Sursa: http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Mita100&blogentry_id=6438
Poiana - Pilda numărul 301
La marginea unui sat era un câmp. Acolo creşteau tot felul de plante sălbatice cu flori minunate: ghiocei, brânduşe, clopoţei albaştrii, garofiţe, margarete, sunătoare, mentă plăcut mirositoare, traista-ciobanului, panseluţe sălbatice.
Vântul jucăuş aducea până pe prispe minunata mireasmă a plantelor înflorite de primăvara, până toamna târziu.
Măceşul, cătina, porumbarul, murul, zmeurul se acopereau primăvara de flori albe, iar toamna crengile se aplecau de greutatea fructelor negre, roşii, portocalii, gălbioare.
Îndrăgostiţii se sărutau printre tufele acestea rămuroase.
Într-o parte, creşteau un măr şi un cireş sălbatic, în care păsările şi copiii găseau mici fructe bine mirositoare.
Poiana vorbea despre puterea vieţii şi splendoarea naturii şi toţi ţăranii din sat credeau că ceva mai frumos nu poate exista.
Într-o zi, veni un om, ară, semănă, greblă, plantă, puse îngrăşăminte, altoi pomii şi arbuştii şi în câţiva ani locul deveni o grădină bogată şi frumoasă, despre care ţăranii spuneau că este un adevărat colţ de rai.
___
Din ceva frumos se poate face ceva și mai frumos, prin muncă cinstită și credință în Dumnezeu.
La marginea unui sat era un câmp. Acolo creşteau tot felul de plante sălbatice cu flori minunate: ghiocei, brânduşe, clopoţei albaştrii, garofiţe, margarete, sunătoare, mentă plăcut mirositoare, traista-ciobanului, panseluţe sălbatice.
Vântul jucăuş aducea până pe prispe minunata mireasmă a plantelor înflorite de primăvara, până toamna târziu.
Măceşul, cătina, porumbarul, murul, zmeurul se acopereau primăvara de flori albe, iar toamna crengile se aplecau de greutatea fructelor negre, roşii, portocalii, gălbioare.
Îndrăgostiţii se sărutau printre tufele acestea rămuroase.
Într-o parte, creşteau un măr şi un cireş sălbatic, în care păsările şi copiii găseau mici fructe bine mirositoare.
Poiana vorbea despre puterea vieţii şi splendoarea naturii şi toţi ţăranii din sat credeau că ceva mai frumos nu poate exista.
Într-o zi, veni un om, ară, semănă, greblă, plantă, puse îngrăşăminte, altoi pomii şi arbuştii şi în câţiva ani locul deveni o grădină bogată şi frumoasă, despre care ţăranii spuneau că este un adevărat colţ de rai.
___
Din ceva frumos se poate face ceva și mai frumos, prin muncă cinstită și credință în Dumnezeu.
Harpa - Pilda numărul 302
David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul şi în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor.
Odată, pe când toţi curtenii erau adunaţi, el a cerut voie regelui să cânte la harpa care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus:
– N-are rost, au mai încercat şi alţii şi n-au putut!
David a insistat. Când a atins corzile harpei, s-a auzit o muzică atât de minunată, încât toţi au izbugnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o fiinţă vie.
Regele s-a mirat:
– Cum se face că la alţii, harpa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
– Toţi ceilalţi au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harpa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare...şi aţi auzit cu toţii veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferinţa prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigutat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui a fost făcută ea, o harpă care bucură sufletele oamenilor şi care poate cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu.
Harpa a înţeles toate acestea şi mi-a răspuns...cântecul ei.
David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul şi în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor.
Odată, pe când toţi curtenii erau adunaţi, el a cerut voie regelui să cânte la harpa care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus:
– N-are rost, au mai încercat şi alţii şi n-au putut!
David a insistat. Când a atins corzile harpei, s-a auzit o muzică atât de minunată, încât toţi au izbugnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o fiinţă vie.
Regele s-a mirat:
– Cum se face că la alţii, harpa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
– Toţi ceilalţi au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harpa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare...şi aţi auzit cu toţii veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferinţa prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigutat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui a fost făcută ea, o harpă care bucură sufletele oamenilor şi care poate cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu.
Harpa a înţeles toate acestea şi mi-a răspuns...cântecul ei.
Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi - Pilda numărul 303
Doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeți. În schimb, le-a oferit o cămăruță în subsol.
În timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi".
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună cu soția lui.
După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe țăran și pe soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?". Prima familie avea tot și, totuși, ai ajutat-o", a spus el. "A doua familie avea atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu i-ai lăsat vaca să moară?!".
"Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi", i-a răspuns îngerul cel bătrân".
Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să-și împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de țărani, îngerul morții a venit după soția țăranului. Eu, însă, i-am dat, cu îngăduința lui Dumnezeu, în schimb, vaca".
___
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.
Uneori, chiar așa se întâmplă, când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui.
Dacă ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi, să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu, omule.
Unii oameni intră în viața noastră și pleacă repede. Unii ne devin prieteni și stau aproape de noi, lasându-și minunatele amprente asupra inimii noastre.
Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi, însă, este un dar!
Doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeți. În schimb, le-a oferit o cămăruță în subsol.
În timp ce își făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi".
În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, țăran ce locuia împreună cu soția lui.
După ce au împărțit cu ei puțina mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe țăran și pe soția lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se poate întâmpla un asemenea lucru?". Prima familie avea tot și, totuși, ai ajutat-o", a spus el. "A doua familie avea atât de puțin, dar era în stare să împartă totul, și tu i-ai lăsat vaca să moară?!".
"Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi", i-a răspuns îngerul cel bătrân".
Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să-și împartă bogăția cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută, când am dormit în patul familiei de țărani, îngerul morții a venit după soția țăranului. Eu, însă, i-am dat, cu îngăduința lui Dumnezeu, în schimb, vaca".
___
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.
Uneori, chiar așa se întâmplă, când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui.
Dacă ai credință, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi, să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu, omule.
Unii oameni intră în viața noastră și pleacă repede. Unii ne devin prieteni și stau aproape de noi, lasându-și minunatele amprente asupra inimii noastre.
Ieri a trecut. Mâine este un mister. Astăzi, însă, este un dar!
Nu ai ajuns încă la gradul de perfecțiune - Pilda numărul 304
Macarie cel Mare se ruga în chilia lui când auzi o voce care-i zise:
- Tu, Macarie, nu ai ajuns încă la gradul de perfecţiune al celor două doamne care trăiesc în acel loc.
Dis-de-dimineaţă, ajutat de bastonul său, se duse la locul acela.
Ajuns acolo, bătu la poartă şi una din cele două doamne veni să-ideschidă pentru a-l primi în casă.
Macarie şezu şi le chemă pe cele două doamne. Ele veniră şi se aşezară alături de el.
Bătrânul Macarie le zise:
- M-am ostenit mult să ajung până la voi.
Acum, deci, ziceţi-mi în ce constau operele voastre bune?
Cele două doamne răspunseră că în acea noapte ele nu stătuseră departe de bărbaţii lor.
Apoi întrebară:
- Ce opere bune am fi putut atunci face?
Macarie totuşi insistă. Dorea să cunoască acţiunile lor.
Acestea spuseră atunci:
- Noi, mai înainte nu eram nici măcar rude între noi, apoi ne-am măritat cu doi bărbaţi care erau fraţi între ei. De 15 ani locuim în aceeaşi casă. Nu ne amintim să ne fi certat sau ca una dintre noi s-o fi insultat pe cealaltă. Am petrecut aceşti ani în linişte şi pace. La un moment dat s-a născut în inima noastră, însă, dorinţa de a intra într-o mănăstire de fecioare şi am cerut p�rerea soţilor noştri, care nu au acceptat propunerea noastră. Şi deoarece nu puteam realiza dorinţa noastră, am făcut un legământ cu ei în faţa lui Dumnezeu: până la moarte nu trebuie să iasă vorbe goale şi inutile de pe buzele noastre.
Părintele Macarie le ascultă şi apoi le spuse:
- Într-adevăr, ceea ce contează nu este să fii fecioară sau măritată, monah sau laic.
Dumnezeu, într-adevăr, dăruieşte tuturor pe Duhul Sfânt, în măsura disponibilităţii pe care fiecare o are.
Macarie cel Mare se ruga în chilia lui când auzi o voce care-i zise:
- Tu, Macarie, nu ai ajuns încă la gradul de perfecţiune al celor două doamne care trăiesc în acel loc.
Dis-de-dimineaţă, ajutat de bastonul său, se duse la locul acela.
Ajuns acolo, bătu la poartă şi una din cele două doamne veni să-ideschidă pentru a-l primi în casă.
Macarie şezu şi le chemă pe cele două doamne. Ele veniră şi se aşezară alături de el.
Bătrânul Macarie le zise:
- M-am ostenit mult să ajung până la voi.
Acum, deci, ziceţi-mi în ce constau operele voastre bune?
Cele două doamne răspunseră că în acea noapte ele nu stătuseră departe de bărbaţii lor.
Apoi întrebară:
- Ce opere bune am fi putut atunci face?
Macarie totuşi insistă. Dorea să cunoască acţiunile lor.
Acestea spuseră atunci:
- Noi, mai înainte nu eram nici măcar rude între noi, apoi ne-am măritat cu doi bărbaţi care erau fraţi între ei. De 15 ani locuim în aceeaşi casă. Nu ne amintim să ne fi certat sau ca una dintre noi s-o fi insultat pe cealaltă. Am petrecut aceşti ani în linişte şi pace. La un moment dat s-a născut în inima noastră, însă, dorinţa de a intra într-o mănăstire de fecioare şi am cerut p�rerea soţilor noştri, care nu au acceptat propunerea noastră. Şi deoarece nu puteam realiza dorinţa noastră, am făcut un legământ cu ei în faţa lui Dumnezeu: până la moarte nu trebuie să iasă vorbe goale şi inutile de pe buzele noastre.
Părintele Macarie le ascultă şi apoi le spuse:
- Într-adevăr, ceea ce contează nu este să fii fecioară sau măritată, monah sau laic.
Dumnezeu, într-adevăr, dăruieşte tuturor pe Duhul Sfânt, în măsura disponibilităţii pe care fiecare o are.
Speranţa - Pilda numărul 305
În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".
Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".
Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape.
Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult, încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc acei doi munţi.
___
Credința de nezdruncinat face minuni!
În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".
Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".
Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape.
Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult, încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc acei doi munţi.
___
Credința de nezdruncinat face minuni!
Bastonul meu - Pilda numărul 306
Bastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.
Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună niciun cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.
Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn. `Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are niciun ban pentru înmormântare`. Am luat bastonul la un preţ rezonabil. `Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?`, l-am întrebat eu. `De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat`.
Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. M-am întristat profund!
___
Binele pe care nu-l facem, deși ne stă în putință, poate lăsa amprente reci pe ființele noastre. Omule, să nu eziți niciodată să faci un bine, dar să eziți întotdeauna să faci un rău!
Bastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.
Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună niciun cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.
Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn. `Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are niciun ban pentru înmormântare`. Am luat bastonul la un preţ rezonabil. `Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?`, l-am întrebat eu. `De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat`.
Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. M-am întristat profund!
___
Binele pe care nu-l facem, deși ne stă în putință, poate lăsa amprente reci pe ființele noastre. Omule, să nu eziți niciodată să faci un bine, dar să eziți întotdeauna să faci un rău!
Deşertul plânge - Pilda numărul 307
Într-o veche istorioară din Africa se povesteşte cum un misionar observă de departe acţiunile şi comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: `Ce faci aici?`. Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: `Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină`.
Într-o veche istorioară din Africa se povesteşte cum un misionar observă de departe acţiunile şi comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: `Ce faci aici?`. Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: `Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină`.
A fi lumină - Pilda numărul 308
Într-un colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru o luminiţă care stătea pur şi simplu şi lumina. Un trecător spuse: "Tu, luminiţo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte şi nu în acest colţ ascuns". "De ce? îl întrebă luminiţa. Eu luminez pentru că sunt lumină, şi pentru că luminez, mă numesc lumină. Nu luminez pentru a mă face vizibilă, ci luminez pentru că îmi face plăcere şi bucurie să fiu lumină". Dar cruda întunecime, scrâşnind din dinţi, atacă cu furie mica luminiţă. Şi cu toate acestea, marea întunecime era neputincioasă în faţa acestei mici lumini.
___
Lumina întotdeauna învinge!
Într-un colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru o luminiţă care stătea pur şi simplu şi lumina. Un trecător spuse: "Tu, luminiţo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte şi nu în acest colţ ascuns". "De ce? îl întrebă luminiţa. Eu luminez pentru că sunt lumină, şi pentru că luminez, mă numesc lumină. Nu luminez pentru a mă face vizibilă, ci luminez pentru că îmi face plăcere şi bucurie să fiu lumină". Dar cruda întunecime, scrâşnind din dinţi, atacă cu furie mica luminiţă. Şi cu toate acestea, marea întunecime era neputincioasă în faţa acestei mici lumini.
___
Lumina întotdeauna învinge!
A proteja lumina - Pilda numărul 309
Un cavaler teuton, în urma unei cruciade victorioase în Ţara Sfântă, a promis că va duce în oraşul său, Florenţa, o lumânare nestinsă, pe care o va aprinde de la flacăra lumânării de la mormântul sfânt al lui Hristos. Acest plan făcu din el un alt om. Îl transformă dintr-un soldat cuceritor într-unul pacifist. Chiar şi pe drum, când era atacat de tâlhari, nu se apăra. Promitea să le dea de bunăvoie tot ceea ce doreau, numai dacă nu vor stinge lumânarea sa. Îi luară îmbrăcămintea de zale, armele şi toţi banii, şi-i dădură în schimb un biet catâr cu care să meargă mai departe.
După câteva peripeţii periculoase sosi în cele din urmă în oraşul Florenţa, protejând lumânarea de vântul neastâmpărat. Când îl văzură copiii de pe străzile Florenţei, îl considerară nebun şi căutau să-i stingă lumânarea. Doar numai printr-o minune lumânarea nu i se stinse, aşa încât putu să aprindă lumânările de pe altarul catedralei. Când a fost întrebat de cineva, care ca şi el ducea o lumânare aprinsă, ce trebuie să facă pentru ca să nu se stingă, el îi răspunse: `Această luminiţă cere să încetezi a te mai gândi la altceva. Nu ai voie să te simţi nicio clipă în siguranţă. Chiar dacă ai protejat lumina în multe situaţii periculoase, trebuie să fii pregătit întotdeauna, pentru că în clipa în care nu te aştepţi totul poate fi fatal. Cu ajutorul lui Dumnezeu totul este posibil, însă. Trebuie doar să ai credință, să-ți dorești să protejezi lumina, să-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, să te rogi și El te va ajuta`.
Un cavaler teuton, în urma unei cruciade victorioase în Ţara Sfântă, a promis că va duce în oraşul său, Florenţa, o lumânare nestinsă, pe care o va aprinde de la flacăra lumânării de la mormântul sfânt al lui Hristos. Acest plan făcu din el un alt om. Îl transformă dintr-un soldat cuceritor într-unul pacifist. Chiar şi pe drum, când era atacat de tâlhari, nu se apăra. Promitea să le dea de bunăvoie tot ceea ce doreau, numai dacă nu vor stinge lumânarea sa. Îi luară îmbrăcămintea de zale, armele şi toţi banii, şi-i dădură în schimb un biet catâr cu care să meargă mai departe.
După câteva peripeţii periculoase sosi în cele din urmă în oraşul Florenţa, protejând lumânarea de vântul neastâmpărat. Când îl văzură copiii de pe străzile Florenţei, îl considerară nebun şi căutau să-i stingă lumânarea. Doar numai printr-o minune lumânarea nu i se stinse, aşa încât putu să aprindă lumânările de pe altarul catedralei. Când a fost întrebat de cineva, care ca şi el ducea o lumânare aprinsă, ce trebuie să facă pentru ca să nu se stingă, el îi răspunse: `Această luminiţă cere să încetezi a te mai gândi la altceva. Nu ai voie să te simţi nicio clipă în siguranţă. Chiar dacă ai protejat lumina în multe situaţii periculoase, trebuie să fii pregătit întotdeauna, pentru că în clipa în care nu te aştepţi totul poate fi fatal. Cu ajutorul lui Dumnezeu totul este posibil, însă. Trebuie doar să ai credință, să-ți dorești să protejezi lumina, să-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, să te rogi și El te va ajuta`.
Putinţa de a aştepta - Pilda numărul 310
Un om pregătise bine ţarina sa, o arase şi o însămânţase. După câteva săptămâni omul se miră de ce plantele cresc cu greutate. În grădina vecinului său totul era verde, plantele erau mari, la el însă nu, erau mici. De la o zi la alta nerăbdarea sa creştea. De griji nici nu mai putea dormi. În cele din urmă îi veni o idee ciudată. Alergă la lotul său de pământ şi începu să tragă încet-încet plantele în sus. Aceasta era desigur o muncă migăloasă, dar în sfârşit termină. Spre casă se întâlni cu vecinul său şi-i povesti cum a ajutat el plantele să crească mai repede. Vestea aceasta a stârnit curiozitatea sătenilor. Au alergat cu toţii la ţarină şi au constatat, cu stupoare, că toate plantele erau... veştejite.
___
Nerăbdarea (graba) întotdeauna strică treaba!
Un om pregătise bine ţarina sa, o arase şi o însămânţase. După câteva săptămâni omul se miră de ce plantele cresc cu greutate. În grădina vecinului său totul era verde, plantele erau mari, la el însă nu, erau mici. De la o zi la alta nerăbdarea sa creştea. De griji nici nu mai putea dormi. În cele din urmă îi veni o idee ciudată. Alergă la lotul său de pământ şi începu să tragă încet-încet plantele în sus. Aceasta era desigur o muncă migăloasă, dar în sfârşit termină. Spre casă se întâlni cu vecinul său şi-i povesti cum a ajutat el plantele să crească mai repede. Vestea aceasta a stârnit curiozitatea sătenilor. Au alergat cu toţii la ţarină şi au constatat, cu stupoare, că toate plantele erau... veştejite.
___
Nerăbdarea (graba) întotdeauna strică treaba!
Trunchiul de ulm - Pilda numărul 311
Într-o zi, unui om îi veni în minte o experienţă deosebită:
"Tăiam lemne. Deodată am apucat o lodbă de ulm. De un an de zile, de când a fost retezat, trunchiul a fost manevrat ici-colo de către un tractor, a fost tăiat în bucăţi, aruncat în vagoane, a circulat pe role şi a fost aruncat pe pământ, dar lodba de ulm nu se resemnase. Din el ieşise un vlăstar verde. Am ridicat trunchiul, dar nu am îndrăznit să pun securea la rădăcina vlăstarului. Cum aş fi putut să-l distrug? Ce mult voia să trăiască!".
Într-o zi, unui om îi veni în minte o experienţă deosebită:
"Tăiam lemne. Deodată am apucat o lodbă de ulm. De un an de zile, de când a fost retezat, trunchiul a fost manevrat ici-colo de către un tractor, a fost tăiat în bucăţi, aruncat în vagoane, a circulat pe role şi a fost aruncat pe pământ, dar lodba de ulm nu se resemnase. Din el ieşise un vlăstar verde. Am ridicat trunchiul, dar nu am îndrăznit să pun securea la rădăcina vlăstarului. Cum aş fi putut să-l distrug? Ce mult voia să trăiască!".
Bătrâna şi vizita lui Dumnezeu - Pilda numărul 312
Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu. Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!". Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât pe un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.
Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori M-ai refuzat".
Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu. Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!". Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât pe un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.
Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori M-ai refuzat".
A privi dincolo de orizont - Pilda numărul 313
Un misionar ortodox lucra de mult timp cu negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba băştinaşilor nu găsea expresia potrivită pentru cuvântul "speranţă". Căută mult timp acest concept, până când, într-o zi, chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaş, care văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului: "Observ că nici măcar nu plângi". "De ce să plâng? răspunse misionarul. Ne vom revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont".
"A privi dincolo de orizont", da, acum misionarul ştia cum trebuia tradus cuvântul "speranţă".
Un misionar ortodox lucra de mult timp cu negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba băştinaşilor nu găsea expresia potrivită pentru cuvântul "speranţă". Căută mult timp acest concept, până când, într-o zi, chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaş, care văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului: "Observ că nici măcar nu plângi". "De ce să plâng? răspunse misionarul. Ne vom revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont".
"A privi dincolo de orizont", da, acum misionarul ştia cum trebuia tradus cuvântul "speranţă".
Creștinul cu adevărat credincios - Pilda numărul 314
"Aşteptaţi aici, vă rog!", i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cumersul trenurilor şi la poştă. Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el. Orbul stătea nespus de liniştit. A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nicio însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare, încrezătoare şi reculeasă. Pe faţa lui nu se putea citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape. În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului cu adevărat credincios.
"Aşteptaţi aici, vă rog!", i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cumersul trenurilor şi la poştă. Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el. Orbul stătea nespus de liniştit. A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nicio însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare, încrezătoare şi reculeasă. Pe faţa lui nu se putea citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape. În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului cu adevărat credincios.
Noul Rege are nevoie şi de nătângi - Pilda numărul 315
Printre păstorii de pe câmpiile Betleemului era şi un om simplu. Acesta a fost numit de către ceilalţi nătâng. În noaptea în care le apăruî ngerul ca să le anunţe vestea naşterii lui Hristos, nătângul nu înţelese cuvintele sale. Dar cuprins de strălucirea îngerului, căzu şi el în genunchi. Când ceilalţi voiră să meargă în căutarea pruncului, aşa cum le-o vestiseră îngerii, a vrut şi el să meargă cu ei. Dar păstorilor le era ruşine cu el, căci hainele-i erau rupte, barba aspră, iar expresia feţei urâtă. De aceea îi spuseră: "Rămâi aici, la oi şi la foc! Copilul pe care-l căutăm nu este un copil obişnuit, ci un Rege. De un nătâng, aşa cum eşti tu, nu are nevoie". Totuşi nătângul nu se lăsă convins cu aceste cuvinte. Îi urmă din spate, ferindu-se să nu fie văzut. Dar în cele din urmă a fost descoperit.
