, și a intrat într-o bandă de hoți din pădure, ajungând el însuși șeful hoților.
Când a venit Sfântul Ioan la episcop și a întrebat de copil, episcopul i-a spus că tânărul a părăsit Biserica și s-a înrolat într-o bandă de hoți.
Sfântul Ioan a plecat în căutarea tânărului în pădure. Acolo tovarășii tânărului îl prind pe Sfântul Ioan și vor să-l omoare, dar Sfântul le spune:
- Nu mă omorâți, ci duceți-mă la șeful vostru!
Este dus Sfântul Ioan la șeful bandei de hoți, dar acesta, văzându-l pe Sfânt vrea să fugă.
- Stai, nu fugi, că este mântuire pentru tine. Hristos m-a trimis aici, i-a spus Sfântul.
Apoi, a stat Sfântul de vorbă cu hoții și i-a convins că Hristos îi iartă pe toți cei care se pocăiesc, oricâte crime ar fi făcut.
Șeful hoților a fost primul care a spus:
- Să mergem cu toții la Biserică, acolo de unde am plecat eu și să ne curățim de păcate, pentru că am apucat căi greșite.
Mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se mântuiește și mare răsplată ia cel ce ajută la mântuirea unui om păcătos.
Așa și noi, păcătoșii, să ne îndreptăm spre Biserică cu lacrimi de pocăință, să ne schimbăm viaţa în bine și să îndrumăm și pe alții, așa cum a făcut Sfântul Ioan Evanghelistul.
Cearta dintre fraţi - Pilda numărul 202
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict.
Conflictul a început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”. “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”.
Constructorul Cel Mare este Hristos – Cel care face punţi de legătură între frați, dar și oricare dintre noi printr-o purtare frumoasă, cu rugăciune şi dreaptă socoteală poate deveni asemenea.
Suntem chemați să ajungem prin virtute la asemănare cu Dumnezeu!
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict.
Conflictul a început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vede, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare, şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele, ca să plece întru ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”. “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…”.
Constructorul Cel Mare este Hristos – Cel care face punţi de legătură între frați, dar și oricare dintre noi printr-o purtare frumoasă, cu rugăciune şi dreaptă socoteală poate deveni asemenea.
Suntem chemați să ajungem prin virtute la asemănare cu Dumnezeu!
Creştinul apărat la proces de Dumnezeu - Pilda numărul 203
A fost o dată un om foarte credincios și binevoitor, cu frică de Dumnezeu și smerit în toate. Dar iată că s-a întâmplat ca să fie acuzat pe nedrept de o crimă petrecută în orășelul lor. Un om rău și cu multă influență în acea împărăție, care săvârșise această crimă, s-a sfătuit cu judecătorul cu care era prieten și au găsit de cuviință să pună vina asupra altui om. Trudind ei și gândind pe cine să cadă năpasta au ajuns la concluzia că acest creștin era cel mai potrivit, deoarece se zvonise despre el că este smerit, că a mai avut conflicte cu niște oameni din orășel și el a luat asupra lui vina lor.
Și așa s-a întâmplat ca acest bun creștin să fie încercat de o astfel de întâmplare și a fost adus la judecată. În zadar a încercat acesta să explice tuturor că este nevinovat, că n-ar fi făcut el asemenea faptă contrară principiilor sale și mai ales creștinismului. Judecătorul însă fără milă a dat verdictul: „pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare”.
Toată lumea participantă la acest eveniment a fost foarte contrariată de verdictul dat de judecător, căci îl știau pe acest om a lui Dumnezeu ca fiind exemplar în purtarea lui. Dar judecătorul complotase cu multă sârguință împotriva lui și găsise și martori mincinoși. În acest timp creștinul nostru se ruga Bunului Dumnezeu să-l izbăvească din această mare încercare și să aducă în fața tuturor pe adevăratul vinovat.
Văzând judecătorul că mulțimea este nemulțumită de verdictul lui, vrând cu viclenie să dea un exemplu de clemență și să arate că și el se supune voinței dumnezeiești a propus un mijloc de scăpare a vinovatului nevinovat.
Arătând tuturor că el ca judecător drept lasă judecata în seama lui Dumnezeu, propune vinovatului să extragă cu mâna lui unul din două bilete puse în față. Pe un bilet scrie vinovat de moarte, iar pe altul iertat de Dumnezeu. Astfel biletul care va fi tras de inculpat va fi socotit și verdictul final. Toată mulțimea a fost mulțumită de propunerea judecătorului aclamându-l ca pe un om de cinste, dar ei nu știau că vicleanul făcuse două bilete cu același înscris: „vinovat de moarte”.
Sărmanul creștin simțise de la început viclenia judecătorului, care nu luase în seamă mărturiile sale de nevinovăție, și se ruga cu lacrimi Domnului Hristos să-l scoată din această mare nenorocire.
Astfel în ziua judecății fu pus în fața inculpatului cele două bilețele scrise cu vicleșug de mâna vândutului judecător. Judecătorul zise în fața mulţimii cu mare glas:
- „Iubiți concetățeni astăzi vom lăsa în mâna Domnului judecata acestui, om care a săvârșit o crimă oribilă! Ca nimeni să nu spună că eu sunt nedrept, pentru că acest om este cunoscut în comunitate ca fiind drept, și să nu zică cineva că eu l-am nedreptățit, astăzi va extrage biletul cu verdictul său. Avem aici două bilete, unul cu vinovat și altul cu nevinovat. Acesta va alege biletul și-l va arăta tuturor ca să se convingă fiecare de juidecata lui Dumnezeu”.
Luminat de Duhul Sfânt creștinul luă unul din bilete, îl întroduse pe loc în gură și se prefăcu că-l înghite.
Judecătorul plin de furie strigă:
- „De ce ai făcut aceasta, criminalule?! Spuneai că ești credincios, de ce ți-a fost frică să arăți lumii verdictul primit?”
Creștinul nostru însă răspunse cu calm, dar cu glas mare, tuturor:
- „Dacă eu am înghițit biletul să-l arătați dv., domnule judecător, pe cel care a rămas, tuturor, să fie văzut de toată lumea verdictul lui Dumnezeu! Căci dacă al meu bilet era cu verdictul vinovat, cu siguranță în mâna dv. a rămas celălalt bilet cu verdictul nevinovat și iertat de Dumnezeu!”.
Pus în această situație negândită judecătorul fu forțat de împrejurări să arate biletul rămas pe care scria vinovat și, deci, ca atare, cel înghițit de creștinul evlavios era cu nevinovat.
Lumea cuprinsă de bucurie începu să strige și să laude pe Dumnezeu!
Dar creştinul nostru scoase atunci din gură de sub limbă celălalt bilet și-l arătă mulțimii.
Văzând mulțimea marea înșelătorie făcută de prefăcutul judecător puseră mâna pe el și-l luară la întrebări, îl judecară și aflară adevărul acestei crime odioase.
Așa a lucrat Dumnezeu și a arătat cum își apără fii de uneltirile nemernicilor.
Iată că acest creștin nu a deznădăjduit și s-a rugat cu sârg Domnului să descopere adevărul, iar adevărații vinovați să fie pedepsiți după dreptate, pentru că au luat numele lui Dumnezeu în deșert, crezând că El nu vede, nu aude și nu intervine.
A fost o dată un om foarte credincios și binevoitor, cu frică de Dumnezeu și smerit în toate. Dar iată că s-a întâmplat ca să fie acuzat pe nedrept de o crimă petrecută în orășelul lor. Un om rău și cu multă influență în acea împărăție, care săvârșise această crimă, s-a sfătuit cu judecătorul cu care era prieten și au găsit de cuviință să pună vina asupra altui om. Trudind ei și gândind pe cine să cadă năpasta au ajuns la concluzia că acest creștin era cel mai potrivit, deoarece se zvonise despre el că este smerit, că a mai avut conflicte cu niște oameni din orășel și el a luat asupra lui vina lor.
Și așa s-a întâmplat ca acest bun creștin să fie încercat de o astfel de întâmplare și a fost adus la judecată. În zadar a încercat acesta să explice tuturor că este nevinovat, că n-ar fi făcut el asemenea faptă contrară principiilor sale și mai ales creștinismului. Judecătorul însă fără milă a dat verdictul: „pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare”.
Toată lumea participantă la acest eveniment a fost foarte contrariată de verdictul dat de judecător, căci îl știau pe acest om a lui Dumnezeu ca fiind exemplar în purtarea lui. Dar judecătorul complotase cu multă sârguință împotriva lui și găsise și martori mincinoși. În acest timp creștinul nostru se ruga Bunului Dumnezeu să-l izbăvească din această mare încercare și să aducă în fața tuturor pe adevăratul vinovat.
Văzând judecătorul că mulțimea este nemulțumită de verdictul lui, vrând cu viclenie să dea un exemplu de clemență și să arate că și el se supune voinței dumnezeiești a propus un mijloc de scăpare a vinovatului nevinovat.
Arătând tuturor că el ca judecător drept lasă judecata în seama lui Dumnezeu, propune vinovatului să extragă cu mâna lui unul din două bilete puse în față. Pe un bilet scrie vinovat de moarte, iar pe altul iertat de Dumnezeu. Astfel biletul care va fi tras de inculpat va fi socotit și verdictul final. Toată mulțimea a fost mulțumită de propunerea judecătorului aclamându-l ca pe un om de cinste, dar ei nu știau că vicleanul făcuse două bilete cu același înscris: „vinovat de moarte”.
Sărmanul creștin simțise de la început viclenia judecătorului, care nu luase în seamă mărturiile sale de nevinovăție, și se ruga cu lacrimi Domnului Hristos să-l scoată din această mare nenorocire.
Astfel în ziua judecății fu pus în fața inculpatului cele două bilețele scrise cu vicleșug de mâna vândutului judecător. Judecătorul zise în fața mulţimii cu mare glas:
- „Iubiți concetățeni astăzi vom lăsa în mâna Domnului judecata acestui, om care a săvârșit o crimă oribilă! Ca nimeni să nu spună că eu sunt nedrept, pentru că acest om este cunoscut în comunitate ca fiind drept, și să nu zică cineva că eu l-am nedreptățit, astăzi va extrage biletul cu verdictul său. Avem aici două bilete, unul cu vinovat și altul cu nevinovat. Acesta va alege biletul și-l va arăta tuturor ca să se convingă fiecare de juidecata lui Dumnezeu”.
Luminat de Duhul Sfânt creștinul luă unul din bilete, îl întroduse pe loc în gură și se prefăcu că-l înghite.
Judecătorul plin de furie strigă:
- „De ce ai făcut aceasta, criminalule?! Spuneai că ești credincios, de ce ți-a fost frică să arăți lumii verdictul primit?”
Creștinul nostru însă răspunse cu calm, dar cu glas mare, tuturor:
- „Dacă eu am înghițit biletul să-l arătați dv., domnule judecător, pe cel care a rămas, tuturor, să fie văzut de toată lumea verdictul lui Dumnezeu! Căci dacă al meu bilet era cu verdictul vinovat, cu siguranță în mâna dv. a rămas celălalt bilet cu verdictul nevinovat și iertat de Dumnezeu!”.
Pus în această situație negândită judecătorul fu forțat de împrejurări să arate biletul rămas pe care scria vinovat și, deci, ca atare, cel înghițit de creștinul evlavios era cu nevinovat.
Lumea cuprinsă de bucurie începu să strige și să laude pe Dumnezeu!
Dar creştinul nostru scoase atunci din gură de sub limbă celălalt bilet și-l arătă mulțimii.
Văzând mulțimea marea înșelătorie făcută de prefăcutul judecător puseră mâna pe el și-l luară la întrebări, îl judecară și aflară adevărul acestei crime odioase.
Așa a lucrat Dumnezeu și a arătat cum își apără fii de uneltirile nemernicilor.
Iată că acest creștin nu a deznădăjduit și s-a rugat cu sârg Domnului să descopere adevărul, iar adevărații vinovați să fie pedepsiți după dreptate, pentru că au luat numele lui Dumnezeu în deșert, crezând că El nu vede, nu aude și nu intervine.
Femeia care-şi spovedea bărbatul! - Pilda numărul 204
Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.
Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei.
După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:
- „Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc., etc., fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!„
Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:
- „Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu, când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă, nu eu!„
Și părintele cu blândețe i-a răspuns:
- „Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon, atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el, nu pe tine. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa că acest canon ţi se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare, dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul…”.
Unii dintre noi, de câte ori nu mergem la spovedanie şi vinovat pentru toate câte am făcut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și şoferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi, smeriții, față de Dumnezeu, dar numai din cauza lor, în niciun caz din cauza noastră.
Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea, deoarece Adam și Eva, în rai, s-au îndreptățit și au pierdut totul. Aşadar, când mergem la spovedanie să spunem duhovnicului doar păcatele noastre, fără să ascundem ceva, şi să dăm vina numai pe noi, nu (şi) pe alţii.
Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.
Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei.
După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:
- „Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc., etc., fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!„
Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:
- „Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu, când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă, nu eu!„
Și părintele cu blândețe i-a răspuns:
- „Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon, atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el, nu pe tine. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa că acest canon ţi se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare, dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul…”.
Unii dintre noi, de câte ori nu mergem la spovedanie şi vinovat pentru toate câte am făcut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și şoferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi, smeriții, față de Dumnezeu, dar numai din cauza lor, în niciun caz din cauza noastră.
Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea, deoarece Adam și Eva, în rai, s-au îndreptățit și au pierdut totul. Aşadar, când mergem la spovedanie să spunem duhovnicului doar păcatele noastre, fără să ascundem ceva, şi să dăm vina numai pe noi, nu (şi) pe alţii.
Păstorul, leul şi dorinţa nechibzuită - Pilda numărul 205
Un păstor știa că o lighioană îi fură oile și hotărâ să o omoare.
Puse la intrarea în grota ei o capcană și aştepta.
Pentru că lighioana nu se arăta, păstorul se ruga:
- Doamne, dacă o faci să iasă din grotă o să sacrific pentru tine cea mai bună oaie!
Dar când ieși din grotă un leu fioros, păstorul spuse:
- Întoarce-l, Doamne, înapoi în grotă și voi sacrifica un bou!
Deci: Ai grijă, omule, la ceea ce-ți dorești în viață, pentru că s-ar putea să se îndeplinească.
De multe ori în viață nu cumpătăm și nu ne gândim cu dreaptă socotință la ceea ce ne dorim și din avântul vieții cerem ceea ce nu putem duce.
Un păstor știa că o lighioană îi fură oile și hotărâ să o omoare.
Puse la intrarea în grota ei o capcană și aştepta.
Pentru că lighioana nu se arăta, păstorul se ruga:
- Doamne, dacă o faci să iasă din grotă o să sacrific pentru tine cea mai bună oaie!
Dar când ieși din grotă un leu fioros, păstorul spuse:
- Întoarce-l, Doamne, înapoi în grotă și voi sacrifica un bou!
Deci: Ai grijă, omule, la ceea ce-ți dorești în viață, pentru că s-ar putea să se îndeplinească.
De multe ori în viață nu cumpătăm și nu ne gândim cu dreaptă socotință la ceea ce ne dorim și din avântul vieții cerem ceea ce nu putem duce.
Pantofarul credincios şi şmecherii - Pilda numărul 206
Un pantofar fu invitat odată la nuntă, unde erau de față și mulți tineri. Înainte de masă, pantofarul nostru își făcu cruce și își zise rugăciunea obișnuită de dinainte de masă. Tinerii izbucniră în hohote de râs. Iar unul dintre oaspeți îi zise cu dispreț:
- Așa-i că la dumneata acasă, în familia dumitale de pantofari, se roagă toată lumea?
- Toată lumea?! Zise pantofarul. Nu, nu chiar toată lumea…
Cum, numai dumneata te rogi? Nu se roagă și ceilalți ai casei?
- Nu, răspunse pantofarul, căci în coteț mai am doi purcei și o scroafă, care nu se roagă niciodată…
Un pantofar fu invitat odată la nuntă, unde erau de față și mulți tineri. Înainte de masă, pantofarul nostru își făcu cruce și își zise rugăciunea obișnuită de dinainte de masă. Tinerii izbucniră în hohote de râs. Iar unul dintre oaspeți îi zise cu dispreț:
- Așa-i că la dumneata acasă, în familia dumitale de pantofari, se roagă toată lumea?
- Toată lumea?! Zise pantofarul. Nu, nu chiar toată lumea…
Cum, numai dumneata te rogi? Nu se roagă și ceilalți ai casei?
- Nu, răspunse pantofarul, căci în coteț mai am doi purcei și o scroafă, care nu se roagă niciodată…
Dare de seamă la poarta raiului - Pilda numărul 207
Era o familie destul de necăjită, care trăia undeva la țară. Femeia era foarte credincioasă și în ciuda faptului că soțul era cam iubitor de băuturică – nu-și pierduse nădejdea că Dumnezeu va rândui cumva ca familia ei să intre în ROST.
Soțul era om bun și darnic, nu era violent, dar bea aproape toți banii și copii se chinuiau văzând acestea. Soția îi spunea mereu:
- „Petrică! Roagă-te și tu un pic la Dumnezeu să-ți ia patima asta a beției, roagă-te și tu măcar pentru tine, dacă nu și pentru noi!”
Iar el mereu îi spunea asa:
- „Lasă că te rogi tu și pentru mine!”
Soția mereu îi repeta:
- „Mergi măi bărbate și tu la biserică în duminici și sărbători!”
Iar el răspundea ca întotdeauna cu aceeași replică:
- „Lasă fă Filofteio, că mergi tu și pentru mine!”
Și tot așa la fiecare îndemn al soției bărbatul spunea: „Lasă că faci tu și pentru mine!”
Într-o bună zi Petrică se îmbolnăvi și făcu febră mare, soția era la biserică cu copii și se rugau și pentru el. În starea în care era a adormit sub înfluența bolii și a febrei puternice și a avut un coșmar teribil de înfricoșător, căci parcă era aievea.
Se făcea că Petrică ajunsese cu familia lui la poarta raiului și toți erau fericiți de frumusețile de nedescris care se întrezăreau acolo. Un înger înfricoșător de frumos i-a invitat în rai unul câte unul. Bucuria era de nedescris, numai că atunci când ajunse Petrică să intre, îngerul îi făcu semn cu asprime să iasă afară. Atunci el întristat până la lacrimi strigă îngerului cu glas mare:
- „De ce nu mă lași îngere să intru și eu cu soția mea?”
Iar îngerul cu voce gravă îi spuse:
- „Lasă că intră ea și în locul tău! Toată viața s-a rugat în locul tău, a mers la biserică în locul tău, a avut grijă de copii în locul tău, a muncit în locul tău, s-a spovedit în locul tău, s-a îndreptat în locul tău! Deci acum fără tăgadă, se cuvine să intre în rai și în locul tău!”
Și de îndată ce se închiseră porțile raiului, lângă el apărură rânjind niște făpturi hidoase și înspăimântătoare care deja începuseră să-l chinuie și să-i spună:
- „Al nostru ești, că nouă ne-ai slujit toată viațaaaaaa….!”
Și se zbătea în acel coșmar când soșia și copii ajunseră acasă și-l auzeau cum țipa și se tânguia și cerea iertare și striga la Dumnezeu să nu-l lase. Soția puse mâna pe el și-l trezi. Când a văzut el că totul a fost un vis urât, înfricoșat a spus soției:
- „Draga mea nevastă începând de astăzi voi fi credincios lui Dumnezeu, căci eu am fost acum câteva clipe până la porțile raiului și nu m-au lăsat să intru cu voi acolo, aţi intrat doar voi şi pentru mine„.
Era o familie destul de necăjită, care trăia undeva la țară. Femeia era foarte credincioasă și în ciuda faptului că soțul era cam iubitor de băuturică – nu-și pierduse nădejdea că Dumnezeu va rândui cumva ca familia ei să intre în ROST.
Soțul era om bun și darnic, nu era violent, dar bea aproape toți banii și copii se chinuiau văzând acestea. Soția îi spunea mereu:
- „Petrică! Roagă-te și tu un pic la Dumnezeu să-ți ia patima asta a beției, roagă-te și tu măcar pentru tine, dacă nu și pentru noi!”
Iar el mereu îi spunea asa:
- „Lasă că te rogi tu și pentru mine!”
Soția mereu îi repeta:
- „Mergi măi bărbate și tu la biserică în duminici și sărbători!”
Iar el răspundea ca întotdeauna cu aceeași replică:
- „Lasă fă Filofteio, că mergi tu și pentru mine!”
Și tot așa la fiecare îndemn al soției bărbatul spunea: „Lasă că faci tu și pentru mine!”
Într-o bună zi Petrică se îmbolnăvi și făcu febră mare, soția era la biserică cu copii și se rugau și pentru el. În starea în care era a adormit sub înfluența bolii și a febrei puternice și a avut un coșmar teribil de înfricoșător, căci parcă era aievea.
Se făcea că Petrică ajunsese cu familia lui la poarta raiului și toți erau fericiți de frumusețile de nedescris care se întrezăreau acolo. Un înger înfricoșător de frumos i-a invitat în rai unul câte unul. Bucuria era de nedescris, numai că atunci când ajunse Petrică să intre, îngerul îi făcu semn cu asprime să iasă afară. Atunci el întristat până la lacrimi strigă îngerului cu glas mare:
- „De ce nu mă lași îngere să intru și eu cu soția mea?”
Iar îngerul cu voce gravă îi spuse:
- „Lasă că intră ea și în locul tău! Toată viața s-a rugat în locul tău, a mers la biserică în locul tău, a avut grijă de copii în locul tău, a muncit în locul tău, s-a spovedit în locul tău, s-a îndreptat în locul tău! Deci acum fără tăgadă, se cuvine să intre în rai și în locul tău!”
Și de îndată ce se închiseră porțile raiului, lângă el apărură rânjind niște făpturi hidoase și înspăimântătoare care deja începuseră să-l chinuie și să-i spună:
- „Al nostru ești, că nouă ne-ai slujit toată viațaaaaaa….!”
Și se zbătea în acel coșmar când soșia și copii ajunseră acasă și-l auzeau cum țipa și se tânguia și cerea iertare și striga la Dumnezeu să nu-l lase. Soția puse mâna pe el și-l trezi. Când a văzut el că totul a fost un vis urât, înfricoșat a spus soției:
- „Draga mea nevastă începând de astăzi voi fi credincios lui Dumnezeu, căci eu am fost acum câteva clipe până la porțile raiului și nu m-au lăsat să intru cu voi acolo, aţi intrat doar voi şi pentru mine„.
Viaţa de dincolo de... pântece! - Pilda numărul 208
Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!
Şi în viaţa de după naştere mulţi cred că nu există viaţă dincolo de moarte, dar ea există. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există şi este cea pe care omul şi-o câştigă, trăind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu; viaţă pe care fiecare şi-o va petrece în rai sau în...iad, după dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!
Şi în viaţa de după naştere mulţi cred că nu există viaţă dincolo de moarte, dar ea există. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există şi este cea pe care omul şi-o câştigă, trăind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu; viaţă pe care fiecare şi-o va petrece în rai sau în...iad, după dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Prin devotament îndreptăm pe alţii - Pilda numărul 209
A fost odată un bărbat de neam egiptean, pe nume Seraption. De el nu s-a îngrijit niciodată, ci făcea numai altora bine.
Odată, a aflat de un ușuratic vestit din Alexandria, care-și pierdea sufletul, și s-a hotărât să-l mântuiască.
Prin mijlocirea unui pustnic bătrân, s-a vândut acestui ușuratic pe douăzeci de galbeni. A venit în casa lui și-l slujea cu credință, atât pe el, cât și pe femeia lui. Și nu se hrănea decât cu pâine și cu apă. Prin bunătatea și blândețea lui, Seraption s-a făcut iubit de stăpâni. Încet-încet, a început să le vorbească despre Hristos și, după o vreme, toată casa măscăriciului s-a încreștinat. După ce s-a botezat măscăriciul n-a mai făcut lucruri urâte. Într-una din zile, acesta i-a zis robului său:
- Frate, hai să te eliberăm, pentru că și tu ne-ai scos pe noi, toți, dintr-o urâtă robie!
Atunci el a răspuns:
- Fiindcă Dumnezeu vi S-a făcut cunoscut prin mine, vă voi descoperi minunea voii Lui: eu sunt un pustnic slobod. Pot umbla unde voiesc. V-am cunoscut și mi-a fost milă de voi, pentru că vă petreceați viața în răutăți. Nu aduceați nicio roadă bună și folositoare. Atunci am zis pustnicului pe care-l știți: ”Părinte, vinde-mă ușuraticului acestuia, pentru că Dumnezeu vrea să-i mântuie sufletul!” Și m-a vândut. Acum, pentru că Dumnezeu și-a împlinit voia, mă voi duce să ajut și altora”.
După ce le-a grăit astfel, le-a dat înapoi cei douăzeci de galbeni cu care-l cumpăraseră.
Iar ei ziceau:
- Aceștia au fost arvuna mântuirii noastre! Ia-i și dă-i săracilor…
Însă el le-a răspuns:
- Să-i dați voi celor lipsiți, pentru că sunt ai voștri. Eu nu pot dărui săracilor banii altora!
Și-a luat ziua bună și a plecat, cu toate că-l rugau să rămână la ei.
De acolo, s-a dus tocmai în Lacedemonia. Aici a aflat că mai marele cetății este eretic, împreună cu toți ai lui, dar în rest este evlavios și cumsecade.
S-a vândut și acestuia ca sclav. În vreme de doi ani i-a scăpat de rătăcire și i-a adus din nou în sânul Bisericii.
Apoi i-a lăsat și pe aceștia și, umblând prin lume, făcea bine cui putea.
A fost odată un bărbat de neam egiptean, pe nume Seraption. De el nu s-a îngrijit niciodată, ci făcea numai altora bine.
Odată, a aflat de un ușuratic vestit din Alexandria, care-și pierdea sufletul, și s-a hotărât să-l mântuiască.
Prin mijlocirea unui pustnic bătrân, s-a vândut acestui ușuratic pe douăzeci de galbeni. A venit în casa lui și-l slujea cu credință, atât pe el, cât și pe femeia lui. Și nu se hrănea decât cu pâine și cu apă. Prin bunătatea și blândețea lui, Seraption s-a făcut iubit de stăpâni. Încet-încet, a început să le vorbească despre Hristos și, după o vreme, toată casa măscăriciului s-a încreștinat. După ce s-a botezat măscăriciul n-a mai făcut lucruri urâte. Într-una din zile, acesta i-a zis robului său:
- Frate, hai să te eliberăm, pentru că și tu ne-ai scos pe noi, toți, dintr-o urâtă robie!
Atunci el a răspuns:
- Fiindcă Dumnezeu vi S-a făcut cunoscut prin mine, vă voi descoperi minunea voii Lui: eu sunt un pustnic slobod. Pot umbla unde voiesc. V-am cunoscut și mi-a fost milă de voi, pentru că vă petreceați viața în răutăți. Nu aduceați nicio roadă bună și folositoare. Atunci am zis pustnicului pe care-l știți: ”Părinte, vinde-mă ușuraticului acestuia, pentru că Dumnezeu vrea să-i mântuie sufletul!” Și m-a vândut. Acum, pentru că Dumnezeu și-a împlinit voia, mă voi duce să ajut și altora”.
După ce le-a grăit astfel, le-a dat înapoi cei douăzeci de galbeni cu care-l cumpăraseră.
Iar ei ziceau:
- Aceștia au fost arvuna mântuirii noastre! Ia-i și dă-i săracilor…
Însă el le-a răspuns:
- Să-i dați voi celor lipsiți, pentru că sunt ai voștri. Eu nu pot dărui săracilor banii altora!
Și-a luat ziua bună și a plecat, cu toate că-l rugau să rămână la ei.
De acolo, s-a dus tocmai în Lacedemonia. Aici a aflat că mai marele cetății este eretic, împreună cu toți ai lui, dar în rest este evlavios și cumsecade.
S-a vândut și acestuia ca sclav. În vreme de doi ani i-a scăpat de rătăcire și i-a adus din nou în sânul Bisericii.
Apoi i-a lăsat și pe aceștia și, umblând prin lume, făcea bine cui putea.
Cel mai de preţ bun - Pilda numărul 210
Odată, au venit niște filosofi la Sfântul Macarie, în pustie, să vadă de ce aleargă atât de mulți oameni să-i asculte cuvântul înțelept. Pasă-mi-te, erau oarecum invidioși, că după ei nu se prea înghesuia lumea. Când au sosit în pustie, au găsit un bătrân sărăcăcios îmbrăcat, cu vorbă curată, dar meșteșugită. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Și au început să-l întrebe:
- Macarie - ai citit cutare carte? N-am cetit-o, răspundea Macarie.
- Dar cutare învățat, știi ce a zis despre lume și despre altele?
- Și la acestea, Macarie, răspundea că nu știe.
- Ei însă îl tot întrebau, cu gândul de a-l rușina.
- Atunci Macarie, ghicindu-le gândurile, le-a zis:
- Rogu-vă, îngăduiți-mi să vă întreb și eu ceva.
- Întreabă, părinte, răspunseră ei veseli.
- Fiți buni și spuneți-mi, ce-a fost mai întâi: mintea sau cartea? După oarecare răgaz, răspunseră, oarecum nedumeriți de rostul întrebării: Vezi bine că a fost mintea!
- Nu vă supărați, răspunse Macarie, că eu am ceea ce a fost mai întâi: mintea.
Atunci au priceput filosofii că orice om, dacă-și folosește darul minții dat de Dumnezeu, poate să fie înțelept, cu sau fără prea multă carte.
Odată, au venit niște filosofi la Sfântul Macarie, în pustie, să vadă de ce aleargă atât de mulți oameni să-i asculte cuvântul înțelept. Pasă-mi-te, erau oarecum invidioși, că după ei nu se prea înghesuia lumea. Când au sosit în pustie, au găsit un bătrân sărăcăcios îmbrăcat, cu vorbă curată, dar meșteșugită. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Și au început să-l întrebe:
- Macarie - ai citit cutare carte? N-am cetit-o, răspundea Macarie.
- Dar cutare învățat, știi ce a zis despre lume și despre altele?
- Și la acestea, Macarie, răspundea că nu știe.
- Ei însă îl tot întrebau, cu gândul de a-l rușina.
- Atunci Macarie, ghicindu-le gândurile, le-a zis:
- Rogu-vă, îngăduiți-mi să vă întreb și eu ceva.
- Întreabă, părinte, răspunseră ei veseli.
- Fiți buni și spuneți-mi, ce-a fost mai întâi: mintea sau cartea? După oarecare răgaz, răspunseră, oarecum nedumeriți de rostul întrebării: Vezi bine că a fost mintea!
- Nu vă supărați, răspunse Macarie, că eu am ceea ce a fost mai întâi: mintea.
Atunci au priceput filosofii că orice om, dacă-și folosește darul minții dat de Dumnezeu, poate să fie înțelept, cu sau fără prea multă carte.
Eu nu am păcat - Pilda numărul 211
Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu ca el n-are nevoie de Dumnezeu din moment ce sufletul lui e ca o coală albă de hârtie; deci îşi poate trăi viaţa cinstit şi frumos fără Hristos.
Într-o zi mergând în excursie cu mai multă lume, ajunse la o mănăstire foarte retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugar vestit prin inţelepciunea sa, iar omul nostru cel mândru voi să stea şi el puţin de vorbă cu bătrânul pustnic.
Ajuns în chilia călugărului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat. Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare îi zise călugărului:
- Eu n-am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viaţa şi sufletul meu sunt ca o coală albă de hârtie!
Călugărul dădu din cap şi-i spuse zâmbind:
- Bine, bine, să zic şi eu aşa cum zici dumneata, dar atunci bagă bine de seamă să nu-şi scrie diavolul numele lui pe ea!
Trufaşul tăcu, dar ieşind din chilie rămase pe gânduri şi mergând pe drum se întreba:
“Oare este chiar aşa de albă cum zic?” şi gândindu-se mai adânc la faptele sale își văzu multele păcate!
Atunci, venindu-şi în fire, văzu păcatele pe care le săvârşise şi simţi mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu!
Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu ca el n-are nevoie de Dumnezeu din moment ce sufletul lui e ca o coală albă de hârtie; deci îşi poate trăi viaţa cinstit şi frumos fără Hristos.