"Ce ai tu să-i dăruieşti?", îşi băteau joc de el. Nătângul observă atunci că toţi erau încărcaţi cu lapte şi miere, cu lână de oi, cu brânză şi pâine. La aşa ceva nu se gândise. Era abătut. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă bucuros: "Aş putea să alung muştele de pe faţa sa!". "De fapt ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul era foarte trist. După câtva timp spuse: "Aş putea să-i frec picioarele, ca să se încălzească". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul începu să plângă. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă: "Aş putea să-i cânt un cântec, ca să poată adormi". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul era foarte abătut şi trist şi plângea. Dar nu abandonă. Voia cel puţin să-i vadă de departe pe Rege şi pe îngerii care îi alungau muştele şi îi încălzeau picioruşele. În sfârşit, păstorii ajunseră în faţa staulului şi-l găsiră pe prunc stând sărac şi palid într-o iesle. Maria şi Iosif erau foarte ocupaţi cu musafirii, pentru că nu numai păstorii, ci şi magii au găsit drumul spre iesle. "Of, oftă Maria, de-ar putea cineva să-l păzească pe copil de muşte, să-i frece picioruşele sau să-i cânte un cântec!".
Atunci nătângul sări numaidecât în faţă. Şi când văzu în lung şi-n lat că nu se afla niciun înger, îşi şterse lacrimile, râse de bucurie şi îngenunche înaintea ieslei. Alungă muştele, îi frecă copilului picioruşele, ca să se încălzească, şi îi cântă un cântec până adormi. Maria şi Iosif şi cei trei magi se uimiră, păstorii însă se ruşinară şi plecară acasă cu capetele plecate. Acum ştiau că noul Rege avea nevoie şi de nătângi.
___
Omule, niciodată să nu-ți jignești semenii simpli. Să nu-i consideri niște nătângi. În fața lui Dumnezeu toți oamenii au însemnătate, importanță.
Printre păstorii de pe câmpiile Betleemului era şi un om simplu. Acesta a fost numit de către ceilalţi nătâng. În noaptea în care le apăruî ngerul ca să le anunţe vestea naşterii lui Hristos, nătângul nu înţelese cuvintele sale. Dar cuprins de strălucirea îngerului, căzu şi el în genunchi. Când ceilalţi voiră să meargă în căutarea pruncului, aşa cum le-o vestiseră îngerii, a vrut şi el să meargă cu ei. Dar păstorilor le era ruşine cu el, căci hainele-i erau rupte, barba aspră, iar expresia feţei urâtă. De aceea îi spuseră: "Rămâi aici, la oi şi la foc! Copilul pe care-l căutăm nu este un copil obişnuit, ci un Rege. De un nătâng, aşa cum eşti tu, nu are nevoie". Totuşi nătângul nu se lăsă convins cu aceste cuvinte. Îi urmă din spate, ferindu-se să nu fie văzut. Dar în cele din urmă a fost descoperit.
"Ce ai tu să-i dăruieşti?", îşi băteau joc de el. Nătângul observă atunci că toţi erau încărcaţi cu lapte şi miere, cu lână de oi, cu brânză şi pâine. La aşa ceva nu se gândise. Era abătut. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă bucuros: "Aş putea să alung muştele de pe faţa sa!". "De fapt ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul era foarte trist. După câtva timp spuse: "Aş putea să-i frec picioarele, ca să se încălzească". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul începu să plângă. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă: "Aş putea să-i cânt un cântec, ca să poată adormi". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!". Nătângul era foarte abătut şi trist şi plângea. Dar nu abandonă. Voia cel puţin să-i vadă de departe pe Rege şi pe îngerii care îi alungau muştele şi îi încălzeau picioruşele. În sfârşit, păstorii ajunseră în faţa staulului şi-l găsiră pe prunc stând sărac şi palid într-o iesle. Maria şi Iosif erau foarte ocupaţi cu musafirii, pentru că nu numai păstorii, ci şi magii au găsit drumul spre iesle. "Of, oftă Maria, de-ar putea cineva să-l păzească pe copil de muşte, să-i frece picioruşele sau să-i cânte un cântec!".
Atunci nătângul sări numaidecât în faţă. Şi când văzu în lung şi-n lat că nu se afla niciun înger, îşi şterse lacrimile, râse de bucurie şi îngenunche înaintea ieslei. Alungă muştele, îi frecă copilului picioruşele, ca să se încălzească, şi îi cântă un cântec până adormi. Maria şi Iosif şi cei trei magi se uimiră, păstorii însă se ruşinară şi plecară acasă cu capetele plecate. Acum ştiau că noul Rege avea nevoie şi de nătângi.
___
Omule, niciodată să nu-ți jignești semenii simpli. Să nu-i consideri niște nătângi. În fața lui Dumnezeu toți oamenii au însemnătate, importanță.
Cum au ajuns boul şi măgarul la iesle - Pilda numărul 316
Când Iosif şi Maria erau în drum spre Betleem, un înger a chemat în ascuns toate animalele laolaltă, pentru a alege câteva dintre ele, care să vină în ajutorul Sfintei familii.
Primul, după cum era de aşteptat, se prezentă leul. "Numai un rege este vrednic să-i slujească Domnului lumii, mugi el. Îi voi sfârteca pe toţi cei care se vor apropia prea mult de prunc". "Tu eşti prea furios", îi spuse îngerul.
După aceea se furişă în faţă vulpea. Cu o faţă nevinovată spuse: "O voi aproviziona bine. Pentru copilul lui Dumnezeu voi procura mierea cea mai dulce şi în fiecare dimineaţă voi pune pe masă o găină". "Tu eşti prea vicleană", îi spuse îngerul.
Imediat veni păunul. Zgomotos se împăună şi-şi etală strălucirea penajului său. "Vreau să împodobesc staulul de oi mai frumos decât a împodobit Solomon templul său", spuse acesta. "Tu eşti prea cochet", îi spuse îngerul.
Rând pe rând, multe animale şi-au lăudat talentele şi calităţile lor. Dar degeaba. În cele din urmă, îngerul aruncă privirea încă o dată, afară, pe câmp, şi observă cum un bou şi un măgar trăgeau din greu la plugul unui ţăran. Îngerul i-a chemat şi pe aceştia aproape şi le-a spus: "Ce puteţi oferi voi pruncului?". "Nimic, spuse măgarul, lăsând trist urechile în jos. Noi, în afară de umilinţă şi răbdare, n-am învăţat nimic, căci toate celelalte ne-au adus întotdeauna numai bătaie". Boul, puţin cam timid, obiectă: "Totuşi, poate cândva am putea fi şi noi de folos. Cel puţin să alungăm cu cozile noastre muştele din grajd". Îngerul le spuse: "Voi sunteţi aceia de care am nevoie".
Faptul de a dărui nu te face mai sărac - Pilda numărul 317
Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte mulțumit de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune.
`Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea cu ce vei mai rămâne`, îi spuse norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui.
`Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic`, îi spuse din nou norul negru. Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe, aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau nevoie de ele.
Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din faţa soarelui şi se fărâmiţă. Soarele însă coborâ lent spre mare.
___
Omule, vorbele și faptele tale bune dăruite nu te fac mai sărac. Dăruiește cu și din toată inima și tot sufletul. În loc să sărăcești te vei îmbogăți, dar nu material, ci duhovnicește. Dăruind vei dobândi!
Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte mulțumit de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune.
`Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea cu ce vei mai rămâne`, îi spuse norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui.
`Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic`, îi spuse din nou norul negru. Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe, aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau nevoie de ele.
Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din faţa soarelui şi se fărâmiţă. Soarele însă coborâ lent spre mare.
___
Omule, vorbele și faptele tale bune dăruite nu te fac mai sărac. Dăruiește cu și din toată inima și tot sufletul. În loc să sărăcești te vei îmbogăți, dar nu material, ci duhovnicește. Dăruind vei dobândi!
Lupul la iesle - Pilda numărul 318
Era odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupaţi ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, şiret şi rău. Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil.
"Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitaţie?!", se gândi lupul. Dar, curios şi flămând cum era, se furişă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse şi aşteptă.
Când păstorii, după ce l-au adorat pe Iisus, şi-au luat rămas bun de la Maria şi Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Aşteptă până adormiră Maria şi Iosif. Grijile pe care le avuseră şi bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. "Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul". Se furişă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniştit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic.
"O mâncare uşoară", se gândi lupul şi îşi linse buzele. Se pregăti să sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă şi iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă şi aspră şi, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. "Lupule, te iubesc!". Şi deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă şi ieşi afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului şi-L adoră. Când părăsi staulul, liniştit, aşa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să spună tuturor: "Acest prunc divin poate să vă mântuiască!".
Era odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupaţi ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, şiret şi rău. Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil.
"Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitaţie?!", se gândi lupul. Dar, curios şi flămând cum era, se furişă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse şi aşteptă.
Când păstorii, după ce l-au adorat pe Iisus, şi-au luat rămas bun de la Maria şi Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Aşteptă până adormiră Maria şi Iosif. Grijile pe care le avuseră şi bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. "Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul". Se furişă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniştit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic.
"O mâncare uşoară", se gândi lupul şi îşi linse buzele. Se pregăti să sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă şi iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă şi aspră şi, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. "Lupule, te iubesc!". Şi deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă şi ieşi afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului şi-L adoră. Când părăsi staulul, liniştit, aşa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să spună tuturor: "Acest prunc divin poate să vă mântuiască!".
Dăruieşte-mi mâini - Pilda numărul 319
Două zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce doreşte. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur. El şedea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe suportul de scris un carton. Manfred este descălţat şi nu are în picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul drept, iar piciorul stâng ţine foia. El scrie cu piciorul pentru că nu are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Aşa a venit pe lume. Nimeni nu ştie de ce!
Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă şi ceruse multe, a primit de toate: un trenuleţ, o maşinuţă, trei cărţi. Astăzi aşterne pe hârtie doar o singură dorinţă: "Dăruieşte-mi mâini!".
Cu picioruşele reuşeşte să împingă foaia în plic. Pe plic scrie: "Către pruncul Iisus". Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge şi-l pune la fereastra din camera sa. A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenuleţul. Deodată, mama vine la el şi-i spune: "Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă voi întoarce imediat". Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că tatăl său este în camera sa şi lucrează. Numaidecât Manfred se ridică şi merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură alunecă pe masă şi este la margine. Manfred deschide gura şi o ia cu gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănuşile de gumă ale mămicii. "Mâini! Degete!", se gândeşte Manfred. Trage mănuşile pe podea, apoi, ajutându-se şi de dinţi, înfige fiecare mână în câte o mănuşă. Manfred aleargă prin casă şi strigă: "Mâini! Am mâini!". Între timp, mămica se întoarce şi tatăl iese din camera sa de muncă. Părinţii privesc la fiul lor. Tatăl îşi strânge emoţiile şi intră în camera sa, iar mama sughite. Deodată Manfred se opreşte, priveşte la mănuşi, apoi le aruncă pe fotoliu şi începe să plângă. Mămica aleargă la el şi-l ia în braţe. "Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni care pot face mâini, mâini artificiale", îi spuse mama. Dar Manfred nu vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea şi o aruncă la gunoi. Spre seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: "Dăruieşte-mi mâini". El ştie că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.
___
Unii oameni au mâini, dar nu au și recunoștință față de Dumnezeu, pentru faptul că le au. Omule, fii recunoscător pentru faptul că ai mâini. Sunt alți oameni care nu le au, dar și le doresc sau și le-ar dori. De fapt, omule, fii recunoscător pentru tot!
Două zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce doreşte. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur. El şedea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe suportul de scris un carton. Manfred este descălţat şi nu are în picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul drept, iar piciorul stâng ţine foia. El scrie cu piciorul pentru că nu are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Aşa a venit pe lume. Nimeni nu ştie de ce!
Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă şi ceruse multe, a primit de toate: un trenuleţ, o maşinuţă, trei cărţi. Astăzi aşterne pe hârtie doar o singură dorinţă: "Dăruieşte-mi mâini!".
Cu picioruşele reuşeşte să împingă foaia în plic. Pe plic scrie: "Către pruncul Iisus". Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge şi-l pune la fereastra din camera sa. A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenuleţul. Deodată, mama vine la el şi-i spune: "Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă voi întoarce imediat". Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că tatăl său este în camera sa şi lucrează. Numaidecât Manfred se ridică şi merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură alunecă pe masă şi este la margine. Manfred deschide gura şi o ia cu gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănuşile de gumă ale mămicii. "Mâini! Degete!", se gândeşte Manfred. Trage mănuşile pe podea, apoi, ajutându-se şi de dinţi, înfige fiecare mână în câte o mănuşă. Manfred aleargă prin casă şi strigă: "Mâini! Am mâini!". Între timp, mămica se întoarce şi tatăl iese din camera sa de muncă. Părinţii privesc la fiul lor. Tatăl îşi strânge emoţiile şi intră în camera sa, iar mama sughite. Deodată Manfred se opreşte, priveşte la mănuşi, apoi le aruncă pe fotoliu şi începe să plângă. Mămica aleargă la el şi-l ia în braţe. "Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni care pot face mâini, mâini artificiale", îi spuse mama. Dar Manfred nu vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea şi o aruncă la gunoi. Spre seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: "Dăruieşte-mi mâini". El ştie că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.
___
Unii oameni au mâini, dar nu au și recunoștință față de Dumnezeu, pentru faptul că le au. Omule, fii recunoscător pentru faptul că ai mâini. Sunt alți oameni care nu le au, dar și le doresc sau și le-ar dori. De fapt, omule, fii recunoscător pentru tot!
Portocala orfanului - Pilda numărul 320
De mic copil îmi pierdusem părinţii şi am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nicio zi nu aduse vreo schimbare, şi în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Iisus. Asta era totul. Dulciuri, jucării şi portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie şi ascultare.
Aceste portocale de Crăciun întrupau dorinţa unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârşitul lumii. În timp ce alţi băieţi treceau pe la directorul orfelinatului şi primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colţ al încăperii şi să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat. După împărţirea portocalelor, ceilalţi băieţi puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor şi să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam şi nu mai voiam să trăiesc. Nu după mult timp, am auzit paşi în cameră. O mână îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La patul meu era un băieţel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o portocală şi mi-o întinse. Nu ştiam ce se întâmplase. De unde putea să provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, şi simţeam în mine o oarecare reţinere. Deodată mi-am revenit în fire şi am observat că portocala era deja decojită şi, când am privit mai îndeaproape, totul îmi deveni limpede şi lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se întâmplase? "Băieţii s-au adunat în curte, îi spuse William, şi au decis ca şi eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare şi-a decojit portocala şi cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă şi rotundă".
Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun din viaţa mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia autentică.
___
Un dar, cât de mic, poate să aducă o imensă schimbare în bine în viața unui om!
De mic copil îmi pierdusem părinţii şi am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nicio zi nu aduse vreo schimbare, şi în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Iisus. Asta era totul. Dulciuri, jucării şi portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie şi ascultare.
Aceste portocale de Crăciun întrupau dorinţa unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârşitul lumii. În timp ce alţi băieţi treceau pe la directorul orfelinatului şi primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colţ al încăperii şi să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat. După împărţirea portocalelor, ceilalţi băieţi puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor şi să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam şi nu mai voiam să trăiesc. Nu după mult timp, am auzit paşi în cameră. O mână îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La patul meu era un băieţel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o portocală şi mi-o întinse. Nu ştiam ce se întâmplase. De unde putea să provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, şi simţeam în mine o oarecare reţinere. Deodată mi-am revenit în fire şi am observat că portocala era deja decojită şi, când am privit mai îndeaproape, totul îmi deveni limpede şi lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se întâmplase? "Băieţii s-au adunat în curte, îi spuse William, şi au decis ca şi eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare şi-a decojit portocala şi cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă şi rotundă".
Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun din viaţa mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia autentică.
___
Un dar, cât de mic, poate să aducă o imensă schimbare în bine în viața unui om!
Trandafirul - Pilda numărul 321
Renumitul poet german Reiner Maria Rilke şi-a petrecut un anumit timp al studenţiei sale la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată. Într-un colţ al acestei străzi şedea permanent o cerşetoare. Ea şedea mereu în acelaşi loc, nemişcată ca o statuie, cu mâna întinsă şi cu ochii fixaţi în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui adesea îi întindea câţiva bănuţi. Într-o zi, ea l-a întrebat pe poet: `De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?`. `Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini`, îi răspunse el.
A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de pe pământ, a luat mâna poetului şi i-a sărutat-o. Apoi a plecat strângândt randafirul la piept. O săptămână întreagă n-a mai văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou aşezată la colţul ei obişnuit, tăcută şi nemişcată ca totdeauna.
`Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile în care nu a primit nimic?`, l-a întrebat tânăra pe Rilke.
`Din trandafir`, i-a răspuns poetul.
___
Un singur trandafir înmânat cu iubire, unui om aflat în necesitate, hrănește sufletul acelui om mai mult decât ar putea să-i hrănească trupul 100 de kg de mâncare.
Renumitul poet german Reiner Maria Rilke şi-a petrecut un anumit timp al studenţiei sale la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată. Într-un colţ al acestei străzi şedea permanent o cerşetoare. Ea şedea mereu în acelaşi loc, nemişcată ca o statuie, cu mâna întinsă şi cu ochii fixaţi în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui adesea îi întindea câţiva bănuţi. Într-o zi, ea l-a întrebat pe poet: `De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?`. `Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini`, îi răspunse el.
A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de pe pământ, a luat mâna poetului şi i-a sărutat-o. Apoi a plecat strângândt randafirul la piept. O săptămână întreagă n-a mai văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou aşezată la colţul ei obişnuit, tăcută şi nemişcată ca totdeauna.
`Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile în care nu a primit nimic?`, l-a întrebat tânăra pe Rilke.
`Din trandafir`, i-a răspuns poetul.
___
Un singur trandafir înmânat cu iubire, unui om aflat în necesitate, hrănește sufletul acelui om mai mult decât ar putea să-i hrănească trupul 100 de kg de mâncare.
Lumina împărţită luminează mai puternic - Pilda numărul 322
Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de oi. Băiatul care păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul îngheţă. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. `Pot să mă încălzesc puţin în casa ta?`, îl întrebă băiatul pe stăpân. `Nu pot să împart căldura. Lemnele sunt scumpe`, spuse omul şi-l lăsă pe băiat să stea mai departe în frig. Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: `Ce fel de stea este asta?`, se gândi el. Numaidecât luă toiagul şi lampa şi porni la drum. `Fără acest băiat, nici eu nu rămân`, spuse căţelul şi merse pe urmele lui. `Fără acest căţel, nici noi nu rămânem`, spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. `Fără aceste oi, nici eu nu rămân`, spuse măgarul şi merse pe urmele lor. `Fără măgar, nici eu nu rămân`, spuse vaca şi merse pe urmele lui. `Fără această vacă, nici eu nu rămân`, spuse boul şi porni pe urmele ei.
`De ce este aşa de mare linişte!?`, se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă după băiat, dar nu primi niciun răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. `Băiatul a fugit şi a furat toate animalele mele`, strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă.
Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. `Nu mai pot avansa!`, spuse el gâfâind şi strigând după ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă şi omul observă o stea mare pe cer. `Ce stea o fi asta?`, se întrebă el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe care îl căuta. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un Copil, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe el îl aştepta. `Sunt salvat!`, spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei lângă băiat. Dimineaţa următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. `Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura cu tine`.
Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de oi. Băiatul care păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul îngheţă. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. `Pot să mă încălzesc puţin în casa ta?`, îl întrebă băiatul pe stăpân. `Nu pot să împart căldura. Lemnele sunt scumpe`, spuse omul şi-l lăsă pe băiat să stea mai departe în frig. Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: `Ce fel de stea este asta?`, se gândi el. Numaidecât luă toiagul şi lampa şi porni la drum. `Fără acest băiat, nici eu nu rămân`, spuse căţelul şi merse pe urmele lui. `Fără acest căţel, nici noi nu rămânem`, spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. `Fără aceste oi, nici eu nu rămân`, spuse măgarul şi merse pe urmele lor. `Fără măgar, nici eu nu rămân`, spuse vaca şi merse pe urmele lui. `Fără această vacă, nici eu nu rămân`, spuse boul şi porni pe urmele ei.
`De ce este aşa de mare linişte!?`, se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă după băiat, dar nu primi niciun răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. `Băiatul a fugit şi a furat toate animalele mele`, strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă.
Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. `Nu mai pot avansa!`, spuse el gâfâind şi strigând după ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă şi omul observă o stea mare pe cer. `Ce stea o fi asta?`, se întrebă el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe care îl căuta. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un Copil, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe el îl aştepta. `Sunt salvat!`, spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei lângă băiat. Dimineaţa următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. `Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura cu tine`.
Legenda celui de-al patrulea mag - Pilda numărul 323
În afară de cei trei bărbaţi înţelepţi care voiau să adore pruncul din ieslea Betleemului, a pornit la drum şi un al patrulea mag. Voia să-I dăruiască pruncului trei pietre preţioase. Însă, deoarece animalul său de povară şchiopăta, nu ajunse la timp la punctul de întâlnire stabilit. Totuşi porni singur spre iesle. Dar sosi prea târziu. O sărmană mamă, ce nu se lăsa mângâiată, îi povesti despre uciderea îngrozitoare a copiilor din Betleem, măcel căruia îi căzuse pradă şi propriul ei fiu. Plin de milă faţă de ea îi dărui o piatră preţioasă şi strălucitoare pe care, de fapt, voia s-o dea pruncului regesc. După luni de zile ajunse în Egipt, însă aici a aflat că pruncul Iisus şi părinţii săi s-au mutat în locul lor natal. Şi din nou porni la drum în căutarea pruncului Iisus. La periferia unui oraş întâlni un lepros care era aproape mort de foame. Acestuia îi dărui cea de-a doua piatră preţioasă, ca să se poată întreţine pe viitor. După aproximativ 30 de ani de căutare, dorinţa lui fierbinte de a-l găsi pe Regele lumii nu pierduse din intensitate. Dar simţea, de asemenea, cum inima sa bătrână nu mai rezistă mult la călătoriile lungi şi obositoare. De aceea, întâlnind un copil gol şi îngheţat, îi dărui cea de-a treia piatră preţioasă pentru a se putea îmbrăca şi hrăni.
Deodată cerul se întunecă. Era puţin timp după ora amiezii. Pământul începu să se cutremure. Cuprins de frica morţii, el se gândea: "Oare toate eforturile depuse în căutarea pruncului au fost zadarnice?". L-a găsit! De pe cruce o lumină cerească îi lumină faţa şi el auzi o voce care zicea: "Tu M-ai mângâiat când mă văitam, M-ai salvat când eram în pericol de moarte şi M-ai îmbrăcat când am fost gol!". "Doamne, eu? Unde?", întrebă el. "Tot ceea ce ai făcut oamenilor nevoiaşi, Mie mi-ai făcut!". Atunci, cel de-al patrulea mag îşi dărui cu mare bucurie viaţa sa Regelui lumii, care se afla răstignit pe cruce. În sfârşit Îl găsise!
În afară de cei trei bărbaţi înţelepţi care voiau să adore pruncul din ieslea Betleemului, a pornit la drum şi un al patrulea mag. Voia să-I dăruiască pruncului trei pietre preţioase. Însă, deoarece animalul său de povară şchiopăta, nu ajunse la timp la punctul de întâlnire stabilit. Totuşi porni singur spre iesle. Dar sosi prea târziu. O sărmană mamă, ce nu se lăsa mângâiată, îi povesti despre uciderea îngrozitoare a copiilor din Betleem, măcel căruia îi căzuse pradă şi propriul ei fiu. Plin de milă faţă de ea îi dărui o piatră preţioasă şi strălucitoare pe care, de fapt, voia s-o dea pruncului regesc. După luni de zile ajunse în Egipt, însă aici a aflat că pruncul Iisus şi părinţii săi s-au mutat în locul lor natal. Şi din nou porni la drum în căutarea pruncului Iisus. La periferia unui oraş întâlni un lepros care era aproape mort de foame. Acestuia îi dărui cea de-a doua piatră preţioasă, ca să se poată întreţine pe viitor. După aproximativ 30 de ani de căutare, dorinţa lui fierbinte de a-l găsi pe Regele lumii nu pierduse din intensitate. Dar simţea, de asemenea, cum inima sa bătrână nu mai rezistă mult la călătoriile lungi şi obositoare. De aceea, întâlnind un copil gol şi îngheţat, îi dărui cea de-a treia piatră preţioasă pentru a se putea îmbrăca şi hrăni.
Deodată cerul se întunecă. Era puţin timp după ora amiezii. Pământul începu să se cutremure. Cuprins de frica morţii, el se gândea: "Oare toate eforturile depuse în căutarea pruncului au fost zadarnice?". L-a găsit! De pe cruce o lumină cerească îi lumină faţa şi el auzi o voce care zicea: "Tu M-ai mângâiat când mă văitam, M-ai salvat când eram în pericol de moarte şi M-ai îmbrăcat când am fost gol!". "Doamne, eu? Unde?", întrebă el. "Tot ceea ce ai făcut oamenilor nevoiaşi, Mie mi-ai făcut!". Atunci, cel de-al patrulea mag îşi dărui cu mare bucurie viaţa sa Regelui lumii, care se afla răstignit pe cruce. În sfârşit Îl găsise!
A dărui inima - Pilda numărul 324
O persoană handicapată stătea la marginea unui drum şi ţinea mâna întinsă, cerşind bani de la trecători. Cei mai mulţi nu-l băgau în seamă. Doar o singură persoană se opri şi-i spuse: "Ţi-aş da cu plăcere ceva, dar tocmai am constatat că nu am la mine nici măcar un ban". La aceste cuvinte, cerşetorul îi răspunse: "Tu mi-ai dat mai mult decât bani. Tu mi-ai dat o parte din inima ta!".
O persoană handicapată stătea la marginea unui drum şi ţinea mâna întinsă, cerşind bani de la trecători. Cei mai mulţi nu-l băgau în seamă. Doar o singură persoană se opri şi-i spuse: "Ţi-aş da cu plăcere ceva, dar tocmai am constatat că nu am la mine nici măcar un ban". La aceste cuvinte, cerşetorul îi răspunse: "Tu mi-ai dat mai mult decât bani. Tu mi-ai dat o parte din inima ta!".
Măsura lui Dumnezeu - Pilda numărul 325
Se povesteşte din vechime că un rege voia să construiască o catedrală măreaţă spre gloria lui Dumnezeu. Niciun alt om nu avea voie să contribuie cu bani la această construcţie. Toată lucrarea voia s-o facă din avuţia sa proprie. Când se termină construcţia, dădu ordin să se scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte: "Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi dimineaţa toţi înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui, ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie schimbat. A doua zi se repetă povestea.
Atunci regele recunoscu că purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaş sfânt. Ordonă să fie căutată femeia şi să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând. "Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prieteneşte. Ai contribuit cu ceva la construcţia acestei catedrale, cu toate că era interzis acest lucru?". Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui şi-i spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câştig pâinea cea de toate zilele torcând. Totuşi am economisit câţiva bani şi cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoşteam porunca ta şi mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puţină iarbă şi am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am îndeplinit dorinţa şi totuşi nu am încălcat porunca ta!".
Şi regelui îi păru rău de egoismul său şi-i dădu femeii atâţia bani, încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.
Se povesteşte din vechime că un rege voia să construiască o catedrală măreaţă spre gloria lui Dumnezeu. Niciun alt om nu avea voie să contribuie cu bani la această construcţie. Toată lucrarea voia s-o facă din avuţia sa proprie. Când se termină construcţia, dădu ordin să se scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte: "Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi dimineaţa toţi înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui, ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie schimbat. A doua zi se repetă povestea.
Atunci regele recunoscu că purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaş sfânt. Ordonă să fie căutată femeia şi să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând. "Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prieteneşte. Ai contribuit cu ceva la construcţia acestei catedrale, cu toate că era interzis acest lucru?". Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui şi-i spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câştig pâinea cea de toate zilele torcând. Totuşi am economisit câţiva bani şi cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoşteam porunca ta şi mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puţină iarbă şi am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am îndeplinit dorinţa şi totuşi nu am încălcat porunca ta!".
Şi regelui îi păru rău de egoismul său şi-i dădu femeii atâţia bani, încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.
Cei doi măgari de Crăciun - Pilda numărul 326
În urmă cu 2000 de ani, în Betleem trăiau doi măgari mici, unul maroniu iar altul gri, care aparţineau unui morar. Servitorii acestuia nu le dădeau niciun timp de răgaz. De dimineaţă până seara cărau dintr-un loc într-altul saci plini cu grâne şi făină. Dacă se opreau vreodată, pentru a admira o floare sau un nor de pe bolta cerească, erau constrânşi cu lovituri să meargă mai departe. Aceşti doi măgari invidiau pisica, câinele şi găinile, căci ele nu aveau altceva de făcut decât să prindă şoareci, să păzească moara sau să facă ouă.
`Ah, se plângeau ei, Dumnezeu, Cel care ne-a creat, a vrut răul nostru. Nouă ne-a dat misiunea de a duce poveri şi de a servi oamenilor`. Dar iată că, într-o dimineaţă, nişte păstori treceau pe la moară şi povesteau cele trăite de ei în acea noapte: într-un grajd din apropierea Betleemului se născuse un copil sărac şi palid. Îngerii cântaseră şi chiar trei magi, călăuziţi de o stea, găsiseră drumul spre El. `Acesta este Hristos, Mântuitorul nostru, spuneau păstorii, un nou rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi`. Ambii măgari ciuleau urechile. `Un rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi. Este şi regele nostru`, se gândeau ei. Şi, neobservaţi de servitorii curioşi, au pornit la drum, în căutarea Lui. Urmele păstorilor şi a oilor le arătau drumul. Când sosiră, grajdul era gol. Un vânt rece sufla printre crăpături şi din minunea acestei nopţi nu mai rămase nimic altceva decât un pământ bătătorit de multe picioare, o gaură în paie şi un ultim parfum de tămâie şi smirnă. Ei n-aveau de unde să ştie că a existat un măgar care, condus de Iosif, fără murmur şi cu pas repede, i-a dus pe Maria şi pe copil şi i-a salvat din mâna lui Irod. Tocmai în această clipă venea morarul nervos: `Aici staţi voi, mizerabililor? La muncă cu voi!`, strigă el. Şi măgarii nu puteau face nimic altceva decât să asculte. S-au întors înapoi la moară şi cărau mai departe sacii grei dintr-un loc într-altul.
`Ce-au povestit păstorii este curată înşelătorie`, spuse măgarul maroniu şi suspină adânc sub povara sa. `Eu cred spuselor lor`, zise măgarul gri şi simţi deodată cum i se uşură povara. `Şi sacii de pe spatele tău? Cum rămâne cu regele care îi eliberează şi pe neputincioşi de poverile lor?`, întrebă măgarul maroniu. `El nu-mi ia povara de pe spinare, răspunse cel gri, dar îmi dă putere să o port. De aceea, dă-mi şi sacii tăi!`.
Morarul şi servitorii se mirau de aceşti doi măgari. `Ce s-a întâmplat cu voi?`, întrebă morarul grijuliu. De fiecare dată când voia să-şi ridice bâta spre a-i lovi, ea devenea aşa de grea, încât nu putea s-o ridice. Şi când acum măgarii se opreau pentru a admira o floare sau bolta cerească, nu-i rămânea decât să-i lase în pace sau să le amintească frumos de obligaţia lor. Atunci măgarul gri dădu din cap. Cel maroniu însă se miră. Acum credea şi el în minunea din grajd, pe care nu o văzuse cu propriii săi ochi.
___
Iisus Hristos: ` Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre ` (Matei 11:28, 29).
În urmă cu 2000 de ani, în Betleem trăiau doi măgari mici, unul maroniu iar altul gri, care aparţineau unui morar. Servitorii acestuia nu le dădeau niciun timp de răgaz. De dimineaţă până seara cărau dintr-un loc într-altul saci plini cu grâne şi făină. Dacă se opreau vreodată, pentru a admira o floare sau un nor de pe bolta cerească, erau constrânşi cu lovituri să meargă mai departe. Aceşti doi măgari invidiau pisica, câinele şi găinile, căci ele nu aveau altceva de făcut decât să prindă şoareci, să păzească moara sau să facă ouă.
`Ah, se plângeau ei, Dumnezeu, Cel care ne-a creat, a vrut răul nostru. Nouă ne-a dat misiunea de a duce poveri şi de a servi oamenilor`. Dar iată că, într-o dimineaţă, nişte păstori treceau pe la moară şi povesteau cele trăite de ei în acea noapte: într-un grajd din apropierea Betleemului se născuse un copil sărac şi palid. Îngerii cântaseră şi chiar trei magi, călăuziţi de o stea, găsiseră drumul spre El. `Acesta este Hristos, Mântuitorul nostru, spuneau păstorii, un nou rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi`. Ambii măgari ciuleau urechile. `Un rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi. Este şi regele nostru`, se gândeau ei. Şi, neobservaţi de servitorii curioşi, au pornit la drum, în căutarea Lui. Urmele păstorilor şi a oilor le arătau drumul. Când sosiră, grajdul era gol. Un vânt rece sufla printre crăpături şi din minunea acestei nopţi nu mai rămase nimic altceva decât un pământ bătătorit de multe picioare, o gaură în paie şi un ultim parfum de tămâie şi smirnă. Ei n-aveau de unde să ştie că a existat un măgar care, condus de Iosif, fără murmur şi cu pas repede, i-a dus pe Maria şi pe copil şi i-a salvat din mâna lui Irod. Tocmai în această clipă venea morarul nervos: `Aici staţi voi, mizerabililor? La muncă cu voi!`, strigă el. Şi măgarii nu puteau face nimic altceva decât să asculte. S-au întors înapoi la moară şi cărau mai departe sacii grei dintr-un loc într-altul.
`Ce-au povestit păstorii este curată înşelătorie`, spuse măgarul maroniu şi suspină adânc sub povara sa. `Eu cred spuselor lor`, zise măgarul gri şi simţi deodată cum i se uşură povara. `Şi sacii de pe spatele tău? Cum rămâne cu regele care îi eliberează şi pe neputincioşi de poverile lor?`, întrebă măgarul maroniu. `El nu-mi ia povara de pe spinare, răspunse cel gri, dar îmi dă putere să o port. De aceea, dă-mi şi sacii tăi!`.
Morarul şi servitorii se mirau de aceşti doi măgari. `Ce s-a întâmplat cu voi?`, întrebă morarul grijuliu. De fiecare dată când voia să-şi ridice bâta spre a-i lovi, ea devenea aşa de grea, încât nu putea s-o ridice. Şi când acum măgarii se opreau pentru a admira o floare sau bolta cerească, nu-i rămânea decât să-i lase în pace sau să le amintească frumos de obligaţia lor. Atunci măgarul gri dădu din cap. Cel maroniu însă se miră. Acum credea şi el în minunea din grajd, pe care nu o văzuse cu propriii săi ochi.
___
Iisus Hristos: ` Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre ` (Matei 11:28, 29).
Iubirea părinţilor este de neînlocuit - Pilda numărul 327
Un tată şi o mamă, care erau foarte ocupaţi cu activităţile profesiei lor, înaintea zilei de naştere a copilului lor, trecură în mare grabă printr-un magazin de jucării. Îi explicară vânzătoarei: "Am vrea ceva pentru un copil micuţ, care să-i poată ţine de urât şi să-i ia sentimentul singurătăţii".
"Îmi pare rău, zâmbi vânzătoarea, însă nu avem părinţi de vânzare".
Un tată şi o mamă, care erau foarte ocupaţi cu activităţile profesiei lor, înaintea zilei de naştere a copilului lor, trecură în mare grabă printr-un magazin de jucării. Îi explicară vânzătoarei: "Am vrea ceva pentru un copil micuţ, care să-i poată ţine de urât şi să-i ia sentimentul singurătăţii".
"Îmi pare rău, zâmbi vânzătoarea, însă nu avem părinţi de vânzare".
Tatăl cel drept - Pilda numărul 328
Un tânăr merse în vizită la un prieten de-al său mai mare, care era renumit pentru spiritul său de dreptate. El observă cum se purta cu fii săi şi se miră nespus: "Spuneai că-i iubeşti pe copiii tăi în mod egal. Acum însă observ că îi tratezi în mod diferit. Unde-i dreptatea în acest caz?". "Ea constă în faptul, răspunse prietenul, că mă străduiesc să-i acord fiecărui copil ceea ce îi trebuie. Dacă i-aş trata pe toţi la fel, aş fi foarte nedrept".
Un tânăr merse în vizită la un prieten de-al său mai mare, care era renumit pentru spiritul său de dreptate. El observă cum se purta cu fii săi şi se miră nespus: "Spuneai că-i iubeşti pe copiii tăi în mod egal. Acum însă observ că îi tratezi în mod diferit. Unde-i dreptatea în acest caz?". "Ea constă în faptul, răspunse prietenul, că mă străduiesc să-i acord fiecărui copil ceea ce îi trebuie. Dacă i-aş trata pe toţi la fel, aş fi foarte nedrept".
A avea timp - Pilda numărul 329
"Hei, tăticule!", strigă un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse tare: "Da, ce vrei fiule?". Copilul răspunse: "Când voi creşte mare, va trebui să citesc şi eu ziarul?". "Bineînţeles". "Dar de ce, tăticule?". Tata se făcu că nu aude şi citi mai departe. "Hei, tăticule, de ce?". "Of, Doamne, când eşti adult, atunci se obişnuieşte să citeşti ziare. Se simte nevoia de a şti tot ce se petrece în lume; trebuie să mergi în pas cu lumea". "Ce înseamnă a merge în pas cu lumea?". "Înseamnă a şti să te orientezi după ea, înţelegi tu?". "Nu, tăticule". "Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe". "Tăticule, dar de ce nu poţi citi în timp ce vorbesc cu tine?". "Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă deranjează. Să ţii minte asta". "Profesorul meu însă vorbeşte foarte mult, tată". "Da, dar el are voie pentru că el este profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înţeles?". "Însă când suntem la ore şi noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă". "Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni". "Şi acolo va trebui să citeşti ziare, tată?". "Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare". "O, ce bine va fi, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja".
___
Timpul este un dar foarte prețios pentru un copil. Un părinte trebuie să știe să-i acorde suficient timp copilului său. Ignoranța poate produce răni de nevindecat în inima unui copil, care se poate simți ca nefiind iubit.
"Hei, tăticule!", strigă un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse tare: "Da, ce vrei fiule?". Copilul răspunse: "Când voi creşte mare, va trebui să citesc şi eu ziarul?". "Bineînţeles". "Dar de ce, tăticule?". Tata se făcu că nu aude şi citi mai departe. "Hei, tăticule, de ce?". "Of, Doamne, când eşti adult, atunci se obişnuieşte să citeşti ziare. Se simte nevoia de a şti tot ce se petrece în lume; trebuie să mergi în pas cu lumea". "Ce înseamnă a merge în pas cu lumea?". "Înseamnă a şti să te orientezi după ea, înţelegi tu?". "Nu, tăticule". "Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe". "Tăticule, dar de ce nu poţi citi în timp ce vorbesc cu tine?". "Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă deranjează. Să ţii minte asta". "Profesorul meu însă vorbeşte foarte mult, tată". "Da, dar el are voie pentru că el este profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înţeles?". "Însă când suntem la ore şi noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă". "Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni". "Şi acolo va trebui să citeşti ziare, tată?". "Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare". "O, ce bine va fi, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja".
___
Timpul este un dar foarte prețios pentru un copil. Un părinte trebuie să știe să-i acorde suficient timp copilului său. Ignoranța poate produce răni de nevindecat în inima unui copil, care se poate simți ca nefiind iubit.
Iubirea faţă de mama - Pilda numărul 330
În timpul ocupaţiei americane din Filipine, mulţi soldaţi erau pregătiţi la bordul unor nave maritime militare să riposteze atacurilor inamicilor. Atacul trebuia să înceapă, când, deodată, geaca militară a unui soldat căzu în apă. Soldatul ceru permisiunea de la comandatul şef de a sări pentru a-şi recupera geaca, dar rugămintea nu i-a fost îndeplinită. Cu toate acestea soldatul sări în apă. Toţi credeau că vrea să dezerteze, dar după ce-şi găsi geaca, reveni la bordul navei. Ajuns la bord, i-a fost luată geaca şi a fost închis.
După câteva zile se pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru dezertare. Înainte de a fi executat, generalul care pronunţase sentinţa îl întrebă: "Cum ai putut să săvârşeşti o asemenea prostie pentru o geacă atât de zdrenţăroasă?". Soldatul rugă să i se aducă geaca. Apoi, scoţând din buzunarul interior o fotografie şi arătând-o generalului, îi răspunse: "Am sărit peste bordul navei datorită acestei fotografii, care o reprezintă pe mama mea". Atunci generalul, foarte mirat, spuse: "Dacă el şi-a pus viaţa în primejdie pentru o fotografie a mamei sale, atunci nu poate fi duşman nici al patriei sale". Şi-i iertă fapta săvârşită.
În timpul ocupaţiei americane din Filipine, mulţi soldaţi erau pregătiţi la bordul unor nave maritime militare să riposteze atacurilor inamicilor. Atacul trebuia să înceapă, când, deodată, geaca militară a unui soldat căzu în apă. Soldatul ceru permisiunea de la comandatul şef de a sări pentru a-şi recupera geaca, dar rugămintea nu i-a fost îndeplinită. Cu toate acestea soldatul sări în apă. Toţi credeau că vrea să dezerteze, dar după ce-şi găsi geaca, reveni la bordul navei. Ajuns la bord, i-a fost luată geaca şi a fost închis.
După câteva zile se pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru dezertare. Înainte de a fi executat, generalul care pronunţase sentinţa îl întrebă: "Cum ai putut să săvârşeşti o asemenea prostie pentru o geacă atât de zdrenţăroasă?". Soldatul rugă să i se aducă geaca. Apoi, scoţând din buzunarul interior o fotografie şi arătând-o generalului, îi răspunse: "Am sărit peste bordul navei datorită acestei fotografii, care o reprezintă pe mama mea". Atunci generalul, foarte mirat, spuse: "Dacă el şi-a pus viaţa în primejdie pentru o fotografie a mamei sale, atunci nu poate fi duşman nici al patriei sale". Şi-i iertă fapta săvârşită.
Cei trei feciori - Pilda numărul 331
Într-un sat, trei femei voiau să aducă apă de la fântână. Nu departe de acest loc stătea un înţelept şi ascultă cum cele trei femei îşi lăudau fiii.
"Fiul meu, spuse prima, este aşa de inteligent, încât îi lasă în urmă pe toţi ceilalţi".
"Fiul meu, spuse a doua, cântă aşa de frumos, ca o privighetoare. Niciun alt băiat nu are o voce aşa de frumoasă ca cea a fiului meu".
"Iar tu, de ce nu-ţi lauzi băiatul?", o întrebă una pe cea de-a treia femeie.
"Fiul meu nu are nimic deosebit în el, nu l-aş putea lăuda pentru ceva. El nu-i decât un băiat obişnuit ca toţi ceilalţi".
Femeile îşi umplură găleţile şi plecară spre casă.
Înţeleptul merse încet după ele. Găleţile fiind grele, ele se opriră să se odihnească. Atunci veniră în întâmpinarea lor tocmai fiii lor. Primul făcu o săritură, veni pe mâini şi aşa începu să meargă. Femeile strigară: "Ce băiat deştept!".
Al doilea începu să cânte ca o privighetoare şi femeile îl ascultară cu entuziasm.
Al treilea băiat veni la mama sa, îi luă găleata din mână şi o duse acasă. Atunci femeile îl întrebară pe înţelept: "Ce spui despre fiii noştri?". "Unde sunt fiii voştri? le răspunse bătrânul. Văd doar un singur fiu, cel nelăudat".
Într-un sat, trei femei voiau să aducă apă de la fântână. Nu departe de acest loc stătea un înţelept şi ascultă cum cele trei femei îşi lăudau fiii.
"Fiul meu, spuse prima, este aşa de inteligent, încât îi lasă în urmă pe toţi ceilalţi".
"Fiul meu, spuse a doua, cântă aşa de frumos, ca o privighetoare. Niciun alt băiat nu are o voce aşa de frumoasă ca cea a fiului meu".
"Iar tu, de ce nu-ţi lauzi băiatul?", o întrebă una pe cea de-a treia femeie.
"Fiul meu nu are nimic deosebit în el, nu l-aş putea lăuda pentru ceva. El nu-i decât un băiat obişnuit ca toţi ceilalţi".
Femeile îşi umplură găleţile şi plecară spre casă.
Înţeleptul merse încet după ele. Găleţile fiind grele, ele se opriră să se odihnească. Atunci veniră în întâmpinarea lor tocmai fiii lor. Primul făcu o săritură, veni pe mâini şi aşa începu să meargă. Femeile strigară: "Ce băiat deştept!".
Al doilea începu să cânte ca o privighetoare şi femeile îl ascultară cu entuziasm.
Al treilea băiat veni la mama sa, îi luă găleata din mână şi o duse acasă. Atunci femeile îl întrebară pe înţelept: "Ce spui despre fiii noştri?". "Unde sunt fiii voştri? le răspunse bătrânul. Văd doar un singur fiu, cel nelăudat".