Într-o zi mergând în excursie cu mai multă lume, ajunse la o mănăstire foarte retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugar vestit prin inţelepciunea sa, iar omul nostru cel mândru voi să stea şi el puţin de vorbă cu bătrânul pustnic.
Ajuns în chilia călugărului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat. Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare îi zise călugărului:
- Eu n-am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viaţa şi sufletul meu sunt ca o coală albă de hârtie!
Călugărul dădu din cap şi-i spuse zâmbind:
- Bine, bine, să zic şi eu aşa cum zici dumneata, dar atunci bagă bine de seamă să nu-şi scrie diavolul numele lui pe ea!
Trufaşul tăcu, dar ieşind din chilie rămase pe gânduri şi mergând pe drum se întreba:
“Oare este chiar aşa de albă cum zic?” şi gândindu-se mai adânc la faptele sale își văzu multele păcate!
Atunci, venindu-şi în fire, văzu păcatele pe care le săvârşise şi simţi mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu!
Pronia şi iubirea lui Dumnezeu - Pilda numărul 212
Îngerul Mihail, pentru că nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu de a lua sufletul unei femei sărmane, care născuse două fetițe, a fost pedepsit să locuiască pe pământ, în chip de om, până ce va afla răspunsul la trei întrebări:
1) Ce este înlăuntrul oamenilor?
2) Ce nu știe omul?
3) Cum trăiesc oamenii?
Astfel, s-a pomenit deodată singur și gol în mijlocul drumului, într-un sat.
A trecut pe lângă el un om, care s-a milostivit, la acoperit și l-a luat la el. Acesta era un cizmar, numit Simion.
Când l-a dus acasă, nevastă-sa a început să-l certe, dar la urmă i s-a făcut milă de Mihail și le-a dat să mănânce. Mihail a zâmbit. Într-o seară a venit un om să comande niște ghete.
- Să mi le lucrezi bine, ca să mă țină un an de zile! Mihail a zâmbit a doua oară.
Peste vreo șase ani a venit o femeie cu două copile. A povestit că sunt orfane și că le crește ea și le iubește ca pe ochii din cap. Mihail a zâmbit a treia oară.
Atunci Simion l-a întrebat:
- Mihai, de ce, de când ești la noi, ai zâmbit doar de trei ori?
Atunci Mihail le-a povestit cine este și le-a dezlegat și sensul celor trei întrebări:
- Când am venit pe pământ și mi-era frig și foame, nu știam ce voi face. Atunci ai venit tu și m-ai acoperit și m-ai luat acasă. Aici, femeia ta s-a necăjit că m-ai adus, dar când i-ai pomenit de Dumnezeu, s-a luminat și ne-a dat să mâncăm. Atunci am înțeles prima întrebare: înlăuntrul omului este dragostea, și am zâmbit. După un an de zile a venit omul acela și a comandat ghetele. Dar noaptea a murit. Atunci am înțeles ce nu-i e dat omului să știe: cât trăiește.
În sfârșit, după șase ani, a venit femeia cu copilele orfane: le-am recunoscut. Erau fetițele femeii căreia nu voisem să-i iau sufletul. Atunci am găsit răspunsul și la cea de-a treia întrebare: cum trăiesc oamenii. Toți cei care trăiesc, nu trăiesc numai prin ei, ci pentru că dragostea trăiește în om. Cel care trăiește în dragoste, trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu trăiește în el.
Căci Dumnezeu este dragoste.
Și, Mihail, în vâlvătaie de foc, se ridică la cer.
Îngerul Mihail, pentru că nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu de a lua sufletul unei femei sărmane, care născuse două fetițe, a fost pedepsit să locuiască pe pământ, în chip de om, până ce va afla răspunsul la trei întrebări:
1) Ce este înlăuntrul oamenilor?
2) Ce nu știe omul?
3) Cum trăiesc oamenii?
Astfel, s-a pomenit deodată singur și gol în mijlocul drumului, într-un sat.
A trecut pe lângă el un om, care s-a milostivit, la acoperit și l-a luat la el. Acesta era un cizmar, numit Simion.
Când l-a dus acasă, nevastă-sa a început să-l certe, dar la urmă i s-a făcut milă de Mihail și le-a dat să mănânce. Mihail a zâmbit. Într-o seară a venit un om să comande niște ghete.
- Să mi le lucrezi bine, ca să mă țină un an de zile! Mihail a zâmbit a doua oară.
Peste vreo șase ani a venit o femeie cu două copile. A povestit că sunt orfane și că le crește ea și le iubește ca pe ochii din cap. Mihail a zâmbit a treia oară.
Atunci Simion l-a întrebat:
- Mihai, de ce, de când ești la noi, ai zâmbit doar de trei ori?
Atunci Mihail le-a povestit cine este și le-a dezlegat și sensul celor trei întrebări:
- Când am venit pe pământ și mi-era frig și foame, nu știam ce voi face. Atunci ai venit tu și m-ai acoperit și m-ai luat acasă. Aici, femeia ta s-a necăjit că m-ai adus, dar când i-ai pomenit de Dumnezeu, s-a luminat și ne-a dat să mâncăm. Atunci am înțeles prima întrebare: înlăuntrul omului este dragostea, și am zâmbit. După un an de zile a venit omul acela și a comandat ghetele. Dar noaptea a murit. Atunci am înțeles ce nu-i e dat omului să știe: cât trăiește.
În sfârșit, după șase ani, a venit femeia cu copilele orfane: le-am recunoscut. Erau fetițele femeii căreia nu voisem să-i iau sufletul. Atunci am găsit răspunsul și la cea de-a treia întrebare: cum trăiesc oamenii. Toți cei care trăiesc, nu trăiesc numai prin ei, ci pentru că dragostea trăiește în om. Cel care trăiește în dragoste, trăiește în Dumnezeu și Dumnezeu trăiește în el.
Căci Dumnezeu este dragoste.
Și, Mihail, în vâlvătaie de foc, se ridică la cer.
Cizmarul fericit şi nefericirea bogăţiei - Pilda numărul 213
A fost odată un cizmar sărac care era mereu vesel. Părea aşa de fericit, încât de dimineaţă până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Uneori se adunau şi păsărelele ca să-l asculte. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea, căci mereu îşi număra galbenii. Abia dimineaţa se ducea la culcare. Ziua însă nu putea să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând și invidia îl nimicea, deoarece nu-și putea închipui cum un sărăntoc poate fi vesel.
Într-o zi îi veni o idee, un gând viclean îi şopti la ureche cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie la el. Erau aşa de mulţi, încât cizmarului îi era frică acum să-i nu-i fure cineva. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ. Ştiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea şi nici nu mai cânta, ci era tot timpul cu gândul la comoara sa. Din această cauză era neliniştit, palid şi frământat de gânduri. Nici păsărelele şi nici copiii nu mai veneau să-l viziteze. Aşadar, cizmarul ajunsese tare nefericit. Ce să facă?
Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului. “Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară”.
De atunci fericirea intră din nou în casa cizmarului.
A fost odată un cizmar sărac care era mereu vesel. Părea aşa de fericit, încât de dimineaţă până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Uneori se adunau şi păsărelele ca să-l asculte. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea, căci mereu îşi număra galbenii. Abia dimineaţa se ducea la culcare. Ziua însă nu putea să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând și invidia îl nimicea, deoarece nu-și putea închipui cum un sărăntoc poate fi vesel.
Într-o zi îi veni o idee, un gând viclean îi şopti la ureche cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie la el. Erau aşa de mulţi, încât cizmarului îi era frică acum să-i nu-i fure cineva. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur nici de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ. Ştiindu-se bogat, nu mai dormea, nu mai muncea şi nici nu mai cânta, ci era tot timpul cu gândul la comoara sa. Din această cauză era neliniştit, palid şi frământat de gânduri. Nici păsărelele şi nici copiii nu mai veneau să-l viziteze. Aşadar, cizmarul ajunsese tare nefericit. Ce să facă?
Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului. “Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară”.
De atunci fericirea intră din nou în casa cizmarului.
Scumpătatea darurilor - Pilda numărul 214
Cândva, pe o margine de lume, într-un sat îndepărtat, trăia un suflet de artist, talentat şi înţelept. Maestrul adora copiii şi îi plăcea să-i răsfeţe cu încântătoare daruri: lucruşoare mici, născute dintr-o mare pasiune, foarte frumoase, dar… fragile!
Oricât de mult se străduiau bieţii prichindei să fie grijulii cu noile jucării, fermecătoarele daruri se spărgeau zgomotos, transformându-se în cioburi. Micuţii, disperaţi, plângeau cu amărăciune. Iar peste ceva timp, bătrânul înţelept le oferea alte daruri minunate: ameţitor de frumoase, dar… şi mai fragile!
Într-o zi părinţii copiilor, copleşiţi de drama picilor, au bătut la uşa bătrânului:
- Maestre, eşti atât de înţelept! Ştim că le doreşti copiilor noştri numai bine! Dar de ce le faci astfel de cadouri? Sunt încântătoare, dar atât de fragile!
Bătrânul înţelept le răspunse zâmbind:
- Vor trece doar câţiva ani şi cineva le va oferi… inima sa. Din bucuria de a primi aceste lucruri mici – frumoase, dar fragile, şi tristeţea de a le pierde într-o clipă, vor învăţa să fie măcar un pic mai grijulii cu acel dar de nepreţuit.
Cândva, pe o margine de lume, într-un sat îndepărtat, trăia un suflet de artist, talentat şi înţelept. Maestrul adora copiii şi îi plăcea să-i răsfeţe cu încântătoare daruri: lucruşoare mici, născute dintr-o mare pasiune, foarte frumoase, dar… fragile!
Oricât de mult se străduiau bieţii prichindei să fie grijulii cu noile jucării, fermecătoarele daruri se spărgeau zgomotos, transformându-se în cioburi. Micuţii, disperaţi, plângeau cu amărăciune. Iar peste ceva timp, bătrânul înţelept le oferea alte daruri minunate: ameţitor de frumoase, dar… şi mai fragile!
Într-o zi părinţii copiilor, copleşiţi de drama picilor, au bătut la uşa bătrânului:
- Maestre, eşti atât de înţelept! Ştim că le doreşti copiilor noştri numai bine! Dar de ce le faci astfel de cadouri? Sunt încântătoare, dar atât de fragile!
Bătrânul înţelept le răspunse zâmbind:
- Vor trece doar câţiva ani şi cineva le va oferi… inima sa. Din bucuria de a primi aceste lucruri mici – frumoase, dar fragile, şi tristeţea de a le pierde într-o clipă, vor învăţa să fie măcar un pic mai grijulii cu acel dar de nepreţuit.
Fereastra sufletului nostru! - Pilda numărul 215
O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.
În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
Ce cearșafuri murdare întinde vecina noastră pe balcon…!
Cred că are nevoie de un detergent mai bun sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Scena aceasta se repeta de fiecare dată când vecina întindea cearceafurile și rufele, în fiecare săptămână.
După o perioadă femeia rămase surprinsă văzând într-o zi că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
Priveşte bărbate, în sfârșit femeia asta a învăţat și ea să spele rufele! O fi învăţat-o o altă vecină?
Soţul ei îi răspunse:
Nu draga mea, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre!
___
Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru, prin care observăm faptele.
Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul, pentru a putea vedea clar.
Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi.
Fără îndoială azi... te văd mult mai bine ca ieri!
O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.
În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
Ce cearșafuri murdare întinde vecina noastră pe balcon…!
Cred că are nevoie de un detergent mai bun sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!
Soţul ei privi şi rămase tăcut.
Scena aceasta se repeta de fiecare dată când vecina întindea cearceafurile și rufele, în fiecare săptămână.
După o perioadă femeia rămase surprinsă văzând într-o zi că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
Priveşte bărbate, în sfârșit femeia asta a învăţat și ea să spele rufele! O fi învăţat-o o altă vecină?
Soţul ei îi răspunse:
Nu draga mea, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre!
___
Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru, prin care observăm faptele.
Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul, pentru a putea vedea clar.
Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi.
Fără îndoială azi... te văd mult mai bine ca ieri!
Te cunoşti pe tine însuţi?! - Pilda numărul 216
O femeie care era pe cale de a muri din pricina unui cancer hotărâse să-şi dedice ultimele zile ale vieţii cunoaşterii de sine.
Și cugeta așa:
“Am început să mă ocup de gândurile ce-mi trec prin cap, de obiectele pe care le aleg, de lucrurile pe care le îndrăgesc, de cărţile pe care le citesc, de cei ce mă înconjoară.
Am înţeles că toate acestea erau un reflex al meu şi spuneau câte ceva despre mine.
Astfel am cunoscut o persoană extraordinară: pe mine însămi.
Dar, ceea ce am învăţat mai de preţ – după ce am priceput că aveam să le părăsesc pe toate – este faptul că tot ce aveam era în fapt propria-mi persoană, ceea ce sunt.
Sunt pe cale de a muri de cancer, dar niciodată nu am fost aşa de vie şi fericită ca acum“
___
Din nefericire începem să vedem cu alți ochi viața noastră doar în îmrejurările în care ajungem să avem nevoie de Dumnezeu și de aproapele nostru. Abia atunci ni se înduioșează sufletul și începem să ne descoperim sinele, începem să fim mai sensibili, mai înțelegători și deschiși.
Spun sfinții părinți că uneori ceea ce ni se pare a fi o binecuvântare poate ajunge până la urmă să fie un blestem și ceea ce ni se pare a fi un blestem, să devină în cele din urmă o binecuvântare.
Aceasta se întâmplă atunci când mintea, sufletul și educația noastră n-au rădăcina într-o învăţătură creştină corectă la nivel de teorie şi practică. Un creștin adevărat va transforma orice eveniment al vieții lui într-o binecuvântare, dacă va ști să-și ridice sufletul la Dumnezeu cu sinceritate și iubire.
Ridică-ți sufletul și inima la Dumnezeu pentru orice greșeală făcută și cu pocăință întoarce-o într-o binecuvântare. Pentru orice situație din viața ta, Dumnezeu va găsi prilej de ridicare și binecuvântare, dacă ai bărbăția să-ți asumi greșeala, să nu te îndreptățești, ci doar să o plângi cu căință și nădejde!
O femeie care era pe cale de a muri din pricina unui cancer hotărâse să-şi dedice ultimele zile ale vieţii cunoaşterii de sine.
Și cugeta așa:
“Am început să mă ocup de gândurile ce-mi trec prin cap, de obiectele pe care le aleg, de lucrurile pe care le îndrăgesc, de cărţile pe care le citesc, de cei ce mă înconjoară.
Am înţeles că toate acestea erau un reflex al meu şi spuneau câte ceva despre mine.
Astfel am cunoscut o persoană extraordinară: pe mine însămi.
Dar, ceea ce am învăţat mai de preţ – după ce am priceput că aveam să le părăsesc pe toate – este faptul că tot ce aveam era în fapt propria-mi persoană, ceea ce sunt.
Sunt pe cale de a muri de cancer, dar niciodată nu am fost aşa de vie şi fericită ca acum“
___
Din nefericire începem să vedem cu alți ochi viața noastră doar în îmrejurările în care ajungem să avem nevoie de Dumnezeu și de aproapele nostru. Abia atunci ni se înduioșează sufletul și începem să ne descoperim sinele, începem să fim mai sensibili, mai înțelegători și deschiși.
Spun sfinții părinți că uneori ceea ce ni se pare a fi o binecuvântare poate ajunge până la urmă să fie un blestem și ceea ce ni se pare a fi un blestem, să devină în cele din urmă o binecuvântare.
Aceasta se întâmplă atunci când mintea, sufletul și educația noastră n-au rădăcina într-o învăţătură creştină corectă la nivel de teorie şi practică. Un creștin adevărat va transforma orice eveniment al vieții lui într-o binecuvântare, dacă va ști să-și ridice sufletul la Dumnezeu cu sinceritate și iubire.
Ridică-ți sufletul și inima la Dumnezeu pentru orice greșeală făcută și cu pocăință întoarce-o într-o binecuvântare. Pentru orice situație din viața ta, Dumnezeu va găsi prilej de ridicare și binecuvântare, dacă ai bărbăția să-ți asumi greșeala, să nu te îndreptățești, ci doar să o plângi cu căință și nădejde!
Doi fraţi învrăjbiţi, împăcaţi de un preot - Pilda numărul 217
Neînțelegerea intrase între doi frați. Strâns uniți în copilăria lor, ei se învrăjbiră acum după moartea tatălui lor pentru un petic de moșioară. Inimile lor se întărâtară și din gura lor ieșiră cuvinte vătămătoare.
Unul dintre ei se duse la preotul din sat și-i povesti necazul său, zicându-i: „Această bucată de pământ este a mea; fratele meu însă vrea să mi-o răpească: dar eu nu voi suferi niciodată să fiu despuiat de drepturille mele.
”Părintele însă zise: Ce venit îți poate aduce această bucată de pământ?” Treizeci de lei într-un an!”…. „Ce-ți poți cumpăra cu acești bani? Un veșmânt, o mobilă, sau poate un hectar de grâu? Fără îndoială! Sau ai putea să-ți cumperi cu acești bani un lucru mai de valoare. Ei bine și….? Dacă cu acești bani, zice preotul mai departe, ți-ai putea asigura dragostea unui prieten, care ți-ar veni în ajutor în vreme de lipsă, care ar veni la tine și ar ședea lângă tine, la vatra ta, seara în timpul iernii; care ți-ar da mână de ajutor la cosit, la secerat, la căratul bucatelor și fânului; care ți-ar iubi pe copii tăi, s-ar bucura de ei și în lipsa ta, ar îngriji de ei; nu cumva lucrul acesta ar fi de mai puțin preţ, decât cei treizeci de lei?”.
„Ce voiești să zici cu aceasta, părinte? A întrebat omul.
„Vreau să zic, fiul meu, că, pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu pierzi ceea ce e de un preț cu mult mai mare: pierzi pe un frate al tău care a fost prietenul tău, tovarășul tău în copilăria ta, care a fost purtat în brațe și strâns la piept de aceeași mamă și care a fost nutrit cu același lapte ca și tine. Vreau să zic, că pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu îți pierzi bucuria și liniștea sufletului tău”.
„Este adevărat, părinte, dar ce pot face eu?”
„Voi vorbi eu cu fratele tău, a zis preotul, și cred că se va găsi vreun mijloc pentru împăcarea voastră”.
În adevăr bunul preot se duse la fratele lui și-i ținu și lui aproape aceeați vorbire. Iar când îl văzu mișcat, zguduit și zdrobit prin cuvintele sale, îi vorbi de mama lui bătrâna și de tatăl lui, care nu mai erau în viață.
„Vrei dumneata să amărăști la bătrânețe sufletul mamei dumitale? Ce ar zice tatăl dumitale, dacă s-ar putea întoarce în viață și dacă ar vedea certurile copiilor săi? Ura și vrajba dintre frați este durerea părinților”.
Ochii țăranului se umplură de lacrimi. El alergă și îmbrățișă pe fratele său, și amândoi uitându-și vrăjmășia și întristarea lor, se rugară de bunul preot să le hotărască dânsul pricina lor, cum va afla mai bine cu cale, ceea ce și sfinția sa o făcu fără nicio greutate.
Astfel un cuvânt înțelept introduse pacea și fericirea în două inimi frățești învrăjbite.
Neînțelegerea intrase între doi frați. Strâns uniți în copilăria lor, ei se învrăjbiră acum după moartea tatălui lor pentru un petic de moșioară. Inimile lor se întărâtară și din gura lor ieșiră cuvinte vătămătoare.
Unul dintre ei se duse la preotul din sat și-i povesti necazul său, zicându-i: „Această bucată de pământ este a mea; fratele meu însă vrea să mi-o răpească: dar eu nu voi suferi niciodată să fiu despuiat de drepturille mele.
”Părintele însă zise: Ce venit îți poate aduce această bucată de pământ?” Treizeci de lei într-un an!”…. „Ce-ți poți cumpăra cu acești bani? Un veșmânt, o mobilă, sau poate un hectar de grâu? Fără îndoială! Sau ai putea să-ți cumperi cu acești bani un lucru mai de valoare. Ei bine și….? Dacă cu acești bani, zice preotul mai departe, ți-ai putea asigura dragostea unui prieten, care ți-ar veni în ajutor în vreme de lipsă, care ar veni la tine și ar ședea lângă tine, la vatra ta, seara în timpul iernii; care ți-ar da mână de ajutor la cosit, la secerat, la căratul bucatelor și fânului; care ți-ar iubi pe copii tăi, s-ar bucura de ei și în lipsa ta, ar îngriji de ei; nu cumva lucrul acesta ar fi de mai puțin preţ, decât cei treizeci de lei?”.
„Ce voiești să zici cu aceasta, părinte? A întrebat omul.
„Vreau să zic, fiul meu, că, pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu pierzi ceea ce e de un preț cu mult mai mare: pierzi pe un frate al tău care a fost prietenul tău, tovarășul tău în copilăria ta, care a fost purtat în brațe și strâns la piept de aceeași mamă și care a fost nutrit cu același lapte ca și tine. Vreau să zic, că pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu îți pierzi bucuria și liniștea sufletului tău”.
„Este adevărat, părinte, dar ce pot face eu?”
„Voi vorbi eu cu fratele tău, a zis preotul, și cred că se va găsi vreun mijloc pentru împăcarea voastră”.
În adevăr bunul preot se duse la fratele lui și-i ținu și lui aproape aceeați vorbire. Iar când îl văzu mișcat, zguduit și zdrobit prin cuvintele sale, îi vorbi de mama lui bătrâna și de tatăl lui, care nu mai erau în viață.
„Vrei dumneata să amărăști la bătrânețe sufletul mamei dumitale? Ce ar zice tatăl dumitale, dacă s-ar putea întoarce în viață și dacă ar vedea certurile copiilor săi? Ura și vrajba dintre frați este durerea părinților”.
Ochii țăranului se umplură de lacrimi. El alergă și îmbrățișă pe fratele său, și amândoi uitându-și vrăjmășia și întristarea lor, se rugară de bunul preot să le hotărască dânsul pricina lor, cum va afla mai bine cu cale, ceea ce și sfinția sa o făcu fără nicio greutate.
Astfel un cuvânt înțelept introduse pacea și fericirea în două inimi frățești învrăjbite.
Înţelepciunea bătrânului celui credincios - Pilda numărul 218
Un bărbat în vârstă de 92 de ani, bărbierit proaspăt, pieptănat la fel, s-a îmbrăcat și la ora 8 dimineaţa s-a pornit înspre azil. Soţia lui în vârsta de 70 de ani, nu de mult s-a stins din viață, și din acest motiv bărbatul simte că e nevoit să-și părăsească locuinţa.
Stă în foaierul azilului așteptând, zâmbește înspre noi atunci când îi spunem: camera dv. este pregătită.
În timp ce mergem spre lift, îi povestesc pe scurt cum anume e camera lui, ce culoare are perdeaua și cuvertura de pe pat, ce are în cameră.
- Foarte mult îmi place - spune el și e încântat ca un copil de 8 ani, care acum urmează să primească prima lui cameră separată de la părinți.
- Stimate Domn, încă nici nu ați văzut camera, așteptați un pic înainte să vă pronunțați - am răspuns eu.
Nu are nimic dacă nu am văzut-o încă, spune el.
Fericirea nu este dependentă de ceva anume. Eu aleg fericirea în mod independent. Dacă, această camera îmi place sau nu, nu depinde de mobilier sau decorații, ci depinde de cum vreau să o văd eu.
Eu am decis deja în mintea mea, camera îmi place. Deciziile le aduc în fiecare dimineață imediat ce mă trezesc.
Pot să iau decizia că îmi petrec ziua în pat și încerc să enumăr câte extremități sau componente ale corpului meu nu funcționează cum ar trebui, sau mă dor. Ori, pot să spun mulţumesc cerului pentru tot și pentru că mă pot mișca.
Fiecare zi este un cadou, dacă pot să-mi deschid ochii, mă concentrez pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat în de-alungul vieții mele”.
Bătrânețea, este ca și un cont în bancă. Iei de acolo exact ce ai adunat!
Vezi, sfatul meu este să aduni multă, multă fericire și amintiri frumoase în contul tău de amintiri.
Și îți multumesc că ți-ai adus aportul la contul meu, unde eu și azi tot strâng și mai strâng - spuse omul învățat.
___
Ține minte, omule, cele de mai jos, și astfel ai șansa să fii fericit și împăcat cu tine însuți și cu cei din jurul tău:
Scapă-ți mintea de ură!
Scapă-ți mintea de a te îngriji mereu pentru ziua de mâine!
Trăiește modest și simplu!
Dăruiește cât mai mult și așteaptă mai puțin de la alții!
Fii tot timpul optimist, chiar şi în cele mai grele momente.
Crează-ţi şi menţine-ţi o credinţă puternică şi constantă în Dumnezeu.
Cum vei putea face acestea toate? Cu credință și sinceritate, mergi și te spovedește unui preot iscusit. Pune început bun și pornește o viață nouă, curată, sinceră și frumoasă. Pune-ți întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu și astfel vei gusta raiul încă de pe pământ! Toți cei din jurul tău vor simți binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta și a familiei tale și a tot ce te înconjoară!
Un bărbat în vârstă de 92 de ani, bărbierit proaspăt, pieptănat la fel, s-a îmbrăcat și la ora 8 dimineaţa s-a pornit înspre azil. Soţia lui în vârsta de 70 de ani, nu de mult s-a stins din viață, și din acest motiv bărbatul simte că e nevoit să-și părăsească locuinţa.
Stă în foaierul azilului așteptând, zâmbește înspre noi atunci când îi spunem: camera dv. este pregătită.
În timp ce mergem spre lift, îi povestesc pe scurt cum anume e camera lui, ce culoare are perdeaua și cuvertura de pe pat, ce are în cameră.
- Foarte mult îmi place - spune el și e încântat ca un copil de 8 ani, care acum urmează să primească prima lui cameră separată de la părinți.
- Stimate Domn, încă nici nu ați văzut camera, așteptați un pic înainte să vă pronunțați - am răspuns eu.
Nu are nimic dacă nu am văzut-o încă, spune el.
Fericirea nu este dependentă de ceva anume. Eu aleg fericirea în mod independent. Dacă, această camera îmi place sau nu, nu depinde de mobilier sau decorații, ci depinde de cum vreau să o văd eu.
Eu am decis deja în mintea mea, camera îmi place. Deciziile le aduc în fiecare dimineață imediat ce mă trezesc.
Pot să iau decizia că îmi petrec ziua în pat și încerc să enumăr câte extremități sau componente ale corpului meu nu funcționează cum ar trebui, sau mă dor. Ori, pot să spun mulţumesc cerului pentru tot și pentru că mă pot mișca.
Fiecare zi este un cadou, dacă pot să-mi deschid ochii, mă concentrez pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat în de-alungul vieții mele”.
Bătrânețea, este ca și un cont în bancă. Iei de acolo exact ce ai adunat!
Vezi, sfatul meu este să aduni multă, multă fericire și amintiri frumoase în contul tău de amintiri.
Și îți multumesc că ți-ai adus aportul la contul meu, unde eu și azi tot strâng și mai strâng - spuse omul învățat.
___
Ține minte, omule, cele de mai jos, și astfel ai șansa să fii fericit și împăcat cu tine însuți și cu cei din jurul tău:
Scapă-ți mintea de ură!
Scapă-ți mintea de a te îngriji mereu pentru ziua de mâine!
Trăiește modest și simplu!
Dăruiește cât mai mult și așteaptă mai puțin de la alții!
Fii tot timpul optimist, chiar şi în cele mai grele momente.
Crează-ţi şi menţine-ţi o credinţă puternică şi constantă în Dumnezeu.
Cum vei putea face acestea toate? Cu credință și sinceritate, mergi și te spovedește unui preot iscusit. Pune început bun și pornește o viață nouă, curată, sinceră și frumoasă. Pune-ți întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu și astfel vei gusta raiul încă de pe pământ! Toți cei din jurul tău vor simți binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta și a familiei tale și a tot ce te înconjoară!
Ce nu te va întreba Dumnezeu la judecată?! - Pilda numărul 219
1. Dumnezeu nu te va întreaba ce fel de mașină ai condus, dar te va întreaba câți oameni ai condus cu ea, atunci când aveau nevoie de un mijloc de transport;
2. Dumnezeu nu te va întreaba câți metri pătrați are casa ta, dar te va întreaba câţi oameni au fost bine primiți în casa ta;
3. Dumnezeu nu te va întreaba despre hainele la modă pe care le ai în dulap, dar te va întreaba pe câți oameni nevoiași i-au îmbrăcat acele haine;
4. Dumnezeu nu te va întreaba ce poziție socială ai avut, dar te va întreaba cum te-ai comportat cu ceilalți;
5. Dumnezeu nu te va întreaba câte proprietăți și bunuri materiale ai avut, dar te va întreaba cum ți-au condus acestea viața;
6. Dumnezeu nu te va întreaba care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te va întreaba ce compromisuri ai făcut pentru a-l obține;
7. Dumnezeu nu te va întreaba cât de mult ai muncit peste program la serviciu, dar te va întreaba cât de mult ai “muncit peste program” cu familia și pentru cei dragi;
8. Dumnezeu nu te va întreaba câtă lume te-a recomandat, dar te va întreaba pe câți ai recomandat tu la rândul tău;
9. Dumnezeu nu te va întreaba ce meserie ai avut, dar te va întreaba dacă ai schimbat meseria după cea mai bună abilitate a ta;
10. Dumnezeu nu te va întreaba ce ai făcut să te ajuţi, dar te va întreaba ce ai făcut să îi ajuți pe ceilalți;
11. Dumnezeu nu te va întreaba câți prieteni ai avut, dar te va întreaba pentru câți oameni ai fost un adevărat prieten;
12. Dumnezeu nu te va întreaba cum ți-ai apărat drepturile, dar te va întreaba cum ai apărat drepturile altora;
13. Dumnezeu nu te va întreaba ce vecini ai avut, dar te va întreaba ce fel de vecin ai fost tu lor;
14. Dumnezeu nu te va întreaba ce culoare a avut pielea ta, dar te va întreaba ce fel de caracter ai avut;
15. Dumnezeu nu te va întreaba de câte ori vorbele tale au spus adevărul, dar te va întreaba de câte ori nu au spus adevărul.
1. Dumnezeu nu te va întreaba ce fel de mașină ai condus, dar te va întreaba câți oameni ai condus cu ea, atunci când aveau nevoie de un mijloc de transport;
2. Dumnezeu nu te va întreaba câți metri pătrați are casa ta, dar te va întreaba câţi oameni au fost bine primiți în casa ta;
3. Dumnezeu nu te va întreaba despre hainele la modă pe care le ai în dulap, dar te va întreaba pe câți oameni nevoiași i-au îmbrăcat acele haine;
4. Dumnezeu nu te va întreaba ce poziție socială ai avut, dar te va întreaba cum te-ai comportat cu ceilalți;
5. Dumnezeu nu te va întreaba câte proprietăți și bunuri materiale ai avut, dar te va întreaba cum ți-au condus acestea viața;
6. Dumnezeu nu te va întreaba care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te va întreaba ce compromisuri ai făcut pentru a-l obține;
7. Dumnezeu nu te va întreaba cât de mult ai muncit peste program la serviciu, dar te va întreaba cât de mult ai “muncit peste program” cu familia și pentru cei dragi;
8. Dumnezeu nu te va întreaba câtă lume te-a recomandat, dar te va întreaba pe câți ai recomandat tu la rândul tău;
9. Dumnezeu nu te va întreaba ce meserie ai avut, dar te va întreaba dacă ai schimbat meseria după cea mai bună abilitate a ta;
10. Dumnezeu nu te va întreaba ce ai făcut să te ajuţi, dar te va întreaba ce ai făcut să îi ajuți pe ceilalți;
11. Dumnezeu nu te va întreaba câți prieteni ai avut, dar te va întreaba pentru câți oameni ai fost un adevărat prieten;
12. Dumnezeu nu te va întreaba cum ți-ai apărat drepturile, dar te va întreaba cum ai apărat drepturile altora;
13. Dumnezeu nu te va întreaba ce vecini ai avut, dar te va întreaba ce fel de vecin ai fost tu lor;
14. Dumnezeu nu te va întreaba ce culoare a avut pielea ta, dar te va întreaba ce fel de caracter ai avut;
15. Dumnezeu nu te va întreaba de câte ori vorbele tale au spus adevărul, dar te va întreaba de câte ori nu au spus adevărul.