Bunicul şi nepoţelul - Pilda numărul 332
Un tată era înaintat în vârstă şi tremura în aşa măsură, încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur, privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărâ de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din această farfurie.
Într-o zi, nepoţelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. "Ce faci tu aici?", îl întrebă tatăl. "Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni". Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama priviră înmărmuriţi unul la celălalt. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.
Un tată era înaintat în vârstă şi tremura în aşa măsură, încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur, privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărâ de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din această farfurie.
Într-o zi, nepoţelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. "Ce faci tu aici?", îl întrebă tatăl. "Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni". Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama priviră înmărmuriţi unul la celălalt. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.
Numai moartea - Pilda numărul 333
Ecaterina Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. Când acesta, acuzat de înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, îl rugă pe regele suedez Heinrich să poată împărţi cu soţia sa perioada de detenţie. Regele se îngrozi şi căută s-o convingă pe prinţesă să uite de soţul ei: "Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai putea vedea niciodată lumina zilei?". "Ştiu, maiestate!". "Ştiţi, de asemenea, că nu mai este tratat ca principe, ci ca trădător?". "Da, ştiu, dar indiferent dacă este liber sau închis, vinovat sau nevinovat, el rămâne, totuşi, soţul meu". "Dar după toate cele întâmplate nu vă mai leagă nimic de el. Acum sunteţi liberă!". Ecaterina îşi scoase verigheta din deget şi o arătă regelui, spunându-i: "Citiţi, maiestate!". Pe verighetă erau scrise doar două cuvinte în latină: mors sola (Numai moartea ne poate despărţi!). Şi Ecaterina merse cu soţul ei la închisoare şi împărtăşi cu el 17 ani grei de suferinţă şi de lipsuri, până când regele Heinrich a murit şi soţul ei a fost eliberat.
Ecaterina Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. Când acesta, acuzat de înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, îl rugă pe regele suedez Heinrich să poată împărţi cu soţia sa perioada de detenţie. Regele se îngrozi şi căută s-o convingă pe prinţesă să uite de soţul ei: "Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai putea vedea niciodată lumina zilei?". "Ştiu, maiestate!". "Ştiţi, de asemenea, că nu mai este tratat ca principe, ci ca trădător?". "Da, ştiu, dar indiferent dacă este liber sau închis, vinovat sau nevinovat, el rămâne, totuşi, soţul meu". "Dar după toate cele întâmplate nu vă mai leagă nimic de el. Acum sunteţi liberă!". Ecaterina îşi scoase verigheta din deget şi o arătă regelui, spunându-i: "Citiţi, maiestate!". Pe verighetă erau scrise doar două cuvinte în latină: mors sola (Numai moartea ne poate despărţi!). Şi Ecaterina merse cu soţul ei la închisoare şi împărtăşi cu el 17 ani grei de suferinţă şi de lipsuri, până când regele Heinrich a murit şi soţul ei a fost eliberat.
Şarpele şi şoarecele - Pilda numărul 334
A fost odată în Africa un comandant care porunci să fie ucise toate persoanele bătrâne. Era de părere că ele nu mai sunt de folos la nimic. Supuşii săi, chiar dacă cu neplăcere, duseră la îndeplinire porunca, deoarece comandantul era puternic şi sever. Doar unul singur nu ascultă de porunca lui. El îşi ascunse părinţii într-un grajd părăsit dintr-o peşteră.
Într-o zi, comandantul se trezi cu un şarpe în jurul gâtului. A strigat cât a putut, dar nimeni n-a reuşit să-l ajute. Bătrânii care aveau experienţă cu şerpii nu mai trăiau, iar cei tineri nu ştiau cum să procedeze pentru a-i scăpa pe oameni de şerpi. Atunci, tânărul, care-şi ţinea ascuns părinţii, fugi la ei şi-i întrebă ce trebuie să facă pentru a scăpa de un şarpe. Şi tatăl îl sfătui: "Prinde un şoarece şi du-l în camera comandantului. Acolo lasă-l liber şi vei vedea ce se va întâmpla!". Tânărul făcu ce-l sfătui tatăl său. Când şarpele zări şoarecele, începu să se desprindă de pe gâtul comandantului şi să-l urmărească pe şoarece. Numaidecât tinerii mai puternici au luat ciomege în mâini şi au omorât şarpele.
După ce comandantul îşi reveni în fire, îl întrebă pe tânăr cine i-a dezvăluit acest mister. Acesta îi spuse adevărul. Atunci comandantul se gândi îndelung şi se convinse de greşeala pe care o făcuse.
A fost odată în Africa un comandant care porunci să fie ucise toate persoanele bătrâne. Era de părere că ele nu mai sunt de folos la nimic. Supuşii săi, chiar dacă cu neplăcere, duseră la îndeplinire porunca, deoarece comandantul era puternic şi sever. Doar unul singur nu ascultă de porunca lui. El îşi ascunse părinţii într-un grajd părăsit dintr-o peşteră.
Într-o zi, comandantul se trezi cu un şarpe în jurul gâtului. A strigat cât a putut, dar nimeni n-a reuşit să-l ajute. Bătrânii care aveau experienţă cu şerpii nu mai trăiau, iar cei tineri nu ştiau cum să procedeze pentru a-i scăpa pe oameni de şerpi. Atunci, tânărul, care-şi ţinea ascuns părinţii, fugi la ei şi-i întrebă ce trebuie să facă pentru a scăpa de un şarpe. Şi tatăl îl sfătui: "Prinde un şoarece şi du-l în camera comandantului. Acolo lasă-l liber şi vei vedea ce se va întâmpla!". Tânărul făcu ce-l sfătui tatăl său. Când şarpele zări şoarecele, începu să se desprindă de pe gâtul comandantului şi să-l urmărească pe şoarece. Numaidecât tinerii mai puternici au luat ciomege în mâini şi au omorât şarpele.
După ce comandantul îşi reveni în fire, îl întrebă pe tânăr cine i-a dezvăluit acest mister. Acesta îi spuse adevărul. Atunci comandantul se gândi îndelung şi se convinse de greşeala pe care o făcuse.
Voi fi mereu lângă tine - Pilda numărul 335
În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8, 20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38 de ore de muncă, continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: `Tată, aici sunt! Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator.
- Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută`.
În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8, 20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38 de ore de muncă, continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: `Tată, aici sunt! Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator.
- Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută`.
Vreţi să plătiţi acest preţ? - Pilda numărul 336
"Cu ce vă pot fi de folos, domnule?", întrebă vânzătorul pe clientul său abia sosit. Clientul răspunse: "Un cadou pentru soţia mea. De data aceasta vreau, într-adevăr, să cheltuiesc ceva. Aş dori două pacheţele de jigniri: un pacheţel pentru figura ei şi unul pentru întreţinerea ei; un frumos lănţişor de reproşuri cu câteva ciucuri intercalate şi 10 sau chiar 20 de înţepături". Vânzătorul întrebă: "Mai doriţi ceva în afară de acestea?". "Nu, mulţumesc. De dragul binelui nu vreau să fac prea multe. Cât costă toate acestea la un loc?". "Domnule, răspunse vânzătorul, asta vă costă întreaga cinste pe care o aveţi. Vreţi să plătiţi acest preţ?".
"Cu ce vă pot fi de folos, domnule?", întrebă vânzătorul pe clientul său abia sosit. Clientul răspunse: "Un cadou pentru soţia mea. De data aceasta vreau, într-adevăr, să cheltuiesc ceva. Aş dori două pacheţele de jigniri: un pacheţel pentru figura ei şi unul pentru întreţinerea ei; un frumos lănţişor de reproşuri cu câteva ciucuri intercalate şi 10 sau chiar 20 de înţepături". Vânzătorul întrebă: "Mai doriţi ceva în afară de acestea?". "Nu, mulţumesc. De dragul binelui nu vreau să fac prea multe. Cât costă toate acestea la un loc?". "Domnule, răspunse vânzătorul, asta vă costă întreaga cinste pe care o aveţi. Vreţi să plătiţi acest preţ?".
De ce împrejurări depinde? - Pilda numărul 337
În urmă cu câteva secole, în insula Sicilia domnea împăratul german Friedrich al II-lea. Deoarece oamenii de acolo vorbeau o limbă diferită de cea germană, deseori se întreba: `Care limbă este de fapt cea adevărată? Ce limbă începe omul să vorbească de la sine?`. Pentru a afla acest lucru făcu următorul experiment: trimise câţiva servitori într-o creşă, unde erau îngrijiţi şi crescuţi copiii abandonaţi de părinţii lor, să-i aducă 50 de prunci care erau doar de câteva zile sau săptămâni şi care încă nu puteau să vorbească. Împăratul porunci apoi ca fiecare din aceşti copii să primească câte o mamă adoptivă. Acestea trebuiau să le dea copiilor tot ceea ce aveau nevoie pentru a creşte mari: mâncare, băutură şi îmbrăcăminte. Dar un lucru nu aveau voie să le dea: iubire. Niciun cuvânt de iubire, niciun zâmbet.
Se povesteşte că aceşti copii n-au învăţat nicio limbă. Toţi au rămas muţi. N-au învăţat nici să vorbească, nici să se joace, nici să lucreze. De asemenea, n-au învăţat nici să se bucure şi nici să mulţumească. N-au învăţat nici să gândească, nici să întrebe şi nici să iubească. Erau handicapaţi. De fapt, nici unul dintre ei nu a trăit mult timp.
___
Iubirea este limba cea adevărată!
În urmă cu câteva secole, în insula Sicilia domnea împăratul german Friedrich al II-lea. Deoarece oamenii de acolo vorbeau o limbă diferită de cea germană, deseori se întreba: `Care limbă este de fapt cea adevărată? Ce limbă începe omul să vorbească de la sine?`. Pentru a afla acest lucru făcu următorul experiment: trimise câţiva servitori într-o creşă, unde erau îngrijiţi şi crescuţi copiii abandonaţi de părinţii lor, să-i aducă 50 de prunci care erau doar de câteva zile sau săptămâni şi care încă nu puteau să vorbească. Împăratul porunci apoi ca fiecare din aceşti copii să primească câte o mamă adoptivă. Acestea trebuiau să le dea copiilor tot ceea ce aveau nevoie pentru a creşte mari: mâncare, băutură şi îmbrăcăminte. Dar un lucru nu aveau voie să le dea: iubire. Niciun cuvânt de iubire, niciun zâmbet.
Se povesteşte că aceşti copii n-au învăţat nicio limbă. Toţi au rămas muţi. N-au învăţat nici să vorbească, nici să se joace, nici să lucreze. De asemenea, n-au învăţat nici să se bucure şi nici să mulţumească. N-au învăţat nici să gândească, nici să întrebe şi nici să iubească. Erau handicapaţi. De fapt, nici unul dintre ei nu a trăit mult timp.
___
Iubirea este limba cea adevărată!
Eu spun mamei mele "Mulţumesc!" - Pilda numărul 338
Era într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă dis-de-dimineaţă cu o presimţire deosebită, ca niciodată de altfel. "Oare o să avem astăzi lucrare de control şi am uitat să mă pregătesc?", se întrebă Paulică puţin cam speriat. "Nu, doar e duminică astăzi. Dar ce s-a întâmplat atunci?". Paulică se gândea şi se tot răzgândea, totuşi nu ştia ce se întâmplase cu el, de ce se sculase aşa devreme. Simţea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu ştia.
La ora 6.30, Cristina, sora lui, intră în cameră şi, după ce îl salută pe Paulică, îl întreabă: "Ce ai pregătit pentru mămica?". "Cum adică, ce am pregătit pentru mămica?". "Da, astăzi este ziua ei!", îi spuse Cristina. "Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil". Paulică se duse la calendar şi privi cu multă atenţie. "Într-adevăr, ai dreptate. Şi eu n-am pregătit nimic". "Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!". "Aşa-i, este adevărat", răspunse băieţelul. Deodată Paulică sări din pat şi începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei.
"Este deschis astăzi la florărie?", întrebă Paulică pe surioara sa. "Cred că da". Paulică se uită dacă are bani suficienţi. "3 lei. Însă cu atâţia nu pot face mai nimic", se întristă Paulică. Îşi încrucişă mâinile şi se gândi ce să mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească şi mămica.
În camera lui era o linişte perfectă, doar ceasornicul făcea într-una tic-tac, tic-tac... Pe moment, privind deşteptătorul, îi veni o idee grozavă: "Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?", îşi spuse el. Luă imediat un creion în mână şi pe o foaie de hârtie începu să scrie. Când scria, când ştergea. Dar, în sfârşit, termină. Apoi o copie frumos pe un cartonaş. Poezia era următoarea:
"Deşteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogeşte, ci vorbeşte.
Când trebuie să merg la şcoală,
Cu un sărut el mă trezeşte.
Şi-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi".
Dedesubt a mai scris: Mulţumesc, mămico!
Paulică nu termină bine poezia şi iată că şi mămica lui se trezi. Paulică împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. "Cum, în hârtie pentru Crăciun?!", se miră mama. "Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să fie pentru tine precum Crăciunul". "Sper..., cu mai puţină treabă!", adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pacheţelul. Ea citi poezia în gând şi zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.
Era într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă dis-de-dimineaţă cu o presimţire deosebită, ca niciodată de altfel. "Oare o să avem astăzi lucrare de control şi am uitat să mă pregătesc?", se întrebă Paulică puţin cam speriat. "Nu, doar e duminică astăzi. Dar ce s-a întâmplat atunci?". Paulică se gândea şi se tot răzgândea, totuşi nu ştia ce se întâmplase cu el, de ce se sculase aşa devreme. Simţea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu ştia.
La ora 6.30, Cristina, sora lui, intră în cameră şi, după ce îl salută pe Paulică, îl întreabă: "Ce ai pregătit pentru mămica?". "Cum adică, ce am pregătit pentru mămica?". "Da, astăzi este ziua ei!", îi spuse Cristina. "Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil". Paulică se duse la calendar şi privi cu multă atenţie. "Într-adevăr, ai dreptate. Şi eu n-am pregătit nimic". "Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!". "Aşa-i, este adevărat", răspunse băieţelul. Deodată Paulică sări din pat şi începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei.
"Este deschis astăzi la florărie?", întrebă Paulică pe surioara sa. "Cred că da". Paulică se uită dacă are bani suficienţi. "3 lei. Însă cu atâţia nu pot face mai nimic", se întristă Paulică. Îşi încrucişă mâinile şi se gândi ce să mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească şi mămica.
În camera lui era o linişte perfectă, doar ceasornicul făcea într-una tic-tac, tic-tac... Pe moment, privind deşteptătorul, îi veni o idee grozavă: "Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?", îşi spuse el. Luă imediat un creion în mână şi pe o foaie de hârtie începu să scrie. Când scria, când ştergea. Dar, în sfârşit, termină. Apoi o copie frumos pe un cartonaş. Poezia era următoarea:
"Deşteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogeşte, ci vorbeşte.
Când trebuie să merg la şcoală,
Cu un sărut el mă trezeşte.
Şi-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi".
Dedesubt a mai scris: Mulţumesc, mămico!
Paulică nu termină bine poezia şi iată că şi mămica lui se trezi. Paulică împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. "Cum, în hârtie pentru Crăciun?!", se miră mama. "Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să fie pentru tine precum Crăciunul". "Sper..., cu mai puţină treabă!", adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pacheţelul. Ea citi poezia în gând şi zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.
Mama - Pilda numărul 339
"Care sunt cele mai grele şi mişcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?", l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul răspunse imediat şi sigur: "Cele mai grele şi mişcătoare cazuri din penitenciar sunt acelea în care, la pronunţarea cuvântului "mama", deţinuţilor nu le vine nimic bun în minte!".
"Care sunt cele mai grele şi mişcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?", l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul răspunse imediat şi sigur: "Cele mai grele şi mişcătoare cazuri din penitenciar sunt acelea în care, la pronunţarea cuvântului "mama", deţinuţilor nu le vine nimic bun în minte!".
Multele mâini ale mamei - Pilda numărul 340
Caietul în care se găseşte compunerea unei fetiţe din clasa a III-a s-a îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de zece ani, a scris o compunere. Învăţătoarea a citit-o în faţa clasei. Compunerea este următoarea:
Mâini de mamă - Într-o mână ţine tigaia şi găteşte. Într-alta are o cârpă şi şterge masa. Cu altă mână dă ceva de băut celor mai mici. Cu altă mână pregăteşte masa pentru tata şi pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva bănuţi. În altă mână ţine un crucifix şi se roagă...". În timp ce învăţătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră să râdă. De aceea, ea se opri şi o întrebă pe fetiţă: "Christine, câte mâini are mămica ta, de fapt?". Christine nu a fost surprinsă de întrebare. Se ridică în picioare şi spuse: "Mama mea are..., mama mea are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei şapte copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din fermă, două mâini pentru lumea nevoiaşă, două mâini pentru bunul Dumnezeu când se roagă... şi apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de ceva. În total 26 de mâini".
Deodată se făcu linişte în clasă. Iar învăţătoarea spuse: "Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!".
Caietul în care se găseşte compunerea unei fetiţe din clasa a III-a s-a îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de zece ani, a scris o compunere. Învăţătoarea a citit-o în faţa clasei. Compunerea este următoarea:
Mâini de mamă - Într-o mână ţine tigaia şi găteşte. Într-alta are o cârpă şi şterge masa. Cu altă mână dă ceva de băut celor mai mici. Cu altă mână pregăteşte masa pentru tata şi pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva bănuţi. În altă mână ţine un crucifix şi se roagă...". În timp ce învăţătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră să râdă. De aceea, ea se opri şi o întrebă pe fetiţă: "Christine, câte mâini are mămica ta, de fapt?". Christine nu a fost surprinsă de întrebare. Se ridică în picioare şi spuse: "Mama mea are..., mama mea are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei şapte copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din fermă, două mâini pentru lumea nevoiaşă, două mâini pentru bunul Dumnezeu când se roagă... şi apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de ceva. În total 26 de mâini".
Deodată se făcu linişte în clasă. Iar învăţătoarea spuse: "Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!".
Prin exemplu - Pilda numărul 341
Albert Schweitzer a fost întrebat o dată: "Cum ar putea cineva să dea copiilor săi cea mai bună educaţie?". Acesta răspunse: "Există trei metode: în primul rând - prin exemplu; în al doilea rând - prin exemplu; în al treilea rând - prin exemplu".
___
Aşadar, părinţilor, educaţi-vă copilul/copiii fiind voi înşivă un bun exemplu pentru el/ei.
Albert Schweitzer a fost întrebat o dată: "Cum ar putea cineva să dea copiilor săi cea mai bună educaţie?". Acesta răspunse: "Există trei metode: în primul rând - prin exemplu; în al doilea rând - prin exemplu; în al treilea rând - prin exemplu".
___
Aşadar, părinţilor, educaţi-vă copilul/copiii fiind voi înşivă un bun exemplu pentru el/ei.
Te rog! - Pilda numărul 342
Toată familia era aşezată la masă.
"Dă-mi pâine!", îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. "Vreau pâinea!", repetă Lili. Să nu fi auzit mămica?Deodată, mama începu să povestească o istorioară: "Era odată o grădină frumoasă. De departe se vedea cum înfloresc florile şi cum ţâşnesc fântânile arteziene. Poarta era încuiată. Atunci lumea voia să se caţăre pe zid. Dar când credeau că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult. Oamenii au luat un topor şi voiau să lovească în poartă, dar toporul s-a rupt. Au adus foc şi voiau să dea foc porţii, dar poarta n-a ars. Şi iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: "Te rog!". Şi poarta se deschise numaidecât şi copilul intră în grădină".
După ce ascultă povestea, Lili roşi şi spuse: "Te rog, mămico, dă-mi pâinea!".
Toată familia era aşezată la masă.
"Dă-mi pâine!", îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. "Vreau pâinea!", repetă Lili. Să nu fi auzit mămica?Deodată, mama începu să povestească o istorioară: "Era odată o grădină frumoasă. De departe se vedea cum înfloresc florile şi cum ţâşnesc fântânile arteziene. Poarta era încuiată. Atunci lumea voia să se caţăre pe zid. Dar când credeau că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult. Oamenii au luat un topor şi voiau să lovească în poartă, dar toporul s-a rupt. Au adus foc şi voiau să dea foc porţii, dar poarta n-a ars. Şi iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: "Te rog!". Şi poarta se deschise numaidecât şi copilul intră în grădină".
După ce ascultă povestea, Lili roşi şi spuse: "Te rog, mămico, dă-mi pâinea!".
Cazul - Pilda numărul 343
Un profesor la medicină aduse înaintea studenţilor săi un caz deosebit. `Un cuplu, bolnav de tuberculoză şi sifilis, are deja patru copii. Unii au murit din copilărie, alţii au rămas handicapaţi. Acum este aşteptat cel de-al cincilea copil.
Aţi sfătui acest cuplu, întrebă profesorul, să avorteze? Şi aţi pune asta în practică?`. Majoritatea studenţilor răspunseră afirmativ. `Procedând astfel, spuse profesorul, l-aţi fi ucis pe Beethoven`.
___
Omule, să NU îndrăzneşti vreodată să sfătuieşti un cuplu să avorteze, chiar dacă bănuieşti sau ai certitudinea că acel copil este sau va fi handicapat, pentru că făcând aşa ceva poţi deveni sau devii ucigaşul moral al unei fiinţe - o fiinţă care trebuie să vină pe lume, indiferent în ce stare se află - o fiinţă cu care Dumnezeu are un plan de mântuire! Să NU îndrăzneşti să opreşti o inimă care bate în acord cu voia lui Dumnezeu.
Un profesor la medicină aduse înaintea studenţilor săi un caz deosebit. `Un cuplu, bolnav de tuberculoză şi sifilis, are deja patru copii. Unii au murit din copilărie, alţii au rămas handicapaţi. Acum este aşteptat cel de-al cincilea copil.
Aţi sfătui acest cuplu, întrebă profesorul, să avorteze? Şi aţi pune asta în practică?`. Majoritatea studenţilor răspunseră afirmativ. `Procedând astfel, spuse profesorul, l-aţi fi ucis pe Beethoven`.
___
Omule, să NU îndrăzneşti vreodată să sfătuieşti un cuplu să avorteze, chiar dacă bănuieşti sau ai certitudinea că acel copil este sau va fi handicapat, pentru că făcând aşa ceva poţi deveni sau devii ucigaşul moral al unei fiinţe - o fiinţă care trebuie să vină pe lume, indiferent în ce stare se află - o fiinţă cu care Dumnezeu are un plan de mântuire! Să NU îndrăzneşti să opreşti o inimă care bate în acord cu voia lui Dumnezeu.
Suferinţa poate să ne facă mai puternici - Pilda numărul 344
Un om nu putea să vadă niciun lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr, în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic.
Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc, care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat. Atunci, palmierul îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: `Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic`.
Un om nu putea să vadă niciun lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr, în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic.
Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc, care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat. Atunci, palmierul îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: `Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic`.
Deja mort sau numai atins de moarte? - Pilda numărul 345
Un om de culoare, un negru, îl însoţi pe stăpânul său, un alb, la o vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum ajunseră să vorbească, printre altele, despre probleme de credinţă. Stăpânul îi spuse: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna despre păcat, nelinişte, mântuire, diavol. Eu nu simt nici cea mai mică nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de raţe şi ai tras cu puşca, atunci câteva raţe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu eşti ca o raţă pe care diavolul a împuşcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o raţă doar atinsă de cartuşe, care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine şi caută să mă ucidă şi astfel să mă prindă".
Un om de culoare, un negru, îl însoţi pe stăpânul său, un alb, la o vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum ajunseră să vorbească, printre altele, despre probleme de credinţă. Stăpânul îi spuse: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna despre păcat, nelinişte, mântuire, diavol. Eu nu simt nici cea mai mică nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de raţe şi ai tras cu puşca, atunci câteva raţe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu eşti ca o raţă pe care diavolul a împuşcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o raţă doar atinsă de cartuşe, care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine şi caută să mă ucidă şi astfel să mă prindă".
A se ridica din nou - Pilda numărul 346
Un duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile întregi căută cum şi despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în picioare şi, şchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm (din păcat) atunci când cădem!".
Un duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile întregi căută cum şi despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în picioare şi, şchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm (din păcat) atunci când cădem!".
Expoziţie de cruci - Pilda numărul 347
Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: "Alege-ţi una!". Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi niciuna nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.
Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: "Alege-ţi una!". Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi niciuna nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.
A ne purta crucea noastră - Pilda numărul 348
O legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor şi se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii. Niciun pod nu ducea în ţara care promitea veşnică bucurie şi apropierea vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile peste prăpastie. Şi iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-şi retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit şi disperat.
O legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor şi se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii. Niciun pod nu ducea în ţara care promitea veşnică bucurie şi apropierea vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile peste prăpastie. Şi iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-şi retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit şi disperat.
Povestea bambusului distrus - Pilda numărul 349
Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi dezi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!". "Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".
În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: "Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele". "Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!". Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!". Regele îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un "Bine ai venit!". De asemenea, şi ogorul se bucură nespus. După aceasta s-a putut planta orez.
Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege.
Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţarărodnică.
___
Omule, supune-te și tu voii lui Dumnezeu, precum bambusul s-a supus voii stăpânului său, iar Dumnezeu va face din tine ceva inimaginabil de veșnico-frumos.
Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi dezi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!". "Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".
În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: "Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele". "Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!". Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!". Regele îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un "Bine ai venit!". De asemenea, şi ogorul se bucură nespus. După aceasta s-a putut planta orez.
Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege.
Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţarărodnică.
___
Omule, supune-te și tu voii lui Dumnezeu, precum bambusul s-a supus voii stăpânului său, iar Dumnezeu va face din tine ceva inimaginabil de veșnico-frumos.
Iubirea de sine izolează - Pilda numărul 350
Un bob de grâu se ascunse în hambar. Nu voia să fie semănat. Nu voia să moară. Nu voia să se jertfească. Voia să-şi salveze viaţa. Aşa nu deveni niciodată pâine. Nu ajunse niciodată pe masă. Nu a fost niciodată binecuvântat şi împărţit. Nu dărui niciodată viaţă. Nu dărui niciodată bucurie. Într-o zi veni stăpânul. Împreună cu praful din hambar, el aruncă la gunoi şi bobul de grâu.
Un bob de grâu se ascunse în hambar. Nu voia să fie semănat. Nu voia să moară. Nu voia să se jertfească. Voia să-şi salveze viaţa. Aşa nu deveni niciodată pâine. Nu ajunse niciodată pe masă. Nu a fost niciodată binecuvântat şi împărţit. Nu dărui niciodată viaţă. Nu dărui niciodată bucurie. Într-o zi veni stăpânul. Împreună cu praful din hambar, el aruncă la gunoi şi bobul de grâu.
Jertfa pelicanului - Pilda numărul 351
Într-o anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să facă pentru a supravieţui. În această ţară trăia şi un pelican care nu ţinea aşa de mult la propria-i viaţă, cât la cea a puilor săi. Aceştia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.
___
Așa S-a jertfit și Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Și-a dat sângele pe cruce pentru noi, oamenii.
Într-o anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să facă pentru a supravieţui. În această ţară trăia şi un pelican care nu ţinea aşa de mult la propria-i viaţă, cât la cea a puilor săi. Aceştia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.
___
Așa S-a jertfit și Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Și-a dat sângele pe cruce pentru noi, oamenii.
Viaţa e minunată! - Pilda numărul 352
Un om veni la un înțelept şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră: "Înțeleptule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?". Înțeleptul îi răspunse: "Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!". Omul crezu că nu a auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?". "Fă cum ţi-am spus, îi răspunse înțeleptul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!". Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la înțelept şi-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!". Înțeleptul îi spuse: "Mergi acasă şi du capra în staul, la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!". Săptămâna trecu repede. Când veni la înțelept, faţa omului strălucea de bucurie: "Viaţa e minunată, înțeleptule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai creează probleme. Suntem numai noi şase!".
Un om veni la un înțelept şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră: "Înțeleptule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?". Înțeleptul îi răspunse: "Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!". Omul crezu că nu a auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?". "Fă cum ţi-am spus, îi răspunse înțeleptul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!". Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la înțelept şi-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!". Înțeleptul îi spuse: "Mergi acasă şi du capra în staul, la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!". Săptămâna trecu repede. Când veni la înțelept, faţa omului strălucea de bucurie: "Viaţa e minunată, înțeleptule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai creează probleme. Suntem numai noi şase!".
Experienţa liniştii - Pilda numărul 353
Într-o zi, trei oameni au venit la un monah singuratic. Aceştia l-au întrebat: "Ce sens găseşti în viaţa ta petrecută în tăcere?". Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: "Priviţi în cisternă. Ce vedeţi înăuntru?". Oamenii s-au uitat în cisterna adâncă: "Nu vedem nimic". După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: "Priviţi în cisternă şi spuneţi-mi ce vedeţi înăuntru?". Oameni s-au uitat din nou în cisternă: "Acum ne vedem pe noi înşine!". Călugărul le spuse: "Vedeţi voi, când scoteam apă, apa era agitată. Acum apa este liniştită. Aceasta este experienţa liniştii: a te vedea pe tine însuţi!".
Într-o zi, trei oameni au venit la un monah singuratic. Aceştia l-au întrebat: "Ce sens găseşti în viaţa ta petrecută în tăcere?". Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: "Priviţi în cisternă. Ce vedeţi înăuntru?". Oamenii s-au uitat în cisterna adâncă: "Nu vedem nimic". După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: "Priviţi în cisternă şi spuneţi-mi ce vedeţi înăuntru?". Oameni s-au uitat din nou în cisternă: "Acum ne vedem pe noi înşine!". Călugărul le spuse: "Vedeţi voi, când scoteam apă, apa era agitată. Acum apa este liniştită. Aceasta este experienţa liniştii: a te vedea pe tine însuţi!".
Postul sculptorului - Pilda numărul 354
Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera lui Dumnezeu; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?". El îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat mintea şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi niciunul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era, acum, îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care i-o datorez lui Dumnezeu".
Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera lui Dumnezeu; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?". El îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat mintea şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi niciunul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era, acum, îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care i-o datorez lui Dumnezeu".
Partea dedicată lui Dumnezeu - Pilda numărul 355
Robert Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate acestea credea cu tărie în Dumnezeu. Şi această credinţă îi dădea putere de a suporta durerile. Se jertfea şi oferea suferinţele sale lui Dumnezeu. El spunea: `Voi suporta aceste suferinţe până la moarte, pentru mântuirea mea`. Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de obicei. Când, o oră mai târziu, veni să-l viziteze, tableta de medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse: `Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele pentru mântuirea sufletului meu, decât am eu de calmante pentru ameliorarea suferinţelor`.
___
Suferinţa îngăduită de Dumnezeu în viaţa unui om, fără doar şi poate, purifică sufletul întinat de păcate.
Robert Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate acestea credea cu tărie în Dumnezeu. Şi această credinţă îi dădea putere de a suporta durerile. Se jertfea şi oferea suferinţele sale lui Dumnezeu. El spunea: `Voi suporta aceste suferinţe până la moarte, pentru mântuirea mea`. Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de obicei. Când, o oră mai târziu, veni să-l viziteze, tableta de medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse: `Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele pentru mântuirea sufletului meu, decât am eu de calmante pentru ameliorarea suferinţelor`.
___
Suferinţa îngăduită de Dumnezeu în viaţa unui om, fără doar şi poate, purifică sufletul întinat de păcate.
Cei şase cetăţeni - Pilda numărul 356
În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nicio cale de salvare?". "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie". Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni, pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.
În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nicio cale de salvare?". "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie". Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni, pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.
Regele generos, care a deplasat o... virgulă - Pilda numărul 357
Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!". A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.
Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!". A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.
Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? - Pilda numărul 358
Un turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o întrebă pe femeie: `Se poate merge aici undeva la Liturghie?`. `Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă duc acolo`. Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. `Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi asta e fiica mea. A murit de cancer`. `Aşa de multă nefericire! Cum de se poate suporta aşa ceva?`, întrebă turistul. Femeia răspunse. `În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti`.`Da, se poate înţelege`, se gândi musafirul. `Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la Sine familia. M-am plâns, dar nu am obţinut nicio mângâiere. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam niciun musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Hristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat`.
Un turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o întrebă pe femeie: `Se poate merge aici undeva la Liturghie?`. `Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă duc acolo`. Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. `Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi asta e fiica mea. A murit de cancer`. `Aşa de multă nefericire! Cum de se poate suporta aşa ceva?`, întrebă turistul. Femeia răspunse. `În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti`.`Da, se poate înţelege`, se gândi musafirul. `Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la Sine familia. M-am plâns, dar nu am obţinut nicio mângâiere. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam niciun musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Hristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat`.
Ispita - Pilda numărul 359
"Sunt în regulă. Mămica ştie că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers la cumpărături. Ştie că rămân la măsuţa mea şi-mi fac temele: 3 x 4 = 12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine să şezi tot timpul fără să te mişti. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau să mă ridic şi să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar acum să mă plimb puţin prin casă. Ăsta nu-i niciun rău. Mulţi gândesc mai bine în timp ce merg. Şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puţin prin casă. Vreau să văd dacă a observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie, atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în sertar. Nu-l deschid, ci mă aşez din nou la măsuţă şi scriu: 2 x 6 = 12. Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid şi în el sunt mulţi bani. Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum ştiu că nu a observat nimic. Acum pot să închid sertarul şi să merg la măsuţa mea şi să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Şi dacă sunt aşa de mulţi bani, nici nu va observa că lipseşte ceva. Sunt trei monede de 500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două monede sau trei, nu e prea important. Bineînţeles că-mi aparţine şi mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am voie şi ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aş vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau aşa o veşnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele...".
___
Ispita este o momeală puternică, însă nu este mai puternică decât suportabilitatea spirituală a fiecărui om în parte. Rugăciunea este cea care face diferența între o inspită nematerializată și una materializată în faptă. Roagă-te la Dumnezeu, omule, când ești ispitit să faci ceva rău - spune cu credință, în minte, de câteva zeci de ori "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa", şi, cu siguranţă, vei primi ajutorul necesar să nu cazi în ispită, asta dacă îţi vei dori şi tu să nu cazi.
"Sunt în regulă. Mămica ştie că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers la cumpărături. Ştie că rămân la măsuţa mea şi-mi fac temele: 3 x 4 = 12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine să şezi tot timpul fără să te mişti. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau să mă ridic şi să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar acum să mă plimb puţin prin casă. Ăsta nu-i niciun rău. Mulţi gândesc mai bine în timp ce merg. Şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puţin prin casă. Vreau să văd dacă a observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie, atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în sertar. Nu-l deschid, ci mă aşez din nou la măsuţă şi scriu: 2 x 6 = 12. Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid şi în el sunt mulţi bani. Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum ştiu că nu a observat nimic. Acum pot să închid sertarul şi să merg la măsuţa mea şi să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Şi dacă sunt aşa de mulţi bani, nici nu va observa că lipseşte ceva. Sunt trei monede de 500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două monede sau trei, nu e prea important. Bineînţeles că-mi aparţine şi mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am voie şi ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aş vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau aşa o veşnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele...".
___
Ispita este o momeală puternică, însă nu este mai puternică decât suportabilitatea spirituală a fiecărui om în parte. Rugăciunea este cea care face diferența între o inspită nematerializată și una materializată în faptă. Roagă-te la Dumnezeu, omule, când ești ispitit să faci ceva rău - spune cu credință, în minte, de câteva zeci de ori "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa", şi, cu siguranţă, vei primi ajutorul necesar să nu cazi în ispită, asta dacă îţi vei dori şi tu să nu cazi.
O bucăţică de lemn - Pilda numărul 360
La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: `De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?`. `Un semn al învierii ar fi mai bine`, era de părere un altul. Atunci m-am aşezat lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară. Bunicul şi Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheaţă. `Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puţin să mă dau puţin pe gheaţă!`. Bunicul îl avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse insistent: `Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!`. Dar cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul îşi întinse numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparţinuseră bunicului. Mihael privea cu durere. `Nu, strigă el deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine! N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a continuat: `Acum înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii`.
___
Pe cruce, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit. Pe cruce, El şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Crucea este sfântă!
La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: `De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?`. `Un semn al învierii ar fi mai bine`, era de părere un altul. Atunci m-am aşezat lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară. Bunicul şi Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheaţă. `Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puţin să mă dau puţin pe gheaţă!`. Bunicul îl avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse insistent: `Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!`. Dar cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul îşi întinse numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparţinuseră bunicului. Mihael privea cu durere. `Nu, strigă el deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine! N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a continuat: `Acum înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii`.
___
Pe cruce, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit. Pe cruce, El şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Crucea este sfântă!
Oul lui Jonathan - Pilda numărul 361
Un băieţel, pe nume Jonathan Foerster, s-a născut handicapat fizic şi cu un uşor handicap psihic. Părinţii săi sufereau mult din cauza aceasta. La vârsta de 12 ani a mers la şcoală şi era într-o clasă cu 15 copii normali. Cu greu a acceptat învăţătoarea ca Jonathan să facă parte din efectivul acestei clasei. Ea voia să-l dea la o şcoală ajutătoare. Aici, cu toată bunăvoinţa ei, Jonathan nu făcea mai niciun progres. Cu greu putea să scrie şi să vorbească.
A venit primăvara şi copiii se bucurau de apropierea sărbătorii Paştelui. Învăţătoarea le-a povestit copiilor istoria învierii lui Iisus şi, pentru a sublinia schimbarea, adică trecerea de la moarte la noua viaţă, învăţătoarea a dat fiecărui copil câte un ou din plastic în care, acasă, să pună ceva care să reprezinte noua viaţă. A doua zi copiii au readus ouăle, le-au înapoiat învăţătoarei şi aceasta le-a deschis. În primul ou găsi o floare. "Da, spuse învăţătoarea, floarea este luată din natură, este semnul unei noi vieţi". Un copil din spatele clasei a ridicat mâna şi a spus: "Este oul meu!". În al doilea ou era un fluture din plastic: "Cu toţii ştim că dintr-o omidă atât de urâtă ia naştere un fluture aşa de minunat". În următorul ou a găsit o pietricică pe care creştea muşchi de pământ. Al patrulea ou era neobişnuit de uşor. L-a deschis şi acesta era gol. "Acesta era precis al lui Jonathan, s-a gândit ea. Probabil că nu a înţeles ce trebuia să facă cu oul. Ce păcat că am uitat să-i spun mamei sale!". Deoarece nu a vrut să-l pună într-o situaţie jenantă, fără să spună niciun cuvânt, a pus oul deoparte şi a întins mâna să ia un altul. Deodată Jonathan s-a anunţat că vrea să spună ceva. "Doamnă învăţătoare, de ce nu vreţi să vorbiţi despre oul meu?". Încurcată, învăţătoarea a răspuns: "Dar, Jonathan, oul tău e gol!". El a privit direct în ochii ei şi a spus: "Da, dar şi mormântul lui Iisus a fost gol!". Pentru o vreme nimeni nu a scos niciun cuvânt. Când învăţătoarea şi-a revenit, l-a întrebat pe Jonathan: "Ştii tu de ce mormântul era gol?". "Da, a răspuns el, Iisus a fost omorât şi pus în mormânt. Dar Tatăl său L-a înviat din morţi!". Învăţătoarea a fost profund impresionată de răspunsurile copilului. Acest băiat ciudat, care era considerat înapoiat mintal, a înţeles adevărul Învierii mai bine decât toţi ceilalţi copii.
Peste trei luni Jonathan a murit. Nu mică a fost mirarea celor veniţi la înmormântare, să-şi ia rămas bun de la el, când au văzut pe capacul sicriului 15 coji de ou.
___
Câteodată, oamenii considerați a fi niște înapoiați, niște handicapați, înțeleg mai bine niște aspecte care pentru oamenii normali sunt de neînțeles. Oamenii handicapați sunt tot oameni. NU trebuie să fie disprețuiți, subapreciați, marginalizați și maltratați, pentru că sunt oameni la fel de prețioși, în fața lui Dumnezeu, precum toți ceilalți oameni.
Un băieţel, pe nume Jonathan Foerster, s-a născut handicapat fizic şi cu un uşor handicap psihic. Părinţii săi sufereau mult din cauza aceasta. La vârsta de 12 ani a mers la şcoală şi era într-o clasă cu 15 copii normali. Cu greu a acceptat învăţătoarea ca Jonathan să facă parte din efectivul acestei clasei. Ea voia să-l dea la o şcoală ajutătoare. Aici, cu toată bunăvoinţa ei, Jonathan nu făcea mai niciun progres. Cu greu putea să scrie şi să vorbească.
A venit primăvara şi copiii se bucurau de apropierea sărbătorii Paştelui. Învăţătoarea le-a povestit copiilor istoria învierii lui Iisus şi, pentru a sublinia schimbarea, adică trecerea de la moarte la noua viaţă, învăţătoarea a dat fiecărui copil câte un ou din plastic în care, acasă, să pună ceva care să reprezinte noua viaţă. A doua zi copiii au readus ouăle, le-au înapoiat învăţătoarei şi aceasta le-a deschis. În primul ou găsi o floare. "Da, spuse învăţătoarea, floarea este luată din natură, este semnul unei noi vieţi". Un copil din spatele clasei a ridicat mâna şi a spus: "Este oul meu!". În al doilea ou era un fluture din plastic: "Cu toţii ştim că dintr-o omidă atât de urâtă ia naştere un fluture aşa de minunat". În următorul ou a găsit o pietricică pe care creştea muşchi de pământ. Al patrulea ou era neobişnuit de uşor. L-a deschis şi acesta era gol. "Acesta era precis al lui Jonathan, s-a gândit ea. Probabil că nu a înţeles ce trebuia să facă cu oul. Ce păcat că am uitat să-i spun mamei sale!". Deoarece nu a vrut să-l pună într-o situaţie jenantă, fără să spună niciun cuvânt, a pus oul deoparte şi a întins mâna să ia un altul. Deodată Jonathan s-a anunţat că vrea să spună ceva. "Doamnă învăţătoare, de ce nu vreţi să vorbiţi despre oul meu?". Încurcată, învăţătoarea a răspuns: "Dar, Jonathan, oul tău e gol!". El a privit direct în ochii ei şi a spus: "Da, dar şi mormântul lui Iisus a fost gol!". Pentru o vreme nimeni nu a scos niciun cuvânt. Când învăţătoarea şi-a revenit, l-a întrebat pe Jonathan: "Ştii tu de ce mormântul era gol?". "Da, a răspuns el, Iisus a fost omorât şi pus în mormânt. Dar Tatăl său L-a înviat din morţi!". Învăţătoarea a fost profund impresionată de răspunsurile copilului. Acest băiat ciudat, care era considerat înapoiat mintal, a înţeles adevărul Învierii mai bine decât toţi ceilalţi copii.
Peste trei luni Jonathan a murit. Nu mică a fost mirarea celor veniţi la înmormântare, să-şi ia rămas bun de la el, când au văzut pe capacul sicriului 15 coji de ou.
___
Câteodată, oamenii considerați a fi niște înapoiați, niște handicapați, înțeleg mai bine niște aspecte care pentru oamenii normali sunt de neînțeles. Oamenii handicapați sunt tot oameni. NU trebuie să fie disprețuiți, subapreciați, marginalizați și maltratați, pentru că sunt oameni la fel de prețioși, în fața lui Dumnezeu, precum toți ceilalți oameni.
Maximilian Kolbe - Pilda numărul 362
Într-un lagăr de concentrare din Auschwitz, un om văzu moartea în faţa ochilor săi. Acesta se numea Maximilian Kolbe. Fiindcă un deţinut reuşise să dezerteze, alţi zece, însă, trebuiau să îndure moartea prin înfometare. Printre aceşti zece deţinuţi se afla şi un tată de familie care se văita cu durere. Atunci Maximilian se oferi să moară în locul său. Ofiţerul care era martor la acest schimb îl întrebă: "De ce faci acest lucru?". Maximilian îi răspunse: "Sunt un om în vârstă şi singuratic. Acest bărbat însă este tânăr şi are o familie". Apoi cei zece deţinuţi au fost conduşi într-o celulă subterană. Din acel moment nu mai primiră nimic de mâncare. În buncărul morţii, până în acel moment se auzeau ţipete şi înjurături. De data aceasta, însă, gardienii, spre surprinderea lor, au auzit zile întregi numai rugăciuni, cântece religioase și laude la adresa lui Dumnezeu, până când şi ultima voce se stinse.
Într-un lagăr de concentrare din Auschwitz, un om văzu moartea în faţa ochilor săi. Acesta se numea Maximilian Kolbe. Fiindcă un deţinut reuşise să dezerteze, alţi zece, însă, trebuiau să îndure moartea prin înfometare. Printre aceşti zece deţinuţi se afla şi un tată de familie care se văita cu durere. Atunci Maximilian se oferi să moară în locul său. Ofiţerul care era martor la acest schimb îl întrebă: "De ce faci acest lucru?". Maximilian îi răspunse: "Sunt un om în vârstă şi singuratic. Acest bărbat însă este tânăr şi are o familie". Apoi cei zece deţinuţi au fost conduşi într-o celulă subterană. Din acel moment nu mai primiră nimic de mâncare. În buncărul morţii, până în acel moment se auzeau ţipete şi înjurături. De data aceasta, însă, gardienii, spre surprinderea lor, au auzit zile întregi numai rugăciuni, cântece religioase și laude la adresa lui Dumnezeu, până când şi ultima voce se stinse.