Biscuiţii şi femeia - Pilda numărul 220
O tânãrã stãtea şi aştepta avionul în sala de aşteptare a unui aeroport mare. Pentru cã trebuia sã aştepte mult timp şi-a cumpãrat o carte şi un pachet de biscuiţi. Ca sã treacã timpul mai uşor, s-a aşezat în sala de aşteptare VIP şi a început sã citeascã.
Lângã ea, pe scaunul alãturat, erau biscuiţii şi pe urmãtorul scaun era un domn care citea ziarul.
Când a început pachetul şi implicit primul biscuit, domnul de alãturi a luat şi el unul. Ea s-a simţit indignatã, dar n-a zis nimic şi a continuat sã citeascã. În interiorul ei îşi spunea: “Uite ce fel de persoanã e acest bãrbat! Dacã aş avea numai puţin curaj, i-aş face moralã”.
Şi aşa de fiecare datã, când ea lua un biscuit, lua şi el unul. Acest lucru o înfuria, dar nu dorea sã fie cauza unei scene. Când a mai rãmas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: “Ah, acum vreau sã vãd ce îmi zice când se vor termina toţi!”.
Bãrbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în douã şi i-a dat jumãtate.
”Ah! Asta e culmea!” gândi ea şi îşi luã lucrurile, cartea şi geanta şi se îndreptã spre ieşirea sãlii de aşteptare.
Dupã ce se aşezã în scaun, în avion, se simţi un pic mai liniştitã, închise cartea şi deschise geanta pentru a pune acolo jumãtatea de biscuit rãmasã când…surprizã, deschizând geanta vede cã pachetul de biscuiţi era întreg, neatins, în geantã!
Se ruşinã de modul în care s-a comportat şi abia atunci înţelese cã pachetul de biscuiţi pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alãturi. Domn care împãrţise cu ea chiar şi ultima bucãţicã, fãrã a se simţi indignat, nervos sau superior…în timp ce ea se comportase urât şi îşi simţise orgoliul atins.
Şi nici mãcar nu avea posibilitatea sã se explice… sau sã-şi cearã scuze”.
___
Câte dãţi în viaţã am mâncat biscuiţii altcuiva fãrã sã ne dãm seama?
Înainte de a ajunge la o concluzie şi înainte de a gândi rãu despre o persoanã, UITĂ-TE atent la ceea ce ai în jur, de obicei ceea ce vezi nu e şi adevãrul situaţiei!
Existã 5 lucruri în viaţã care NU SE POT RECUPERA, omule, printre altele, şi anume:
O piatră…dupã ce ai aruncat-o!
O vorbã…dupã ce ai spus-o!
O şansã...dupã ce ai pierdut-o!
Timpul…dupã ce a trecut!
Şi mântuirea sufletului tău...după ce ai ignorat-o şi după ce ţi-ai trăit viaţa de pe pământ, în trup, fără să-ţi pese de Dumnezeu (fără să ai credinţă în El), fără să faci fapte bune, fără să ţii cont de cele zece porunci divine, fără să mergi la biserică, fără să te căieşti de toate păcatele făcute, fără să te spovedeşti, fără să-ţi îndrepţi comportamentul, fără să fii un OM bine plăcut lui Dumnezeu.
O tânãrã stãtea şi aştepta avionul în sala de aşteptare a unui aeroport mare. Pentru cã trebuia sã aştepte mult timp şi-a cumpãrat o carte şi un pachet de biscuiţi. Ca sã treacã timpul mai uşor, s-a aşezat în sala de aşteptare VIP şi a început sã citeascã.
Lângã ea, pe scaunul alãturat, erau biscuiţii şi pe urmãtorul scaun era un domn care citea ziarul.
Când a început pachetul şi implicit primul biscuit, domnul de alãturi a luat şi el unul. Ea s-a simţit indignatã, dar n-a zis nimic şi a continuat sã citeascã. În interiorul ei îşi spunea: “Uite ce fel de persoanã e acest bãrbat! Dacã aş avea numai puţin curaj, i-aş face moralã”.
Şi aşa de fiecare datã, când ea lua un biscuit, lua şi el unul. Acest lucru o înfuria, dar nu dorea sã fie cauza unei scene. Când a mai rãmas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: “Ah, acum vreau sã vãd ce îmi zice când se vor termina toţi!”.
Bãrbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în douã şi i-a dat jumãtate.
”Ah! Asta e culmea!” gândi ea şi îşi luã lucrurile, cartea şi geanta şi se îndreptã spre ieşirea sãlii de aşteptare.
Dupã ce se aşezã în scaun, în avion, se simţi un pic mai liniştitã, închise cartea şi deschise geanta pentru a pune acolo jumãtatea de biscuit rãmasã când…surprizã, deschizând geanta vede cã pachetul de biscuiţi era întreg, neatins, în geantã!
Se ruşinã de modul în care s-a comportat şi abia atunci înţelese cã pachetul de biscuiţi pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alãturi. Domn care împãrţise cu ea chiar şi ultima bucãţicã, fãrã a se simţi indignat, nervos sau superior…în timp ce ea se comportase urât şi îşi simţise orgoliul atins.
Şi nici mãcar nu avea posibilitatea sã se explice… sau sã-şi cearã scuze”.
___
Câte dãţi în viaţã am mâncat biscuiţii altcuiva fãrã sã ne dãm seama?
Înainte de a ajunge la o concluzie şi înainte de a gândi rãu despre o persoanã, UITĂ-TE atent la ceea ce ai în jur, de obicei ceea ce vezi nu e şi adevãrul situaţiei!
Existã 5 lucruri în viaţã care NU SE POT RECUPERA, omule, printre altele, şi anume:
O piatră…dupã ce ai aruncat-o!
O vorbã…dupã ce ai spus-o!
O şansã...dupã ce ai pierdut-o!
Timpul…dupã ce a trecut!
Şi mântuirea sufletului tău...după ce ai ignorat-o şi după ce ţi-ai trăit viaţa de pe pământ, în trup, fără să-ţi pese de Dumnezeu (fără să ai credinţă în El), fără să faci fapte bune, fără să ţii cont de cele zece porunci divine, fără să mergi la biserică, fără să te căieşti de toate păcatele făcute, fără să te spovedeşti, fără să-ţi îndrepţi comportamentul, fără să fii un OM bine plăcut lui Dumnezeu.
Olimpiada persoanelor cu dizabilități - Pilda numărul 221
Câtva timp în urmă, la Olimpiada persoanelor cu dizabilități, din Seattle, nouă atleţi, toţi dizabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m. La semnalul starterului începură cursa, nu toţi alergând la fel, dar toţi cu dorinţa de a sosi şi de a învinge. Alergau, dar, între ei, un băieţel căzu pe pistă, se rostogoli de câteva ori şi începu să plângă. Ceilalţi opt îl auziră plângând. Încetiniră şi priviră înapoi. Se opriră şi se întoarseră … toţi…
O fată cu sindromul Down se aşeză lângă el, începu să-l mângâie şi să-l întrebe: ”Acum eşti mai bine?”
Atunci toţi nouă se prinseră după umeri şi merseră spre linia de finish. Tot stadionul se ridicase în picioare, iar aplauzele au durat mult timp.
Persoanele care au văzut întâmplarea, o povestesc încă.
De ce?
Pentru că înăuntrul nostru ştim că: ”Lucrul cel mai important în viaţă este mai mult decât a învinge pentru noi înşine”.
Lucrul cel mai important în această viaţă este de a ajuta pe ceilalţi să învingă, chiar dacă asta implică a încetini şi a schimba cursa noastră. Oricum, dacă cineva ajutat de noi reu�ește să învingă, am învins și noi alături de acel cineva.
”O lumânare nu pierde nimic, dacă aprinde altă lumânare”
Câtva timp în urmă, la Olimpiada persoanelor cu dizabilități, din Seattle, nouă atleţi, toţi dizabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m. La semnalul starterului începură cursa, nu toţi alergând la fel, dar toţi cu dorinţa de a sosi şi de a învinge. Alergau, dar, între ei, un băieţel căzu pe pistă, se rostogoli de câteva ori şi începu să plângă. Ceilalţi opt îl auziră plângând. Încetiniră şi priviră înapoi. Se opriră şi se întoarseră … toţi…
O fată cu sindromul Down se aşeză lângă el, începu să-l mângâie şi să-l întrebe: ”Acum eşti mai bine?”
Atunci toţi nouă se prinseră după umeri şi merseră spre linia de finish. Tot stadionul se ridicase în picioare, iar aplauzele au durat mult timp.
Persoanele care au văzut întâmplarea, o povestesc încă.
De ce?
Pentru că înăuntrul nostru ştim că: ”Lucrul cel mai important în viaţă este mai mult decât a învinge pentru noi înşine”.
Lucrul cel mai important în această viaţă este de a ajuta pe ceilalţi să învingă, chiar dacă asta implică a încetini şi a schimba cursa noastră. Oricum, dacă cineva ajutat de noi reu�ește să învingă, am învins și noi alături de acel cineva.
”O lumânare nu pierde nimic, dacă aprinde altă lumânare”
Răsplătirea răului cu binele - Pilda numărul 222
Într-o celulă de închisoare a fost împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns zero, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar după câteva clipe cineva a exclamat: “Acesta este căpitanul Traian”. El fusese unul din cei mai cruzi călăi. Arestase, bătuse şi torturase pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul său şi l-au întrebat cum de a ajuns să fie închis. Cu lacrimi pe obraji, el le povesti: “Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de 12-13 ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori, pe care mi l-a întins, spunând: „Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mămicii. În fiecare an, în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o mai am azi pe mămica lângă mine, ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet soţiei dumneavoastră, adică mamei copiilor dumneavoastră, pentru că şi dânsa, fiind mamă, se va bucura la fel cum s-ar fi bucurat mămica mea”.
A fost prea mult pentru mine – zise căpitanul. M-a mişcat până la lacrimi gestul copilului. Sunt şi eu un om. L-am îmbrăţişat pe copil, iar de atunci nu am mai putut tortura pe nimeni şi astfel mi-am pierdut serviciul şi poziţia. Recunosc şi-mi pare rău pentru cruzimea mea şi mă bucur că sunt aici, ca să pot repara astfel puţin din răul săvârşit”.
Într-o celulă de închisoare a fost împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns zero, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar după câteva clipe cineva a exclamat: “Acesta este căpitanul Traian”. El fusese unul din cei mai cruzi călăi. Arestase, bătuse şi torturase pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul său şi l-au întrebat cum de a ajuns să fie închis. Cu lacrimi pe obraji, el le povesti: “Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de 12-13 ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori, pe care mi l-a întins, spunând: „Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mămicii. În fiecare an, în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o mai am azi pe mămica lângă mine, ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet soţiei dumneavoastră, adică mamei copiilor dumneavoastră, pentru că şi dânsa, fiind mamă, se va bucura la fel cum s-ar fi bucurat mămica mea”.
A fost prea mult pentru mine – zise căpitanul. M-a mişcat până la lacrimi gestul copilului. Sunt şi eu un om. L-am îmbrăţişat pe copil, iar de atunci nu am mai putut tortura pe nimeni şi astfel mi-am pierdut serviciul şi poziţia. Recunosc şi-mi pare rău pentru cruzimea mea şi mă bucur că sunt aici, ca să pot repara astfel puţin din răul săvârşit”.
Ioan 3 cu 16 - Pilda numărul 223
Într-un oraş, într-o noapte geroasă, tocmai se stârnise un viscol. Un băieţel vindea ziare la colţul străzii, iar oamenii treceau când şi când. Băieţelului îi era atât de frig, încât nici nu mai încerca să mai vândă ziare.
S-a dus la un poliţist şi l-a întrebat: „Domnule, ştiţi cumva din greşeală un loc călduros unde ar putea dormi un băiat sărac în noaptea aceasta? Vedeţi dumneavoastră, eu dorm ghemuit într-un colţ, mai jos, pe alee, şi e îngrozitor de frig acolo în noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc călduţ unde să stau”.
Poliţistul s-a uitat la băiat şi i-a răspuns: „Du-te pe strada asta la vale şi vei ajunge la o casă albă mare. Când ajungi acolo, să baţi la uşă şi când ţi se va deschide să spui doar „Ioan 3 cu 16” şi te vor lăsa să intri”.
Şi aşa a şi făcut. A urcat treptele, a bătut la uşă şi după câteva clipe i-a deschis o doamnă. Băiatul s-a uitat la ea şi a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intră, fiule”. L-a luat înăuntru şi i-a arătat un leagăn în faţa unui şemineu pe care să se aşeze şi a plecat. Băiatul a stat acolo un timp, gândindu-se: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă încălzeşte un băiat îngheţat”.
Puţin mai târziu ea s-a întors şi l-a întrebat: „Iţi este foame?” El a răspuns: „Ei bine, doar un pic. Nu am mâncat de câteva zile şi cred că aş putea da gata un pic de mâncare”. Femeia l-a invitat în bucătărie şi l-a rugat să se aşeze la o masă plină cu bucate. A mâncat şi iar a mâncat până ce nu a mai putut. Apoi s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă satură un băiat înfometat”.
Apoi l-a chemat sus într-o baie, unde se afla o cadă imensă plină cu apă caldă şi a stat acolo ca să se înmoaie puţin. După ce s-a spălat, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă curăţă un băiat murdar”. Băiatul nu mai făcuse niciodată o baie cu adevărat. Singura baie care a făcut-o vreodată a fost când stătea lângă un hidrant care era deschis.
Femeia l-a luat apoi şi l-a dus într-un dormitor, l-a înfăşurat cu un cearşaf, l-a pus pe un pat, l-a învelit cu o pătură până la gât, l-a sărutat de noapte bună şi a stins lumina. În timp ce stătea în întuneric şi privea afară pe fereastră cum ningea în acea noapte geroasă, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă odihneşte un băiat frânt de oboseală”.
Dimineaţa, femeia a venit sus şi l-a luat din nou în bucătărie, la acea masă plină de bucate. Dupa ce a mâncat, ea l-a luat din nou şi l-a aşezat în acel leagăn, în faţa şemineului şi a luat o Biblie (Sfânta Scriptură). S-a aşezat în faţa lui, uitându-se la faţa lui inocentă, spunându-i:
„Înţelegi tu ce înseamnă „Ioan 3 cu 16”?, l-a întrebat ea gentil. El a răspuns: „Nu, doamnă, nu înţeleg. Am auzit prima oară cuvintele acestea aseară, când poliţistul mi-a zis să le folosesc. Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 şi a început să-i vorbească despre Iisus Hristos. Chiar acolo, în faţa acelui şemineu, băiatul şi-a predat inima lui Dumnezeu. Stând acolo, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă salvează un băiat pierdut”.
Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Într-un oraş, într-o noapte geroasă, tocmai se stârnise un viscol. Un băieţel vindea ziare la colţul străzii, iar oamenii treceau când şi când. Băieţelului îi era atât de frig, încât nici nu mai încerca să mai vândă ziare.
S-a dus la un poliţist şi l-a întrebat: „Domnule, ştiţi cumva din greşeală un loc călduros unde ar putea dormi un băiat sărac în noaptea aceasta? Vedeţi dumneavoastră, eu dorm ghemuit într-un colţ, mai jos, pe alee, şi e îngrozitor de frig acolo în noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc călduţ unde să stau”.
Poliţistul s-a uitat la băiat şi i-a răspuns: „Du-te pe strada asta la vale şi vei ajunge la o casă albă mare. Când ajungi acolo, să baţi la uşă şi când ţi se va deschide să spui doar „Ioan 3 cu 16” şi te vor lăsa să intri”.
Şi aşa a şi făcut. A urcat treptele, a bătut la uşă şi după câteva clipe i-a deschis o doamnă. Băiatul s-a uitat la ea şi a zis: „Ioan 3 cu 16”. Femeia i-a zis: „Intră, fiule”. L-a luat înăuntru şi i-a arătat un leagăn în faţa unui şemineu pe care să se aşeze şi a plecat. Băiatul a stat acolo un timp, gândindu-se: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă încălzeşte un băiat îngheţat”.
Puţin mai târziu ea s-a întors şi l-a întrebat: „Iţi este foame?” El a răspuns: „Ei bine, doar un pic. Nu am mâncat de câteva zile şi cred că aş putea da gata un pic de mâncare”. Femeia l-a invitat în bucătărie şi l-a rugat să se aşeze la o masă plină cu bucate. A mâncat şi iar a mâncat până ce nu a mai putut. Apoi s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă satură un băiat înfometat”.
Apoi l-a chemat sus într-o baie, unde se afla o cadă imensă plină cu apă caldă şi a stat acolo ca să se înmoaie puţin. După ce s-a spălat, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă curăţă un băiat murdar”. Băiatul nu mai făcuse niciodată o baie cu adevărat. Singura baie care a făcut-o vreodată a fost când stătea lângă un hidrant care era deschis.
Femeia l-a luat apoi şi l-a dus într-un dormitor, l-a înfăşurat cu un cearşaf, l-a pus pe un pat, l-a învelit cu o pătură până la gât, l-a sărutat de noapte bună şi a stins lumina. În timp ce stătea în întuneric şi privea afară pe fereastră cum ningea în acea noapte geroasă, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă odihneşte un băiat frânt de oboseală”.
Dimineaţa, femeia a venit sus şi l-a luat din nou în bucătărie, la acea masă plină de bucate. Dupa ce a mâncat, ea l-a luat din nou şi l-a aşezat în acel leagăn, în faţa şemineului şi a luat o Biblie (Sfânta Scriptură). S-a aşezat în faţa lui, uitându-se la faţa lui inocentă, spunându-i:
„Înţelegi tu ce înseamnă „Ioan 3 cu 16”?, l-a întrebat ea gentil. El a răspuns: „Nu, doamnă, nu înţeleg. Am auzit prima oară cuvintele acestea aseară, când poliţistul mi-a zis să le folosesc. Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 şi a început să-i vorbească despre Iisus Hristos. Chiar acolo, în faţa acelui şemineu, băiatul şi-a predat inima lui Dumnezeu. Stând acolo, s-a gândit: „Ioan 3 cu 16? Nu înţeleg ce înseamnă, dar cu siguranţă salvează un băiat pierdut”.
Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Avva Macarie şi ciorchinele de strugure - Pilda numărul 224
Aducându-i-se odată Sfântului Macarie un ciorchine de strugure, lucru rar în pustie, acesta, care iubea mai mult să odihnească pe fratele, decât pe sine, l-a trimis unui pustnic, socotind că acela are mai multă nevoie de el. Pustnicul, care, ca şi Macarie, se îngrijea mai curând de binele semenului, lăudând pe Domnul pentru atâta bunătate, duse ciorchinele altui frate, iar acela altuia. Şi aşa se făcu că strugurele înconjură mulţimea chiliilor risipite în pustie şi foarte depărtate una de alta, fără să fi gustat nimeni din el, până ce ajunse din nou la Macarie. Şi mult s-a bucurat sfântul văzând atâta înfrânare şi iubire printre fraţi, şi folosindu-se de pilda lor îşi înteţi lucrarea nevoinţelor celor duhovniceşti.
Aducându-i-se odată Sfântului Macarie un ciorchine de strugure, lucru rar în pustie, acesta, care iubea mai mult să odihnească pe fratele, decât pe sine, l-a trimis unui pustnic, socotind că acela are mai multă nevoie de el. Pustnicul, care, ca şi Macarie, se îngrijea mai curând de binele semenului, lăudând pe Domnul pentru atâta bunătate, duse ciorchinele altui frate, iar acela altuia. Şi aşa se făcu că strugurele înconjură mulţimea chiliilor risipite în pustie şi foarte depărtate una de alta, fără să fi gustat nimeni din el, până ce ajunse din nou la Macarie. Şi mult s-a bucurat sfântul văzând atâta înfrânare şi iubire printre fraţi, şi folosindu-se de pilda lor îşi înteţi lucrarea nevoinţelor celor duhovniceşti.
Macarie şi Fecioara iubitoare de avuţie - Pilda numărul 225
Erau în Alexandria o fecioară, cu adevărat nevrednică de acest nume, căci se arăta a fi smerită după veşmântul ce-l purta, dar care era mândră şi iubea aurul mai mult decât pe Domnul. De aceea niciodată nici măcar un bănuţ nu dădea de pomană săracilor.
Fericitul Macarie, care fusese în tinereţe lucrător de pietre scumpe, iar acum era preot şi purta grijă de bolniţă, a voit s-o tămăduiască de puroiul zgârceniei, ca printr-o lăsare de sânge, într-acest chip minunat: Ducându-se la ea, îi spuse: Am aflat că unul vinde mărgăritare şi pietre scumpe la un preţ foarte bun. Deci, de-mi vei da bani, eu, care sunt foarte cunoscător, pe toate le voi cumpăra pentru tine. Iar aceea, aruncându-se la picioarele lui, îl ruga ca îndată să le cumpere pentru ea. Iar sfântul acesta având el atunci aproape o sută de ani – luând banii, i-a folosit pentru trebuinţele bolniţei. Şi trecând ceva timp, fecioara se sfia să-i spună vreun cuvânt despre banii daţi. Dar întâlnindu-se odată la biserică, ea l-a întrebat unde erau pietrele pentru care plătise. Şi i-a răspuns sfântul: Dacă vrei să le vezi, vino la casa mea şi ţi le voi arăta ţie. Iar de nu-ţi vor place, îţi înapoiez aurul pe care mi l-ai dat. Şi veselindu-se de cuvântul lui, fecioara l-a urmat îndată. Sosind deci la bolniţă, unde locuiau deosebi femei şi bărbaţi, care ciungi, care şchiopi, care orbi, a întrebat-o sfântul: Ce doreşti să vezi mai întâi: mărgăritarele sau pietrele cele preţioase? Arată-mi ce voieşti, a zis ea. Atunci Macarie a dus-o la încăperile unde erau femeile, zicând: Iată mărgăritarele cele strălucitoare. Apoi, arătându-i lăcaşurile bărbaţilor: Iată şi pietrele cele nepreţuite, pe care le-am câştigat pentru tine. Iar de nu te mulţumesc acestea, eu îţi voi da banii înapoi. Auzind aceste cuvinte, fecioara s-a ruşinat şi s-a căit foarte că nu din dragoste pentru Dumnezeu, ci din pofta de avuţie, şi ca şi silită a dat acei bani, pe care cu iscusinţă sfântul i-a folosit pentru mântuirea ei. Iar în cealaltă parte a vieţii şi-a folosit toată averea pentru folosul săracilor, nelipsind pe nimeni de ajutorul ei.
Erau în Alexandria o fecioară, cu adevărat nevrednică de acest nume, căci se arăta a fi smerită după veşmântul ce-l purta, dar care era mândră şi iubea aurul mai mult decât pe Domnul. De aceea niciodată nici măcar un bănuţ nu dădea de pomană săracilor.
Fericitul Macarie, care fusese în tinereţe lucrător de pietre scumpe, iar acum era preot şi purta grijă de bolniţă, a voit s-o tămăduiască de puroiul zgârceniei, ca printr-o lăsare de sânge, într-acest chip minunat: Ducându-se la ea, îi spuse: Am aflat că unul vinde mărgăritare şi pietre scumpe la un preţ foarte bun. Deci, de-mi vei da bani, eu, care sunt foarte cunoscător, pe toate le voi cumpăra pentru tine. Iar aceea, aruncându-se la picioarele lui, îl ruga ca îndată să le cumpere pentru ea. Iar sfântul acesta având el atunci aproape o sută de ani – luând banii, i-a folosit pentru trebuinţele bolniţei. Şi trecând ceva timp, fecioara se sfia să-i spună vreun cuvânt despre banii daţi. Dar întâlnindu-se odată la biserică, ea l-a întrebat unde erau pietrele pentru care plătise. Şi i-a răspuns sfântul: Dacă vrei să le vezi, vino la casa mea şi ţi le voi arăta ţie. Iar de nu-ţi vor place, îţi înapoiez aurul pe care mi l-ai dat. Şi veselindu-se de cuvântul lui, fecioara l-a urmat îndată. Sosind deci la bolniţă, unde locuiau deosebi femei şi bărbaţi, care ciungi, care şchiopi, care orbi, a întrebat-o sfântul: Ce doreşti să vezi mai întâi: mărgăritarele sau pietrele cele preţioase? Arată-mi ce voieşti, a zis ea. Atunci Macarie a dus-o la încăperile unde erau femeile, zicând: Iată mărgăritarele cele strălucitoare. Apoi, arătându-i lăcaşurile bărbaţilor: Iată şi pietrele cele nepreţuite, pe care le-am câştigat pentru tine. Iar de nu te mulţumesc acestea, eu îţi voi da banii înapoi. Auzind aceste cuvinte, fecioara s-a ruşinat şi s-a căit foarte că nu din dragoste pentru Dumnezeu, ci din pofta de avuţie, şi ca şi silită a dat acei bani, pe care cu iscusinţă sfântul i-a folosit pentru mântuirea ei. Iar în cealaltă parte a vieţii şi-a folosit toată averea pentru folosul săracilor, nelipsind pe nimeni de ajutorul ei.
Ceşcuţa de argilă roşie - Pilda numărul 226
O familie a plecat într-o excursie în Anglia, pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi (celebrau a 25-a aniversare de la căsătorie). Amândurora le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, produsele ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ”Putem să vedem ceşcuţa aceea, nu am văzut niciodată ceva atât de frumos?! ” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul meu m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri iar eu am strigat: “Nu face asta!”, “Nu-mi place!”, “Lasă-mă în pace!”, dar EL a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: “Încă nu!”, Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!”, Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ”Încă nu!” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a plăcut Lui şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atât de multă căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa: “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu!” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine!” Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!”. EL doar a dat din cap şi a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat, am insistat, am strigat, am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ, dar...chiar atunci uşa s-a deschis şi EL m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine!” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! EL a vorbit blând: “Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi măruţit. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult deoarece acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce EU am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.
___
DUMNEZEU este Olarul din viaţa ta, omule, iar tu ești argila LUI. EL te va modela, te va face şi te va expune la presiunile necesare, pentru a fi un lucru perfect, care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta SA voie.
Dacă viaţa-ți pare grea şi ești lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că trăiești într-o suferinţă îngrozitoare; când viaţa pare cumplită, fă-ți un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândește-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu DUMNEZEU, roagă-te la EL, Olarul Preabun din viaţa ta, Care îți doreşte numai bine.
Nu uita, omule scump, orice argilă trebuie modelată de DUMNEZEU, inclusiv tu - trup viu de lut ce ești.
O familie a plecat într-o excursie în Anglia, pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi (celebrau a 25-a aniversare de la căsătorie). Amândurora le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, produsele ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ”Putem să vedem ceşcuţa aceea, nu am văzut niciodată ceva atât de frumos?! ” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul meu m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri iar eu am strigat: “Nu face asta!”, “Nu-mi place!”, “Lasă-mă în pace!”, dar EL a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: “Încă nu!”, Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!”, Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ”Încă nu!” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a plăcut Lui şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atât de multă căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa: “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu!” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine!” Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!”. EL doar a dat din cap şi a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat, am insistat, am strigat, am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ, dar...chiar atunci uşa s-a deschis şi EL m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine!” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! EL a vorbit blând: “Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi măruţit. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult deoarece acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce EU am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.
___
DUMNEZEU este Olarul din viaţa ta, omule, iar tu ești argila LUI. EL te va modela, te va face şi te va expune la presiunile necesare, pentru a fi un lucru perfect, care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta SA voie.
Dacă viaţa-ți pare grea şi ești lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că trăiești într-o suferinţă îngrozitoare; când viaţa pare cumplită, fă-ți un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândește-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu DUMNEZEU, roagă-te la EL, Olarul Preabun din viaţa ta, Care îți doreşte numai bine.
Nu uita, omule scump, orice argilă trebuie modelată de DUMNEZEU, inclusiv tu - trup viu de lut ce ești.
Mânia soției și calmul bărbatului - Pilda numărul 227
O femeie care era profesoară a venit nervoasă de la școală. Se certase cu directoarea, care îi ceruse să pună note mari unui elev foarte slab la învățătură. Femeia nu a acceptat așa ceva. Când a intrat în casă, a început să se răstească la soțul ei. Acesta tăcea și nu o contrazicea. La un moment dat, femeia a început să îl certe că nu cumpărase fructe pentru copii. Bărbatul simți că i se urcă sângele în cap.
De dimineață, femeia îi spusese că va cumpăra ea fructe, dar, din cauza supărării, uitase. Bărbatul vru să țipe la ea, dar îți aduse aminte că duhovnicul îl sfătuise să spună „Doamne, miluiește” ori de câte ori era ispitit de mânie. Spuse o dată rugăciunea, dar nu se simți mai liniștit. Mai repetă de câteva ori rugăciunea, cu credință, și până la urmă se liniști.
Când i-a trecut supărarea, soția și-a adus aminte cum au stat lucrurile. A venit la el și l-a luat în brațe:
- Iartă-mă, am spus că iau eu fructe. Iartă-mă!
- Te iert, cum să nu te iert, spuse soțul, mângâindu-i părul.
Noaptea, soția a visat discuția cu soțul ei. A văzut că, atunci când ea țipa la el, un duh necurat venea din ce în ce mai aproape de el. Îl văzu pe soț cum a început să se roage și diavolul a plecat imediat.
Când s-a sculat, i-a zis:
- Nu am știut că te-ai rugat aseară, când am țipat la tine. O să încerc să mă rog și eu, când o să mai fiu ispitită de mânie.
O femeie care era profesoară a venit nervoasă de la școală. Se certase cu directoarea, care îi ceruse să pună note mari unui elev foarte slab la învățătură. Femeia nu a acceptat așa ceva. Când a intrat în casă, a început să se răstească la soțul ei. Acesta tăcea și nu o contrazicea. La un moment dat, femeia a început să îl certe că nu cumpărase fructe pentru copii. Bărbatul simți că i se urcă sângele în cap.
De dimineață, femeia îi spusese că va cumpăra ea fructe, dar, din cauza supărării, uitase. Bărbatul vru să țipe la ea, dar îți aduse aminte că duhovnicul îl sfătuise să spună „Doamne, miluiește” ori de câte ori era ispitit de mânie. Spuse o dată rugăciunea, dar nu se simți mai liniștit. Mai repetă de câteva ori rugăciunea, cu credință, și până la urmă se liniști.
Când i-a trecut supărarea, soția și-a adus aminte cum au stat lucrurile. A venit la el și l-a luat în brațe:
- Iartă-mă, am spus că iau eu fructe. Iartă-mă!
- Te iert, cum să nu te iert, spuse soțul, mângâindu-i părul.
Noaptea, soția a visat discuția cu soțul ei. A văzut că, atunci când ea țipa la el, un duh necurat venea din ce în ce mai aproape de el. Îl văzu pe soț cum a început să se roage și diavolul a plecat imediat.
Când s-a sculat, i-a zis:
- Nu am știut că te-ai rugat aseară, când am țipat la tine. O să încerc să mă rog și eu, când o să mai fiu ispitită de mânie.
`Este foarte bine` - Pilda numărul 228
Un rege african avea un prieten foarte bun, din copilărie. Acest prieten avea obiceiul ca indiferent de situaţia în care se afla (pozitivă sau negativă) să reacţioneze la fel: “E foarte bine!”.
Într-o zi, regele şi prietenul său se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare. Examinând situaţia, prietenul a remarcat ca de obicei: “E foarte bine!”.
La asta regele a replicat: “Nu, nu e bine deloc!” şi a ordonat ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.
Un an mai târziu, regele vâna într-o zonă periculoasă. A fost capturat de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi au început să se pregătească să-l “prepare”.
Unul dintre canibali, care vroia să aprindă focul, a observat că regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era….întreg. În concluzie, l-au eliberat pe rege. La întoarcerea acasă, regele şi-a reamintit de întâmplarea de la vânătoare, când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, a ordonat ca prietenul lui să fie eliberat.
”Ai avut drepate”, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. “A fost foarte bine că mi-ai retezat buricul degetului”. Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.
“Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru”.
“Nu “, a replicat prietenul, “Este foarte bine!”.