Hristos este viu! - Pilda numărul 363
Era într-un penitenciar al securităţii din Moscova. O deţinută, cu numele Arsenief, povesti o întâmplare din acest loc al terorii: "Într-o seară, o tovarăşă de celulă îmi şopti la ureche: "Ştii ce zi este mâine? Mâine este Paştele!". Era Paştele aşa de aproape? Paştele reprezintă bucurie pentru întreaga omenire. Doar noi eram excluse de la această bucurie. Mergeam tristă de-a lungul coridorului. Deodată izbucni un strigăt în liniştea apăsătoare: "Hristos a înviat!". Cine îndrăznise oare să strige acest salut pascal? M-am uitat la însoţitoarea mea. Ochii ei mari luminau în chipul ei palid. Atunci răsună răspunsul, cu voci bucuroase, din fiecare celulă: "Adevărat a înviat!". Gardienii, miraţi, înlemniră. O asemenea obrăznicie, cum gândeau ei, nu li se mai întâmplaseră niciodată. S-au repezit asupra tinerei fete şi au luat-o cu ei. După patru zile se întoarse în celulă. Faţa îi era slăbită de tot. Fusese dusă într-o celulă, unde drept pedeapsă nu primi căldură şi mâncare. "Am vestit totuşi în închisoare Vestea cea Bună a Paştelui", îmi spuse ea cu faţa luminândă. Toate celelalte nu contează! Am rămas încremenită. Deşi fusese pedepsită, am simţit în interiorul ei o fericire şi o bunăstare sufletească incredibile. Pedeapsa nu îi făcuse niciun rău, ci din contră, îi făcuse un bine inimaginabil.
___
„...Nu te teme (omule), ci vorbeşte şi nu tăcea (propovăduiește tot ce este bine plăcut Mie), pentru că Eu (Dumnezeu) sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău” (Faptele Sfinților Apostolilor 18:9, 10).
Era într-un penitenciar al securităţii din Moscova. O deţinută, cu numele Arsenief, povesti o întâmplare din acest loc al terorii: "Într-o seară, o tovarăşă de celulă îmi şopti la ureche: "Ştii ce zi este mâine? Mâine este Paştele!". Era Paştele aşa de aproape? Paştele reprezintă bucurie pentru întreaga omenire. Doar noi eram excluse de la această bucurie. Mergeam tristă de-a lungul coridorului. Deodată izbucni un strigăt în liniştea apăsătoare: "Hristos a înviat!". Cine îndrăznise oare să strige acest salut pascal? M-am uitat la însoţitoarea mea. Ochii ei mari luminau în chipul ei palid. Atunci răsună răspunsul, cu voci bucuroase, din fiecare celulă: "Adevărat a înviat!". Gardienii, miraţi, înlemniră. O asemenea obrăznicie, cum gândeau ei, nu li se mai întâmplaseră niciodată. S-au repezit asupra tinerei fete şi au luat-o cu ei. După patru zile se întoarse în celulă. Faţa îi era slăbită de tot. Fusese dusă într-o celulă, unde drept pedeapsă nu primi căldură şi mâncare. "Am vestit totuşi în închisoare Vestea cea Bună a Paştelui", îmi spuse ea cu faţa luminândă. Toate celelalte nu contează! Am rămas încremenită. Deşi fusese pedepsită, am simţit în interiorul ei o fericire şi o bunăstare sufletească incredibile. Pedeapsa nu îi făcuse niciun rău, ci din contră, îi făcuse un bine inimaginabil.
___
„...Nu te teme (omule), ci vorbeşte şi nu tăcea (propovăduiește tot ce este bine plăcut Mie), pentru că Eu (Dumnezeu) sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău” (Faptele Sfinților Apostolilor 18:9, 10).
Hristos a înviat! - Pilda numărul 364
La o întrunire numeroasă a partidului dintr-un oraş nu departe de Moscova, un funcţionar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe ascultătorii săi că nu poate exista niciun Dumnezeu şi că nici n-a existat vreunul. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit puse întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu cele spuse şi auzite, sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, aruncă cu calm o privire asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi strigă: "Hristos a înviat!". Cu toţii se ridicară în picioare şi răspunseră într-un cuget: "Adevărat a înviat!".
La o întrunire numeroasă a partidului dintr-un oraş nu departe de Moscova, un funcţionar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe ascultătorii săi că nu poate exista niciun Dumnezeu şi că nici n-a existat vreunul. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit puse întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu cele spuse şi auzite, sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, aruncă cu calm o privire asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi strigă: "Hristos a înviat!". Cu toţii se ridicară în picioare şi răspunseră într-un cuget: "Adevărat a înviat!".
Cel mai simplu lucru - Pilda numărul 365
Odată, o femeie cochetă îl întrebă pe un înţelept cum de este posibil să creadă oamenii în înviere. Probabil se aştepta ca înţeleptul să se simtă a fi incapabil de a da un răspuns. Dar el îi răspunse respectuos: "Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni, poate să-i creeze şi pentru a doua oară".
Odată, o femeie cochetă îl întrebă pe un înţelept cum de este posibil să creadă oamenii în înviere. Probabil se aştepta ca înţeleptul să se simtă a fi incapabil de a da un răspuns. Dar el îi răspunse respectuos: "Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni, poate să-i creeze şi pentru a doua oară".
Pâinile din piatră - Pilda numărul 366
A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!". "Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?". "Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!". Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: "Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt". Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le spuse: "Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!". Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce aţi stat aşa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. "Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!". Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.
A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!". "Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?". "Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!". Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: "Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt". Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le spuse: "Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!". Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce aţi stat aşa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. "Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!". Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.
Minunea de neînţeles - Pilda numărul 367
Un om care-şi bătea joc de credinţă veni la un preot şi-l întrebă: "Cum este posibil ca pâinea şi vinul să se transforme în Trupul şi Sângele lui Hristos?". Preotul îi răspunse: "Dacă corpul tău transformă hrana, pe care o mănânci, în carne şi sânge, de ce să nu poată face Dumnezeu acest lucru?". Omul nu se dădu bătut: "Cum este posibil ca să fie Hristos întreg în Sfânta Împărtăşanie?". Preotul îi răspunse: "Un peisaj care se află înaintea ta este aşa de întins, aşa de mare, iar ochii tăi aşa de mici. Şi totuşi imaginea acestui peisaj mare este în ochii tăi. De ce să nu fie atunci posibil ca sub chipul Sfintei Împărtăşanii să fie prezent Hristos întreg?". Omul îi mai puse o întrebare: "Cum poate să fie prezent Hristos în acelaşi timp în toate bisericile voastre?". Preotul luă atunci o oglindă, lăsă ca el să se uite în ea, apoi aruncă oglinda pe jos şi spuse: "Acum şi tu poţi să vezi imaginea ta, în acelaşi timp, în fiecare din aceste bucăţi de oglindă!".
Un om care-şi bătea joc de credinţă veni la un preot şi-l întrebă: "Cum este posibil ca pâinea şi vinul să se transforme în Trupul şi Sângele lui Hristos?". Preotul îi răspunse: "Dacă corpul tău transformă hrana, pe care o mănânci, în carne şi sânge, de ce să nu poată face Dumnezeu acest lucru?". Omul nu se dădu bătut: "Cum este posibil ca să fie Hristos întreg în Sfânta Împărtăşanie?". Preotul îi răspunse: "Un peisaj care se află înaintea ta este aşa de întins, aşa de mare, iar ochii tăi aşa de mici. Şi totuşi imaginea acestui peisaj mare este în ochii tăi. De ce să nu fie atunci posibil ca sub chipul Sfintei Împărtăşanii să fie prezent Hristos întreg?". Omul îi mai puse o întrebare: "Cum poate să fie prezent Hristos în acelaşi timp în toate bisericile voastre?". Preotul luă atunci o oglindă, lăsă ca el să se uite în ea, apoi aruncă oglinda pe jos şi spuse: "Acum şi tu poţi să vezi imaginea ta, în acelaşi timp, în fiecare din aceste bucăţi de oglindă!".
O frumoasă amintire - Pilda numărul 368
Într-un sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soţia sa Linda şi cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia şi Lucia. El lucrase mulţi ani ca pescar. Dar de câteva luni era şomer, deoarece firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza falimentului. Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia şi să meargă într-un oraş mare, la mare distanţă de sat, pentru a găsi ceva de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puţinele economii s-ar fi consumat imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama şi copiii erau foarte trişti că tatăl trebuia să plece aşa departe pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar şi Marco era trist pentru că nu ştia când avea să-şi revadă copiii şi soţia. Se gândi toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenţei sale şi, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire.
Se făcuse seară şi toţi erau aşezaţi în jurul mesei. Fiecare ştia că această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o tăcere ca de moarte şi toţi ştiau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul şi spuse: "Nu ştiu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc şi să mă întorc. Dar şi eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă iubiţi şi să mă aşteptaţi. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuşi există ceva care ne va ajuta, ca voi să vă amintiţi de mine, iar eu de voi. Când veţi fi împreună şi veţi mânca pâinea la această masă, atunci să vă aduceţi aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi afla". "Minunat!" strigară copiii, şi, deşi nu mai aveau să-l vadă un timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau trişti, fiindcă ştiau că de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masa, tatăl era prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o adevărată sărbătoare pentru aceşti copii şi pentru mama lor.
Într-un sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soţia sa Linda şi cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia şi Lucia. El lucrase mulţi ani ca pescar. Dar de câteva luni era şomer, deoarece firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza falimentului. Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia şi să meargă într-un oraş mare, la mare distanţă de sat, pentru a găsi ceva de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puţinele economii s-ar fi consumat imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama şi copiii erau foarte trişti că tatăl trebuia să plece aşa departe pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar şi Marco era trist pentru că nu ştia când avea să-şi revadă copiii şi soţia. Se gândi toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenţei sale şi, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire.
Se făcuse seară şi toţi erau aşezaţi în jurul mesei. Fiecare ştia că această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o tăcere ca de moarte şi toţi ştiau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul şi spuse: "Nu ştiu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc şi să mă întorc. Dar şi eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă iubiţi şi să mă aşteptaţi. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuşi există ceva care ne va ajuta, ca voi să vă amintiţi de mine, iar eu de voi. Când veţi fi împreună şi veţi mânca pâinea la această masă, atunci să vă aduceţi aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi afla". "Minunat!" strigară copiii, şi, deşi nu mai aveau să-l vadă un timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau trişti, fiindcă ştiau că de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masa, tatăl era prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o adevărată sărbătoare pentru aceşti copii şi pentru mama lor.
Comoara simplă dar de nepreţuit - Pilda numărul 369
Înnorată era ziua şi întunecată era faţada unei case ce nu avea ferestre. Trist era şi copilul. În fiecare zi umbla dezorientat şi fără ţintă. Se furişa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalţi copii, şi ei tăcuţi şi posomorâţi. Cu ochi lipsiţi de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificaţie stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraş prietenos unul trist şi neprimitor. Totuşi se întâmplă ceva neobişnuit, ceva despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau şi el ţopăia de bucurie ţinând ceva la piept; probabil o comoară, sau, oricum, ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.
Înnorată era ziua şi întunecată era faţada unei case ce nu avea ferestre. Trist era şi copilul. În fiecare zi umbla dezorientat şi fără ţintă. Se furişa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalţi copii, şi ei tăcuţi şi posomorâţi. Cu ochi lipsiţi de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificaţie stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraş prietenos unul trist şi neprimitor. Totuşi se întâmplă ceva neobişnuit, ceva despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau şi el ţopăia de bucurie ţinând ceva la piept; probabil o comoară, sau, oricum, ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.
Ne uităm unul la altul - Pilda numărul 370
Un preot ortodox paroh merse într-o zi în biserică şi observă cum un simplu ţăran era îngenuncheat în faţa Sfântului Altar, lângă catapeteasmă. Acesta nu se gândea la nimic. Foarte mulţi oameni veneau la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că ţăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el şi-l întrebă: "Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?". Şi ţăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh". Şi, arătând spre Sfântul Altar, continuă: "Eu mă uit la el şi el se uită la mine. Atâta tot şi nimic mai mult".
Un preot ortodox paroh merse într-o zi în biserică şi observă cum un simplu ţăran era îngenuncheat în faţa Sfântului Altar, lângă catapeteasmă. Acesta nu se gândea la nimic. Foarte mulţi oameni veneau la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că ţăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el şi-l întrebă: "Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?". Şi ţăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh". Şi, arătând spre Sfântul Altar, continuă: "Eu mă uit la el şi el se uită la mine. Atâta tot şi nimic mai mult".
O casă spre supravieţuire - Pilda numărul 371
Un tată luă din dulap un borcan cu miere de albine, îl dădu fiicei sale să miroasă şi apoi îi explică: "Un popor de albine este format din mii şi mii de albine. Fiecare albină are de îndeplinit o sarcină anume. Albinele lucrătoare construiesc fagurele, au grijă de incubaţie, hrănesc poporul şi-l apără de duşmani. Regina face ouă: până la 2.000 pe zi. O suită de albine tinere o înconjoară, o însoţeşte oriunde merge, îi aduc de mâncare, o mângâie şi toate acestea le fac albinele de la sine, fără a întreba sau a sta pe gânduri. Apicultorul, părintele lor, le-a construit stupul. Albinele ştiu că el este prezent, simt prezenţa lui în semnele pe care le-a lăsat, în grija pe care o poartă faţă de ele. Desigur că nicio albină nu-l poate descrie pe tatăl lor. Dar toate ştiu că el există. Şi dacă o albinuţă ar zice: "Nu cred în tatăl meu" şi "el nu mi-a construit casa", albina în vârstă pe drept cuvânt s-ar supăra. "Totuşi, îi spuse fiica, oamenii nu sunt albine". "Da, îi răspunse tatăl. Dar ştiu că noi nu ne-am creat pe noi înşine, precum albinele de altfel. Ştiu la fel de bine că este demn să ne gândim la misterul originii noastre şi la faptul că există un loc care se potriveşte perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserică, mămica ta şi cu mine".
Un tată luă din dulap un borcan cu miere de albine, îl dădu fiicei sale să miroasă şi apoi îi explică: "Un popor de albine este format din mii şi mii de albine. Fiecare albină are de îndeplinit o sarcină anume. Albinele lucrătoare construiesc fagurele, au grijă de incubaţie, hrănesc poporul şi-l apără de duşmani. Regina face ouă: până la 2.000 pe zi. O suită de albine tinere o înconjoară, o însoţeşte oriunde merge, îi aduc de mâncare, o mângâie şi toate acestea le fac albinele de la sine, fără a întreba sau a sta pe gânduri. Apicultorul, părintele lor, le-a construit stupul. Albinele ştiu că el este prezent, simt prezenţa lui în semnele pe care le-a lăsat, în grija pe care o poartă faţă de ele. Desigur că nicio albină nu-l poate descrie pe tatăl lor. Dar toate ştiu că el există. Şi dacă o albinuţă ar zice: "Nu cred în tatăl meu" şi "el nu mi-a construit casa", albina în vârstă pe drept cuvânt s-ar supăra. "Totuşi, îi spuse fiica, oamenii nu sunt albine". "Da, îi răspunse tatăl. Dar ştiu că noi nu ne-am creat pe noi înşine, precum albinele de altfel. Ştiu la fel de bine că este demn să ne gândim la misterul originii noastre şi la faptul că există un loc care se potriveşte perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserică, mămica ta şi cu mine".
În Biserică este ceva ce trebuie `construit`? - Pilda numărul 372
Aproape o sută de copii se adunaseră la o Biserică Ortodoxă dintr-un sat de şes din Rusia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o Biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuţie cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte uşoară, ca să spargă gheaţa, a fost: `Cum se numeşte casa în care ne aflăm?`. Toţi strigară: `Biserică`. `Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaş care se numeşte Biserică?`. Mai multe mânuţe erau ridicate. Un băieţel răspunse: `Pentru edificare`. Episcopul se bucură nespus. El întrebă: `Dar dacă tu spui `edificare`, înseamnă că aici în Biserică există ceva ce trebuie construit, edificat?`. Băieţelul nu zăbovi să răspundă: `Trebuie să construim viaţa veşnică în inimile noastre`. Niciodată nu primi episcopul un asemenea răspuns. Nici învăţătorii copilului, întrebaţi fiind mai târziu, nu ştiau de unde avea el acest răspuns. În cărţi nu se găsea acest răspuns. Episcopul purtă acest răspuns oriunde mergea. El spunea: `De la un băieţel am învăţat ce trebuie `construit` într-o Biserică`. Într-o Biserică creştinii adevăraţi sunt aceia care se ajută să construiască reciproc viaţa veşnică în inimile lor`.
Aproape o sută de copii se adunaseră la o Biserică Ortodoxă dintr-un sat de şes din Rusia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o Biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuţie cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte uşoară, ca să spargă gheaţa, a fost: `Cum se numeşte casa în care ne aflăm?`. Toţi strigară: `Biserică`. `Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaş care se numeşte Biserică?`. Mai multe mânuţe erau ridicate. Un băieţel răspunse: `Pentru edificare`. Episcopul se bucură nespus. El întrebă: `Dar dacă tu spui `edificare`, înseamnă că aici în Biserică există ceva ce trebuie construit, edificat?`. Băieţelul nu zăbovi să răspundă: `Trebuie să construim viaţa veşnică în inimile noastre`. Niciodată nu primi episcopul un asemenea răspuns. Nici învăţătorii copilului, întrebaţi fiind mai târziu, nu ştiau de unde avea el acest răspuns. În cărţi nu se găsea acest răspuns. Episcopul purtă acest răspuns oriunde mergea. El spunea: `De la un băieţel am învăţat ce trebuie `construit` într-o Biserică`. Într-o Biserică creştinii adevăraţi sunt aceia care se ajută să construiască reciproc viaţa veşnică în inimile lor`.
Încrederea - Pilda numărul 373
Un turist întâlni la un lac din Palestina trei păstori care adăpau oile lor nu separat, după turmele lor, ci la un loc. El se întrebă: `Cum va putea fiecare să-şi recunoască animalele?`. Dar după ce animalele s-au adăpat, un păstor luă toiagul şi strigă: `Men-ah!` (Veniţi după mine!). Şi imediat se formă turma în spatele său. Apoi al doilea păstor strigă la fel şi oile îl urmară. Atunci turistul îl întrebă pe ultimul păstor: `Oare m-ar urma şi pe mine oile tale?`. Omul dădu din cap şi spuse: `Încearcă!`. Turistul se îmbrăcă cu mantaua şi turbanul păstorului, luă toiagul şi strigă: `Men-ah!`. Dar nicio oaie nu-l urmă. `Doar dacă un animal este bolnav, îi spuse păstorul zâmbind, îl urmează pe cel necunoscut, pentru că nu mai este capabil să recunoască glasul şi învăţătura adevăratului său păstor`.
Un turist întâlni la un lac din Palestina trei păstori care adăpau oile lor nu separat, după turmele lor, ci la un loc. El se întrebă: `Cum va putea fiecare să-şi recunoască animalele?`. Dar după ce animalele s-au adăpat, un păstor luă toiagul şi strigă: `Men-ah!` (Veniţi după mine!). Şi imediat se formă turma în spatele său. Apoi al doilea păstor strigă la fel şi oile îl urmară. Atunci turistul îl întrebă pe ultimul păstor: `Oare m-ar urma şi pe mine oile tale?`. Omul dădu din cap şi spuse: `Încearcă!`. Turistul se îmbrăcă cu mantaua şi turbanul păstorului, luă toiagul şi strigă: `Men-ah!`. Dar nicio oaie nu-l urmă. `Doar dacă un animal este bolnav, îi spuse păstorul zâmbind, îl urmează pe cel necunoscut, pentru că nu mai este capabil să recunoască glasul şi învăţătura adevăratului său păstor`.
Marele mister - Pilda numărul 374
Se povesteşte că un Sfânt se plimba odată pe ţărmul mării gândindu-se la misterul Sfintei Treimi (a lui Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh). Deodată observă cum un copil turna apă cu o găletuşă într-o gaură mare făcută de el. `Ce faci aici?`, îl întrebă Sfântul. `Vreau să torn apa din mare în această gaură`, răspunse copilul. Atunci Sfântul începu să zâmbească şi-i spuse: `Asta nu vei reuşi niciodată!`. Copilul se ridică în picioare şi, privind la el, îi spuse: `Fac exact ca şi tine. Totuşi, mai degrabă voi muta eu apa din mare cu această găletuşă, decât să înţelegi tu misterul Sfintei Treimi cu ajutorul micii tale minţi!
___
Omule, nu întreba cum Treimea este Treime, pentru că Trinitatea este de nepătruns (este enigmatică, misterioasă). Dar, dacă eşti curios despre Dumnezeu, mai întâi spune-mi despre tine şi despre lucrurile care se referă la tine. Cum are sufletul tău existenţă? Cum este mintea ta pusă în mişcare? Cum îţi produci conceptele/noţiunile mentale? Cum se face că eşti şi muritor şi nemuritor? Dar, dacă eşti ignorant de aceste lucruri care au legătură cu tine şi sunt în tine, atunci cum de nu te cutremuri la gândul de a cerceta lucrurile sublime ale cerului?
Totuşi, omule, trebuie să ştii că sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca, totuşi, să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul, şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Doctrina ortodoxă a Trinităţii, una dintre cele mai importante, învaţă unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, ca trei Persoane (greek: hypostases), într-o singură Fiinţă divină (greek: ousia). Potrivit acestei doctrine, Dumnezeu există ca trei Persoane, dar este un singur Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh au exact aceeaşi natură sau ființă ca Dumnezeu-Tatăl, în orice fel. Oricare ar fi atributele şi puterea lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh au, de asemenea.
Noi, creștinii ortodocși, și nu numai noi, ne închinăm lui Dumnezeu în Treime, și Treimii în Unime. Nici amestecând ipostasurile, nici despărțind ființa. Căci altul e ipostasul Tatălui, altul al Fiului, altul al Sfântului Duh: Ci Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh una e dumnezeirea, deopotrivă mărirea, împreună veșnică măreția. Cum e Tatăl, asemenea Fiul, asemenea și Sfântul Duh. Nezidit e Tatăl, nezidit Fiul, nezidit și Sfântul Duh. Necuprins e Tatăl, necuprins Fiul, necuprins și Sfântul Duh. Veșnic e Tatăl, veșnic Fiul, veșnic și Sfântul Duh. Și totuși nu trei veșnici, ci Unul veșnic. Precum nu trei nezidiți, nici trei necuprinși, ci Unul nezidit și Unul nemărginit. De asemenea atotputernic e Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic și Sfântul Duh. Și totuși nu trei atotputernici, ci Unul atotputernic. Astfel Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, și Sfântul Duh Dumnezeu. Și totuși nu trei dumnezei, ci unul Dumnezeu. Astfel Tatăl e Domn, Fiul Domn, și Sfântul Duh e Domn. Și totuși nu trei domni, ci unul e Domnul.
Tatăl de nimeni nu S-a făcut, nici zidit, nici născut. Fiul din Tatăl singur e: nu făcut, nici zidit, ci Născut. Sfântul Duh din Tatăl e: nu făcut, nici zidit, nici născut, ci purcezând. Unul, dar, e Tatăl, nu trei tați; unul Fiul, nu trei fii; unul Sfântul Duh, nu trei duhuri sfinte. Și în această Treime, nicicare nu e mai înainte sau mai pe urmă, nicicare mai mare sau mai mic: Ci toate cele trei ipostasuri împreună veșnice sunt laolaltă și împreună deopotrivă. Astfel încât întru toate, cum mai sus s-a spus, Unimea în Treime, și Treimea în Unime să se cinstească.
Urmând, aşadar, Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt cosubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.
Dumnezeu este unul după fire, o singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane dumnezeieşti. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una într-alta (perihoreză) şi la orice lucrare dumnezeiască să participe toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre ele. Toate se fac de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatălui, prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte aşezarea Lui în creaţia ce primeşte lucrarea Fiului.
În a Sa Fiinţă, Dumnezeu este dincolo de înţelegere nu numai pentru oameni, ci și pentru îngeri: ` Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin ` (1Timotei 6:16).
Se povesteşte că un Sfânt se plimba odată pe ţărmul mării gândindu-se la misterul Sfintei Treimi (a lui Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh). Deodată observă cum un copil turna apă cu o găletuşă într-o gaură mare făcută de el. `Ce faci aici?`, îl întrebă Sfântul. `Vreau să torn apa din mare în această gaură`, răspunse copilul. Atunci Sfântul începu să zâmbească şi-i spuse: `Asta nu vei reuşi niciodată!`. Copilul se ridică în picioare şi, privind la el, îi spuse: `Fac exact ca şi tine. Totuşi, mai degrabă voi muta eu apa din mare cu această găletuşă, decât să înţelegi tu misterul Sfintei Treimi cu ajutorul micii tale minţi!
___
Omule, nu întreba cum Treimea este Treime, pentru că Trinitatea este de nepătruns (este enigmatică, misterioasă). Dar, dacă eşti curios despre Dumnezeu, mai întâi spune-mi despre tine şi despre lucrurile care se referă la tine. Cum are sufletul tău existenţă? Cum este mintea ta pusă în mişcare? Cum îţi produci conceptele/noţiunile mentale? Cum se face că eşti şi muritor şi nemuritor? Dar, dacă eşti ignorant de aceste lucruri care au legătură cu tine şi sunt în tine, atunci cum de nu te cutremuri la gândul de a cerceta lucrurile sublime ale cerului?
Totuşi, omule, trebuie să ştii că sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca, totuşi, să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul, şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.
Doctrina ortodoxă a Trinităţii, una dintre cele mai importante, învaţă unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, ca trei Persoane (greek: hypostases), într-o singură Fiinţă divină (greek: ousia). Potrivit acestei doctrine, Dumnezeu există ca trei Persoane, dar este un singur Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh au exact aceeaşi natură sau ființă ca Dumnezeu-Tatăl, în orice fel. Oricare ar fi atributele şi puterea lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh au, de asemenea.
Noi, creștinii ortodocși, și nu numai noi, ne închinăm lui Dumnezeu în Treime, și Treimii în Unime. Nici amestecând ipostasurile, nici despărțind ființa. Căci altul e ipostasul Tatălui, altul al Fiului, altul al Sfântului Duh: Ci Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh una e dumnezeirea, deopotrivă mărirea, împreună veșnică măreția. Cum e Tatăl, asemenea Fiul, asemenea și Sfântul Duh. Nezidit e Tatăl, nezidit Fiul, nezidit și Sfântul Duh. Necuprins e Tatăl, necuprins Fiul, necuprins și Sfântul Duh. Veșnic e Tatăl, veșnic Fiul, veșnic și Sfântul Duh. Și totuși nu trei veșnici, ci Unul veșnic. Precum nu trei nezidiți, nici trei necuprinși, ci Unul nezidit și Unul nemărginit. De asemenea atotputernic e Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic și Sfântul Duh. Și totuși nu trei atotputernici, ci Unul atotputernic. Astfel Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, și Sfântul Duh Dumnezeu. Și totuși nu trei dumnezei, ci unul Dumnezeu. Astfel Tatăl e Domn, Fiul Domn, și Sfântul Duh e Domn. Și totuși nu trei domni, ci unul e Domnul.
Tatăl de nimeni nu S-a făcut, nici zidit, nici născut. Fiul din Tatăl singur e: nu făcut, nici zidit, ci Născut. Sfântul Duh din Tatăl e: nu făcut, nici zidit, nici născut, ci purcezând. Unul, dar, e Tatăl, nu trei tați; unul Fiul, nu trei fii; unul Sfântul Duh, nu trei duhuri sfinte. Și în această Treime, nicicare nu e mai înainte sau mai pe urmă, nicicare mai mare sau mai mic: Ci toate cele trei ipostasuri împreună veșnice sunt laolaltă și împreună deopotrivă. Astfel încât întru toate, cum mai sus s-a spus, Unimea în Treime, și Treimea în Unime să se cinstească.
Urmând, aşadar, Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt cosubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.
Dumnezeu este unul după fire, o singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane dumnezeieşti. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una într-alta (perihoreză) şi la orice lucrare dumnezeiască să participe toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre ele. Toate se fac de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatălui, prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte aşezarea Lui în creaţia ce primeşte lucrarea Fiului.
În a Sa Fiinţă, Dumnezeu este dincolo de înţelegere nu numai pentru oameni, ci și pentru îngeri: ` Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin ` (1Timotei 6:16).
Despre regele care voia să-l vadă pe Dumnezeu - Pilda numărul 375
Un rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi ameninţă cu pedepse îngrozitoare pe toţi înţelepţii şi preoţii din regat dacă nu vor reuşi să i-l arate pe Dumnezeu. Când toţi erau deja disperaţi, veni un păstor care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele şi-i spuse: "Priveşte la el!". Imediat regele îşi îndepărtă privirea de la soare şi strigă: "Vrei să orbesc!?". Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate, soarele nu este decât o rază plăpândă a măreţiei lui Dumnezeu. Cum vrei tu să poţi rezista înaintea lui Dumnezeu însuşi?
Un rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi ameninţă cu pedepse îngrozitoare pe toţi înţelepţii şi preoţii din regat dacă nu vor reuşi să i-l arate pe Dumnezeu. Când toţi erau deja disperaţi, veni un păstor care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele şi-i spuse: "Priveşte la el!". Imediat regele îşi îndepărtă privirea de la soare şi strigă: "Vrei să orbesc!?". Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate, soarele nu este decât o rază plăpândă a măreţiei lui Dumnezeu. Cum vrei tu să poţi rezista înaintea lui Dumnezeu însuşi?
Un om binecuvântat - Pilda numărul 376
Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar El m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar El m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar El m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile (bune). Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".
Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar El m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar El m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar El m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile (bune). Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".
De ce să ne rugăm? - Pilda numărul 377
Un sfânt obişnuia să facă o scurtă vizită lui Iisus, când trecea pe lângă o Biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în Biserică?". Sfântul îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Iisus, Prietenul meu".
Un sfânt obişnuia să facă o scurtă vizită lui Iisus, când trecea pe lângă o Biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în Biserică?". Sfântul îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Iisus, Prietenul meu".
Omul modern, orb în faţa adevărului - Pilda numărul 378
Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nicio provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se auzea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort. "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?". Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern, orb în faţa adevărului".
Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nicio provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se auzea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort. "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?". Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern, orb în faţa adevărului".
O convorbire între omul rugător şi Dumnezeu - Pilda numărul 379
Omul - Tatăl nostru care eşti în ceruri...
Dumnezeu - Da! Spune-mi despre ce este vorba?
Omul - Sfinţească-se numele Tău...
Dumnezeu - Zici aceasta în mod serios?
Omul - Ce să spun în mod serios?
Dumnezeu - Că vrei să sfinţeşti numele Meu. Ştii tu ce înseamnă asta?
Omul - Înseamnă, înseamnă... of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu?
Dumnezeu - Înseamnă că vrei să Mă cinsteşti, că Eu sunt unicul lucru important pentru tine, că numele Meu este valoros în ochii tăi.
Omul - Aha!... Acum înţeleg. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Dumnezeu - Faci tu ceva pentru asta?
Omul - Ca să se facă voinţa Ta? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual simbria, donez pentru misiuni...
Dumnezeu - Însă eu vreau mai mult de la tine. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată, ca obiceiurile rele cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să te înveţi să te gândeşti şi la alţii, nu numai la tine, ca toţi cei care intră în contact cu tine să fie ajutaţi. Vreau ca flămânzii, întristaţii, însetaţii, dezbrăcaţii pe care îi întâlneşti, să-i hrăneşti, să-i mângâi cu iubire, să-i adapi, să-i îmbraci, după putinţa ta..., căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci, de fapt, pentru Mine. Vreau să îţi vezi păcatele, să te căieşti pentru ele, să ţi le spovedeşti, să te lupţi cu tine însuţi ca să nu le mai faci şi să-ţi îndrepţi viaţa în bine.
Omul - De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii Tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-Te la ei!
Dumnezeu - Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi, într-adevăr, să se împlinească voinţa Mea. Dar aceasta începe, de fapt, de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau Eu, poţi deveni un vestitor al lucrărilor Mele.
Omul - Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...
Dumnezeu - Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.
Omul - Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
Dumnezeu - Şi Vasile!
Omul - Vasile? Acum iarăşi începi cu asta? Tu ştii prea bine că mă face de ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie că asta mă supără.
Dumnezeu - Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta?
Omul - N-am vrut chiar aşa...
Dumnezeu - Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet?
Omul - Nu, asta mă îmbolnăveşte.
Dumnezeu - Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi Eu. Poate vei pierde ceva, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi va aduce bucurie în suflet.
Omul - Hm! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.
Dumnezeu - Eu te voi ajuta, trebuie doar să vrei şi să faci primul pas în acest sens!
Omul - Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Dumnezeu - Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.
Omul - Cum voi reuşi eu să fac acest lucru?
Dumnezeu - Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de bani, educaţia... Nu-i da ispititorului nicio şansă!
Omul - Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viaţa mea cotidiană.
Dumnezeu - Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.
Omul - Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Dumnezeu - Ştii ceva? Când oamenii încep să Mă ia în serios, să se roage cu credinţă, să Mă urmeze şi să facă voinţa Mea, când ei lucrează pentru venirea împărăţiei Mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci Eu simt o bucurie nesfârşită.
Omul - Tatăl nostru care eşti în ceruri...
Dumnezeu - Da! Spune-mi despre ce este vorba?
Omul - Sfinţească-se numele Tău...
Dumnezeu - Zici aceasta în mod serios?
Omul - Ce să spun în mod serios?
Dumnezeu - Că vrei să sfinţeşti numele Meu. Ştii tu ce înseamnă asta?
Omul - Înseamnă, înseamnă... of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu?
Dumnezeu - Înseamnă că vrei să Mă cinsteşti, că Eu sunt unicul lucru important pentru tine, că numele Meu este valoros în ochii tăi.
Omul - Aha!... Acum înţeleg. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Dumnezeu - Faci tu ceva pentru asta?
Omul - Ca să se facă voinţa Ta? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual simbria, donez pentru misiuni...
Dumnezeu - Însă eu vreau mai mult de la tine. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată, ca obiceiurile rele cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să te înveţi să te gândeşti şi la alţii, nu numai la tine, ca toţi cei care intră în contact cu tine să fie ajutaţi. Vreau ca flămânzii, întristaţii, însetaţii, dezbrăcaţii pe care îi întâlneşti, să-i hrăneşti, să-i mângâi cu iubire, să-i adapi, să-i îmbraci, după putinţa ta..., căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci, de fapt, pentru Mine. Vreau să îţi vezi păcatele, să te căieşti pentru ele, să ţi le spovedeşti, să te lupţi cu tine însuţi ca să nu le mai faci şi să-ţi îndrepţi viaţa în bine.
Omul - De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii Tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-Te la ei!
Dumnezeu - Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi, într-adevăr, să se împlinească voinţa Mea. Dar aceasta începe, de fapt, de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau Eu, poţi deveni un vestitor al lucrărilor Mele.
Omul - Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...
Dumnezeu - Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.
Omul - Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
Dumnezeu - Şi Vasile!
Omul - Vasile? Acum iarăşi începi cu asta? Tu ştii prea bine că mă face de ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie că asta mă supără.
Dumnezeu - Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta?
Omul - N-am vrut chiar aşa...
Dumnezeu - Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet?
Omul - Nu, asta mă îmbolnăveşte.
Dumnezeu - Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi Eu. Poate vei pierde ceva, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi va aduce bucurie în suflet.
Omul - Hm! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.
Dumnezeu - Eu te voi ajuta, trebuie doar să vrei şi să faci primul pas în acest sens!
Omul - Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Dumnezeu - Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.
Omul - Cum voi reuşi eu să fac acest lucru?
Dumnezeu - Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de bani, educaţia... Nu-i da ispititorului nicio şansă!
Omul - Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viaţa mea cotidiană.
Dumnezeu - Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.
Omul - Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Dumnezeu - Ştii ceva? Când oamenii încep să Mă ia în serios, să se roage cu credinţă, să Mă urmeze şi să facă voinţa Mea, când ei lucrează pentru venirea împărăţiei Mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci Eu simt o bucurie nesfârşită.
Casa cea nouă - Pilda numărul 380
Îmi construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani pentru a o proiecta şi a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu ai mei. "Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi", îmi spuneam eu, în timp ce o priveam şi o admiram. Apoi am mers la biserică pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care era gelos pentru casa mea. "Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai putut fi aşa de nechibzuit şi ai construit casa în aceste timpuri atât de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde ţara, despre inundaţiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge ferestrele şi ţigla, despre furtunile care vor lua acoperişul, despre apele abundente care vor spăla toate casele?". Eu i-am răspuns: "Mi-am construit casa pe pământ bun". "Bine, chiar dacă vremea te va menaja, gândeşte-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera toate economiile tale investite în casă. De asemenea, se vorbeşte de explozii care pot preface în cenuşă şi praf cartiere întregi". "Mi-am construit casa pe pământ bun", am repetat eu. "Dacă nu te temi nici de aceasta, Rösler, gândeşte-te la contextul politic în care trăim: mâine ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta şi ar transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete şi bombe vor ploua din cer; ţări întregi vor dispărea de pe faţa pământului". "Mi-am construit casa pe pământ bun", i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la mine agitat şi nervos: "De trei ori mi-ai dat acelaşi răspuns, spuse el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păţi nimic? Pe ce ai construit, încât să poţi trăi fără frică şi fără griji?". Şi eu i-am răspuns: "Pe...". Dar am ezitat să pronunţ. El insistă: "Spune-mi, Rösler!". "Este puţin demodat ceea ce voi spune, şi pentru anumite urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care odinioară se construia orice casă şi pe care şi astăzi majoritatea oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în râs". "Pe ce, deci?". Atunci am spus: "Pe ceea ce am primit de la tatăl meu: pe încrederea în Dumnezeu".
Îmi construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani pentru a o proiecta şi a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu ai mei. "Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi", îmi spuneam eu, în timp ce o priveam şi o admiram. Apoi am mers la biserică pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care era gelos pentru casa mea. "Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai putut fi aşa de nechibzuit şi ai construit casa în aceste timpuri atât de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde ţara, despre inundaţiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge ferestrele şi ţigla, despre furtunile care vor lua acoperişul, despre apele abundente care vor spăla toate casele?". Eu i-am răspuns: "Mi-am construit casa pe pământ bun". "Bine, chiar dacă vremea te va menaja, gândeşte-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera toate economiile tale investite în casă. De asemenea, se vorbeşte de explozii care pot preface în cenuşă şi praf cartiere întregi". "Mi-am construit casa pe pământ bun", am repetat eu. "Dacă nu te temi nici de aceasta, Rösler, gândeşte-te la contextul politic în care trăim: mâine ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta şi ar transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete şi bombe vor ploua din cer; ţări întregi vor dispărea de pe faţa pământului". "Mi-am construit casa pe pământ bun", i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la mine agitat şi nervos: "De trei ori mi-ai dat acelaşi răspuns, spuse el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păţi nimic? Pe ce ai construit, încât să poţi trăi fără frică şi fără griji?". Şi eu i-am răspuns: "Pe...". Dar am ezitat să pronunţ. El insistă: "Spune-mi, Rösler!". "Este puţin demodat ceea ce voi spune, şi pentru anumite urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care odinioară se construia orice casă şi pe care şi astăzi majoritatea oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în râs". "Pe ce, deci?". Atunci am spus: "Pe ceea ce am primit de la tatăl meu: pe încrederea în Dumnezeu".
Rugăciunea şi şoricelul - Pilda numărul 381
Trăia un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închişi şi se ruga, un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii şi a strigat furios la şoricel: "De ce mă deranjezi de la rugăciune?". "Mi-e foame", a răspuns şoricelul. "Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog". "Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel?".
Trăia un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închişi şi se ruga, un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii şi a strigat furios la şoricel: "De ce mă deranjezi de la rugăciune?". "Mi-e foame", a răspuns şoricelul. "Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog". "Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel?".
Unde locuieşte Dumnezeu? - Pilda numărul 382
Un preot a fost odată musafirul unor învăţaţi. Aici el îi surprinse cu o întrebare: `Unde locuieşte Dumnezeu?`. Ei începură să râdă de el: `Ce spuneţi? Priviţi, întreaga lume este plină de slava Lui`. Şi acel preot răspunse el însuşi la propria-i întrebare: `Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre`.
___
Omule, dacă tu nu Îl laşi pe Dumnezeu să locuiască în inima ta, El nu va intra şi nu va locui în ea.
Un preot a fost odată musafirul unor învăţaţi. Aici el îi surprinse cu o întrebare: `Unde locuieşte Dumnezeu?`. Ei începură să râdă de el: `Ce spuneţi? Priviţi, întreaga lume este plină de slava Lui`. Şi acel preot răspunse el însuşi la propria-i întrebare: `Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre`.
___
Omule, dacă tu nu Îl laşi pe Dumnezeu să locuiască în inima ta, El nu va intra şi nu va locui în ea.
Nimeni nu mă caută - Pilda numărul 383
Nepoţelul unui preot se juca odată "de-a v-aţi ascunselea" cu alţi băieţi de vârsta lui. După ce se ascunse, aştepta ca unul dintre prieteni să vină şi să-l caute. După ce aşteptă mai mult timp, ieşi din ascunzătoarea sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, el observă că acel băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De aceea, începu să plângă şi merse acasă. Şi, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de aceşti colegi ai săi. Atunci preotul îşi ridică ochii, privi la băiat şi-i spuse: "Aşa vorbeşte şi Dumnezeu: "Eu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă caute".
___
Omule, caută-L mereu pe Dumnezeu, pentru că El chiar există, dar ţine cont de faptul că Dumnezeu este...iubire şi lumină (adevărate, nu false).
"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Dumnezeu este lumină" (1 Ioan 4:8, 16; 1:5).
Nepoţelul unui preot se juca odată "de-a v-aţi ascunselea" cu alţi băieţi de vârsta lui. După ce se ascunse, aştepta ca unul dintre prieteni să vină şi să-l caute. După ce aşteptă mai mult timp, ieşi din ascunzătoarea sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, el observă că acel băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De aceea, începu să plângă şi merse acasă. Şi, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de aceşti colegi ai săi. Atunci preotul îşi ridică ochii, privi la băiat şi-i spuse: "Aşa vorbeşte şi Dumnezeu: "Eu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă caute".
___
Omule, caută-L mereu pe Dumnezeu, pentru că El chiar există, dar ţine cont de faptul că Dumnezeu este...iubire şi lumină (adevărate, nu false).
"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Dumnezeu este lumină" (1 Ioan 4:8, 16; 1:5).
Cei dintâi paşi - Pilda numărul 384
Elevul îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de El, simte câteodată o abandonare şi o îndepărtare?". Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când copilul, încet-încet, învaţă să meargă în picioare".
Elevul îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de El, simte câteodată o abandonare şi o îndepărtare?". Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când copilul, încet-încet, învaţă să meargă în picioare".
Credinţa falsă - Pilda numărul 385
Într-un oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de senzaţie pentru acea zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă: `Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?`. `Bineînţeles!`, îi răspunse spectatorul. `Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior şi eu te voi duce pe partea cealaltă`. Dar el refuză.
___
Aşa suntem şi unii dintre noi, oamenii. În sinea noastră spunem că avem credinţă în Dumnezeu, dar când suntem puşi în situaţia de a ne mărturisi credinţa, nu o facem, din diverse motive total subiective (din ruşine, de pildă - în faţa cuiva nu ne închinăm sau nu facem ceva bine plăcut lui Dumnezeu, de teamă să nu creadă acel cineva că suntem nebuni sau proşti, de exemplu). Cei care procedăm aşa nu ne numim creştini (credincioşi) adevăraţi, ci creştini spoiţi, credincioşi ipocriţi, de moment, din păcate. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim toţi creştini cu adevărat, în totalitate, constanţi în credinţă, şi la bine şi la rău, spre câştigarea mântuirii, amin.
Într-un oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de senzaţie pentru acea zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă: `Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?`. `Bineînţeles!`, îi răspunse spectatorul. `Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior şi eu te voi duce pe partea cealaltă`. Dar el refuză.
___
Aşa suntem şi unii dintre noi, oamenii. În sinea noastră spunem că avem credinţă în Dumnezeu, dar când suntem puşi în situaţia de a ne mărturisi credinţa, nu o facem, din diverse motive total subiective (din ruşine, de pildă - în faţa cuiva nu ne închinăm sau nu facem ceva bine plăcut lui Dumnezeu, de teamă să nu creadă acel cineva că suntem nebuni sau proşti, de exemplu). Cei care procedăm aşa nu ne numim creştini (credincioşi) adevăraţi, ci creştini spoiţi, credincioşi ipocriţi, de moment, din păcate. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim toţi creştini cu adevărat, în totalitate, constanţi în credinţă, şi la bine şi la rău, spre câştigarea mântuirii, amin.