“Ce vrei să spui cu asta, “Este foarte bine?!”. Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?”.
“Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine” (şi aş fi fost mâncat de canibali!).
Indiferent în ce situaţie te afli, omule, depinde de tine şi de atitudinea ta, dacă acea situaţie este bună sau rea.
Dumnezeu, însă, pe toate le lucrează şi le rânduieşte spre binele tău, chiar dacă tu, pe moment, nu înţelegi!
Un rege african avea un prieten foarte bun, din copilărie. Acest prieten avea obiceiul ca indiferent de situaţia în care se afla (pozitivă sau negativă) să reacţioneze la fel: “E foarte bine!”.
Într-o zi, regele şi prietenul său se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare. Examinând situaţia, prietenul a remarcat ca de obicei: “E foarte bine!”.
La asta regele a replicat: “Nu, nu e bine deloc!” şi a ordonat ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.
Un an mai târziu, regele vâna într-o zonă periculoasă. A fost capturat de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi au început să se pregătească să-l “prepare”.
Unul dintre canibali, care vroia să aprindă focul, a observat că regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era….întreg. În concluzie, l-au eliberat pe rege. La întoarcerea acasă, regele şi-a reamintit de întâmplarea de la vânătoare, când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, a ordonat ca prietenul lui să fie eliberat.
”Ai avut drepate”, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. “A fost foarte bine că mi-ai retezat buricul degetului”. Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.
“Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru”.
“Nu “, a replicat prietenul, “Este foarte bine!”.
“Ce vrei să spui cu asta, “Este foarte bine?!”. Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?”.
“Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine” (şi aş fi fost mâncat de canibali!).
Indiferent în ce situaţie te afli, omule, depinde de tine şi de atitudinea ta, dacă acea situaţie este bună sau rea.
Dumnezeu, însă, pe toate le lucrează şi le rânduieşte spre binele tău, chiar dacă tu, pe moment, nu înţelegi!
Alo, Centrala - Pilda numărul 229
Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată pe perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.
Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” şi nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo, Centrala - putea să-ţi spună numărul oricui şi, în plus, ora exactă.
Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune.
Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară.
Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.
“Mi-am rănit degetul” – m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.
“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.
“Nu este nimeni acasă în afară de mine” - am bolborosit.
“Iţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea…
“Nu, ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”.
“Poţi să deschizi răcitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
“Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel” -spuse vocea.
După aceea am început să chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat şi la matematică.
Ea mi-a spus că veveriţa, pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.
A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo, Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”.
Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta”.
Altădată, la telefon, “Alo, Centrala!”.
“Centrala” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.
Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă, mi-am reamintit acea seninătate şi acel sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fii fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.
După câţiva ani, am făcut iaraşi drumul către vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus: ”Alo, Centrala!”.
Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine.
“Centrala.” Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”.
O pauza lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: “Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum”.
Am râs. “Deci, tu eşti, într-adevăr” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea”.
“Iar eu mă-ntreb” – zise ea - “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”.
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.
“Cu plăcere” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally”.
M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii”.
Am întrebat de Sally.
“Sunteţi un prieten?” – m-a întrebat.
“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.
“Îmi pare rău să-ţi spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă”.
Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”. “Da” – i-am răspuns.
“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hârtie, în caz că ai să suni. Ţi-l citesc”.
Mesajul ei era: “Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va ştii la ce mă refer”.
I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally.
___
Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva! A cui viaţă ai atins-o astăzi?
Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a stării afective a inimii tale, o expresie filtrată de minte, care este emisă pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibrează în acord cu sentimentele/emoţiile care trăiesc în inima ta, iar cuvintele tale gândite, vorbite şi/sau scrise sunt o amprentă pe care fiinţa ta o pune pe alte inimi. Păstrează tăcerea inimii, minţii şi gurii tale, când nu te simţi influenţat de Iubire, Lumină, Armonie şi Bunătate, pentru că vocea ta poate să producă răni profunde nevindecabile. Atinge viaţa semenilor tăi NUMAI pentru a face nu bine, nu un rău.
Şi nu uita niciodată, omule, că tu poţi să dăruieşti cărămizile, prin vorbele tale grăite sau scrise, cu ajutorul cărora un alt om îşi poate clădi o viaţă fericită, cum poţi să dăruieşti şi buldozerul cu ale cărui şenile poţi distruge o viaţă deja clădită. N-ai vrea să fii distrugător, ci constructor.
Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată pe perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.
Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” şi nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo, Centrala - putea să-ţi spună numărul oricui şi, în plus, ora exactă.
Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune.
Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară.
Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.
“Mi-am rănit degetul” – m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.
“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.
“Nu este nimeni acasă în afară de mine” - am bolborosit.
“Iţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea…
“Nu, ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”.
“Poţi să deschizi răcitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
“Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel” -spuse vocea.
După aceea am început să chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat şi la matematică.
Ea mi-a spus că veveriţa, pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.
A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo, Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”.
Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta”.
Altădată, la telefon, “Alo, Centrala!”.
“Centrala” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.
Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă, mi-am reamintit acea seninătate şi acel sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fii fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.
După câţiva ani, am făcut iaraşi drumul către vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus: ”Alo, Centrala!”.
Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine.
“Centrala.” Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”.
O pauza lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: “Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum”.
Am râs. “Deci, tu eşti, într-adevăr” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea”.
“Iar eu mă-ntreb” – zise ea - “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”.
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.
“Cu plăcere” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally”.
M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii”.
Am întrebat de Sally.
“Sunteţi un prieten?” – m-a întrebat.
“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.
“Îmi pare rău să-ţi spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă”.
Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”. “Da” – i-am răspuns.
“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hârtie, în caz că ai să suni. Ţi-l citesc”.
Mesajul ei era: “Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va ştii la ce mă refer”.
I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally.
___
Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva! A cui viaţă ai atins-o astăzi?
Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a stării afective a inimii tale, o expresie filtrată de minte, care este emisă pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibrează în acord cu sentimentele/emoţiile care trăiesc în inima ta, iar cuvintele tale gândite, vorbite şi/sau scrise sunt o amprentă pe care fiinţa ta o pune pe alte inimi. Păstrează tăcerea inimii, minţii şi gurii tale, când nu te simţi influenţat de Iubire, Lumină, Armonie şi Bunătate, pentru că vocea ta poate să producă răni profunde nevindecabile. Atinge viaţa semenilor tăi NUMAI pentru a face nu bine, nu un rău.
Şi nu uita niciodată, omule, că tu poţi să dăruieşti cărămizile, prin vorbele tale grăite sau scrise, cu ajutorul cărora un alt om îşi poate clădi o viaţă fericită, cum poţi să dăruieşti şi buldozerul cu ale cărui şenile poţi distruge o viaţă deja clădită. N-ai vrea să fii distrugător, ci constructor.
Săpunul și creștinismul - Pilda numărul 230
Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot:
- Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi Evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. De atunci şi până acum peste tot există răul şi oameni răi.
Preotul îi arătă acestui fabricant de săpunuri un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse:
- Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Peste tot există mizerie şi oameni mizerabili în lume.
- Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă se aplică în practică, dacă-l foloseşti.
Preotul îi răspunse:
- La fel e şi cu creştinismul! Avem Botezul și Mirungerea prin care omul se spală de toate păcatele și se îmbracă într-un om nou. Avem Botezul Lacrimilor – pocăința – și oamenii nu vor să se folosească de ea. Avem Taina Mărturisirii prin care omul poate să-și recapete haina botezului. Avem Sfântul Maslu prin care oamenii se pot vindeca de bolile trupești și sufletești. Avem multe Taine în creștinism dar dacă oamenii nu vor să le ia în seamă – vor rămâne asemenea copilului acestuia, care nu vrea să folosească săpunul dumitale ca să fie mai curat. Multe feluri de săpun avem, dar trebuie folosit!
Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot:
- Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi Evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. De atunci şi până acum peste tot există răul şi oameni răi.
Preotul îi arătă acestui fabricant de săpunuri un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse:
- Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Peste tot există mizerie şi oameni mizerabili în lume.
- Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă se aplică în practică, dacă-l foloseşti.
Preotul îi răspunse:
- La fel e şi cu creştinismul! Avem Botezul și Mirungerea prin care omul se spală de toate păcatele și se îmbracă într-un om nou. Avem Botezul Lacrimilor – pocăința – și oamenii nu vor să se folosească de ea. Avem Taina Mărturisirii prin care omul poate să-și recapete haina botezului. Avem Sfântul Maslu prin care oamenii se pot vindeca de bolile trupești și sufletești. Avem multe Taine în creștinism dar dacă oamenii nu vor să le ia în seamă – vor rămâne asemenea copilului acestuia, care nu vrea să folosească săpunul dumitale ca să fie mai curat. Multe feluri de săpun avem, dar trebuie folosit!
Fiertura vieții acesteia și aroma noastră - Pilda numărul 231
O fată se văita tatălui său că nimic nu-i ieșea bine.
Nu știa cum să facă să avanseze și ea în viață, și se considera învinsă de ostacolele ce-i apăreau mereu.
Era obosită să lupte fără a obține niciun rezultat.
Avea impresia că de fiecare dată când rezolva o problemă, apărea alta.
Tatăl său, un bucătar iscusit, a adus-o la serviciu cu el.
A luat 3 oale și le-a pus cu apă la fiert.
Când a început să fiarbă apa, a pus morcovi într-una, ouă în alta și în ultima niște cafea.
Le-a lăsat să fiarbă fără să spună un cuvânt și surâdea fetei lui.
Fata aștepta cu nerăbdare, întrebându-se ce vroia să facă tatăl ei.
După 20 de minute tatăl a stins focul.
A scos ouăle într-un castron, a scos morcovii într-o farfurie și la sfârșit a pus cafeaua într-o ceașcă.
Privindu-și fiica a întrebat-o: Dragă, ce vezi aici?
“Ouă, morcovi și cafea”, a răspuns ea.
I-a spus să atingă morcovii. Ea i-a atins și a observat că sunt moi.
Apoi i-a cerut să ia un ou și să-l curețe de coaja. Atunci ea a observat că e foarte tare.
După care i-a cerut să guste din cafea. Și ea a început să râdă și să soarbă lichidul parfumat.
Surprinsă și intrigată l-a intrebat pe tatăl său: Bine! Ce semnificație au toatea acestea, tată?
Atunci el i-a explicat că cele 3 elemente au înfruntat aceeași adversitate: Apa fiartă.
Doar că au reacționat complet diferit.
1. Morcovii s-au înmuiat și au devenit ușor de sfărâmat.
2. Ouăle au devenit foarte dure.
3. În schimb cafeaua a schimbat apa.
Care din aceste elemente te crezi tu?
Când adversitatea bate la ușa ta, cum răspunzi?, și-a întrebat fata.
Ești un morcov, care pare tare, dar, când fatalitatea și durerea te ating, te înmoi și iți pierzi tăria?
Ești un ou care începe cu o inimă maleabilă, cu un suflet candid, dar după un necaz mai mare, după un eșec sau după lovitură puternică, devine dur și inflexibil?
Pe din afară nu te schimbi, dar pe dinăuntru sufletul și inima se împietresc?
Sau ești un grăunte de cafea?
Ce face grăuntele de cafea?
Cafeaua schimbă apa fiartă, elementul care-i cauzează durerea.
Când apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasă cea mai bună aromă și savoare.
Îți doresc să ajungi ca grăuntele de cafea, ca atunci când valurile înfierbântate ale vieții vor izbi în vasul inimii tale, să poți reacționa pozitiv, fără să te lași învinsă de circumstanțe și să faci în așa fel ca totul în jurul tău să se amelioreze!
Îți doresc ca întotdeauna să fie o LUMINĂ în fața drumului tău și a persoanelor care te înconjoară!
Iți doresc ca întotdeauna să poți iradia cu forță, dragostea, credința și nădejdea ta, optimismul și bucuria de a trăi “dulcea aromă de cafea”.
Lasă să iasă din tine tot ceea ce ai tu mai bun! Toate necazurile și tot ceea ce ți se pare în prima fază un blestem lasă-le să-ți devină o binecuvântare.
Întotdeauna omul în necaz își caută mai lesne legătura cu Dumnezeu, este mai atent la viața sa, pentru că-și dorește din plin „ajutorul de la Domnul, Cel ce a făcut Cerul și Pământul”.
Niciodată să nu-ți pierzi nădejdea!
…Și lasă ca fiertura acestei vieți să scoată din tine aroma bunătăților, sădită de Dumnezeu în tine – grăuntele Lui!
O fată se văita tatălui său că nimic nu-i ieșea bine.
Nu știa cum să facă să avanseze și ea în viață, și se considera învinsă de ostacolele ce-i apăreau mereu.
Era obosită să lupte fără a obține niciun rezultat.
Avea impresia că de fiecare dată când rezolva o problemă, apărea alta.
Tatăl său, un bucătar iscusit, a adus-o la serviciu cu el.
A luat 3 oale și le-a pus cu apă la fiert.
Când a început să fiarbă apa, a pus morcovi într-una, ouă în alta și în ultima niște cafea.
Le-a lăsat să fiarbă fără să spună un cuvânt și surâdea fetei lui.
Fata aștepta cu nerăbdare, întrebându-se ce vroia să facă tatăl ei.
După 20 de minute tatăl a stins focul.
A scos ouăle într-un castron, a scos morcovii într-o farfurie și la sfârșit a pus cafeaua într-o ceașcă.
Privindu-și fiica a întrebat-o: Dragă, ce vezi aici?
“Ouă, morcovi și cafea”, a răspuns ea.
I-a spus să atingă morcovii. Ea i-a atins și a observat că sunt moi.
Apoi i-a cerut să ia un ou și să-l curețe de coaja. Atunci ea a observat că e foarte tare.
După care i-a cerut să guste din cafea. Și ea a început să râdă și să soarbă lichidul parfumat.
Surprinsă și intrigată l-a intrebat pe tatăl său: Bine! Ce semnificație au toatea acestea, tată?
Atunci el i-a explicat că cele 3 elemente au înfruntat aceeași adversitate: Apa fiartă.
Doar că au reacționat complet diferit.
1. Morcovii s-au înmuiat și au devenit ușor de sfărâmat.
2. Ouăle au devenit foarte dure.
3. În schimb cafeaua a schimbat apa.
Care din aceste elemente te crezi tu?
Când adversitatea bate la ușa ta, cum răspunzi?, și-a întrebat fata.
Ești un morcov, care pare tare, dar, când fatalitatea și durerea te ating, te înmoi și iți pierzi tăria?
Ești un ou care începe cu o inimă maleabilă, cu un suflet candid, dar după un necaz mai mare, după un eșec sau după lovitură puternică, devine dur și inflexibil?
Pe din afară nu te schimbi, dar pe dinăuntru sufletul și inima se împietresc?
Sau ești un grăunte de cafea?
Ce face grăuntele de cafea?
Cafeaua schimbă apa fiartă, elementul care-i cauzează durerea.
Când apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasă cea mai bună aromă și savoare.
Îți doresc să ajungi ca grăuntele de cafea, ca atunci când valurile înfierbântate ale vieții vor izbi în vasul inimii tale, să poți reacționa pozitiv, fără să te lași învinsă de circumstanțe și să faci în așa fel ca totul în jurul tău să se amelioreze!
Îți doresc ca întotdeauna să fie o LUMINĂ în fața drumului tău și a persoanelor care te înconjoară!
Iți doresc ca întotdeauna să poți iradia cu forță, dragostea, credința și nădejdea ta, optimismul și bucuria de a trăi “dulcea aromă de cafea”.
Lasă să iasă din tine tot ceea ce ai tu mai bun! Toate necazurile și tot ceea ce ți se pare în prima fază un blestem lasă-le să-ți devină o binecuvântare.
Întotdeauna omul în necaz își caută mai lesne legătura cu Dumnezeu, este mai atent la viața sa, pentru că-și dorește din plin „ajutorul de la Domnul, Cel ce a făcut Cerul și Pământul”.
Niciodată să nu-ți pierzi nădejdea!
…Și lasă ca fiertura acestei vieți să scoată din tine aroma bunătăților, sădită de Dumnezeu în tine – grăuntele Lui!
Murind pentru fratele tău -nu vei muri niciodată - Pilda numărul 232
În urmă cu mai mulţi ani, la un mare şi important spital din oraş, fu adusă pentru tratament o fetiţă numită Maria. Ea suferea de o ciudată şi rară boală, al cărei unic tratament era, după câte se ştia, o transfuzie de sânge de la frăţiorul ei de numai 5 ani. Acesta, la rândul lui, supravieţuise în mod miraculos aceleiaşi boli, şi dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Prin transfuzie, Maria se putea vindeca şi salva.
Medicul îi explică situaţia micuţului ei frate Andrei, şi îl întrebă dacă el ar fi de acord să-i doneze sângele sorei lui. Doar pentru un moment, Andrei păru că reflexionează profund, înainte de a suspina adânc şi de a spune, încet, dar hotărât: “Da, o voi face, dacă asta o salvează pe Maria!”.
În timp ce transfuzia era în curs de desfăşurare, Andrei se afla întins pe un alt pat, liniştit şi zâmbitor, alături de sora lui. Personalul medical îi urmărea pe amândoi cu atenţie, şi observa cu bucurie cum Maria, încet-încet, redobândea o culoare sănătoasă şi vie în obraji. În acea clipă însă, chipul lui Andrei începu să se stingă, apoi deveni palid, iar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Îl privi pe medic şi, cu voce întretăiată, îl întrebă: “Iar eu… când voi începe să mor?”.
Copil fiind, el nu îl înţelesese pe medic. El credea că urma să-i dea tot sângele său sorei lui jertfindu-și viața. Şi, de fapt, el chiar i-l dădea. Căci cine învață să moară mereu pentru fratele lui, nu va muri niciodată!
___
Omule, trăiește-ți zilele cu credință, dragoste și pace și întru bună nădejde.
Relația ta cu aproapele este testul trecerii în împărăția veșnică - în rai!
Iubirea aproapelui presupune mare iubire de Dumnezeu.
Religia creștină este o religie revelată personal de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este o invenție omenească; ea ne învață să dobândim fericirea veșnică - Împărăția Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Amin!
În urmă cu mai mulţi ani, la un mare şi important spital din oraş, fu adusă pentru tratament o fetiţă numită Maria. Ea suferea de o ciudată şi rară boală, al cărei unic tratament era, după câte se ştia, o transfuzie de sânge de la frăţiorul ei de numai 5 ani. Acesta, la rândul lui, supravieţuise în mod miraculos aceleiaşi boli, şi dezvoltase anticorpii necesari pentru a o combate. Prin transfuzie, Maria se putea vindeca şi salva.
Medicul îi explică situaţia micuţului ei frate Andrei, şi îl întrebă dacă el ar fi de acord să-i doneze sângele sorei lui. Doar pentru un moment, Andrei păru că reflexionează profund, înainte de a suspina adânc şi de a spune, încet, dar hotărât: “Da, o voi face, dacă asta o salvează pe Maria!”.
În timp ce transfuzia era în curs de desfăşurare, Andrei se afla întins pe un alt pat, liniştit şi zâmbitor, alături de sora lui. Personalul medical îi urmărea pe amândoi cu atenţie, şi observa cu bucurie cum Maria, încet-încet, redobândea o culoare sănătoasă şi vie în obraji. În acea clipă însă, chipul lui Andrei începu să se stingă, apoi deveni palid, iar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Îl privi pe medic şi, cu voce întretăiată, îl întrebă: “Iar eu… când voi începe să mor?”.
Copil fiind, el nu îl înţelesese pe medic. El credea că urma să-i dea tot sângele său sorei lui jertfindu-și viața. Şi, de fapt, el chiar i-l dădea. Căci cine învață să moară mereu pentru fratele lui, nu va muri niciodată!
___
Omule, trăiește-ți zilele cu credință, dragoste și pace și întru bună nădejde.
Relația ta cu aproapele este testul trecerii în împărăția veșnică - în rai!
Iubirea aproapelui presupune mare iubire de Dumnezeu.
Religia creștină este o religie revelată personal de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este o invenție omenească; ea ne învață să dobândim fericirea veșnică - Împărăția Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Amin!
Greutățile din drumul nostru - Pilda numărul 233
Odată, într-o ţară, demult, regele ei dădu ordin să se pună o piatră mare de tot, chiar în mijlocul unui drum. Apoi se ascunse în apropiere, ca să vadă dacă vreun supus al lui va înlătura piatra sau nu.
Unii dintre cei mai de seamă oameni ai regatului, sfetnici, bogaţi comercianţi, curtezani, sosiră, priviră piatra şi doar o înconjurară. Mulţi dintre ei chiar îl învinuiră pe faţă pe rege pentru că nu se îngrijeşte de starea drumurilor din regat, dar niciunul nu făcu nimic ca să înlăture piatra cu pricina.
Atunci, un simplu ţăran, ce îşi ducea verdeţurile la piaţă, se apropie. Îşi lăsă coşurile pe jos, în drum, şi încercă să mişte piatra către marginea drumului. La început nu reuşi, dar apoi, după multă caznă şi sudoare, izbândi. În timp ce îşi aduna coşurile lui cu verdeaţă, văzu o pungă cu bani, chiar acolo unde se aflase piatra.
În pungă se aflau o mulţime de monede de aur, şi un înscris al însuşi regelui, prin care acesta îl făcea stăpân peste acea pungă cu bani pe cel care va fi înlăturat piatra din drum. Astfel, ţăranul descoperi şi învăţă ceea ce alţii niciodată nu ajunseră să înţeleagă.
FIECARE GREUTATE PE CARE O ÎNTÂMPINI, ÎŢI OFERĂ ŞANSA DE A URCA O TREAPTĂ MAI SUS, PRIN ÎNVINGEREA EI!
Odată, într-o ţară, demult, regele ei dădu ordin să se pună o piatră mare de tot, chiar în mijlocul unui drum. Apoi se ascunse în apropiere, ca să vadă dacă vreun supus al lui va înlătura piatra sau nu.
Unii dintre cei mai de seamă oameni ai regatului, sfetnici, bogaţi comercianţi, curtezani, sosiră, priviră piatra şi doar o înconjurară. Mulţi dintre ei chiar îl învinuiră pe faţă pe rege pentru că nu se îngrijeşte de starea drumurilor din regat, dar niciunul nu făcu nimic ca să înlăture piatra cu pricina.
Atunci, un simplu ţăran, ce îşi ducea verdeţurile la piaţă, se apropie. Îşi lăsă coşurile pe jos, în drum, şi încercă să mişte piatra către marginea drumului. La început nu reuşi, dar apoi, după multă caznă şi sudoare, izbândi. În timp ce îşi aduna coşurile lui cu verdeaţă, văzu o pungă cu bani, chiar acolo unde se aflase piatra.
În pungă se aflau o mulţime de monede de aur, şi un înscris al însuşi regelui, prin care acesta îl făcea stăpân peste acea pungă cu bani pe cel care va fi înlăturat piatra din drum. Astfel, ţăranul descoperi şi învăţă ceea ce alţii niciodată nu ajunseră să înţeleagă.
FIECARE GREUTATE PE CARE O ÎNTÂMPINI, ÎŢI OFERĂ ŞANSA DE A URCA O TREAPTĂ MAI SUS, PRIN ÎNVINGEREA EI!
Care-i numele femeii de serviciu - Pilda numărul 234
La un examen din al doilea an de studii al universităţii noastre de medicină, unul dintre profesori ne făcu tuturor o supriză, atunci când ne înmână subiectele. Ca întotdeauna, eu le citii mai întâi repede pe toate, dar când ajunsei la ultimul, rămăsei derutat:
“Numele femeii de serviciu care face curat în universitate?”
În mod sigur, mi-am zis, o fi vreo glumă a profesorului. O văzusem de multe ori pe femeia de serviciu. Era înaltă, cu părul cărunt, şi să fi tot avut în jur de cincizeci de ani. Dar, cum era să-i ştiu eu numele? La sfârşitul examenului, îi prezentai foaia de examen profesorului, fără să fi răspuns însă nimic la ultima întrebare, atât de neaşteptată.
Înainte să se fi terminat examenul totuşi, unul dintre colegii mei îl întrebă pe profesor dacă ultimul subiect conta la nota finală a examenului. “Fără îndoială că da”, răspunse profesorul.
“De-a lungul carierelor voastre, veţi cunoaşte o mulţime de persoane. Toate sunt importante. Toate merită atenţia şi îngrijirea voastră, chiar dacă ele vi se adresează doar cu un simplu «bună ziua»!”
Niciodată nu uitai acea lecţie. Şi mai descoperii că numele ei era Maria.
CU TOŢII SUNTEM IMPORTANŢI, indiferent dacă suntem bogați sau săraci, culți sau inculți, evoluați sau involuați, deștepți sau proști, frumoși sau urâți etc.
La un examen din al doilea an de studii al universităţii noastre de medicină, unul dintre profesori ne făcu tuturor o supriză, atunci când ne înmână subiectele. Ca întotdeauna, eu le citii mai întâi repede pe toate, dar când ajunsei la ultimul, rămăsei derutat:
“Numele femeii de serviciu care face curat în universitate?”
În mod sigur, mi-am zis, o fi vreo glumă a profesorului. O văzusem de multe ori pe femeia de serviciu. Era înaltă, cu părul cărunt, şi să fi tot avut în jur de cincizeci de ani. Dar, cum era să-i ştiu eu numele? La sfârşitul examenului, îi prezentai foaia de examen profesorului, fără să fi răspuns însă nimic la ultima întrebare, atât de neaşteptată.
Înainte să se fi terminat examenul totuşi, unul dintre colegii mei îl întrebă pe profesor dacă ultimul subiect conta la nota finală a examenului. “Fără îndoială că da”, răspunse profesorul.
“De-a lungul carierelor voastre, veţi cunoaşte o mulţime de persoane. Toate sunt importante. Toate merită atenţia şi îngrijirea voastră, chiar dacă ele vi se adresează doar cu un simplu «bună ziua»!”
Niciodată nu uitai acea lecţie. Şi mai descoperii că numele ei era Maria.
CU TOŢII SUNTEM IMPORTANŢI, indiferent dacă suntem bogați sau săraci, culți sau inculți, evoluați sau involuați, deștepți sau proști, frumoși sau urâți etc.
Lacrimile banditului - Pilda numărul 235
Un mare bandit, după ce a trăit o viață de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască, adică să nu mai facă păcate și să-și îndrepte comportamentul.
A mers, prin urmare, la un pustinc și i-a spus gândul.
Pustnicul l-a sfătuit:
- Ia un butoi mare, fără fund, și-l umple cu apă, și când o fi butoiul plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse și făcu precum îi spuse pustnicul. Dar pe cât turna, pe atât butoiul gol rămânea. Turna zadarnic.
Începu el atunci să se mâhnească, zicând.
- Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu.
Așa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Un mare bandit, după ce a trăit o viață de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască, adică să nu mai facă păcate și să-și îndrepte comportamentul.
A mers, prin urmare, la un pustinc și i-a spus gândul.
Pustnicul l-a sfătuit:
- Ia un butoi mare, fără fund, și-l umple cu apă, și când o fi butoiul plin, să știi că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse și făcu precum îi spuse pustnicul. Dar pe cât turna, pe atât butoiul gol rămânea. Turna zadarnic.
Începu el atunci să se mâhnească, zicând.
- Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu.
Așa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul a simțit în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Samarineanul necunoscut - Pilda numărul 236
Un bogat trecu odată din întâmplare pe-o stradă în care locuia o familie nevoiașă, cu o spuză de copii. Lume multă se îmbulzea în preajma locuinței acestor sărmani, din pricină că unul dintre cei micuți al lor se stinseră din viață.
Bogatul nostru se opri, se strecură prin mijlocul gloatei, puse o sumă destul de însemnată lângă coșciugul celui ce plecase din lumea celor vii și încercă să se facă nevăzut.
Credincioșii făcură lanț în jurul bogatului și, oprindu-l, îl întrebară:
- Fii bun și spune-ne cum te cheamă.
-Iertați-mă – zise bogatul – că nu v-aș putea împăca dorința. În tot cazul, aș dori să știu cu ce scop țineți să știți aceasta?
- Fapta pe care ai săvârșit-o întrece toate așteptările și e vrednică de toată lauda. Se aseamănă cu fapta Samarineanului milostiv din Evanghelie și de aceea ne-am hotărât ca pe orice cale să vă aflăm numele.
- Foarte bine! Zise bogatul. Eu mă leg să vă spun numele meu după ce, mai întâi, veți putea să-mi spuneți voi mie, cum se numea Samarineanul din Evanghelie.
Toți cei adunați au rămas uimiți și au trebuit să tacă și să-i lase drum slobod celui care știuse nu numai să ajute pe cei nevoiași, dar să le dea și o lecție atât de prețioasă.
Nu trebuie să râvnim la nicio răsplată sau la vreo laudă în schimbul ajutoarelor pe care le dăm celor răniți trupește sau sufletește, precum și celor nevoiași sau lipsiți. Răsplata va veni de la Dumnezeu, la momentul ales de El.
Un bogat trecu odată din întâmplare pe-o stradă în care locuia o familie nevoiașă, cu o spuză de copii. Lume multă se îmbulzea în preajma locuinței acestor sărmani, din pricină că unul dintre cei micuți al lor se stinseră din viață.
Bogatul nostru se opri, se strecură prin mijlocul gloatei, puse o sumă destul de însemnată lângă coșciugul celui ce plecase din lumea celor vii și încercă să se facă nevăzut.
Credincioșii făcură lanț în jurul bogatului și, oprindu-l, îl întrebară:
- Fii bun și spune-ne cum te cheamă.
-Iertați-mă – zise bogatul – că nu v-aș putea împăca dorința. În tot cazul, aș dori să știu cu ce scop țineți să știți aceasta?
- Fapta pe care ai săvârșit-o întrece toate așteptările și e vrednică de toată lauda. Se aseamănă cu fapta Samarineanului milostiv din Evanghelie și de aceea ne-am hotărât ca pe orice cale să vă aflăm numele.
- Foarte bine! Zise bogatul. Eu mă leg să vă spun numele meu după ce, mai întâi, veți putea să-mi spuneți voi mie, cum se numea Samarineanul din Evanghelie.
Toți cei adunați au rămas uimiți și au trebuit să tacă și să-i lase drum slobod celui care știuse nu numai să ajute pe cei nevoiași, dar să le dea și o lecție atât de prețioasă.
Nu trebuie să râvnim la nicio răsplată sau la vreo laudă în schimbul ajutoarelor pe care le dăm celor răniți trupește sau sufletește, precum și celor nevoiași sau lipsiți. Răsplata va veni de la Dumnezeu, la momentul ales de El.
Oglinda sufletului nostru - Pilda numărul 237
Fiecare om este ca o oglindă: el reflectează ceea ce-i fac ceilalţi. Dacă cineva îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; dacă cineva se încruntă la el, răspunde şi el cu încruntare. Dar nu numai faţa lui răspunde astfel, ci aşa face și inima lui. Inima lui răspunde ca o oglindă la ceea ce vede el în inima celuilalt: dacă simte că cineva îl iubeşte, inima lui răspunde cu iubire; dacă simte că cineva îl urăşte, inima lui răspunde cu ură.
Fiecare om scoate din visteria sufletului său ceea ce are – fie bunătate, fie răutate!
Din păcate, omul răspunde răului cu rău și nu încearcă să biruie cu binele orice obstacol din viața sa!
„Celălalt de lângă mine nu este iadul, ci raiul meu. El devine iad când eu nu sunt pentru el rai”
Fiecare om este ca o oglindă: el reflectează ceea ce-i fac ceilalţi. Dacă cineva îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; dacă cineva se încruntă la el, răspunde şi el cu încruntare. Dar nu numai faţa lui răspunde astfel, ci aşa face și inima lui. Inima lui răspunde ca o oglindă la ceea ce vede el în inima celuilalt: dacă simte că cineva îl iubeşte, inima lui răspunde cu iubire; dacă simte că cineva îl urăşte, inima lui răspunde cu ură.
Fiecare om scoate din visteria sufletului său ceea ce are – fie bunătate, fie răutate!
Din păcate, omul răspunde răului cu rău și nu încearcă să biruie cu binele orice obstacol din viața sa!