Îndrăzneala credinţei - Pilda numărul 386
Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor. Deodată, părinţii observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului şi, de aceea, se ascunse înăuntru, într-un colţişor. Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschise brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl observă şi-i spuse cu putere: `Sări! Aruncă-te`. Copilul văzu doar fum şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: `Tată, dar nu te văd!`. Şi tatăl îi spuse: `Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns. Sări!`. Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl prinse.
___
Omule, Dumnezeu îţi spune în fiecare zi să sări din focul întunericului. Lasă-ţi inima şi conştiinţa să audă vocea lui Dumnezeu şi, deşi Tu nu Îl vezi, sări din focul întunericul în care, poate, eşti cuprins, mai mult sau mai puţin, având credinţa nezdruncinată că vei fi prins de El. Sărind îţi vei găsi salvarea în braţele lui Dumnezeu, care te va sălăşlui în lumină. Încercă, nu vei regreta, aşa cum sigur vei regreta dacă nu vei încerca.
Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor. Deodată, părinţii observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului şi, de aceea, se ascunse înăuntru, într-un colţişor. Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschise brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl observă şi-i spuse cu putere: `Sări! Aruncă-te`. Copilul văzu doar fum şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: `Tată, dar nu te văd!`. Şi tatăl îi spuse: `Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns. Sări!`. Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl prinse.
___
Omule, Dumnezeu îţi spune în fiecare zi să sări din focul întunericului. Lasă-ţi inima şi conştiinţa să audă vocea lui Dumnezeu şi, deşi Tu nu Îl vezi, sări din focul întunericul în care, poate, eşti cuprins, mai mult sau mai puţin, având credinţa nezdruncinată că vei fi prins de El. Sărind îţi vei găsi salvarea în braţele lui Dumnezeu, care te va sălăşlui în lumină. Încercă, nu vei regreta, aşa cum sigur vei regreta dacă nu vei încerca.
A uita chipul mamei - Pilda numărul 387
Într-o clasă întâi a unei şcoli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughiţea şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă iubitor: "Ce te doare?". Micuţul prinse curaj şi-i spuse: "Am uitat cum arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou la mămica ta!". Copilul merse acasă şi, nu după mult timp, se întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze bucuros.
Într-o clasă întâi a unei şcoli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughiţea şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă iubitor: "Ce te doare?". Micuţul prinse curaj şi-i spuse: "Am uitat cum arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou la mămica ta!". Copilul merse acasă şi, nu după mult timp, se întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze bucuros.
Când este duminică? - Pilda numărul 388
Animalele se adunară într-o zi laolaltă. Şi ele voiau să aibă duminică. Leul spuse furios: `Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o gazelă`. Calul spuse: `Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot spune că este duminică`. Animalul leneş căscăl ung: `Pentru ziua de duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai bine`. Păunul spuse cu mândrie: `Un set de pene noi sunt suficiente pentru duminica mea`. Aşa discutară animalele ore în şir şi toate dorinţele lor se îndepliniră, dar pentru niciunul nu fusese duminică. Atunci câţiva oameni trecură pe acolo şi râseră: `Dar nu ştiaţi că duminică este abia atunci când vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu un prieten, în timpul Sfintei Liturghii, în Biserică?`.
Animalele se adunară într-o zi laolaltă. Şi ele voiau să aibă duminică. Leul spuse furios: `Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o gazelă`. Calul spuse: `Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot spune că este duminică`. Animalul leneş căscăl ung: `Pentru ziua de duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai bine`. Păunul spuse cu mândrie: `Un set de pene noi sunt suficiente pentru duminica mea`. Aşa discutară animalele ore în şir şi toate dorinţele lor se îndepliniră, dar pentru niciunul nu fusese duminică. Atunci câţiva oameni trecură pe acolo şi râseră: `Dar nu ştiaţi că duminică este abia atunci când vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu un prieten, în timpul Sfintei Liturghii, în Biserică?`.
Roagă-te şi munceşte - Pilda numărul 389
Câţiva pescari se aflau în larg cu barca la pescuit. Deodată se iscă o furtună mare. Ei s-au înfricoşat aşa de tare, încât şi-au aruncat vâslele şi au început să implore cerul ca să-i salveze. Dar barca lor se îndepărtă de ţărm din ce în ce mai mult. Atunci un pescar în vârstă spuse celorlalţi: "Cum, v-aţi aruncat vâslele? Numai rugându-ne lui Dumnezeu şi vâslind spre ţărm ne putem salva".
Câţiva pescari se aflau în larg cu barca la pescuit. Deodată se iscă o furtună mare. Ei s-au înfricoşat aşa de tare, încât şi-au aruncat vâslele şi au început să implore cerul ca să-i salveze. Dar barca lor se îndepărtă de ţărm din ce în ce mai mult. Atunci un pescar în vârstă spuse celorlalţi: "Cum, v-aţi aruncat vâslele? Numai rugându-ne lui Dumnezeu şi vâslind spre ţărm ne putem salva".
Frica de Dumnezeu - Pilda numărul 390
Preotul Samuel - aşa se povesteşte într-o anecdotă clasică - merse la Roma pe când împărăteasa îşi pierduse brăţara. O găsi el. Un herald merse prin tot imperiul şi striga: "Cine găseşte brăţara împărătesei şi o înapoiază în decurs de 30 de zile va fi răsplătit cu daruri, iar cel care o va aduce după aceste 30 de zile, aceluia i se va tăia capul. Preotul aşteptă până trecură cele 30 de zile şi abia după aceea o înapoie. Împărăteasa îl întrebă: "N-ai fost în imperiu?". "Ba da!", răspunse preotul. "Şi n-ai auzit anunţul heraldului?". "Ba da, l-am auzit"."Atunci de ce n-ai adus-o mai devreme?". El îi răspunse: "Am procedat astfel pentru ca să nu poţi spune că m-am temut de tine, ci că am adus-o pentru că mă tem de Dumnezeu". Atunci împărăteasa îi spuse: "Binecuvântat fie Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh".
Preotul Samuel - aşa se povesteşte într-o anecdotă clasică - merse la Roma pe când împărăteasa îşi pierduse brăţara. O găsi el. Un herald merse prin tot imperiul şi striga: "Cine găseşte brăţara împărătesei şi o înapoiază în decurs de 30 de zile va fi răsplătit cu daruri, iar cel care o va aduce după aceste 30 de zile, aceluia i se va tăia capul. Preotul aşteptă până trecură cele 30 de zile şi abia după aceea o înapoie. Împărăteasa îl întrebă: "N-ai fost în imperiu?". "Ba da!", răspunse preotul. "Şi n-ai auzit anunţul heraldului?". "Ba da, l-am auzit"."Atunci de ce n-ai adus-o mai devreme?". El îi răspunse: "Am procedat astfel pentru ca să nu poţi spune că m-am temut de tine, ci că am adus-o pentru că mă tem de Dumnezeu". Atunci împărăteasa îi spuse: "Binecuvântat fie Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh".
Ce este creştinesc? - Pilda numărul 391
Un om a căzut într-o fântână adâncă şi a strigat după ajutor. Pe acolo a trecut Buda, a auzit strigătul său şi l-a mângâiat, spunându-i: "Toată viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!". Mai târziu a trecut pe acolo Muhammad ibn Abdallah (Mahomed), dar, împovărat de principiile musulmane restrictive, a ignorat omul căzut şi a mers mai departe. Apoi a trecut Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea ghizdelei fântânii şi i-a spus: "Dacă sari spre mine, te voi trage afară". Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuşi. De aceea a căzut şi mai adânc în mâl. A trecut şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe acolo. A aruncat mantia de pe El, a coborât în fântână, l-a luat pe cel sărman pe umeri şi l-a adus la lumina zilei.
___
Cei care cred în Iisus Hristos şi Îl urmează se mântuiesc, nu cei care cred în învăţători mincinoşi şi idoli.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Iisus Hristos), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).
Un om a căzut într-o fântână adâncă şi a strigat după ajutor. Pe acolo a trecut Buda, a auzit strigătul său şi l-a mângâiat, spunându-i: "Toată viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!". Mai târziu a trecut pe acolo Muhammad ibn Abdallah (Mahomed), dar, împovărat de principiile musulmane restrictive, a ignorat omul căzut şi a mers mai departe. Apoi a trecut Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea ghizdelei fântânii şi i-a spus: "Dacă sari spre mine, te voi trage afară". Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuşi. De aceea a căzut şi mai adânc în mâl. A trecut şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe acolo. A aruncat mantia de pe El, a coborât în fântână, l-a luat pe cel sărman pe umeri şi l-a adus la lumina zilei.
___
Cei care cred în Iisus Hristos şi Îl urmează se mântuiesc, nu cei care cred în învăţători mincinoşi şi idoli.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Iisus Hristos), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).
Niciun loc fără Dumnezeu - Pilda numărul 392
Un păgân îi puse odată preotului Josua următoarea întrebare: `De ce a ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?`. Preotul răspunse: `Dacă ar fi ales un copac de roşcove sau un dud, ai fi pus aceeaşi întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ţi dau niciun răspuns. De aceea, îţi spun că Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine, ca să-ţi spună că nu există pe pământ niciun loc în care să nu poată fi prezent. Chiar şi într-un mărăcine`.
___
`Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El.
Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat` (1 Ioan 1:5-7).
Un păgân îi puse odată preotului Josua următoarea întrebare: `De ce a ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?`. Preotul răspunse: `Dacă ar fi ales un copac de roşcove sau un dud, ai fi pus aceeaşi întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ţi dau niciun răspuns. De aceea, îţi spun că Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine, ca să-ţi spună că nu există pe pământ niciun loc în care să nu poată fi prezent. Chiar şi într-un mărăcine`.
___
`Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El.
Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat` (1 Ioan 1:5-7).
Dumnezeu este prezent - Pilda numărul 393
Un înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat". "Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?". "E sărată". "Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?". "E sărată". "Dă apa afară", spuse tatăl. Băiatul făcu întocmai şi observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înţeleptul zise: "Nu poţi să-L vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate El este prezent".
Un înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat". "Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?". "E sărată". "Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?". "E sărată". "Dă apa afară", spuse tatăl. Băiatul făcu întocmai şi observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înţeleptul zise: "Nu poţi să-L vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate El este prezent".
Legenda celor doi piţigoi - Pilda numărul 394
Într-o pădure se aflau doi piţigoi, care trăiau fericiţi în acel loc pentru că aveau de toate. Dar trecu repede timpul, se făcu toamnă şi în cele din urmă veni iarna. Hrană nu se găsea la orice pas. Atunci, cum obişnuiau ei, s-au pus la vorbă şi unul dintre ei i-a spus celuilalt piţigoi: "Ce-ar fi să-mi aduci un viermişor şi eu să-ţi dau o pană?". Celălalt piţigoi stătu puţin pe gânduri şi apoi spuse: "Dar de ce nu? Bine, îţi voi aduce". A doua zi, primului piţigoi îi veni o idee grozavă. Merse la celălalt şi-i spuse: "Ce-ai zice dacă am face acelaşi lucru în fiecare zi: tu îmi aduci un viermişor, iar eu îţi voi da o pană?". După câteva momente de gândire, celălalt piţigoi îi răspunse: "Bine, sunt de acord!". Acest lucru se întâmplă zile în şir până se făcu primăvară. Acum când primul piţigoi a vrut să-şi ia zborul de pe creanga unde-şi petrecu toată iarna, n-a mai putut pentru că nu mai avea nicio pană.
Într-o pădure se aflau doi piţigoi, care trăiau fericiţi în acel loc pentru că aveau de toate. Dar trecu repede timpul, se făcu toamnă şi în cele din urmă veni iarna. Hrană nu se găsea la orice pas. Atunci, cum obişnuiau ei, s-au pus la vorbă şi unul dintre ei i-a spus celuilalt piţigoi: "Ce-ar fi să-mi aduci un viermişor şi eu să-ţi dau o pană?". Celălalt piţigoi stătu puţin pe gânduri şi apoi spuse: "Dar de ce nu? Bine, îţi voi aduce". A doua zi, primului piţigoi îi veni o idee grozavă. Merse la celălalt şi-i spuse: "Ce-ai zice dacă am face acelaşi lucru în fiecare zi: tu îmi aduci un viermişor, iar eu îţi voi da o pană?". După câteva momente de gândire, celălalt piţigoi îi răspunse: "Bine, sunt de acord!". Acest lucru se întâmplă zile în şir până se făcu primăvară. Acum când primul piţigoi a vrut să-şi ia zborul de pe creanga unde-şi petrecu toată iarna, n-a mai putut pentru că nu mai avea nicio pană.
Coşul de nuiele - Pilda numărul 395
Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea niciun efect asupra lui. Ba mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea. Dar auzi de la un prieten de existenţa unui înţelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii. Deci se hotărâ să pornească la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: "De mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simţit niciun efect în viaţa mea. Şi, auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?". "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coş de nuiele, chiar dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu apă". Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar şi de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înţeleptului: "Maestre, tu vezi doar că niciun pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a fost". "Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea curăţă. Ea curăţă sufletul omului".
Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea niciun efect asupra lui. Ba mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea. Dar auzi de la un prieten de existenţa unui înţelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii. Deci se hotărâ să pornească la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: "De mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simţit niciun efect în viaţa mea. Şi, auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?". "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coş de nuiele, chiar dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu apă". Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar şi de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înţeleptului: "Maestre, tu vezi doar că niciun pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a fost". "Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea curăţă. Ea curăţă sufletul omului".
A înseta după Dumnezeu - Pilda numărul 396
Cum poţi să-l faci pe un măgar să bea dacă nu-i este sete? Şi cum poţi să-l faci pe un om să-i fie sete după Dumnezeu, dacă şi-a pierdut această sete şi dacă se automulţumeşte cu bere şi ţuică, cu televizorul şi maşina?
Oare trebuie să încerci cu parul? Un măgar este dintr-un lemn mai tare decât parul nostru. În afară de asta, cine ar apela în zilele noastre la o măsură aşa de autoritară? Oare să-i dăm sare? Ar fi o batjocură. Da cum să-l faci să bea singur? Pare că nu există decât o singură soluţie: trebuie să aduci un măgar însetat, care să bea cu poftă şi cu plăcere alături de tovarăşul său. Dar fără să facă teatru, ci pur şi simplu pentru că îi este sete. Acest lucru nu-l va lăsa pe colegul său neimpresionat. Îi va veni cheful să se aplece asupra găleţii cu apă şi să soarbă cu poftă apa răcoritoare.
Cum poţi să-l faci pe un măgar să bea dacă nu-i este sete? Şi cum poţi să-l faci pe un om să-i fie sete după Dumnezeu, dacă şi-a pierdut această sete şi dacă se automulţumeşte cu bere şi ţuică, cu televizorul şi maşina?
Oare trebuie să încerci cu parul? Un măgar este dintr-un lemn mai tare decât parul nostru. În afară de asta, cine ar apela în zilele noastre la o măsură aşa de autoritară? Oare să-i dăm sare? Ar fi o batjocură. Da cum să-l faci să bea singur? Pare că nu există decât o singură soluţie: trebuie să aduci un măgar însetat, care să bea cu poftă şi cu plăcere alături de tovarăşul său. Dar fără să facă teatru, ci pur şi simplu pentru că îi este sete. Acest lucru nu-l va lăsa pe colegul său neimpresionat. Îi va veni cheful să se aplece asupra găleţii cu apă şi să soarbă cu poftă apa răcoritoare.
Ceva nu este în regulă! - Pilda numărul 397
Ochiul spuse într-o zi: `În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un munte. Nu-i aşa că-i frumos?`. Urechea pândi şi, după o clipă, spuse: `Unde se află un munte? Nu văd nimic!`. La care mâna spuse: `Încerc, fără succes, să-l ating. Nu găsesc niciun munte`. Nasul spuse: `Nu miros nimic. Nu este niciun munte în apropiere`. Atunci ochiul se întoarse în altă direcţie. Iar ceilalţi discutau mai departe despre această înşelăciune ciudată şi ajunseră la următoarea concluzie: `Ceva nu e în regulă cu ochiul`.
___
Omule necredincios, ceva nu este în regulă cu tine. Tu crezi că-L poţi vedea pe Dumnezeu cu ajutorul celor 5 simţuri ale tale? Oh, te înşeli amarnic, mai ales că, nevăzându-L astfel, nu crezi în existenţa Lui, sau crezi numai când îţi convine, eventual nici atunci. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa ta, omule, și a întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, tu și întreaga lume nu ați mai avea nevoie de credinţă. Aşadar, tu să faci bine doar să crezi în El, fără să cauţi să-L vezi, iar inima ta va putea să-I simtă prezenţa, atunci când tu vei fi pregătit cu adevărat.
Ochiul spuse într-o zi: `În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un munte. Nu-i aşa că-i frumos?`. Urechea pândi şi, după o clipă, spuse: `Unde se află un munte? Nu văd nimic!`. La care mâna spuse: `Încerc, fără succes, să-l ating. Nu găsesc niciun munte`. Nasul spuse: `Nu miros nimic. Nu este niciun munte în apropiere`. Atunci ochiul se întoarse în altă direcţie. Iar ceilalţi discutau mai departe despre această înşelăciune ciudată şi ajunseră la următoarea concluzie: `Ceva nu e în regulă cu ochiul`.
___
Omule necredincios, ceva nu este în regulă cu tine. Tu crezi că-L poţi vedea pe Dumnezeu cu ajutorul celor 5 simţuri ale tale? Oh, te înşeli amarnic, mai ales că, nevăzându-L astfel, nu crezi în existenţa Lui, sau crezi numai când îţi convine, eventual nici atunci. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa ta, omule, și a întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, tu și întreaga lume nu ați mai avea nevoie de credinţă. Aşadar, tu să faci bine doar să crezi în El, fără să cauţi să-L vezi, iar inima ta va putea să-I simtă prezenţa, atunci când tu vei fi pregătit cu adevărat.
Încrederea în prezenţa tatălui - Pilda numărul 398
Într-un spital se afla un băieţel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl adusese la spital şi acum căuta să-l încurajeze pe micuţ. "Tată, strigă băieţelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă". "Bine, îi spuse tatăl, voi rămâne lângă tine". Doctorul îi permise şi, astfel, rămase lângă copil, care acum era pe patul de operaţie.
Când era pe punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său şi spuse: "Tată, eşti aici?". Apoi narcoza începu să-şi facă efectul. "Acum puteţi pleca", se gândi doctorul când copilul adormi şi operaţia trebuia să fie făcută. "Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că voi rămâne lângă el şi de aceea doresc să rămân". "Bine, atunci rămâneţi!". Operaţia fu un succes. Când se trezi copilul, tatăl încă îl mai ţinea de mână. Atunci copilul zâmbi şi spuse încet de tot: "Tată, eşti aici?". Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Ştia că tatăl său va rămâne lângă el.
Într-un spital se afla un băieţel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl adusese la spital şi acum căuta să-l încurajeze pe micuţ. "Tată, strigă băieţelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă". "Bine, îi spuse tatăl, voi rămâne lângă tine". Doctorul îi permise şi, astfel, rămase lângă copil, care acum era pe patul de operaţie.
Când era pe punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său şi spuse: "Tată, eşti aici?". Apoi narcoza începu să-şi facă efectul. "Acum puteţi pleca", se gândi doctorul când copilul adormi şi operaţia trebuia să fie făcută. "Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că voi rămâne lângă el şi de aceea doresc să rămân". "Bine, atunci rămâneţi!". Operaţia fu un succes. Când se trezi copilul, tatăl încă îl mai ţinea de mână. Atunci copilul zâmbi şi spuse încet de tot: "Tată, eşti aici?". Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Ştia că tatăl său va rămâne lângă el.
Mulţumim pentru ajutorul Domnului - Pilda numărul 399
Doi fermieri americani, care locuiau la distanţă mare unul de celălalt, s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp şi în cutare loc. Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la locul de întâlnire stabilit. Când, în cele din urmă, s-au întâlnit, unul spuse: "Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pământ. Har Domnului că n-am păţit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi şi I-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură". Cel de-al doilea fermier spuse: "Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniştit şi sigur. Nu am căzut în niciun pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut întâmpla...!".
Doi fermieri americani, care locuiau la distanţă mare unul de celălalt, s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp şi în cutare loc. Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la locul de întâlnire stabilit. Când, în cele din urmă, s-au întâlnit, unul spuse: "Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pământ. Har Domnului că n-am păţit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi şi I-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură". Cel de-al doilea fermier spuse: "Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniştit şi sigur. Nu am căzut în niciun pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut întâmpla...!".
Puterea ascunsă - Pilda numărul 400
Într-o legendă se povesteşte că un rege îl vizită odinioară la chilia sa pe bătrânul şi învăţatul monah Paulinus, ca să-i ceară un sfat. Regele stătea mirat în faţa teancurilor întregi de cărţi şi folii. "Te admir, Paulinus, spuse el, pentru că-ţi permiţi să aduni înţelepciunea divină în aceste cărţi didactice". "Te înşeli, răspunse monahul şi-l conduse pe rege în grajduri, unde fratele grăjdar făcuse o pauză ca să se roage. Din aceste mâini împreunate izvorăşte puterea lui Dumnezeu pentru lume, şi nu din cărţile mele".
Într-o legendă se povesteşte că un rege îl vizită odinioară la chilia sa pe bătrânul şi învăţatul monah Paulinus, ca să-i ceară un sfat. Regele stătea mirat în faţa teancurilor întregi de cărţi şi folii. "Te admir, Paulinus, spuse el, pentru că-ţi permiţi să aduni înţelepciunea divină în aceste cărţi didactice". "Te înşeli, răspunse monahul şi-l conduse pe rege în grajduri, unde fratele grăjdar făcuse o pauză ca să se roage. Din aceste mâini împreunate izvorăşte puterea lui Dumnezeu pentru lume, şi nu din cărţile mele".
Rugăciunea unui copil şi a tatălui său - Pilda numărul 401
Un copil primi în dar un joc cu cuburi. Încercă să facă o casă: când îi rămâneau cuburi, când îi erau prea puţine. Tatăl îl primi la el şi-l ajută la făcutul casei. Copilul se bucură nespus. La rugăciunea de seară, în cămăruţa sa, copilul se rugă astfel: "Doamne Iisuse, ajută-mă să fiu şi eu aşa de priceput ca tatăl meu". Tatăl auzi rugăciunea fiului său. Apoi se rugă şi el: "Doamne Iisuse, ajută-mă să am şi eu o încredere aşa de mare în Tine, ca şi copilul meu".