„Celălalt de lângă mine nu este iadul, ci raiul meu. El devine iad când eu nu sunt pentru el rai”
Ultima coardă, ultima șansă - Pilda numărul 238
Era odată un mare violonist pe nume Paganini.
Unii spuneau că el era foarte ciudat. Alţii, că era supranatural.
Notele superbe pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.
Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra intră şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat. Mai mult, când apăru figura lui Paganini, publicul ovașiona cu entuziasm. Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil. Doimi şi note întregi, treizecidoimi şi şaizecipătrimi, şeisprezecimi şi semişeisprezecimi păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântătoare.
Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter.
Una din corzile vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri. Dar Paganini nu se opri. Orchesta se opri. Uitându-se la partitura sa, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme.
Publicul se opri. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupse o altă coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra se opri şi ea. Dar Paganini nu se opri.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat. Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple. Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: UAU! Se rupse o a treia coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se blocă. Orchestra se opri. Respiraţia spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la unica coardă care rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată.
Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă. Publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir. Paganini ajunse la glorie. Numele său străbate timpul. Nu este tocmai un violinist genial.
Este simbolul perseverentului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.
___
Omule, oricine ai fi, nu ştiu ce tip de probleme ai acum.
Poate fi o problemă personală, familială, profesională…, nu ştiu.
Dar un lucru ştiu: Nu totul e pierdut. Mereu există o coardă; Cântând la ea, exersezi ceea ce Dumnezeu a pus in tine ca talent. Cântând la ea, vei vibra. Învaţă să accepţi că Cineva îţi va lăsa mereu o ultimă coardă.
Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată. Atunci va exista în tine coarda perseverenţei inteligente: “de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini care se află în tine şi avansează pentru a învinge. Victoria este arta de a continua. Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe – Cel de Sus e cu tine.
Atinge coarda motivaţiei și încrederii şi scoate sunete, rezultate pozitive.
Înainte, însă, întreabă-te:
Cine-l motivează pe motivator?
Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară?
Nu te frustra, nu te descuraja!
Aminteşte-ţi: acum mai este o coardă: Coarda învăţării prin repetiție pentru a gândi şi găsi Calea.
Niciodată nu ţi se vor rupe în viaţă toate corzile – Cel ce te-a creat are grijă de asta.
Dacă rezultatele sunt rele, atunci este şansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a perseverenței și, mai ales, a smereniei, care reînviază viitorul cu o înnoire continuă.
Este mereu coarda uitată, lăsată cu siguranță de Cineva, care bine acordată, îţi va da cel mai bun rezultat.
Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers: Încrederea în tine, prin DUMNEZEU!
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a luat chip de rob tocmai pentru a demonstra omului că se poate ajunge la desăvârșire, că totul este posibil.
Era odată un mare violonist pe nume Paganini.
Unii spuneau că el era foarte ciudat. Alţii, că era supranatural.
Notele superbe pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.
Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra intră şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat. Mai mult, când apăru figura lui Paganini, publicul ovașiona cu entuziasm. Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil. Doimi şi note întregi, treizecidoimi şi şaizecipătrimi, şeisprezecimi şi semişeisprezecimi păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântătoare.
Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter.
Una din corzile vioarei lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri. Dar Paganini nu se opri. Orchesta se opri. Uitându-se la partitura sa, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme.
Publicul se opri. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte. Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupse o altă coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra se opri şi ea. Dar Paganini nu se opri.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat. Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple. Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: UAU! Se rupse o a treia coardă a vioarei lui Paganini. Dirijorul se blocă. Orchestra se opri. Respiraţia spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la unica coardă care rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată.
Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă. Publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir. Paganini ajunse la glorie. Numele său străbate timpul. Nu este tocmai un violinist genial.
Este simbolul perseverentului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.
___
Omule, oricine ai fi, nu ştiu ce tip de probleme ai acum.
Poate fi o problemă personală, familială, profesională…, nu ştiu.
Dar un lucru ştiu: Nu totul e pierdut. Mereu există o coardă; Cântând la ea, exersezi ceea ce Dumnezeu a pus in tine ca talent. Cântând la ea, vei vibra. Învaţă să accepţi că Cineva îţi va lăsa mereu o ultimă coardă.
Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată. Atunci va exista în tine coarda perseverenţei inteligente: “de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini care se află în tine şi avansează pentru a învinge. Victoria este arta de a continua. Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe – Cel de Sus e cu tine.
Atinge coarda motivaţiei și încrederii şi scoate sunete, rezultate pozitive.
Înainte, însă, întreabă-te:
Cine-l motivează pe motivator?
Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară?
Nu te frustra, nu te descuraja!
Aminteşte-ţi: acum mai este o coardă: Coarda învăţării prin repetiție pentru a gândi şi găsi Calea.
Niciodată nu ţi se vor rupe în viaţă toate corzile – Cel ce te-a creat are grijă de asta.
Dacă rezultatele sunt rele, atunci este şansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a perseverenței și, mai ales, a smereniei, care reînviază viitorul cu o înnoire continuă.
Este mereu coarda uitată, lăsată cu siguranță de Cineva, care bine acordată, îţi va da cel mai bun rezultat.
Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers: Încrederea în tine, prin DUMNEZEU!
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a luat chip de rob tocmai pentru a demonstra omului că se poate ajunge la desăvârșire, că totul este posibil.
Monahul și necredinciosul - Pilda numărul 239
La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara.
Într-un cerdac, la o chilie de lemn, stătea un monah bătrân și binecuvânta pe aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul.
Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și cei doi copii ai lor.
Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu copii, iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar împotriva acestor gesturi de evlavie față de un om.
Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.
La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu turist, merse spre părintele bătrân cu gândul de a-l ispiti și ai pune într-o lumină proastă întreaga credință. Și zise monahului:
- ”Auzi, bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât El însuși să nu poată ridica?”.
Bătrânul zâmbi cu fața-i senină și răspunse necredinciosului bărbat:
- „Dumnezeu Cel Adevărat, este un Dumnezeu al iubirii, nu creează lucruri abstracte, toate au un rol în lumea asta. Privește universul și minunează-te de el! Toate se mișcă într-o armonie perfectă. Dumnezeu este armonie, El aduce pacea, bunătatea, înțelegerea și tot binele din lumea aceasta.
Răul nu este creat de Dumnezeu. Acolo unde apare răul înseamnă că nu există binele. De ce? Pentru că pe om l-a făcut liber și-i respectă libertatea. Avem un Dumnezeu tandru și iubitor și am putea spune că e atât de gentil, încât nu intră în sufletul omului cu bocancul”.
- „Vezi, zise bărbatul necredincios, i-am spus eu nevestei mele că sunteți niște înșelători și vrăjiți lumea cu limbajul ăsta sofisticat! Eu ți-am pus o întrebare și tu ai ocolit răspunsul precum politicienii”.
- „Frăția ta nu m-a lăsat să termin! Eu încercam să-ți explic câteva lucruri despre Dumnezeu înainte să-ți dau răspunsul. De aceea ți-am spus că Dumnezeu nu face lucruri nesăbuite. Tu mi-ai pus o întrebare prin care încerci să mă ispitești!”.
- „Gata, m-am lămurit, bătrânule, nu ești capabil să-mi răspunzi și te-ai făcut de râs și față de copii aceștia care așteptau și ei un răspuns concret de la mata. Adunați în jurul vostru toți proștii și toți naivii ca să-i păcăliți voi! Dacă vine unu mai deștept, așa ca mine, gata vă pune cu botul pe labe!”.
Monahul cu fața senină și zâmbitoare spuse:
- „Da, Dumnezeu poate să creeze ceva ce nu poate ridica!”.
- „Ha, ha, ha! Auzi, un Dumnezeu care poate face ceva pe care nu poate ridica! Și ce ar putea face el așa de greu să nu poată ridica? Te rog să-mi răspunzi, să văd și eu cât e de slab!”.
Atunci bătrânul monah zâmbind răspunse necredinciosului:
- „Un prost ca tine, nu poate ridica! Dumnezeu te-a făcut, ți-a dat inteligență, rațiune, suflet viu, sănătate și tot ceea ce-ți trebuie să poți răzbi în viață și să-L recunoști ca Creator al tău. Vrea să te ridice din prostia în care zaci, și nu poate că tu nu vrei. El îți respectă libertatea și nu te ridică cu forța. Iar tu ești atât de prost și greu, că nu te poate ridica”.
Atunci copii au început să râdă, șocați fiind de înțelepciunea monahului și de felul în care l-a rușinat pe tatăl lor necredincios.
Rușinat omul necredincios zise bătrânului:
- „Vreau, părinte, să stăm de vorbă! Aveți timp și pentru mine?!„.
La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara.
Într-un cerdac, la o chilie de lemn, stătea un monah bătrân și binecuvânta pe aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul.
Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și cei doi copii ai lor.
Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu copii, iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar împotriva acestor gesturi de evlavie față de un om.
Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.
La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu turist, merse spre părintele bătrân cu gândul de a-l ispiti și ai pune într-o lumină proastă întreaga credință. Și zise monahului:
- ”Auzi, bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât El însuși să nu poată ridica?”.
Bătrânul zâmbi cu fața-i senină și răspunse necredinciosului bărbat:
- „Dumnezeu Cel Adevărat, este un Dumnezeu al iubirii, nu creează lucruri abstracte, toate au un rol în lumea asta. Privește universul și minunează-te de el! Toate se mișcă într-o armonie perfectă. Dumnezeu este armonie, El aduce pacea, bunătatea, înțelegerea și tot binele din lumea aceasta.
Răul nu este creat de Dumnezeu. Acolo unde apare răul înseamnă că nu există binele. De ce? Pentru că pe om l-a făcut liber și-i respectă libertatea. Avem un Dumnezeu tandru și iubitor și am putea spune că e atât de gentil, încât nu intră în sufletul omului cu bocancul”.
- „Vezi, zise bărbatul necredincios, i-am spus eu nevestei mele că sunteți niște înșelători și vrăjiți lumea cu limbajul ăsta sofisticat! Eu ți-am pus o întrebare și tu ai ocolit răspunsul precum politicienii”.
- „Frăția ta nu m-a lăsat să termin! Eu încercam să-ți explic câteva lucruri despre Dumnezeu înainte să-ți dau răspunsul. De aceea ți-am spus că Dumnezeu nu face lucruri nesăbuite. Tu mi-ai pus o întrebare prin care încerci să mă ispitești!”.
- „Gata, m-am lămurit, bătrânule, nu ești capabil să-mi răspunzi și te-ai făcut de râs și față de copii aceștia care așteptau și ei un răspuns concret de la mata. Adunați în jurul vostru toți proștii și toți naivii ca să-i păcăliți voi! Dacă vine unu mai deștept, așa ca mine, gata vă pune cu botul pe labe!”.
Monahul cu fața senină și zâmbitoare spuse:
- „Da, Dumnezeu poate să creeze ceva ce nu poate ridica!”.
- „Ha, ha, ha! Auzi, un Dumnezeu care poate face ceva pe care nu poate ridica! Și ce ar putea face el așa de greu să nu poată ridica? Te rog să-mi răspunzi, să văd și eu cât e de slab!”.
Atunci bătrânul monah zâmbind răspunse necredinciosului:
- „Un prost ca tine, nu poate ridica! Dumnezeu te-a făcut, ți-a dat inteligență, rațiune, suflet viu, sănătate și tot ceea ce-ți trebuie să poți răzbi în viață și să-L recunoști ca Creator al tău. Vrea să te ridice din prostia în care zaci, și nu poate că tu nu vrei. El îți respectă libertatea și nu te ridică cu forța. Iar tu ești atât de prost și greu, că nu te poate ridica”.
Atunci copii au început să râdă, șocați fiind de înțelepciunea monahului și de felul în care l-a rușinat pe tatăl lor necredincios.
Rușinat omul necredincios zise bătrânului:
- „Vreau, părinte, să stăm de vorbă! Aveți timp și pentru mine?!„.
Femeia cea rea de gură - Pilda numărul 240
Un bărbat veni la duhovnicul său să se plângă:
- Părinte, nu o mai suport. Îi merge gura toată ziua. Că aia nu-i bine, că aia nu-i bine. Că de ce nu câștig mai mulți bani. Că de ce nu fac așa, că de ce nu fac pe dincolo. Reproșuri peste reproșuri. Vreau să divorțăm și să îmi iau o altă femeie.
- De ce te-ai căsătorit cu ea?
- Pentru că o iubeam. O mai iubesc și acum, dar îmi e foarte greu.
- Cu ea te-ai unit în fața lui Dumnezeu, ea este crucea ta. Dacă divorțezi, să știi că următoarea soție o să te mâhnească și mai mult. Nu poți fugi de crucea ta, decât dacă iei o cruce mai grea. Vrei să te mântuiești? Rabdă-ți femeia. Bucură-te că nu te înșală. Cât despre gură, aproape toate femeile vorbesc prea mult. Femeia care știe cât să vorbească, cum să vorbească și cât să vorbească e greu de găsit. Asta e valabil și pentru noi, bărbații.
Iart-o. Arată-i dragoste, chiar dacă se poartă urât cu tine. Dacă tu faci tot ce stă în putință să fie bine, și dacă ea nu vrea să se schimbe, o să cedeze ea și o să divorțeze fără să îți ceară părerea. Dacă se va ajunge la divorț, nu cumva să se ajungă din cauza ta. Îți repet: dacă fugi de o femeie gândindu-te că vei da de una mai potrivită pentru tine, o să cazi din lac în puț. Ești unit cu soția ta în fața lui Dumnezeu. Nu uita asta.
Ziceau părinții: ”De ți se va întâmpla ispită în locul în care locuiești, să nu lași locul în vremea ispitei! Iar de nu, oriunde vei merge vei afla înaintea ta lucrul de care fugi. Ci rabdă până va trece ispita, ca fără sminteală să se facă ducerea ta și în vremea păcii să nu pricinuiască despărțirea ta vreo mâhnire la cei ce locuiesc în locul acela”.
Un bărbat veni la duhovnicul său să se plângă:
- Părinte, nu o mai suport. Îi merge gura toată ziua. Că aia nu-i bine, că aia nu-i bine. Că de ce nu câștig mai mulți bani. Că de ce nu fac așa, că de ce nu fac pe dincolo. Reproșuri peste reproșuri. Vreau să divorțăm și să îmi iau o altă femeie.
- De ce te-ai căsătorit cu ea?
- Pentru că o iubeam. O mai iubesc și acum, dar îmi e foarte greu.
- Cu ea te-ai unit în fața lui Dumnezeu, ea este crucea ta. Dacă divorțezi, să știi că următoarea soție o să te mâhnească și mai mult. Nu poți fugi de crucea ta, decât dacă iei o cruce mai grea. Vrei să te mântuiești? Rabdă-ți femeia. Bucură-te că nu te înșală. Cât despre gură, aproape toate femeile vorbesc prea mult. Femeia care știe cât să vorbească, cum să vorbească și cât să vorbească e greu de găsit. Asta e valabil și pentru noi, bărbații.
Iart-o. Arată-i dragoste, chiar dacă se poartă urât cu tine. Dacă tu faci tot ce stă în putință să fie bine, și dacă ea nu vrea să se schimbe, o să cedeze ea și o să divorțeze fără să îți ceară părerea. Dacă se va ajunge la divorț, nu cumva să se ajungă din cauza ta. Îți repet: dacă fugi de o femeie gândindu-te că vei da de una mai potrivită pentru tine, o să cazi din lac în puț. Ești unit cu soția ta în fața lui Dumnezeu. Nu uita asta.
Ziceau părinții: ”De ți se va întâmpla ispită în locul în care locuiești, să nu lași locul în vremea ispitei! Iar de nu, oriunde vei merge vei afla înaintea ta lucrul de care fugi. Ci rabdă până va trece ispita, ca fără sminteală să se facă ducerea ta și în vremea păcii să nu pricinuiască despărțirea ta vreo mâhnire la cei ce locuiesc în locul acela”.
Mama eroină! - Pilda numărul 241
Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care trăia duhovnicește. Și pentru ca să-l simpatizeze și ea, încerca și el să trăiască duhovnicește, să meargă la biserică etc. În cele din urmă s-au căsătorit. Însă, după câțiva ani, bărbatul acesta și-a început din nou viața sa lumească de mai înainte.
Deși avea copii mari – un băiat la facultate și două fete, una la liceu și cealaltă la gimnaziu – el continua să trăiască o viață destrăbălată. Avea o întreprindere mare și câștiga muți bani, dar cei mai mulți îi cheltuia cu viața sa desfrânată.
Sărmana lui soție ținea casa prin economiile ce la făcea și copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngrețoșeze de el și astfel să se rănească sufletește, dar și pentru a nu a fi atrași și ei de o astfel de viață. Noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soția lui ușor îl putea justifica în fața copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. Îi telefona femeii sale să-i pregătească de mâncare și venea la amiază, la masă, cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copiii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei și că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă și a adus-o la ei cu mașina. Îi trimetea pe copii în camerele lor să învețe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă rușinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, și făcea lucruri necuviincioase și în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi, la amiază. Și acesta atât de des își schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: ”Mamă, dar câte prietene ai?”. „Ne cunoaștem de mai demult”, le spunea aceea.
Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiți-vă, această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Și nu știa dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: ”Voi face răbdare”, și astfel să aibă puțină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulți ani. Și fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoșătoare înrăuriri diavolești. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea.
Într-o zi, alergând ca un nebun cu mașina și fiind amețit de beția poftei trupești, a deviat de pe drum și a căzut într-o prăpastie. Mașina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nicio prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulți, iar fața lui era mutilată. Atunci devotata lui soție și mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viața lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mișcat mult și l-a schimbat duhovnicește. S-a căit cu sinceritate și s-a spovedit. A trăit creștinește câțiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, și întreținea familia. Și împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învățături bune de la buna lor mamă.
Această mamă a fost eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia și să nu i se amărască copiii, a știut să țină corect cârma familiei, l-a mântuit și pe bărbatul ei, agonisindu-și pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va așeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.
Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care trăia duhovnicește. Și pentru ca să-l simpatizeze și ea, încerca și el să trăiască duhovnicește, să meargă la biserică etc. În cele din urmă s-au căsătorit. Însă, după câțiva ani, bărbatul acesta și-a început din nou viața sa lumească de mai înainte.
Deși avea copii mari – un băiat la facultate și două fete, una la liceu și cealaltă la gimnaziu – el continua să trăiască o viață destrăbălată. Avea o întreprindere mare și câștiga muți bani, dar cei mai mulți îi cheltuia cu viața sa desfrânată.
Sărmana lui soție ținea casa prin economiile ce la făcea și copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngrețoșeze de el și astfel să se rănească sufletește, dar și pentru a nu a fi atrași și ei de o astfel de viață. Noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soția lui ușor îl putea justifica în fața copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. Îi telefona femeii sale să-i pregătească de mâncare și venea la amiază, la masă, cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copiii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei și că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă și a adus-o la ei cu mașina. Îi trimetea pe copii în camerele lor să învețe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă rușinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, și făcea lucruri necuviincioase și în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi, la amiază. Și acesta atât de des își schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: ”Mamă, dar câte prietene ai?”. „Ne cunoaștem de mai demult”, le spunea aceea.
Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiți-vă, această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Și nu știa dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: ”Voi face răbdare”, și astfel să aibă puțină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulți ani. Și fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoșătoare înrăuriri diavolești. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea.
Într-o zi, alergând ca un nebun cu mașina și fiind amețit de beția poftei trupești, a deviat de pe drum și a căzut într-o prăpastie. Mașina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nicio prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulți, iar fața lui era mutilată. Atunci devotata lui soție și mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viața lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mișcat mult și l-a schimbat duhovnicește. S-a căit cu sinceritate și s-a spovedit. A trăit creștinește câțiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, și întreținea familia. Și împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învățături bune de la buna lor mamă.
Această mamă a fost eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia și să nu i se amărască copiii, a știut să țină corect cârma familiei, l-a mântuit și pe bărbatul ei, agonisindu-și pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va așeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.
Starețul, bunătatea și fericirea raiului - Pilda numărul 242
Un stareț bătrân, foarte înaintat în vârstă și bolnav, aproape pe moarte, se ruga și vorbea în sufletul lui cu Dumnezeu. Își cerceta cu amănunțime trecutul și mersul duhovnicesc spre dobândirea roadei Duhului Sfânt. Primise de la Bunul Dumnezeu multe daruri, cel al înainte vederii, al blândeții, al dreptei socotințe și multe altele și cu toate acestea se gândea că n-a făcut în viață mai nimic bun.
Glasul lui Dumnezeu însă îi descoperea frumoasa lui trăire. La un moment dat gândul lui merse spre ucenicii mânăstirii pe care o păstorise și se gândea că dacă pe aceștia nu i-a povățuit cu dreaptă socoteală spre dobandirea iubirii desăvârșite, nici el nu se va mântui. Glasul lui Dumnezeu în conștiința sa însă îi spuse că abia atunci când ucenicii săi vor face la fel ca el, atunci și ei vor dobândi mântuirea.
În clipele acelea intră in chilia bătrânului un mirean ce locuia prin preajma mânăstirii și care avea mare evlavie la dânsul, cu un castronaș cu câteva fructe, spre mângâierea bătrânului și a bolii de care era răpus. Bătrânul primi cu dragoste fructele, iar mireanul ca să nu-l obosescă prea tare plecă la casa lui. La scurt timp un călugăr a venit în chilie să-l mai cerceteze pe bătrân. Bătrânul gândindu-se că nu mai are mult de trăit dădu castronașul cu fructe călugărului care-i purta mereu de grijă. Ucenicul primi cu dragoste fructele ca să-l facă fericit pe bătrân, dar când ieși din chilie nu îndrăzni să mânânce din ele considerându-se nevrednic de o așa pomană și se gândi să-i ducă călugărului care asuda din greu la munca câmpului. Acela primi la rându-i cu toată dragostea fructele, dar după ce fratele a plecat, el nu s-a înduplecat să le mănânce, gândindu-se că cel care muncește la animale are mai multă nevoie pentru că stă în mirosul acela urât. Așa că s-a dus la celălalt să-i dea. Acela și el a primit cu dragoste, dar nici el nu a mâncat și l-a dus altuia care era foarte slăbit de o boală pe care o trecuse cu greu. Întâmplarea face că aceste fructe s-au plimbat pe la toți călugării acelei mânăstiri și niciunul n-a mâncat, ci a dat fratelui mai departe. Ultimul care a primit fructele s-a gândit la bătrânul stareț și le-a dus lui. Când a intrat călugărul cu fructele în castronaș să i le aducă în dar, un glas tainic al lui Dumnezeu a spus bătrânului că acum poate muri liniștit pentru că ucenicii săi au împlinit cu prisosință iubirea aproapelui.
Astfel bătrânul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fericit că nevoința vieții sale a avut roade vrednice la Dumnezeu.
Un stareț bătrân, foarte înaintat în vârstă și bolnav, aproape pe moarte, se ruga și vorbea în sufletul lui cu Dumnezeu. Își cerceta cu amănunțime trecutul și mersul duhovnicesc spre dobândirea roadei Duhului Sfânt. Primise de la Bunul Dumnezeu multe daruri, cel al înainte vederii, al blândeții, al dreptei socotințe și multe altele și cu toate acestea se gândea că n-a făcut în viață mai nimic bun.
Glasul lui Dumnezeu însă îi descoperea frumoasa lui trăire. La un moment dat gândul lui merse spre ucenicii mânăstirii pe care o păstorise și se gândea că dacă pe aceștia nu i-a povățuit cu dreaptă socoteală spre dobandirea iubirii desăvârșite, nici el nu se va mântui. Glasul lui Dumnezeu în conștiința sa însă îi spuse că abia atunci când ucenicii săi vor face la fel ca el, atunci și ei vor dobândi mântuirea.
În clipele acelea intră in chilia bătrânului un mirean ce locuia prin preajma mânăstirii și care avea mare evlavie la dânsul, cu un castronaș cu câteva fructe, spre mângâierea bătrânului și a bolii de care era răpus. Bătrânul primi cu dragoste fructele, iar mireanul ca să nu-l obosescă prea tare plecă la casa lui. La scurt timp un călugăr a venit în chilie să-l mai cerceteze pe bătrân. Bătrânul gândindu-se că nu mai are mult de trăit dădu castronașul cu fructe călugărului care-i purta mereu de grijă. Ucenicul primi cu dragoste fructele ca să-l facă fericit pe bătrân, dar când ieși din chilie nu îndrăzni să mânânce din ele considerându-se nevrednic de o așa pomană și se gândi să-i ducă călugărului care asuda din greu la munca câmpului. Acela primi la rându-i cu toată dragostea fructele, dar după ce fratele a plecat, el nu s-a înduplecat să le mănânce, gândindu-se că cel care muncește la animale are mai multă nevoie pentru că stă în mirosul acela urât. Așa că s-a dus la celălalt să-i dea. Acela și el a primit cu dragoste, dar nici el nu a mâncat și l-a dus altuia care era foarte slăbit de o boală pe care o trecuse cu greu. Întâmplarea face că aceste fructe s-au plimbat pe la toți călugării acelei mânăstiri și niciunul n-a mâncat, ci a dat fratelui mai departe. Ultimul care a primit fructele s-a gândit la bătrânul stareț și le-a dus lui. Când a intrat călugărul cu fructele în castronaș să i le aducă în dar, un glas tainic al lui Dumnezeu a spus bătrânului că acum poate muri liniștit pentru că ucenicii săi au împlinit cu prisosință iubirea aproapelui.
Astfel bătrânul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fericit că nevoința vieții sale a avut roade vrednice la Dumnezeu.
Aruncă averea și salvează un copil - Pilda numărul 243
Odată, se înapoia din California în Italia un vapor, pe care se afla și un muncitor. Acesta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase în minele de aur și câștigase o mare avere. Cu mulți galbeni lucitori, venea acasă să trăiască mai ușor. Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei și aici, din pricina unei furtuni, se izbi de o stâncă și se sfărâmă.
- Bărcile de salvare! Tuna căpitanul vaporului.
- Întâi femeile și copii, apoi bărbații, și în urmă marinarii! Strigă secundul.
Era o spaimă de nedescris: țipete, strigături, vaiete și un vălmășag de nu se mai deosebea nimic.
Muncitorul, care era bun înnotător, se coborâse în cabină să-și ia banii. A umplut o lădiță, a legat-o în spate și a ieșit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul se înclina cu viteză și era cât pe ce să fie înghițit de valuri. Deodată, auzi țipetele unei fetițe. Era o fetiță cam de vreo zece anișori, care adormise și pe care părinții, în zăpăceala aceea, o rătăciseră. De la vapor la mal era o distanță bună. Omul gândi repede: „Dacă iau fetița și lada, n-am să pot ajunge”. O luptă grea se dădu în el. Deodată, lăsă lada, luă fetița în spinare și se aruncă în valurile mării.
Pe mal mai erau patru fericiți: părinții care-și vedeau fetița, care scăpase cu viață, și el, care făcuse fapta vieții sale. Astfel bucuria pusă de Dumnezeu în sufletul său i-a schimbat viața.
Odată, se înapoia din California în Italia un vapor, pe care se afla și un muncitor. Acesta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase în minele de aur și câștigase o mare avere. Cu mulți galbeni lucitori, venea acasă să trăiască mai ușor. Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei și aici, din pricina unei furtuni, se izbi de o stâncă și se sfărâmă.
- Bărcile de salvare! Tuna căpitanul vaporului.
- Întâi femeile și copii, apoi bărbații, și în urmă marinarii! Strigă secundul.
Era o spaimă de nedescris: țipete, strigături, vaiete și un vălmășag de nu se mai deosebea nimic.
Muncitorul, care era bun înnotător, se coborâse în cabină să-și ia banii. A umplut o lădiță, a legat-o în spate și a ieșit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul se înclina cu viteză și era cât pe ce să fie înghițit de valuri. Deodată, auzi țipetele unei fetițe. Era o fetiță cam de vreo zece anișori, care adormise și pe care părinții, în zăpăceala aceea, o rătăciseră. De la vapor la mal era o distanță bună. Omul gândi repede: „Dacă iau fetița și lada, n-am să pot ajunge”. O luptă grea se dădu în el. Deodată, lăsă lada, luă fetița în spinare și se aruncă în valurile mării.
Pe mal mai erau patru fericiți: părinții care-și vedeau fetița, care scăpase cu viață, și el, care făcuse fapta vieții sale. Astfel bucuria pusă de Dumnezeu în sufletul său i-a schimbat viața.
Cea mai strălucită victorie?! - Pilda numărul 244
- Care este cea mai strălucită victorie din istoria lumii? l-a întrebat odată un om, pe un vestit general.
- Niciuna! A răspuns generalul.
- Cum așa? A rostit din nou omul.
- N-avem nicio victorie!
Așteptăm una singură: când lumea nu se mai bate.
Atunci oamenii vor învinge în ei răutatea și cruzimea, și aceasta va fi cea mai strălucită victorie.
- Care este cea mai strălucită victorie din istoria lumii? l-a întrebat odată un om, pe un vestit general.
- Niciuna! A răspuns generalul.
- Cum așa? A rostit din nou omul.
- N-avem nicio victorie!
Așteptăm una singură: când lumea nu se mai bate.
Atunci oamenii vor învinge în ei răutatea și cruzimea, și aceasta va fi cea mai strălucită victorie.
Vederea păcatelor proprii - Pilda numărul 245
Două femei au venit la un stareț la spovedanie. Una plângea și spunea că are un păcat greu, iar cealaltă vorbea mai mult despre greșelile altora și spunea că ea a făcut păcate mai multe dar mici (așa le considera ea).
Atunci starețul a zis:
- Duceți-vă în curte: tu, care ai un păcat greu, adu aici un bolovan cât poți să-l duci, iar tu adună pietricelele în șorț, ia cât poți duce.
După ce făcură așa, starețul le zise:
- Acum duceți-vă și puneți-le la loc de unde le-ați luat.
- Femeia cu bolovanul îl duse îndată, căci cunoștea locul, dar cealaltă, după o vreme, veni cu șorțul cu pietricele înapoi și zise că nu mai găsește locurile de unde le-a luat.
Atunci grăi din nou starețul:
- Păcatul acesteia a fost iertat mai ușor, pentru că s-a gândit mereu la el, iar sufletul tău rămâne împovărat de păcate, pentru că te-ai gândit la ale altora și nu la ale tale, să știi de unde sunt și cum să le înlături.
În viață mereu vedem păcatele altora și mai puțin pe ale noastre. Cu ale noastre suntem blânzi și milostivi, iar cu cele străine aspri și neînduplecați. De fiecare dată auzim oamenii spunând: „Dar ce păcate mari am făcut eu?”. Abia când ajung în fața duhovnicului acei oameni încep să realizeze câte păcate au făcut și despre câte nici nu știau că există, că le-au făcut sau le fac.
Două femei au venit la un stareț la spovedanie. Una plângea și spunea că are un păcat greu, iar cealaltă vorbea mai mult despre greșelile altora și spunea că ea a făcut păcate mai multe dar mici (așa le considera ea).
Atunci starețul a zis:
- Duceți-vă în curte: tu, care ai un păcat greu, adu aici un bolovan cât poți să-l duci, iar tu adună pietricelele în șorț, ia cât poți duce.
După ce făcură așa, starețul le zise:
- Acum duceți-vă și puneți-le la loc de unde le-ați luat.
- Femeia cu bolovanul îl duse îndată, căci cunoștea locul, dar cealaltă, după o vreme, veni cu șorțul cu pietricele înapoi și zise că nu mai găsește locurile de unde le-a luat.
Atunci grăi din nou starețul:
- Păcatul acesteia a fost iertat mai ușor, pentru că s-a gândit mereu la el, iar sufletul tău rămâne împovărat de păcate, pentru că te-ai gândit la ale altora și nu la ale tale, să știi de unde sunt și cum să le înlături.
În viață mereu vedem păcatele altora și mai puțin pe ale noastre. Cu ale noastre suntem blânzi și milostivi, iar cu cele străine aspri și neînduplecați. De fiecare dată auzim oamenii spunând: „Dar ce păcate mari am făcut eu?”. Abia când ajung în fața duhovnicului acei oameni încep să realizeze câte păcate au făcut și despre câte nici nu știau că există, că le-au făcut sau le fac.
Bogatul, bradul și coșciugul - Pilda numărul 246
Într-o țară, un bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veniră la el, într-o zi, mai mulți și-i ziseră:
- Omule bogat, iarna e grea și în sat la noi sunt mulți care degeră de frig. Fii milostiv și dă-le câte un braț de lemne.
- N-am lemne de dat, plecați de la mine! Le răspunse răstit bogatul.
Atunci, un bătrân cu vorba blândă, îi spuse:
- Care-i bradul dumitale din pădurea aceasta?
- Cum care-i bradul meu? Toată pădurea-i a mea! Răspunse bogatul.
- Vreau să zic – continuă bătrânul – atunci când vei pleca din lume, din care brad îți vei face sicriul?
Și au plecat oamenii.
Nimeni nu știe ce s-a petrecut cu bogatul, dar după câteva zile a chemat la sine pe cei care-i gonise și le spuse:
- Luați din pădure câte lemne aveți nevoie. Și luați și câte trebuie să înălțați o biserică în sat.
Dumnezeu trimisese bogatului duhul milosteniei.
Într-o țară, un bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veniră la el, într-o zi, mai mulți și-i ziseră:
- Omule bogat, iarna e grea și în sat la noi sunt mulți care degeră de frig. Fii milostiv și dă-le câte un braț de lemne.
- N-am lemne de dat, plecați de la mine! Le răspunse răstit bogatul.
Atunci, un bătrân cu vorba blândă, îi spuse:
- Care-i bradul dumitale din pădurea aceasta?
- Cum care-i bradul meu? Toată pădurea-i a mea! Răspunse bogatul.
- Vreau să zic – continuă bătrânul – atunci când vei pleca din lume, din care brad îți vei face sicriul?
Și au plecat oamenii.
Nimeni nu știe ce s-a petrecut cu bogatul, dar după câteva zile a chemat la sine pe cei care-i gonise și le spuse:
- Luați din pădure câte lemne aveți nevoie. Și luați și câte trebuie să înălțați o biserică în sat.
Dumnezeu trimisese bogatului duhul milosteniei.
Zdrențărosul fericit - Pilda numărul 247
Un călugăr s-a rugat mult la Dumnezeu, să-i arate pe cel de la care ar putea învăţa calea Împărăţiei.
Într-o zi, mergând la biserică, monahul a întâlnit lângă uşă un cerşetor zdrenţăros, plin de bube. Trecând, monahul îl salută, după obicei:
– Ziua bună!
– Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!
– Să-ţi dea Domnul fericire, atunci bătrâne!
– Nu ştiu să fi fost vreodată nefericit!
– Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti!
– Nu duc lipsă de nimic!
– Dar tu n-ai nicio nevoie?
– Nu-mi doresc bunăstarea şi tocmai aceasta este bunăstarea mea, nu-mi doresc fericirea şi tocmai aceasta este fericirea mea, dacă sufăr de foame mulţumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e frig, îi mulţumesc lui Dumnezeu, când toţi mă gonesc, îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că Voia lui Dumnezeu este totdeauna desăvârşită, bună şi dreaptă.
Un călugăr s-a rugat mult la Dumnezeu, să-i arate pe cel de la care ar putea învăţa calea Împărăţiei.
Într-o zi, mergând la biserică, monahul a întâlnit lângă uşă un cerşetor zdrenţăros, plin de bube. Trecând, monahul îl salută, după obicei:
– Ziua bună!
– Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!
– Să-ţi dea Domnul fericire, atunci bătrâne!
– Nu ştiu să fi fost vreodată nefericit!
– Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti!
– Nu duc lipsă de nimic!
– Dar tu n-ai nicio nevoie?
– Nu-mi doresc bunăstarea şi tocmai aceasta este bunăstarea mea, nu-mi doresc fericirea şi tocmai aceasta este fericirea mea, dacă sufăr de foame mulţumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e frig, îi mulţumesc lui Dumnezeu, când toţi mă gonesc, îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că Voia lui Dumnezeu este totdeauna desăvârşită, bună şi dreaptă.
Iubirea unui copil curat - Pilda numărul 248
Povestea spune că, în urmă cu un număr de ani, un om și-a pedepsit fetița în vârsta de 5 ani, pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat, foarte scumpă.
Omul stătea rău cu banii și deveni și mai supărat când a văzut că fetița a folosit hârtia respectivă, ca să decoreze o cutie și să o pună sub bradul de Crăciun. Cu toate acestea, fetița a adus tatălui ei cadoul în dimineața următoare spunând:
“Acesta este pentru tine, tăticule”.
Tatăl a fost rușinat de reacția lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arătă din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală. El i-a spus pe un ton răspicat:
“Nu știai, domnișoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?”.
Fetița s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, și a zis:
“Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut”.
Tatăl a rămas uluit. S-a pus în genunchi și și-a îmbrățișat fetița și a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, micuța fetița a murit într-un accident și se spune că tatăl ei a ținut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieții sale. Și de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situații dificile, deschidea cutia și lua un sărut imaginar și își amintea de dragostea care a pus-o fetița acolo.
___
Într-un adevărat sens, fiecare dintre noi, ca și oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiționată și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai prețios decât asta.
Copiii, familia, prietenii, sunt ca îngerii care te ridică pe picioarele tale, ca atunci când ai probleme să-ți aduci aminte tu însuți să zbori.
Povestea spune că, în urmă cu un număr de ani, un om și-a pedepsit fetița în vârsta de 5 ani, pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat, foarte scumpă.
Omul stătea rău cu banii și deveni și mai supărat când a văzut că fetița a folosit hârtia respectivă, ca să decoreze o cutie și să o pună sub bradul de Crăciun. Cu toate acestea, fetița a adus tatălui ei cadoul în dimineața următoare spunând:
“Acesta este pentru tine, tăticule”.
Tatăl a fost rușinat de reacția lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arătă din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală. El i-a spus pe un ton răspicat:
“Nu știai, domnișoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?”.
Fetița s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, și a zis:
“Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut”.
Tatăl a rămas uluit. S-a pus în genunchi și și-a îmbrățișat fetița și a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, micuța fetița a murit într-un accident și se spune că tatăl ei a ținut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieții sale. Și de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situații dificile, deschidea cutia și lua un sărut imaginar și își amintea de dragostea care a pus-o fetița acolo.
___
Într-un adevărat sens, fiecare dintre noi, ca și oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiționată și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai prețios decât asta.
Copiii, familia, prietenii, sunt ca îngerii care te ridică pe picioarele tale, ca atunci când ai probleme să-ți aduci aminte tu însuți să zbori.
Semnul cuielor - Pilda numărul 249
Trăia un om, demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua care urma. A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie, încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
- Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
- De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele.
- E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!
Trăia un om, demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua care urma. A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie, încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
- Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
- De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele.
- E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!
Comoara morții, bătrânul pustnic și tâlharii - Pilda numărul 250
Un pustnic a intrat într-o peşteră din cauza ploii şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
– Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
– Moşule, unde este moartea?
Pustnicul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
– Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici.
După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:
- ”În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece…apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii”.
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:
-”O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă”.
Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită de el şi astfel au murit cu toţii.
Nedreptatea și lăcomia ucid!
Un pustnic a intrat într-o peşteră din cauza ploii şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
– Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
– Moşule, unde este moartea?
Pustnicul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
– Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici.
După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:
- ”În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece…apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii”.
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:
-”O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă”.
Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită de el şi astfel au murit cu toţii.
Nedreptatea și lăcomia ucid!
Trufia tinereții și buna smerire - Pilda numărul 251
Un tânăr rege, pentru a-şi arăta valoarea, obişnuia să caute necontenit prilej de ceartă cu regele bătrân al ţării vecine. Bătrânul rege încercase pe toate căile să stabilească legături de prietenie şi întrajutorare cu tânărul său vecin. Dar în zadar.
Într-o zi, tânărul porni război împotriva ţării vecine. Bătrânul rege amintindu-şi câte prostii făcuse el însuşi la tinereţe şi că tânărul rege este la vârsta la care nu i se poate cere înţelepciune, porunci căpitanilor săi să-l prindă viu. Când acesta fu adus şi-l văzu speriat, bătrânului rege i se făcu milă de el, dar se prefăcu mânios şi-l condamnă la moarte. Tânărul implora îndurare.
– Bine, îţi mai dau o şansă! Se prefăcu înduplecat bătrânul rege.
A doua zi i se puse în braţe un vas plin ochi cu apă şi i se spuse:
– Va trebui să înconjori cetatea, fără să verşi niciun strop de apă, altfel vei muri, iată, călăul este în spatele tău, cu securea pregătită.
Regele poruncise ca supuşii săi să se aşeze de-a lungul drumului: cei din stânga să-l jignească şi să-l huiduie, cei din dreapta să-l laude.
Tânărul reuşi să înconjoare cetatea, fără a risipi niciun strop de apă, iar bătrânul rege îl întrebă:
– De ce n-ai întors batjocura mulţimii, care te jignea şi batjocorea?
– N-aveam vreme! Trebuia să am grijă de vasul cu apă!
– Dar de ce n-ai răspuns măcar celor care te lăudau?
– N-aveam vreme, trebuia să am grijă de apă, să nu se risipească.
– Tinere, vezi, aşa n-am eu vreme de prostiile tale, pentru că ţara are nevoie de mine! Nu mai căuta aplauze ieftine, ai grijă de vasul, pe care Dumnezeu ţi l-a dat în grijă. Ţara şi poporul tău au nevoie de destoinicia ta! Orice om are un suflet, pe care trebuie să-l păzească şi o misiune, pe care trebuie s-o îndeplinească.
Un tânăr rege, pentru a-şi arăta valoarea, obişnuia să caute necontenit prilej de ceartă cu regele bătrân al ţării vecine. Bătrânul rege încercase pe toate căile să stabilească legături de prietenie şi întrajutorare cu tânărul său vecin. Dar în zadar.
Într-o zi, tânărul porni război împotriva ţării vecine. Bătrânul rege amintindu-şi câte prostii făcuse el însuşi la tinereţe şi că tânărul rege este la vârsta la care nu i se poate cere înţelepciune, porunci căpitanilor săi să-l prindă viu. Când acesta fu adus şi-l văzu speriat, bătrânului rege i se făcu milă de el, dar se prefăcu mânios şi-l condamnă la moarte. Tânărul implora îndurare.
– Bine, îţi mai dau o şansă! Se prefăcu înduplecat bătrânul rege.
A doua zi i se puse în braţe un vas plin ochi cu apă şi i se spuse:
– Va trebui să înconjori cetatea, fără să verşi niciun strop de apă, altfel vei muri, iată, călăul este în spatele tău, cu securea pregătită.
Regele poruncise ca supuşii săi să se aşeze de-a lungul drumului: cei din stânga să-l jignească şi să-l huiduie, cei din dreapta să-l laude.
Tânărul reuşi să înconjoare cetatea, fără a risipi niciun strop de apă, iar bătrânul rege îl întrebă:
– De ce n-ai întors batjocura mulţimii, care te jignea şi batjocorea?
– N-aveam vreme! Trebuia să am grijă de vasul cu apă!
– Dar de ce n-ai răspuns măcar celor care te lăudau?
– N-aveam vreme, trebuia să am grijă de apă, să nu se risipească.
– Tinere, vezi, aşa n-am eu vreme de prostiile tale, pentru că ţara are nevoie de mine! Nu mai căuta aplauze ieftine, ai grijă de vasul, pe care Dumnezeu ţi l-a dat în grijă. Ţara şi poporul tău au nevoie de destoinicia ta! Orice om are un suflet, pe care trebuie să-l păzească şi o misiune, pe care trebuie s-o îndeplinească.
Bogații care au găsit fericirea - Pilda numărul 252
A fost odată, într-un ținut îndepărtat, un om cu avere multă, numit Ilie. După douăzeci și cinci de ani de muncă, acest om a strâns o avere mare.
Toți ziceau:
- Ce fericit este Ilie! Are la avere de nu-i mai dă socoteală. N-are de ce să moară.
Mai multe nenorociri se abătură asupra casei lui și sărăci atât de mult, încât un vecin milos îl primi pe el și pe nevastă-sa să-l slujească în curte.
Într-o zi, i-au venit acestui om niște oaspeți.
- Văzură-ți – zise el – pe bătrânul care trecu acum?
- L-am văzut. Ei, ce-i cu el?
- Uite: a fost cel mai bogat din ținut.
- Tătucă – îl strigă unul din ei – vino să guști ceva cu noi!
Din vorbă în vorbă, îl întrebară cum se simte acum, când e sărac.
- Atâta vreme am căutat fericirea – zise el – și numai de doi ani am găsit-o, de când sunt aici.
- Glumești, i-au zis oaspeții.
- Nicidecum! Puteți s-o întrebați și pe bătrână. Ea vă va spune chiar mai bine decât mine.
O chemară pe bătrână și aceasta le spuse:
- Este adevărat. Am fost bogați și nu aveam pic de odihnă. Nici să vorbim, nici să gândim la Dumnezeu sau la izbăvirea sufletului nu aveam vreme. Și griji mari!
Acum avem timp să ne rugăm lui Dumnezeu și să ne gândim și la sufletul nostru. Cincizeci de ani am căutat fericirea și abia acum am găsit-o!
- Adevărat – zise și bătrânul – înainte eram niște proști, plângând pierderea averii, dar Dumnezeu ne-a arătat acum adevărul.
Oaspeții rămaseră pe gânduri.
___
Cât de dificil ne este să înțelegem că fericirea se găsește în simplitate, în sfânta simplitate.
„…Oamenii nu mai au capacitatea de a fi bucuroși și fericiți, pentru că nu mai sunt capabili să-i facă pe ceilalți bucuroși și fericiți”.
Omenirea confundă fericirea și bucuria, n-o mai deslușesc în adevăratul ei sens, au pervertit-o și în felul acesta nu are rezultatul scontat.
Cât de mult persistă în suflet bucuria că ai bucurat pe aproapele! Și are această persistență pentru că poartă în ea lucrarea divină – iubirea aproapelui. Dar numai în simplitate poate omul să dobândească aceasta – exact ca cei doi bătrânei din povestea de mai sus.
A fost odată, într-un ținut îndepărtat, un om cu avere multă, numit Ilie. După douăzeci și cinci de ani de muncă, acest om a strâns o avere mare.
Toți ziceau:
- Ce fericit este Ilie! Are la avere de nu-i mai dă socoteală. N-are de ce să moară.
Mai multe nenorociri se abătură asupra casei lui și sărăci atât de mult, încât un vecin milos îl primi pe el și pe nevastă-sa să-l slujească în curte.
Într-o zi, i-au venit acestui om niște oaspeți.
- Văzură-ți – zise el – pe bătrânul care trecu acum?
- L-am văzut. Ei, ce-i cu el?
- Uite: a fost cel mai bogat din ținut.
- Tătucă – îl strigă unul din ei – vino să guști ceva cu noi!
Din vorbă în vorbă, îl întrebară cum se simte acum, când e sărac.
- Atâta vreme am căutat fericirea – zise el – și numai de doi ani am găsit-o, de când sunt aici.
- Glumești, i-au zis oaspeții.
- Nicidecum! Puteți s-o întrebați și pe bătrână. Ea vă va spune chiar mai bine decât mine.
O chemară pe bătrână și aceasta le spuse:
- Este adevărat. Am fost bogați și nu aveam pic de odihnă. Nici să vorbim, nici să gândim la Dumnezeu sau la izbăvirea sufletului nu aveam vreme. Și griji mari!
Acum avem timp să ne rugăm lui Dumnezeu și să ne gândim și la sufletul nostru. Cincizeci de ani am căutat fericirea și abia acum am găsit-o!
- Adevărat – zise și bătrânul – înainte eram niște proști, plângând pierderea averii, dar Dumnezeu ne-a arătat acum adevărul.
Oaspeții rămaseră pe gânduri.
___
Cât de dificil ne este să înțelegem că fericirea se găsește în simplitate, în sfânta simplitate.
„…Oamenii nu mai au capacitatea de a fi bucuroși și fericiți, pentru că nu mai sunt capabili să-i facă pe ceilalți bucuroși și fericiți”.
Omenirea confundă fericirea și bucuria, n-o mai deslușesc în adevăratul ei sens, au pervertit-o și în felul acesta nu are rezultatul scontat.
Cât de mult persistă în suflet bucuria că ai bucurat pe aproapele! Și are această persistență pentru că poartă în ea lucrarea divină – iubirea aproapelui. Dar numai în simplitate poate omul să dobândească aceasta – exact ca cei doi bătrânei din povestea de mai sus.
Un copil ca pâinea caldă - Pilda numărul 253
În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
- Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
- Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșeală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse banii binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
- Ia-ți banii, fetițo! Nu e nicio greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, Dumnezeu îți va dărui o cunună neveștejită - un loc în rai, alături de El.
În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
- Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
- Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșeală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse banii binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
- Ia-ți banii, fetițo! Nu e nicio greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, Dumnezeu îți va dărui o cunună neveștejită - un loc în rai, alături de El.
Sfântul Martin și porumbelul de aur - Pilda numărul 254
Într-o zi, Sfântul Martin, trecând printr-o cetate, a văzut un sărac schingiuit, pentru datoriile pe care le avea. Plin de milă, pentru chinurile îndurate, Sfântul a rugat pe cămătari să ierte pe sărman şi să aştepte până le va putea plăti. Dar aceia, cărpănoşi, nici nu voiau să audă. Sfântul a început a se ruga astfel:
– Doamne, milostiv, Tu care ai plouat cu mană în pustie şi ai hrănit poporul Tău, trimite acum datoria săracului, spre slava numelui Tău!
Îndată s-a pogorât din cer un porumbel, care s-a aşezat pe umărul Sfântului. Când a voit acesta să-l ia, s-a prefăcut într-un porumbel de aur. Sfântul Martin l-a luat şi l-a dus la un cămătar de la care a primit 300 de galbeni, adică tocmai datoria săracului, după care a mers la locul caznei şi l-a salvat pe bietul om.
A doua zi, nişte credincioşi i-au adus Sfântului mulţime de bani, pe care acesta i-a dus cămătarului, pentru a răscumpăra porumbelul. Când Sfântul Martin a mers la cămătar cu banii, acestuia i-a părut rău după porumbelul lucrat aşa de bine, dar Sfântul i-a dat şi 30 de bani de aur în plus. A luat porumbelul şi i-a spus:
– Zboară, minune cerească!
Porumbelul şi-a luat zborul pe dată, iar cămătarul i-a înapoiat banii, spunându-i:
– Destulă răsplată mi-i această minune, ia banii şi du-i nevoiaşilor!
Într-o zi, Sfântul Martin, trecând printr-o cetate, a văzut un sărac schingiuit, pentru datoriile pe care le avea. Plin de milă, pentru chinurile îndurate, Sfântul a rugat pe cămătari să ierte pe sărman şi să aştepte până le va putea plăti. Dar aceia, cărpănoşi, nici nu voiau să audă. Sfântul a început a se ruga astfel:
– Doamne, milostiv, Tu care ai plouat cu mană în pustie şi ai hrănit poporul Tău, trimite acum datoria săracului, spre slava numelui Tău!
Îndată s-a pogorât din cer un porumbel, care s-a aşezat pe umărul Sfântului. Când a voit acesta să-l ia, s-a prefăcut într-un porumbel de aur. Sfântul Martin l-a luat şi l-a dus la un cămătar de la care a primit 300 de galbeni, adică tocmai datoria săracului, după care a mers la locul caznei şi l-a salvat pe bietul om.
A doua zi, nişte credincioşi i-au adus Sfântului mulţime de bani, pe care acesta i-a dus cămătarului, pentru a răscumpăra porumbelul. Când Sfântul Martin a mers la cămătar cu banii, acestuia i-a părut rău după porumbelul lucrat aşa de bine, dar Sfântul i-a dat şi 30 de bani de aur în plus. A luat porumbelul şi i-a spus:
– Zboară, minune cerească!
Porumbelul şi-a luat zborul pe dată, iar cămătarul i-a înapoiat banii, spunându-i:
– Destulă răsplată mi-i această minune, ia banii şi du-i nevoiaşilor!
Trezit de un înger din rutină și plictiseală - Pilda numărul 255
Sunt obosit de atâta muncă și de văzut aceeași oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă și nevasta-mi servește același fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat, să stau liniștit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că ea vrea mereu să se joace cu mine; nu mă înțelege că sunt obosit. Și tatăl meu mă deranjează câteodată, soția mea la fel, … și între nevastă, fiică, tată, încep să înnebunesc. Vreau liniște. Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniștesc și parcă uit de toți și toate.
Dintr-o dată apăru un înger înveșmântat în lumină!
- „Pace ție! Pentru tine am venit!”
Cine ești și cum ai intrat?
- „M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ți ascult plângerile și …..ai dreptate! A venit timpul să te „odihnești”.
- Asta nu este posibil, asta înseamnă că trebuie să mor.
- „Așa este, vei muri. Nu ai să mai întâlnești mereu aceeași oameni, nici nu mai trebuie să-ți suporți nevasta veșnic nemulțumită, nici pe micuța ta fiică, nici să asculți sfaturile tatălui tău”.
- Dar ce se va întâmpla cu totul, cu serviciul meu...?
- „Nu-ți face probleme, la firma unde lucrezi tu, au găsit deja pe altcineva; și acel cineva, bineînțeles, este fericit pentru că nu avea serviciu”.
- Și soția mea și copilul meu?
- „Soția ta va întâlni un bărbat bun, care o va respecta și admira pentru calitățile sale, și care va avea răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproșeze nimic. Și-n plus, va avea grijă de fiica ta, o va iubi mult ca și cum ar fi a lui; și oricât de obosit ar veni de la serviciu, va avea răbdare să se joace cu ea și vor fi foarte fericiți”.
- Nu! Nu pot să mor!
- „Îmi pare rău dar decizia a fost luată”.
- Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune „Te iubesc” soției mele și nici nu îmi mai pot îmbrățișa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă.
- „Dar, nu asta doreai?…ODIHNĂ. Acum te poți odihni etern, dormi pentru veșnicie”.
- Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule…!
- „Ce ai, iubitule? Ai un coșmar?” – îmi șopti soția mea, trezindu-mă.
- Nu, nu a fost un coșmar, a fost încă o șansă.
___
Ai grijă de familia ta.
Cred că această pildă te-a făcut să reflectezi, omule.
Pentru că, de cele mai multe ori, așa gândești și...tu!
Sunt obosit de atâta muncă și de văzut aceeași oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă și nevasta-mi servește același fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat, să stau liniștit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că ea vrea mereu să se joace cu mine; nu mă înțelege că sunt obosit. Și tatăl meu mă deranjează câteodată, soția mea la fel, … și între nevastă, fiică, tată, încep să înnebunesc. Vreau liniște. Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniștesc și parcă uit de toți și toate.
Dintr-o dată apăru un înger înveșmântat în lumină!
- „Pace ție! Pentru tine am venit!”
Cine ești și cum ai intrat?
- „M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ți ascult plângerile și …..ai dreptate! A venit timpul să te „odihnești”.
- Asta nu este posibil, asta înseamnă că trebuie să mor.
- „Așa este, vei muri. Nu ai să mai întâlnești mereu aceeași oameni, nici nu mai trebuie să-ți suporți nevasta veșnic nemulțumită, nici pe micuța ta fiică, nici să asculți sfaturile tatălui tău”.
- Dar ce se va întâmpla cu totul, cu serviciul meu...?
- „Nu-ți face probleme, la firma unde lucrezi tu, au găsit deja pe altcineva; și acel cineva, bineînțeles, este fericit pentru că nu avea serviciu”.
- Și soția mea și copilul meu?
- „Soția ta va întâlni un bărbat bun, care o va respecta și admira pentru calitățile sale, și care va avea răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproșeze nimic. Și-n plus, va avea grijă de fiica ta, o va iubi mult ca și cum ar fi a lui; și oricât de obosit ar veni de la serviciu, va avea răbdare să se joace cu ea și vor fi foarte fericiți”.
- Nu! Nu pot să mor!
- „Îmi pare rău dar decizia a fost luată”.
- Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune „Te iubesc” soției mele și nici nu îmi mai pot îmbrățișa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă.
- „Dar, nu asta doreai?…ODIHNĂ. Acum te poți odihni etern, dormi pentru veșnicie”.
- Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule…!
- „Ce ai, iubitule? Ai un coșmar?” – îmi șopti soția mea, trezindu-mă.
- Nu, nu a fost un coșmar, a fost încă o șansă.
___
Ai grijă de familia ta.
Cred că această pildă te-a făcut să reflectezi, omule.
Pentru că, de cele mai multe ori, așa gândești și...tu!
Șoricelul amenințat - Pilda numărul 256
Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul. Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nicio relevanţă.
- Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot. Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
___
Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane; vieţile noastre se întreţes, şi acest lucru nu este întâmplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten adevărat!
Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul. Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nicio relevanţă.
- Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot. Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
___
Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane; vieţile noastre se întreţes, şi acest lucru nu este întâmplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten adevărat!
Eu nu mă răzbun, precum tu - Pilda numărul 257
Pe câmpul de luptă, un soldat greu rănit se ruga de un ostaș dușman să-i dea o înghițitură de apă. Când acesta porni spre pârâu, pentru a-i îndeplini dorința, rănitul scoase revolverul și trase într-însul.
Soldatul, la rândul său foarte tare rănit, se întoarse, cu greu, îl dezarmă pe cel ce-l împușcase, apoi îi dădu apă rece, de-i potoli setea care-l chinuia.
Pe câmpul de luptă, un soldat greu rănit se ruga de un ostaș dușman să-i dea o înghițitură de apă. Când acesta porni spre pârâu, pentru a-i îndeplini dorința, rănitul scoase revolverul și trase într-însul.
Soldatul, la rândul său foarte tare rănit, se întoarse, cu greu, îl dezarmă pe cel ce-l împușcase, apoi îi dădu apă rece, de-i potoli setea care-l chinuia.
Trufașul ateu - Pilda numărul 258
Într-o zi, un trufaș zice unui credincios:
- Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu, eu sunt ateu?!
Credinciosul îi răspunde:
- Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei.
- A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș venind la cel credincios:
- M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până voi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.
- Cel credincios i-a răspuns:
- Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: ”Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?”
- Și de aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata.
- Trufașul a pus capul în pământ și n-a mai zis nimic.
Într-o zi, un trufaș zice unui credincios:
- Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu, eu sunt ateu?!
Credinciosul îi răspunde:
- Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei.
- A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș venind la cel credincios:
- M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până voi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.
- Cel credincios i-a răspuns:
- Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: ”Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?”
- Și de aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata.
- Trufașul a pus capul în pământ și n-a mai zis nimic.
Avva Moise și ofranda de lapte - Pilda numărul 259
Călătorind prin ţară, Avva Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.
– Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
– Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.
Mirat Avva Moise cere lămuriri:
– Cum aşa?
– În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!
Văzând simplitatea omului, Avva Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
– Şi Dumnezeu îl bea?
– Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!
Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
– Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are deloc nevoie de laptele tău.
– Eu găsesc, dimineaţa, blidul gol şi, cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest lapte.
– Nu, nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.
Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu.
Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Avva Moise..
– Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!
În noaptea următoare, Dumnezeu i se arată lui Moise şi-i spune:
”Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie de hrană. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului”.
Călătorind prin ţară, Avva Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.
– Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
– Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.
Mirat Avva Moise cere lămuriri:
– Cum aşa?
– În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!
Văzând simplitatea omului, Avva Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
– Şi Dumnezeu îl bea?
– Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!
Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
– Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are deloc nevoie de laptele tău.
– Eu găsesc, dimineaţa, blidul gol şi, cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest lapte.
– Nu, nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.
Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu.
Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Avva Moise..
– Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!
În noaptea următoare, Dumnezeu i se arată lui Moise şi-i spune:
”Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie de hrană. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului”.
Lingușitorii - Pilda numărul 260
Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat, într-o zi, pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
- Iată, am 5 inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
- Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea foarte mulţumit şi dădu pe rând patru inele.
Pentru că al cincilea tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decât au mărturisit cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred că toată puterea, o rege, o ai de la Dumnezeu şi ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală pentru cum ai întrebuinţat-o.
- Și eu cred tot aşa, spuse regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul, ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine ca sfetnic şi prieten al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care îl căutam.
A doua zi, cei 4 veniră foarte grăbiţi să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele, l-a minţit şi i-a dat diamante false.
Dar regele le zise:
- Ce, voi credeţi că nu ştiu că diamantele sunt false?! Doar eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, iar eu v-am dăruit diamantele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!
Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat, într-o zi, pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
- Iată, am 5 inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
- Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea foarte mulţumit şi dădu pe rând patru inele.
Pentru că al cincilea tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decât au mărturisit cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred că toată puterea, o rege, o ai de la Dumnezeu şi ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală pentru cum ai întrebuinţat-o.
- Și eu cred tot aşa, spuse regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul, ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine ca sfetnic şi prieten al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care îl căutam.
A doua zi, cei 4 veniră foarte grăbiţi să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele, l-a minţit şi i-a dat diamante false.
Dar regele le zise:
- Ce, voi credeţi că nu ştiu că diamantele sunt false?! Doar eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, iar eu v-am dăruit diamantele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!
Arendașul cel netrebnic și Petru cel bun - Pilda numărul 261
Era, mai demult, când cei sărmani erau în puterea bogătașilor. Însă, și între aceștia erau oameni și oameni, unii mai răi, unii mai buni. Unii, cu frica de Dumnezeu, erau mai buni cu cei nevoiași. Alții, erau ca niște câini. Dintre aceștia din urmă făcea parte, mai cu seamă, cei ce înainte fuseseră slugi și acum se îmbogățiseră.
Pe o moșie boierească venise un arendaș netrebnic. Îi muncea pe bieții oameni până le storcea toată vlaga, iar el se îmbogățea cu fiecare zi ce trecea. Îi snopea în bătaie, așa că bărbații, femeile și copiii fugeau de el ori de câte ori îl vedeau. Aceasta îl înfuria însă și mai tare. Așa că începuseră bieții oameni să puie la cale cum să scape de el.
- Cât să-l mai răbdăm pe hoțomanul acesta? Nu-i păcat să ucizi o astfel de fiară.
- Chiar în Săptămâna Patimilor i-a scos pe oameni în pădure, să o curețe. Când a venit arendașul să verifice cum lucrează, deși lucrurile erau după cum au reușit ei să le facă mai bine, tot le-a căutat nod în papură și i-a snopit în bătaie.
- Apoi le-a poruncit ca a doua zi, de Paști, să iasă la arat.
- ”Dacă a uitat și de Dumnezeu – ziceau sărmanii oameni – apoi să scăpăm o dată de el!”
- Unul, Petre, om sfios și care nu se prea amesteca în vorbă, îi auzi și zise:
- Fraților, e păcat să vă gândiți la așa ceva. E un lucru mare să omori un om. Dacă-i rău, răul e numai al lui. Nu trebuie să luptăm cu răul împotiva celui rău. Hristos ne-a învățat așa. Să răbdăm răul și-l vom învinge!
- Oamenii se potoliră.
- A doua zi, de Paști, au ieșit la lucru, plângând. Arendașul l-a trimis pe logăfăt, zicându-i:
- Trage cu urechea la ce vorbesc tâlharii aceia despre mine. Îi cunosc eu. Ar vrea doar să doarmă toată ziua!… Să-mi spui ce zic!
- Logăfătul s-a dus și, la înapoiere, i-a spus că toți îl vorbesc de rău.
- Dar ce spun? Vorbește!
- Zic că nu crezi în Dumnezeu.
- Arendașul începu să râdă.
- Cine-a spus asta?
- Toată lumea. Mai zic că te-ai legat frate de cruce cu necuratul.
- Arendașul zâmbi, mânzește.
- Dar Petre, și râiosul ăla mă ocărăște?
- Numai el nu zice nimic. Și toți se miră de el.
- El ară, cântă domol și lipi de grindeiul plugului o lumânărică de cinci bani, pe care n-o stinse vântul. Când m-am apropiat de el, mi-a zis: Hristos a Înviat ! și a arat mai departe. Iar când toți ceilalți cârteau, el zicea: ”Pe pământ pace și-ntre oameni bună învoire!”
- Arendașul sări din pat și zise:
- M-a învins! M-a Învins!
- Dădu poruncă să-i pună șaua pe cal, încălecă și porni spre câmp. Dar, spre ieșirea din sat, calul se sperie și-l aruncă într-un par ascuțit din gard, care i-a spart pieptul.
- Când s-au înapoiat țăranii, l-au văzut jos, și au luat-o pe alt drum.
- Doar Petre, cu fiul său, l-au pus în căruță și l-au dus acasă. Atunci au văzut, cu adevărat, oamenii, că puterea lui Dumnezeu se arată prin credință și blândețe.
Omul rău întotdeauna va sfârși rău!
Era, mai demult, când cei sărmani erau în puterea bogătașilor. Însă, și între aceștia erau oameni și oameni, unii mai răi, unii mai buni. Unii, cu frica de Dumnezeu, erau mai buni cu cei nevoiași. Alții, erau ca niște câini. Dintre aceștia din urmă făcea parte, mai cu seamă, cei ce înainte fuseseră slugi și acum se îmbogățiseră.
Pe o moșie boierească venise un arendaș netrebnic. Îi muncea pe bieții oameni până le storcea toată vlaga, iar el se îmbogățea cu fiecare zi ce trecea. Îi snopea în bătaie, așa că bărbații, femeile și copiii fugeau de el ori de câte ori îl vedeau. Aceasta îl înfuria însă și mai tare. Așa că începuseră bieții oameni să puie la cale cum să scape de el.
- Cât să-l mai răbdăm pe hoțomanul acesta? Nu-i păcat să ucizi o astfel de fiară.
- Chiar în Săptămâna Patimilor i-a scos pe oameni în pădure, să o curețe. Când a venit arendașul să verifice cum lucrează, deși lucrurile erau după cum au reușit ei să le facă mai bine, tot le-a căutat nod în papură și i-a snopit în bătaie.
- Apoi le-a poruncit ca a doua zi, de Paști, să iasă la arat.
- ”Dacă a uitat și de Dumnezeu – ziceau sărmanii oameni – apoi să scăpăm o dată de el!”
- Unul, Petre, om sfios și care nu se prea amesteca în vorbă, îi auzi și zise:
- Fraților, e păcat să vă gândiți la așa ceva. E un lucru mare să omori un om. Dacă-i rău, răul e numai al lui. Nu trebuie să luptăm cu răul împotiva celui rău. Hristos ne-a învățat așa. Să răbdăm răul și-l vom învinge!
- Oamenii se potoliră.
- A doua zi, de Paști, au ieșit la lucru, plângând. Arendașul l-a trimis pe logăfăt, zicându-i:
- Trage cu urechea la ce vorbesc tâlharii aceia despre mine. Îi cunosc eu. Ar vrea doar să doarmă toată ziua!… Să-mi spui ce zic!
- Logăfătul s-a dus și, la înapoiere, i-a spus că toți îl vorbesc de rău.
- Dar ce spun? Vorbește!
- Zic că nu crezi în Dumnezeu.
- Arendașul începu să râdă.
- Cine-a spus asta?
- Toată lumea. Mai zic că te-ai legat frate de cruce cu necuratul.
- Arendașul zâmbi, mânzește.
- Dar Petre, și râiosul ăla mă ocărăște?
- Numai el nu zice nimic. Și toți se miră de el.
- El ară, cântă domol și lipi de grindeiul plugului o lumânărică de cinci bani, pe care n-o stinse vântul. Când m-am apropiat de el, mi-a zis: Hristos a Înviat ! și a arat mai departe. Iar când toți ceilalți cârteau, el zicea: ”Pe pământ pace și-ntre oameni bună învoire!”
- Arendașul sări din pat și zise:
- M-a învins! M-a Învins!
- Dădu poruncă să-i pună șaua pe cal, încălecă și porni spre câmp. Dar, spre ieșirea din sat, calul se sperie și-l aruncă într-un par ascuțit din gard, care i-a spart pieptul.
- Când s-au înapoiat țăranii, l-au văzut jos, și au luat-o pe alt drum.
- Doar Petre, cu fiul său, l-au pus în căruță și l-au dus acasă. Atunci au văzut, cu adevărat, oamenii, că puterea lui Dumnezeu se arată prin credință și blândețe.
Omul rău întotdeauna va sfârși rău!
Ospitalitatea fățarnicului - Pilda numărul 262
Odată trăia un om „evlavios”. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la Tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi Tu odată la mine?
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări. În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-L primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin fereastra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
– Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?
Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.
Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-L aşteptăm”.
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.
Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
– Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici.
– Nici gând! E locul pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala”, îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
– Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
Dumnezeu i-a răspuns:
– De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat!
- Când l-ai alungat pe băiețel, pe cerșetor și pe pelerin, pe Mine m-ai alungat.
Odată trăia un om „evlavios”. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la Tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi Tu odată la mine?
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări. În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-L primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin fereastra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
– Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?
Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.
Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-L aşteptăm”.
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.
Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
– Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici.
– Nici gând! E locul pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala”, îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
– Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
Dumnezeu i-a răspuns:
– De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat!
- Când l-ai alungat pe băiețel, pe cerșetor și pe pelerin, pe Mine m-ai alungat.
Două fiare de pug - Pilda numărul 263
Un negustor avea două fiare de plug. Pe unul din ele îl puse la gura unui plug și începu să are cu putere pământul. Pe celălalt îl puse deoparte, lăsându-l la păstrare. Și iată că trecu o vreme, după care, cele două fiare se întâlniră sub umbra casei. Cel de plug strălucea ca aurul în soare, iar celălalt, nu numai că nu avea nicio strălucire, dar rugina îl îmbrăcase într-o haină urâtă, zgrunțuroasă. Atunci, cele două fiare vorbiră între ele:
- E cu putință, oare, să fim atât de desebiți, cu toate că la început ne asemănam atât de mult? Întrebă fierul ruginit.
Cel lustruit răspuse, cu smerenie, dar și cu tărie:
- De vreme ce se vede, desigur că e cu putință!
Ce-ai făcut de ești atât de frumos, iar eu am rămas atât de urât? Căci știu bine că tu te-ai ostenit lucrând, pe când eu m-am odihnit în tot acest timp.
Atunci, fierul lustruit zise celui odihnit:
- Tocmai fiindcă te-ai odihnit… Munca m-a păstrat frumos, iar pe tine, odihna te-a sluțit.
Auzind acestea, fierul cel ruginit s-a pus și el, de îndată, pe muncă.
Un negustor avea două fiare de plug. Pe unul din ele îl puse la gura unui plug și începu să are cu putere pământul. Pe celălalt îl puse deoparte, lăsându-l la păstrare. Și iată că trecu o vreme, după care, cele două fiare se întâlniră sub umbra casei. Cel de plug strălucea ca aurul în soare, iar celălalt, nu numai că nu avea nicio strălucire, dar rugina îl îmbrăcase într-o haină urâtă, zgrunțuroasă. Atunci, cele două fiare vorbiră între ele:
- E cu putință, oare, să fim atât de desebiți, cu toate că la început ne asemănam atât de mult? Întrebă fierul ruginit.
Cel lustruit răspuse, cu smerenie, dar și cu tărie:
- De vreme ce se vede, desigur că e cu putință!
Ce-ai făcut de ești atât de frumos, iar eu am rămas atât de urât? Căci știu bine că tu te-ai ostenit lucrând, pe când eu m-am odihnit în tot acest timp.
Atunci, fierul lustruit zise celui odihnit:
- Tocmai fiindcă te-ai odihnit… Munca m-a păstrat frumos, iar pe tine, odihna te-a sluțit.
Auzind acestea, fierul cel ruginit s-a pus și el, de îndată, pe muncă.
Dresorul de fiare - Pilda numărul 264
Se povesteşte despre un bătrân pustnic care se tot scuza înaintea pelerinilor că are cam mult de lucru, că e tare ocupat. Pelerinii se mirau, căci îl ştiau că are o viaţă sfântă şi nu este absorbit de cele materiale, de aceea îl întrebară cu ce se ocupă.
Pustnicul le răspunse:
“Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu”.
“Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem pe lângă chilia sfinţiei tale nimic din toate acestea?”
Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem în grijă astfel de “jivine”.
“Cei doi şoimi sunt ochii noştri, care se reped asupra oricărui lucru; câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti.
Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide.
Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim.
Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba (şarpele). Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei singure limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, să-l slăvească pe Dumnezeu, să spună adevărul.
Şi apoi avem de încărcat un măgar: trupul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Totdeauna i se pare că e prea încărcat şi se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el.
Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului şi a tuturor sentimentelor nobile, dar poate fi şi celula germenului urii şi al revoltei.
«Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule». (Matei 15:19)“.
Se povesteşte despre un bătrân pustnic care se tot scuza înaintea pelerinilor că are cam mult de lucru, că e tare ocupat. Pelerinii se mirau, căci îl ştiau că are o viaţă sfântă şi nu este absorbit de cele materiale, de aceea îl întrebară cu ce se ocupă.
Pustnicul le răspunse:
“Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu”.
“Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem pe lângă chilia sfinţiei tale nimic din toate acestea?”
Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem în grijă astfel de “jivine”.
“Cei doi şoimi sunt ochii noştri, care se reped asupra oricărui lucru; câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti.
Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide.
Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim.
Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba (şarpele). Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei singure limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, să-l slăvească pe Dumnezeu, să spună adevărul.
Şi apoi avem de încărcat un măgar: trupul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Totdeauna i se pare că e prea încărcat şi se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el.
Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului şi a tuturor sentimentelor nobile, dar poate fi şi celula germenului urii şi al revoltei.
«Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule». (Matei 15:19)“.
Cu "îngerul" la masă - Pilda numărul 265
A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni, şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare şi fără nicio reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”.
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”.
___
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.
A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni, şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare şi fără nicio reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”.
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”.
___
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.
Uşa inimii - Pilda numărul 266
Pictorul terminase tabloul, care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat tabloul, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:
– Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă, cum se poate intra?
Pictorul a răspuns:
– Uşa, la care bate Iisus, se deschide numai dinăuntru.
Pictorul terminase tabloul, care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat tabloul, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:
– Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă, cum se poate intra?
Pictorul a răspuns:
– Uşa, la care bate Iisus, se deschide numai dinăuntru.
Măgarul înţelept - Pilda numărul 267
Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând.
„Duce măgarul și nu știe ce duce!”
Această zicală se potrivește de minune creștinului nespovedit, însă dacă va proceda precum măgărușul din poveste și se va scutura de tina păcatului cu fiecare spovedanie în parte, va urca un pas mai sus pe scara mântuirii.
Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând.
„Duce măgarul și nu știe ce duce!”
Această zicală se potrivește de minune creștinului nespovedit, însă dacă va proceda precum măgărușul din poveste și se va scutura de tina păcatului cu fiecare spovedanie în parte, va urca un pas mai sus pe scara mântuirii.
Visul - Pilda numărul 268
Pentru a treia oară tânărul cădea la concursul trienal. Îl tot urmărea ghinionul în vreme ce alţi învăţăcei, mai puţin înzestraţi şi mai puţin învăţaţi, aveau mai mult noroc. Plin de tristeţe el a plecat din capitală, înapoi spre satul natal, cu bocceaua în vârf de băţ.
Surprins de furtună în munţi s-a adăpostit într-o peşteră, care era locuinţa unui bătrân şi înţelept călugăr. Pustnicul l-a poftit să şadă pe singura „mobilă” din peşteră, un pat neted de piatră. Trăgând cu coada ochiului la oala cu porumb, care fierbea, l-a întrebat cu bunătate pe tânăr, ce drum mai are de străbătut. Acesta i-a povestit despre eşecul său, despre dorinţa de a nu se da bătut, despre speranţele şi ambiţiile sale. Pustnicul l-a ascultat în tăcere, apoi l-a îndemnat să se lungescă pe pat, să se odihnească, înainte de a-şi continua călătoria.
După trei ani, tânărul a primit titlul de prim învăţat al împărăţiei. A cunoscut îndată gloria. Mai întâi şirul de serbări de neuitat: numele său proclamat de un crainic prin portavoce înaintea mulţimii adunate, apoi înmânarea solemnă a costumului de curte de către marele şambelan, procesiunea prin capitală, călare pe un cal alb, apoi până în satul natal, unde timp de câteva zile, serbările şi ospeţele s-au ţinut lanţ. Şi-a luat apoi în primire înaltele îndatoriri publice, a urmat căsătoria cu cea mai frumoasă dintre ficele împăratului. Apoi, după câţiva ani, i s-au născut fii frumoşi şi a fost înălţat la rangul de prim-ministru. A ajuns pe culmea gloriei şi bogăţiei, din care s-a înfruptat timp de cincisprezece ani.
A urmat o năvălire a barbarilor. Primele bătălii au fost un dezastru pentru împărat. Chemat să preia comanda oştirii, a izbutit să-i respingă pe năvălitori, după care le-a cotropit ţinuturile şi l-a ucis pe regele lor.
Farmecul sălbatic, al reginei barbare l-a cucerit şi l-a subjugat. Mânat de patima nestăvilită, a uitat cu totul de soţie, de cămin, de datoria către rege şi ţară. Zadarnic l-a chemat regele înapoi. În cele din urmă regele său, s-a văzut nevoit să trimită oaste împotriva lui. Dar el s-a răzvrătit, a vrut să se împotrivească prin luptă, iar căpitanii săi l-au trădat şi l-au dat pe mâna împăratului. Cu toate rugăminţile soţiei sale, împăratul l-a condamnat la moarte. În noaptea de dinaintea osândei întreaga viaţă i s-a perindat prin faţa ochilor: copilăria săracă, truda de învăţăcel, ascensiunea fulgerătoare, fericirea, patima îmbătătoare, rătăcirea şi prăbuşirea neaştepată.
Tânărul a deschis ochii. Se afla în peşteră, culcat pe patul neted de piatră. Lângă el ghemuit, bâtrânul îşi mesteca încet fiertura. Doar zgomotul uşor al lingurei lovind fundul oalei, abia mai desluşit decât cântecul focului, tulbura liniştea muntelui. Ploaia încetase.
– Tinere, lung vis ai mai avut, dar fiertura mea nu-i încă gata. Mai îngăduie-mi o clipă şi apoi fă-mi bucuria să împarţi cu mine acestă cină săracă.
Pentru a treia oară tânărul cădea la concursul trienal. Îl tot urmărea ghinionul în vreme ce alţi învăţăcei, mai puţin înzestraţi şi mai puţin învăţaţi, aveau mai mult noroc. Plin de tristeţe el a plecat din capitală, înapoi spre satul natal, cu bocceaua în vârf de băţ.
Surprins de furtună în munţi s-a adăpostit într-o peşteră, care era locuinţa unui bătrân şi înţelept călugăr. Pustnicul l-a poftit să şadă pe singura „mobilă” din peşteră, un pat neted de piatră. Trăgând cu coada ochiului la oala cu porumb, care fierbea, l-a întrebat cu bunătate pe tânăr, ce drum mai are de străbătut. Acesta i-a povestit despre eşecul său, despre dorinţa de a nu se da bătut, despre speranţele şi ambiţiile sale. Pustnicul l-a ascultat în tăcere, apoi l-a îndemnat să se lungescă pe pat, să se odihnească, înainte de a-şi continua călătoria.
După trei ani, tânărul a primit titlul de prim învăţat al împărăţiei. A cunoscut îndată gloria. Mai întâi şirul de serbări de neuitat: numele său proclamat de un crainic prin portavoce înaintea mulţimii adunate, apoi înmânarea solemnă a costumului de curte de către marele şambelan, procesiunea prin capitală, călare pe un cal alb, apoi până în satul natal, unde timp de câteva zile, serbările şi ospeţele s-au ţinut lanţ. Şi-a luat apoi în primire înaltele îndatoriri publice, a urmat căsătoria cu cea mai frumoasă dintre ficele împăratului. Apoi, după câţiva ani, i s-au născut fii frumoşi şi a fost înălţat la rangul de prim-ministru. A ajuns pe culmea gloriei şi bogăţiei, din care s-a înfruptat timp de cincisprezece ani.
A urmat o năvălire a barbarilor. Primele bătălii au fost un dezastru pentru împărat. Chemat să preia comanda oştirii, a izbutit să-i respingă pe năvălitori, după care le-a cotropit ţinuturile şi l-a ucis pe regele lor.
Farmecul sălbatic, al reginei barbare l-a cucerit şi l-a subjugat. Mânat de patima nestăvilită, a uitat cu totul de soţie, de cămin, de datoria către rege şi ţară. Zadarnic l-a chemat regele înapoi. În cele din urmă regele său, s-a văzut nevoit să trimită oaste împotriva lui. Dar el s-a răzvrătit, a vrut să se împotrivească prin luptă, iar căpitanii săi l-au trădat şi l-au dat pe mâna împăratului. Cu toate rugăminţile soţiei sale, împăratul l-a condamnat la moarte. În noaptea de dinaintea osândei întreaga viaţă i s-a perindat prin faţa ochilor: copilăria săracă, truda de învăţăcel, ascensiunea fulgerătoare, fericirea, patima îmbătătoare, rătăcirea şi prăbuşirea neaştepată.
Tânărul a deschis ochii. Se afla în peşteră, culcat pe patul neted de piatră. Lângă el ghemuit, bâtrânul îşi mesteca încet fiertura. Doar zgomotul uşor al lingurei lovind fundul oalei, abia mai desluşit decât cântecul focului, tulbura liniştea muntelui. Ploaia încetase.
– Tinere, lung vis ai mai avut, dar fiertura mea nu-i încă gata. Mai îngăduie-mi o clipă şi apoi fă-mi bucuria să împarţi cu mine acestă cină săracă.
Fetiţo, ce grea povară duci - Pilda numărul 269
Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul.
Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei.
I-am spus:
– Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
– Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.
Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
”Nu este povară, este fratele tău!”
Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul.
Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei.
I-am spus:
– Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
– Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.
Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
”Nu este povară, este fratele tău!”
Nevinovăţia pruncului şi Madame de Pompadur - Pilda numărul 270
În trecut, trăia la curtea unui împărat francez o doamnă care păcătuia în fel și chip și care, totuși, se bucura de foarte multă trecere în fața împăratului. Nimic mai de seamă nu se petrecea în Franța, până nu i s-ar fi cerut și părerea ei.
Această doamnă era Doamna de Pompadour. Cu toată păcătoșenia ei, avea însă și clipe de grozave remușcări și lua multe hotărâri bune pentru viitor, dar nu izbutea să și le îndeplinească. Ori ce câte ori era furtună, se simțea așa de zguduită și de înfricoșată, încât nu-și găsea liniștea decât dacă lua, la întâmplare, un prunc oarecare în brațe. Întrebată de un sfetnic de ce strânge copilașul la piept în vremuri de furtună, ea a răspuns:
- Eu sunt păcătoasă și, de aceea, mi-e frică să nu mă trăsnească Dumnezeu!
- Da, doamnă, dar paratrăsnetul este pentru apărarea oamenilor buni și drepți în fața lui Dumnezeu.
- Paratrăsnetul cel mai potrivit pentru o păcătoasă ca mine – mai adăugă ea – nu e decât copilașul nevinovat. Un copil plăpând e singura pace a sufletului meu în clipe de tulburare și grele încercări.
- Eu întotdeauna mă rog lui Dumnezeu să-mi dea un suflet de copil și o minte de bătrân!
În trecut, trăia la curtea unui împărat francez o doamnă care păcătuia în fel și chip și care, totuși, se bucura de foarte multă trecere în fața împăratului. Nimic mai de seamă nu se petrecea în Franța, până nu i s-ar fi cerut și părerea ei.
Această doamnă era Doamna de Pompadour. Cu toată păcătoșenia ei, avea însă și clipe de grozave remușcări și lua multe hotărâri bune pentru viitor, dar nu izbutea să și le îndeplinească. Ori ce câte ori era furtună, se simțea așa de zguduită și de înfricoșată, încât nu-și găsea liniștea decât dacă lua, la întâmplare, un prunc oarecare în brațe. Întrebată de un sfetnic de ce strânge copilașul la piept în vremuri de furtună, ea a răspuns:
- Eu sunt păcătoasă și, de aceea, mi-e frică să nu mă trăsnească Dumnezeu!
- Da, doamnă, dar paratrăsnetul este pentru apărarea oamenilor buni și drepți în fața lui Dumnezeu.
- Paratrăsnetul cel mai potrivit pentru o păcătoasă ca mine – mai adăugă ea – nu e decât copilașul nevinovat. Un copil plăpând e singura pace a sufletului meu în clipe de tulburare și grele încercări.
- Eu întotdeauna mă rog lui Dumnezeu să-mi dea un suflet de copil și o minte de bătrân!
Una din condiţiile mântuirii - Pilda numărul 271
Un bătrân înţelept şi-a întrebat ucenicii.
– Cum ştiţi că s-a terminat noaptea şi începe ziua?
– Vă spun eu! s-a repezit un ucenic. Când de la distanţă poţi deosebi câinele de oaie!
– Nuuu! a răspuns bătrânul.
– Ar putea fi începutul zilei, a spus altul, când văzând de departe un arbore, poţi spune dacă este piersic ori smochin.
– Nici! a insistat înţeleptul.
– Atunci cum putem şti? au strigat ucenicii.
– Când privind în faţă un om, vom vedea în el un frate! Altfel orice oră a zilei ar fi, tot noapte este.
Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi şi iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice!
Un bătrân înţelept şi-a întrebat ucenicii.
– Cum ştiţi că s-a terminat noaptea şi începe ziua?
– Vă spun eu! s-a repezit un ucenic. Când de la distanţă poţi deosebi câinele de oaie!
– Nuuu! a răspuns bătrânul.
– Ar putea fi începutul zilei, a spus altul, când văzând de departe un arbore, poţi spune dacă este piersic ori smochin.
– Nici! a insistat înţeleptul.
– Atunci cum putem şti? au strigat ucenicii.
– Când privind în faţă un om, vom vedea în el un frate! Altfel orice oră a zilei ar fi, tot noapte este.
Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi şi iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice!
Povestea fluturelui albastru - Pilda numărul 272
A fost odată un văduv, care locuia împreună cu cele 2 fete ale sale, fete care erau foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări. La unele știa să le răspundă, la altele nu.
Cum își dorea să le ofere cea mai bună educație, într-o zi și-a trimis fetele în vacanță la un un înțelept. Înțeleptul știa întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.
La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru, pe care plănuia să îl folosească, pentru a înşela pe bătrânul ințelept.
- Ce vei face? o întrebă sora ei. O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și-l voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge și îl voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela.
Cele două fete au mers într-o clipă la înțelept și l-au găsit meditând.
Am aici un fluture albastru.
- Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort? Foarte calm, înțeleptul surâse și îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.
Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru.
Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu.
Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru.
De noi depinde să alegem ce vom face cu ea!
A fost odată un văduv, care locuia împreună cu cele 2 fete ale sale, fete care erau foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări. La unele știa să le răspundă, la altele nu.
Cum își dorea să le ofere cea mai bună educație, într-o zi și-a trimis fetele în vacanță la un un înțelept. Înțeleptul știa întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.
La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru, pe care plănuia să îl folosească, pentru a înşela pe bătrânul ințelept.
- Ce vei face? o întrebă sora ei. O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și-l voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge și îl voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela.
Cele două fete au mers într-o clipă la înțelept și l-au găsit meditând.
Am aici un fluture albastru.
- Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort? Foarte calm, înțeleptul surâse și îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.
Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru.
Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu.
Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru.
De noi depinde să alegem ce vom face cu ea!
Povestea inimii - Pilda numărul 273
Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima, care era, într-adevăr, perfectă. Nu vedeai pe inima lui niciun semn, nicio fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea.
Când deodată, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele.
Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrici, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.
“Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă”, îşi şopteau uimiţi oamenii.
Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
- Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care, adesea, îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrici şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.
___
Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe…
Inima ta cum este, omule? O poţi împărţi cu alţii?
Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima, care era, într-adevăr, perfectă. Nu vedeai pe inima lui niciun semn, nicio fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea.
Când deodată, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele.
Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrici, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.
“Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă”, îşi şopteau uimiţi oamenii.
Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
- Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care, adesea, îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrici şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.
___
Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe…
Inima ta cum este, omule? O poţi împărţi cu alţii?
Pilda creionului - Pilda numărul 274
Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.
Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.
Inima ta, casa lui Dumnezeu - Pilda numărul 275
Un om îl întreabă pe un înţelept:
– Îl caut pe Dumnezeu! I-am văzut peste tot semnele şi bunăvoinţa, adevărurile, minunile. Dar aş vrea să-I văd chipul!
– Uite, vezi muntele din faţa ta? Mută-l cu palmele tale şi poate, astfel, vei găsi ceea ce cauţi!
Cu palmele goale, omul purcese la treabă şi piatră cu piatră, mută muntele folosindu-şi trupul, sufletul şi mintea. După mulţi ani se întoarse la înţelept.
– Am mutat muntele, cum mi-ai spus, dar n-am văzut chipul lui Dumnezeu!
– Vezi apa, care curge prin preajma muntelui? Cu braţele tale, schimbă-i cursul!
Omul osteni mulţi ani şi schimbă albia râului, dar pentru că nu găsi astfel chipul Creatorului, se întoarse la înţelept.
– Inima ta ai cercetat-o? l-a întrebat înţeleptul.
– Am fost prea ocupat cu mutatul muntelui, schimbarea albiei râului, cu vorbele multe, cu oamenii, cu viaţa…
– Omul nu caută decât ceea ce este deja în el. Eşti pe drumul cel bun şi vei găsi fără îndoială ceea ce cauţi. Chipul lui Dumnezeu nu se revelează dintr-o dată, ci se adună, picătură cu picătură, ca roua. Mai uşor muţi un munte, mai degrabă schimbi albia unui râu, decât să-l vezi pe Dumnezeu, dacă nu i-ai făcut casă în sufletul tău!
Un om îl întreabă pe un înţelept:
– Îl caut pe Dumnezeu! I-am văzut peste tot semnele şi bunăvoinţa, adevărurile, minunile. Dar aş vrea să-I văd chipul!
– Uite, vezi muntele din faţa ta? Mută-l cu palmele tale şi poate, astfel, vei găsi ceea ce cauţi!
Cu palmele goale, omul purcese la treabă şi piatră cu piatră, mută muntele folosindu-şi trupul, sufletul şi mintea. După mulţi ani se întoarse la înţelept.
– Am mutat muntele, cum mi-ai spus, dar n-am văzut chipul lui Dumnezeu!
– Vezi apa, care curge prin preajma muntelui? Cu braţele tale, schimbă-i cursul!
Omul osteni mulţi ani şi schimbă albia râului, dar pentru că nu găsi astfel chipul Creatorului, se întoarse la înţelept.
– Inima ta ai cercetat-o? l-a întrebat înţeleptul.
– Am fost prea ocupat cu mutatul muntelui, schimbarea albiei râului, cu vorbele multe, cu oamenii, cu viaţa…
– Omul nu caută decât ceea ce este deja în el. Eşti pe drumul cel bun şi vei găsi fără îndoială ceea ce cauţi. Chipul lui Dumnezeu nu se revelează dintr-o dată, ci se adună, picătură cu picătură, ca roua. Mai uşor muţi un munte, mai degrabă schimbi albia unui râu, decât să-l vezi pe Dumnezeu, dacă nu i-ai făcut casă în sufletul tău!
Gura spartă şi apa sfinţită - Pilda numărul 276
O femeie, mergând la o mănăstire, se plânse unui părinte îmbunătăţit de bărbatul ei, zicând:
- Părinte, bărbatul meu este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport. Tot timpul ne certăm şi nu ştiu cum să fac ca să-l îndrept.
Părintele, înţelegând despre ce este vorba �i vrând să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie, îi zise:
- Mergi la trapeză şi spune-i fratelui care are ascultare acolo, să-ţi dea într-o sticlă apă din fântâna mânăstirii şi s-o duci acasă. Când vine bărbatul tău acasă, să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.
Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, lesne se vedea că era rău dispus, obosit şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.
Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.
Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la părinte şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.
- Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse părintele, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte comentai înaintea bărbatului tău, care venea obosit de la muncă, şi-l enervai prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit.
Câtă apă sfințită avem la îndemână și nu o folosim! Cu siguranță poate fi folosită și apa de la robinet!
O femeie, mergând la o mănăstire, se plânse unui părinte îmbunătăţit de bărbatul ei, zicând:
- Părinte, bărbatul meu este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport. Tot timpul ne certăm şi nu ştiu cum să fac ca să-l îndrept.
Părintele, înţelegând despre ce este vorba �i vrând să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie, îi zise:
- Mergi la trapeză şi spune-i fratelui care are ascultare acolo, să-ţi dea într-o sticlă apă din fântâna mânăstirii şi s-o duci acasă. Când vine bărbatul tău acasă, să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.
Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, lesne se vedea că era rău dispus, obosit şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.
Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.
Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la părinte şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.
- Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse părintele, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte comentai înaintea bărbatului tău, care venea obosit de la muncă, şi-l enervai prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit.
Câtă apă sfințită avem la îndemână și nu o folosim! Cu siguranță poate fi folosită și apa de la robinet!
Profesorul ateu fără...creier! - Pilda numărul 277
Învățătorul ateu:
- Elevi, să știți că nu există Dumnezeu! Nu L-a văzut nimeni, nu-L vede nimeni și, deci, nici nu-L va vedea! Este o mare prostie să crezi în ceva care nu există.
La care un elev foarte credincios spuse:
- Domnule învățător, vreau să întreb și eu pe elevi ceva, dacă-mi permiteți!
- Elevi, vedeți voi creierul domnului profesor?
Elevii: nuuuuuuu!
Elevul credincios spuse cu mult calm:
- Atunci, putem presupune că nu există!
Învățătorul ateu:
- Elevi, să știți că nu există Dumnezeu! Nu L-a văzut nimeni, nu-L vede nimeni și, deci, nici nu-L va vedea! Este o mare prostie să crezi în ceva care nu există.
La care un elev foarte credincios spuse:
- Domnule învățător, vreau să întreb și eu pe elevi ceva, dacă-mi permiteți!
- Elevi, vedeți voi creierul domnului profesor?
Elevii: nuuuuuuu!
Elevul credincios spuse cu mult calm:
- Atunci, putem presupune că nu există!
Dragostea de mamă - Pilda numărul 278
Odată, pe o vreme grea de iarnă, o mamă trebui să plece la drum cu copilul ei cel mic. Neavând bani, făcea drumul pe jos; de la o vreme, viscolul se înteți. Ajungându-o din urmă o căruță, stăpânul o pofti să urce. Ea se urcă, având copilașul în brațe, dar vântul bătea așa de rece, încât mama, de teamă să nu-i înghețe copilul, se dezbrăcă de haina ei groasă și-l înveli bine. Merseră cale lungă; când ajunseră în sat, căruțașul întrebă femeia unde vrea să coboare cu copilul, dar ce văzu?!
Mama nu mai mișca, murise de frig, iar copilul gungurea vesel în învelișul cald.
Numai o mamă cu dragostea ei poate face o astfel de jertfă.
Odată, pe o vreme grea de iarnă, o mamă trebui să plece la drum cu copilul ei cel mic. Neavând bani, făcea drumul pe jos; de la o vreme, viscolul se înteți. Ajungându-o din urmă o căruță, stăpânul o pofti să urce. Ea se urcă, având copilașul în brațe, dar vântul bătea așa de rece, încât mama, de teamă să nu-i înghețe copilul, se dezbrăcă de haina ei groasă și-l înveli bine. Merseră cale lungă; când ajunseră în sat, căruțașul întrebă femeia unde vrea să coboare cu copilul, dar ce văzu?!
Mama nu mai mișca, murise de frig, iar copilul gungurea vesel în învelișul cald.
Numai o mamă cu dragostea ei poate face o astfel de jertfă.
Pelerinii - Pilda numărul 279
Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi.
Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele.
Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morţii! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.
Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum.
Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.
La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese!
Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi.
Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele.
Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morţii! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.
Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum.
Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.
La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese!
Cămaşa fericirii - Pilda numărul 280
Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi şi doctori vestiţi, pentru a afla cum să-l tămăduiască pe prinţ. Un înţelept le-a spus:
– Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.
Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar solii săi întârziau, nu se mai întorceau.
Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-a uitat bine la el, a luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi, desigur, avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decât să ia cămaşa fericirii. S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac, încât nu avea nici măcar cămaşă. Îl avea însă pe Dumnezeu în suflet!
Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi şi doctori vestiţi, pentru a afla cum să-l tămăduiască pe prinţ. Un înţelept le-a spus:
– Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.
Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar solii săi întârziau, nu se mai întorceau.
Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-a uitat bine la el, a luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi, desigur, avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decât să ia cămaşa fericirii. S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac, încât nu avea nici măcar cămaşă. Îl avea însă pe Dumnezeu în suflet!
Vulturul - Pilda numărul 281
Era primăvară şi un om, stăbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găinilor şi să se poarte ca ele.
Într-o zi, un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
– Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini?
– Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur.
– Totuşi, a insistat naturalistul, are inima şi aripile unui vultur şi poate, desigur, învăţa să zboare!
După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putinţă.
Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus:
– Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi aripile şi zboară!
Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile, care ciuguleau prin curte, s-a întors degrabă la ele.
Fără să se descurajeze, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus:
– Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboară!
Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate şi s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini.
A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau braţele, pe regele păsărilor, şi i-a spus cu dragoste şi încredere:
– Eşti un vultur, aparţii cerului şi pământului, deschide-ţi aripile şi zboară!
Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi-a luat zborul încă.
Atunci, naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare.
Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a deschis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de triumf, şi-a luat zborul spre cer.
S-ar putea ca vulturul să-şi amintească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.
Era primăvară şi un om, stăbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găinilor şi să se poarte ca ele.
Într-o zi, un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
– Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini?
– Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur.
– Totuşi, a insistat naturalistul, are inima şi aripile unui vultur şi poate, desigur, învăţa să zboare!
După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putinţă.
Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus:
– Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi aripile şi zboară!
Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile, care ciuguleau prin curte, s-a întors degrabă la ele.
Fără să se descurajeze, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus:
– Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboară!
Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate şi s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini.
A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau braţele, pe regele păsărilor, şi i-a spus cu dragoste şi încredere:
– Eşti un vultur, aparţii cerului şi pământului, deschide-ţi aripile şi zboară!
Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi-a luat zborul încă.
Atunci, naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare.
Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a deschis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de triumf, şi-a luat zborul spre cer.
S-ar putea ca vulturul să-şi amintească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.
Cerbul - Pilda numărul 282
Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea:
–Atâta smerenie şi blândeţe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultaţi o mărturie a virtuţilor sale. A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care păşteau de voie mulţime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Şi printre mulţii cerbi, pe care îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinainte şi cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul şi când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a aşezat în faţa mea, să mă apere, şi numai ce l-a atins, că s-a îmblânzit pe dată.
Apoi cerbul privind în ochi pe Sfânt, s-a ruşinat şi a fugit în desiş.
Am întrebat:
– Spune, părinte, cum ai făcut aceasta?
– Aceasta este puterea tainică a smereniei.
Când ne smerim faţă de toţi şi toate şi ne vedem cât suntem de păcătoşi, se pogoară din cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind tot răul.
Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea:
–Atâta smerenie şi blândeţe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultaţi o mărturie a virtuţilor sale. A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care păşteau de voie mulţime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Şi printre mulţii cerbi, pe care îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinainte şi cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul şi când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a aşezat în faţa mea, să mă apere, şi numai ce l-a atins, că s-a îmblânzit pe dată.
Apoi cerbul privind în ochi pe Sfânt, s-a ruşinat şi a fugit în desiş.
Am întrebat:
– Spune, părinte, cum ai făcut aceasta?
– Aceasta este puterea tainică a smereniei.
Când ne smerim faţă de toţi şi toate şi ne vedem cât suntem de păcătoşi, se pogoară din cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind tot răul.
Dragoste de mamă - Pilda numărul 283
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două? Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti, i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă, însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: Lasă-mă în pace! Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă.
După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama - Fericitul Ieronim.
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două? Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti, i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă, însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: Lasă-mă în pace! Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei - dragoste de mamă.
După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama - Fericitul Ieronim.
Adevăr sau minciună - 284
Un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?
- Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de idei frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare frumos, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar mai fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul de idei, dar nu hrănesc şi sufletul.
Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul cărţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei şti să-l găseşti şi în viaţă.
Păgânii spun că religia, credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!
Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu - Sfântul Irineu.
Un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?
- Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de idei frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare frumos, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar mai fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul de idei, dar nu hrănesc şi sufletul.
Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul cărţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei şti să-l găseşti şi în viaţă.
Păgânii spun că religia, credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!
Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu - Sfântul Irineu.
Cei doi călugări - Pilda numărul 285
Se spune că odată, doi călugări au vrut să treacă peste un râu nu prea adânc, dar peste care nu se afla niciun pod. Pe mal, o tânără fată nu îndrăznea să se încumete în lupta cu apa. Văzând-o, unul dintre călugări a luat-o în braţe, a trecut-o pe celălalt mal, apoi şi-a văzut mai departe de drum. Cel de-al doilea călugăr nu i-a spus nimic, dar spre seară, când au ajuns, în sfârşit, între zidurile mânăstirii, a răbufnit:
- Cum este posibil să ridici în braţe o fată, când noi, călugării, nu avem voie nici măcar să le privim?
Liniştit, celălalt i-a răspuns:
- Eu am lăsat fata acolo, tu, însă, o mai porţi şi acum cu tine.
"Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest bine, ci la intenţia cu care l-ai făcut" - Sfântul Ioan Damaschin.
Se spune că odată, doi călugări au vrut să treacă peste un râu nu prea adânc, dar peste care nu se afla niciun pod. Pe mal, o tânără fată nu îndrăznea să se încumete în lupta cu apa. Văzând-o, unul dintre călugări a luat-o în braţe, a trecut-o pe celălalt mal, apoi şi-a văzut mai departe de drum. Cel de-al doilea călugăr nu i-a spus nimic, dar spre seară, când au ajuns, în sfârşit, între zidurile mânăstirii, a răbufnit:
- Cum este posibil să ridici în braţe o fată, când noi, călugării, nu avem voie nici măcar să le privim?
Liniştit, celălalt i-a răspuns:
- Eu am lăsat fata acolo, tu, însă, o mai porţi şi acum cu tine.
"Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest bine, ci la intenţia cu care l-ai făcut" - Sfântul Ioan Damaschin.
Uneltele tâmplarului - Pilda numărul 286
Într-o zi, pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă. S-au sfădit multă vreme.
– Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colţi ascuţiţi, nu se află sub soare! Dinţii lui sfâşie şi el taie tot, ce-i iese încale...ca un balaur...
– Ce să mai spunem despre rindea, care muşcă fără milă, ca o fiară!
– Dar ciocanul care zdrobeşte totul cu violenţă? Ce spuneţi de el?
– Sau cuiele, subţirele, care străpung şi pătrund în orice cu vârful lor ascuţit. Înţeapă!
– Să nu uităm raşpela, care pileşte, uniformizează, zgârâie totul!
Aşa se tânguiau uneltele tâmplarului şi până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi sub soare fiind peste măsură de rele.
Unele dintre ele, pentru răutatea lor fără de seamăn, pentru violenţa faptelor săvârşite ar trebui gonite, cât mai departe surghiunite. Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul ce îl făceau mai erau atât de mici şi ascuţite. Cuiele erau pornite împotriva raşpelei. Raşpela împotriva daltei, care despica totul...împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului...Toţi erau împotriva tuturor...sculele vorbeau foarte mânioase şi în acelaşi timp. Era zarvă mare. O larmă fără seamăn. Deodată uşa s-a deschis şi a intrat tâmplarul. Îndată s-a făcut linişte deplină. Meşterul a luat o scândură, a măsurat-o şi a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucăţile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul şi la sfârşit a netezit totul cu raşpela şi şmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâşie, rindeaua, care muşcă, ciocanul, care zdrobeşte, cuiele, care înţeapă şi raşpela...tâmplarul făcuse un minunat leagăn, pentru un nou născut.
Mâna lui iubitoare condusese uneltele cele rele şi le pusese să facă ceva bun şi frumos şi de folos.
Răul se poate transforma în bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Într-o zi, pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă. S-au sfădit multă vreme.
– Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colţi ascuţiţi, nu se află sub soare! Dinţii lui sfâşie şi el taie tot, ce-i iese încale...ca un balaur...
– Ce să mai spunem despre rindea, care muşcă fără milă, ca o fiară!
– Dar ciocanul care zdrobeşte totul cu violenţă? Ce spuneţi de el?
– Sau cuiele, subţirele, care străpung şi pătrund în orice cu vârful lor ascuţit. Înţeapă!
– Să nu uităm raşpela, care pileşte, uniformizează, zgârâie totul!
Aşa se tânguiau uneltele tâmplarului şi până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi sub soare fiind peste măsură de rele.
Unele dintre ele, pentru răutatea lor fără de seamăn, pentru violenţa faptelor săvârşite ar trebui gonite, cât mai departe surghiunite. Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul ce îl făceau mai erau atât de mici şi ascuţite. Cuiele erau pornite împotriva raşpelei. Raşpela împotriva daltei, care despica totul...împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului...Toţi erau împotriva tuturor...sculele vorbeau foarte mânioase şi în acelaşi timp. Era zarvă mare. O larmă fără seamăn. Deodată uşa s-a deschis şi a intrat tâmplarul. Îndată s-a făcut linişte deplină. Meşterul a luat o scândură, a măsurat-o şi a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucăţile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul şi la sfârşit a netezit totul cu raşpela şi şmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâşie, rindeaua, care muşcă, ciocanul, care zdrobeşte, cuiele, care înţeapă şi raşpela...tâmplarul făcuse un minunat leagăn, pentru un nou născut.
Mâna lui iubitoare condusese uneltele cele rele şi le pusese să facă ceva bun şi frumos şi de folos.
Răul se poate transforma în bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cei trei ucenici - Pilda numărul 287
Înțeleptul avea trei ucenici: Nicodim, Varlaam, Ioan.
Odată vorbea cu un alt înţelept, care l-a întrebat:
– Ce crezi despre Nicodim?
– Chiar şi cele mai luminate minţi ar fi uimite de înţelepciunea lui.
– Dar Varlaam, ce virtuţi are?
– Vitejia şi curajul lui întrec pe cele ale eroilor neamului.
– Ce fel de om este Ioan?
– Hărnicia lui poate fi exemplu pentru oricine.
La auzul acestor vorbe, înţeleptul se miră:
– Dacă Nicodim este atât de înţelept, Varlaam atât de viteaz şi Ioan atât de harnic, oare ce mai pot ei învăţa de la mine?
– Nicodim e înţelept, dar leneş, Varlaam este viteaz, dar nechibzuit, Ioan este harnic, dar invidios. Nicodim nu ştie că înţelepciunea nu-l face fericit pe leneş, Varlaam nu bănuieşte că fără precauţie, curajul duce la pierzanie, iar lui Ioan, nici prin gând nu-i trece, că hărnicia nu face casă bună cu invidia. Până când vor înţelege acestea, eu voi fi dascălul lor, iar ei, învăţăceii mei.
Mereu mai avem ceva de învățat!
Înțeleptul avea trei ucenici: Nicodim, Varlaam, Ioan.
Odată vorbea cu un alt înţelept, care l-a întrebat:
– Ce crezi despre Nicodim?
– Chiar şi cele mai luminate minţi ar fi uimite de înţelepciunea lui.
– Dar Varlaam, ce virtuţi are?
– Vitejia şi curajul lui întrec pe cele ale eroilor neamului.
– Ce fel de om este Ioan?
– Hărnicia lui poate fi exemplu pentru oricine.
La auzul acestor vorbe, înţeleptul se miră:
– Dacă Nicodim este atât de înţelept, Varlaam atât de viteaz şi Ioan atât de harnic, oare ce mai pot ei învăţa de la mine?
– Nicodim e înţelept, dar leneş, Varlaam este viteaz, dar nechibzuit, Ioan este harnic, dar invidios. Nicodim nu ştie că înţelepciunea nu-l face fericit pe leneş, Varlaam nu bănuieşte că fără precauţie, curajul duce la pierzanie, iar lui Ioan, nici prin gând nu-i trece, că hărnicia nu face casă bună cu invidia. Până când vor înţelege acestea, eu voi fi dascălul lor, iar ei, învăţăceii mei.
Mereu mai avem ceva de învățat!
Porcii - Pilda numărul 288
O turmă de porci sălbatici păştea în tundra îngheţată a Siberiei polare. Căutau licheni cruţaţi de ger. Deodată s-a stârnit o grozavă furtună şi crivăţul s-a pornit să sufle tot mai dezlănţuit. Temperatura scădea vertiginos. Vântul îngheţat pătrundea prin firele aspre, ca nişte ţepi, cu care sunt acoperiţi porcii spinoşi. Cu o mişcare instinctivă, turma se strânse pentru a se feri de vânt şi ger. Porcii se înghesuiau unul în altul. Tot mai aproape, strâns lipiţi, trup lângă trup, pentru a scăpa de îngheţ şi pentru a găsi un strop de căldură în trupul celuilalt. Dar cu cât se strângeau mai tare, unul lângă altul, cu atât mai tare, ţepii le intrau în carne. Durerea îi făcea să se depărteze unul de celălalt. Dar vârtejul de vânt şi zăpadă îi învăluiau iar, cu mantia sa îngheţată. Şi iar se apropiau, ca să se încălzească şi din nou se depărtau, ca să nu se mai înţepe unul pe altul...şi încet, încet au găsit distanţa potrivită.
Împreună suntem mai puternici, trebuie însă respectată libertatea individului; calea de mijloc e mai bună.
O turmă de porci sălbatici păştea în tundra îngheţată a Siberiei polare. Căutau licheni cruţaţi de ger. Deodată s-a stârnit o grozavă furtună şi crivăţul s-a pornit să sufle tot mai dezlănţuit. Temperatura scădea vertiginos. Vântul îngheţat pătrundea prin firele aspre, ca nişte ţepi, cu care sunt acoperiţi porcii spinoşi. Cu o mişcare instinctivă, turma se strânse pentru a se feri de vânt şi ger. Porcii se înghesuiau unul în altul. Tot mai aproape, strâns lipiţi, trup lângă trup, pentru a scăpa de îngheţ şi pentru a găsi un strop de căldură în trupul celuilalt. Dar cu cât se strângeau mai tare, unul lângă altul, cu atât mai tare, ţepii le intrau în carne. Durerea îi făcea să se depărteze unul de celălalt. Dar vârtejul de vânt şi zăpadă îi învăluiau iar, cu mantia sa îngheţată. Şi iar se apropiau, ca să se încălzească şi din nou se depărtau, ca să nu se mai înţepe unul pe altul...şi încet, încet au găsit distanţa potrivită.
Împreună suntem mai puternici, trebuie însă respectată libertatea individului; calea de mijloc e mai bună.
O fărâmă din inima ta - Pilda numărul 289
Un tânăr monah a întrebat un pustnic înţelept:
– Care este taina înţelegerii cu toţi oamenii?
Bătrânul pustnic l-a privit îndelung, s-a gândit o vreme în tăcere şi i-a răspuns:
– Să dăruieşti ceva, fiecărui om întâlnit în cale.
– Să dau de pomană?
– Să dăruieşti un zâmbet, o vorbă bună, o pâine...iubire, compasiune, înţelegere..., adică o fărâmă din inima ta!
Deşi nu ştim, avem ceva de dăruit fiecărui om.
Un tânăr monah a întrebat un pustnic înţelept:
– Care este taina înţelegerii cu toţi oamenii?
Bătrânul pustnic l-a privit îndelung, s-a gândit o vreme în tăcere şi i-a răspuns:
– Să dăruieşti ceva, fiecărui om întâlnit în cale.
– Să dau de pomană?
– Să dăruieşti un zâmbet, o vorbă bună, o pâine...iubire, compasiune, înţelegere..., adică o fărâmă din inima ta!
Deşi nu ştim, avem ceva de dăruit fiecărui om.
Cei trei sihaștrii - Pilda numărul 290
În pădurea necuprinsă trăiau trei pustnici.
În singurătate, în liniştea pădurii, departe de oameni ei se rugau îndelung şi se nevoiau, căutând pe Dumnezeu.
Un oarecare călător, trecând prin locurile acelea, l-a întâlnit pe primul sihastru, care se ruga şi l-a întrebat de drum, dar pustnicul nu i-a răspuns şi omul mânios s-a repezit la el şi i-a tras o palmă. Pustnicul a sărit pe dată în picioare şi i-a tras la rândul lui două palme. Speriat de repeziciunea, cu care îl pălmuise pustnicul, călătorul a plecat mai departe.
S-a întâlnit cu al doilea eremit şi, pentru că nici acesta nu i-a răspuns la salut şi întrebare, i-a tras şi lui o palm. Pustnicul foarte liniştit i-a întors şi celălalt obraz, apoi a continuat rugăciunea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Omul şi-a continuat drumul şi a întâlnit pe al treilea pustnic. L-a întrebat şi pe acesta despre drum, dar n-a primit nici-un răspuns şi, deznădăjduit, i-a tras şi celui de-al treilea o palmă. Acesta a rămas nemişcat şi nici măcar nu l-a privit, pentru că rugându-se cu mintea şi inima lipite de Dumnezeu el nici nu a simţit, măcar, că a primit o palmă.
___
Omule, nu fii impulsiv, fii răbdător și înțelegător, nu răspunde răului cu rău, ci cu bine, și înțelege că adevărata iubire este și iertare.
În pădurea necuprinsă trăiau trei pustnici.
În singurătate, în liniştea pădurii, departe de oameni ei se rugau îndelung şi se nevoiau, căutând pe Dumnezeu.
Un oarecare călător, trecând prin locurile acelea, l-a întâlnit pe primul sihastru, care se ruga şi l-a întrebat de drum, dar pustnicul nu i-a răspuns şi omul mânios s-a repezit la el şi i-a tras o palmă. Pustnicul a sărit pe dată în picioare şi i-a tras la rândul lui două palme. Speriat de repeziciunea, cu care îl pălmuise pustnicul, călătorul a plecat mai departe.
S-a întâlnit cu al doilea eremit şi, pentru că nici acesta nu i-a răspuns la salut şi întrebare, i-a tras şi lui o palm. Pustnicul foarte liniştit i-a întors şi celălalt obraz, apoi a continuat rugăciunea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Omul şi-a continuat drumul şi a întâlnit pe al treilea pustnic. L-a întrebat şi pe acesta despre drum, dar n-a primit nici-un răspuns şi, deznădăjduit, i-a tras şi celui de-al treilea o palmă. Acesta a rămas nemişcat şi nici măcar nu l-a privit, pentru că rugându-se cu mintea şi inima lipite de Dumnezeu el nici nu a simţit, măcar, că a primit o palmă.
___
Omule, nu fii impulsiv, fii răbdător și înțelegător, nu răspunde răului cu rău, ci cu bine, și înțelege că adevărata iubire este și iertare.
Frigul - Pilda numărul 291
Un bătrân înţelept era aşezat lângă foc, împreună cu ucenicii săi.
În cameră era cald şi bine şi toţi erau senini. La un moment dat, însă, înţeleptul a început să tremure puternic, ca de frig, şi ucenicii, uimiţi tare, l-au întrebat îngrijoraţi:
– Maestre, ce ai?
- Nu este destul de cald?
– Aici este cald şi bine, dar afară se află un sărman, care tremură de frig, răspunse înțeleptul.
Ucenicii au ieşit degrabă şi nu mică le-a fost mirarea să găsească în apropiere un om aproape degerat, care abia mai sufla. De îndată ucenicii l-au adus lângă foc şi l-au îngrijit.
___
Omule, să nu fii egoist, ci altruist și empatic. Să NU te gândești numai la tine, ci și la omul/oamenii de lângă tine. Să ai grijă și de semenul/semenii tău/tăi, în măsura în care poți.
Un bătrân înţelept era aşezat lângă foc, împreună cu ucenicii săi.
În cameră era cald şi bine şi toţi erau senini. La un moment dat, însă, înţeleptul a început să tremure puternic, ca de frig, şi ucenicii, uimiţi tare, l-au întrebat îngrijoraţi:
– Maestre, ce ai?
- Nu este destul de cald?
– Aici este cald şi bine, dar afară se află un sărman, care tremură de frig, răspunse înțeleptul.
Ucenicii au ieşit degrabă şi nu mică le-a fost mirarea să găsească în apropiere un om aproape degerat, care abia mai sufla. De îndată ucenicii l-au adus lângă foc şi l-au îngrijit.
___
Omule, să nu fii egoist, ci altruist și empatic. Să NU te gândești numai la tine, ci și la omul/oamenii de lângă tine. Să ai grijă și de semenul/semenii tău/tăi, în măsura în care poți.
Lanțul - Pilda numărul 292
Lanţul, pe un câmp, lângă un copac, era trist, se ruşina de sine însuşi și își spunea: toţi mă ocolesc şi au dreptate, căci lumea iubeşte libertatea şi urăşte lanţurile.
A trecut pe acolo un om, a luat lanţul, a urcat în copac, i-a legat cele două capete de o creangă mai groasă şi a făcut din el un leagăn.
Astăzi copiii se dau în leagăn şi sunt fericiţi!
___
Orice rău e spre bine, taina este să transformi răul în bine!
Lanţul, pe un câmp, lângă un copac, era trist, se ruşina de sine însuşi și își spunea: toţi mă ocolesc şi au dreptate, căci lumea iubeşte libertatea şi urăşte lanţurile.
A trecut pe acolo un om, a luat lanţul, a urcat în copac, i-a legat cele două capete de o creangă mai groasă şi a făcut din el un leagăn.
Astăzi copiii se dau în leagăn şi sunt fericiţi!
___
Orice rău e spre bine, taina este să transformi răul în bine!
Rodul ascultării - Pilda numărul 293
Se povesteşte că, pe când era tânăr, Sfantul Colov a mers la un mare stareţ, numit Pavel, ca să-i slujească şi, stând în preajma lui, să înveţe.
Mai întâi i-a vorbit despre ascultare şi i-a cerut apoi să făgăduiască ascultare deplină întru toate.
Într-o dimineaţă stareţul a luat un băţ uscat, l-a înfipt în pământ si i-a cerut lui Colov să-l ude zilnic şi să-l îngrijească:
– În toate zilele să-l uzi cu apă, pân� va face rod.
Izvorul era aşa departe, încât pleca după apă dimineaţa şi se întorcea seara.
Timp de trei ani sfântul a făcut ceea ce stareţul îi ceruse, fără să întrebe nimic, fără să cârtească, fără să obosească, cu încredere în dascălul său.
După trei ani lemnul înverzit s-a făcut pom care a rodit.
Stareţul a împărţit fraţilor în biserică poamele, spunându-le:
– Luaţi de mâncaţi, acesta este rodul ascultării!
___
E folositor să ne ascultăm învăţătorii, dacă și când aceștia ne îndrumă spre bine, căci ascultarea este drum şi roadă; voinţa şi munca sunt răsplătite.
Se povesteşte că, pe când era tânăr, Sfantul Colov a mers la un mare stareţ, numit Pavel, ca să-i slujească şi, stând în preajma lui, să înveţe.
Mai întâi i-a vorbit despre ascultare şi i-a cerut apoi să făgăduiască ascultare deplină întru toate.
Într-o dimineaţă stareţul a luat un băţ uscat, l-a înfipt în pământ si i-a cerut lui Colov să-l ude zilnic şi să-l îngrijească:
– În toate zilele să-l uzi cu apă, pân� va face rod.
Izvorul era aşa departe, încât pleca după apă dimineaţa şi se întorcea seara.
Timp de trei ani sfântul a făcut ceea ce stareţul îi ceruse, fără să întrebe nimic, fără să cârtească, fără să obosească, cu încredere în dascălul său.
După trei ani lemnul înverzit s-a făcut pom care a rodit.
Stareţul a împărţit fraţilor în biserică poamele, spunându-le:
– Luaţi de mâncaţi, acesta este rodul ascultării!
___
E folositor să ne ascultăm învăţătorii, dacă și când aceștia ne îndrumă spre bine, căci ascultarea este drum şi roadă; voinţa şi munca sunt răsplătite.
Coaja de ceapă - Pilda numărul 294
Un înger n-avea pace în cer din cauza chinurilor păcătoşilor din iad şi cobora des să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.
– Poate, totuşi, ați făcut o cât de mică faptă bună! Încercați să vă amintiți! Îi ruga el pe păcătoşi.
Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:
– Eu! Eu am dat unui cerşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?
– Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul. Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa. A adus coaja de ceapă în iad şi i-a spus femeii:
– Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!
Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scape şi ei din iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Când femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:
– Voi rămâneţi acolo, în iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut niciun bine! În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad.
Ea, păcătoasa, judecase alți păcătoși.
___
Niciodată, omule, să nu-ți judeci semenii! Și nu rata ultima șansă pozitivă, din pricina egoismului, prostiei, fricii sau necredinței.
Un înger n-avea pace în cer din cauza chinurilor păcătoşilor din iad şi cobora des să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.
– Poate, totuşi, ați făcut o cât de mică faptă bună! Încercați să vă amintiți! Îi ruga el pe păcătoşi.
Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:
– Eu! Eu am dat unui cerşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?
– Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul. Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa. A adus coaja de ceapă în iad şi i-a spus femeii:
– Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!
Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scape şi ei din iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Când femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:
– Voi rămâneţi acolo, în iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut niciun bine! În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad.
Ea, păcătoasa, judecase alți păcătoși.
___
Niciodată, omule, să nu-ți judeci semenii! Și nu rata ultima șansă pozitivă, din pricina egoismului, prostiei, fricii sau necredinței.
Prostia și vanitatea - Pilda numărul 295
Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n-a găsit banii necesari, cu niciun chip. Atunci, a dat sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron.
Cât ai clipi, s-au stâns banii trebuitori pentru ridicarea spitalului.
Toată suflarea a venit la inaugurare şi pe placa comemorativă au putut citi: "Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească, pentru cei suferinzi".
___
Scopul nu scuză mijlocul sau mijloacele. Când vrei să faci o faptă bună, omule, fă-o necondiționat și cu iubire, din toată inima și tot sufletul, nu condiționat de o răsplată anume și prin mijloace necurate.
Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n-a găsit banii necesari, cu niciun chip. Atunci, a dat sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron.
Cât ai clipi, s-au stâns banii trebuitori pentru ridicarea spitalului.
Toată suflarea a venit la inaugurare şi pe placa comemorativă au putut citi: "Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească, pentru cei suferinzi".
___
Scopul nu scuză mijlocul sau mijloacele. Când vrei să faci o faptă bună, omule, fă-o necondiționat și cu iubire, din toată inima și tot sufletul, nu condiționat de o răsplată anume și prin mijloace necurate.
Adevărata muncă - Pilda numărul 296
Un trecător s-a oprit, într-o zi, în faţa unei gropi imense, în preajma căreia roiau muncitori de tot felul şi a întrebat pe unul din ei:
– Ce faci aici, frate?
– Îmi câştig pâinea! I-a răspuns lucrătorul, fără să ridice capul.
Omul nostru a întrebat un al doilea muncitor:
– Iar tu, ce faci aici, omule?
Muncitorul privind cu drag şi parcă mângâind obiectul, la care lucra, i-a răspuns:
– Vedeţi? Tai o piatră frumoasă!
Apoi s-a adresat celui de-al treilea, care i-a răspuns cu mulţumire:
– Construim o catedrală minunată!
Toţi trei îşi făceau meseria. Primul se mulţumea să-şi câştige traiul, al doilea căuta să dea un sens muncii sale, iar al treilea dădea muncii sale măreţia şi demnitatea ei.
Un trecător s-a oprit, într-o zi, în faţa unei gropi imense, în preajma căreia roiau muncitori de tot felul şi a întrebat pe unul din ei:
– Ce faci aici, frate?
– Îmi câştig pâinea! I-a răspuns lucrătorul, fără să ridice capul.
Omul nostru a întrebat un al doilea muncitor:
– Iar tu, ce faci aici, omule?
Muncitorul privind cu drag şi parcă mângâind obiectul, la care lucra, i-a răspuns:
– Vedeţi? Tai o piatră frumoasă!
Apoi s-a adresat celui de-al treilea, care i-a răspuns cu mulţumire:
– Construim o catedrală minunată!
Toţi trei îşi făceau meseria. Primul se mulţumea să-şi câştige traiul, al doilea căuta să dea un sens muncii sale, iar al treilea dădea muncii sale măreţia şi demnitatea ei.
Darul hienei - Pilda numărul 297
Sfântul Macarie Alexandrinul stătea în faţa chiliei sale, înconjurat de ucenici, şi le dădea tot felul de învăţături. Deodată o hienă, fiară sălbatică, se apropie cu puiul în gură şi îl pune la picioarele sfântului. Acesta ia puiul în mână, vede că este orb, îl binecuvântează, scuipă în degete, pune salivă pe ochii puiului, care deschide ochii şi începe să vadă şi să scheaune.
Hiena l-a privit pe sfânt a mulţumire şi-a luat iar puiul în gură şi dusă a fost.
Nimeni n-a spus nimic.
A doua zi hiena s-a întors şi a adus şi a lăsat la picioarele sfântului o blană de oaie, dar acesta i-a spus cu supărare:
– Nu primesc daruri din furtişag!
Ruşinată, hiena a plecat capul şi s-a depărtat.
După un timp sfântul a dat pielea de oaie Sfintei Melania, care a numit-o darul hienei.
Sfântul Macarie Alexandrinul stătea în faţa chiliei sale, înconjurat de ucenici, şi le dădea tot felul de învăţături. Deodată o hienă, fiară sălbatică, se apropie cu puiul în gură şi îl pune la picioarele sfântului. Acesta ia puiul în mână, vede că este orb, îl binecuvântează, scuipă în degete, pune salivă pe ochii puiului, care deschide ochii şi începe să vadă şi să scheaune.
Hiena l-a privit pe sfânt a mulţumire şi-a luat iar puiul în gură şi dusă a fost.
Nimeni n-a spus nimic.
A doua zi hiena s-a întors şi a adus şi a lăsat la picioarele sfântului o blană de oaie, dar acesta i-a spus cu supărare:
– Nu primesc daruri din furtişag!
Ruşinată, hiena a plecat capul şi s-a depărtat.
După un timp sfântul a dat pielea de oaie Sfintei Melania, care a numit-o darul hienei.
Omida - Pilda numărul 298
Omida a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau...toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai ea, sărăcuţa, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este o larvă şi-şi spunea:
– Fiecare are menirea sa! Şi şi-a început munca. În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştită în gogoaşa ei şi a aşteptat, spunându-şi:
– Încă puţină răbdare!
La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva o omidă.
___
Fiecare are menirea sa; binele este oricând posibil; aparenţele înşeală; trebuie disociată aparenţa de esenţă.
Omida a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau...toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai ea, sărăcuţa, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este o larvă şi-şi spunea:
– Fiecare are menirea sa! Şi şi-a început munca. În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştită în gogoaşa ei şi a aşteptat, spunându-şi:
– Încă puţină răbdare!
La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva o omidă.
___
Fiecare are menirea sa; binele este oricând posibil; aparenţele înşeală; trebuie disociată aparenţa de esenţă.
Transformarea - Pilda numărul 299
Am cerut, odată, un buchet de flori şi am primit un cactus plin de ţepi.
Eram nedumerit şi speriat, deziluzionat: lumea nu era cum credeam eu!
După câteva zile, însă, pe neaşteptate, cactusul cel plin de ţepi a înflorit.
___
Nimic nu este doar ceea ce pare; lumea şi viaţa au un sens adânc, iar aparenţele înşeală.
Am cerut, odată, un buchet de flori şi am primit un cactus plin de ţepi.
Eram nedumerit şi speriat, deziluzionat: lumea nu era cum credeam eu!
După câteva zile, însă, pe neaşteptate, cactusul cel plin de ţepi a înflorit.
___
Nimic nu este doar ceea ce pare; lumea şi viaţa au un sens adânc, iar aparenţele înşeală.
Din dragoste - Pilda numărul 300
Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!".
Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de ulei.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule?
Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei?
De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Aşa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire.
Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.
Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!".
Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de ulei.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule?
Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei?
De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Aşa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire.
Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu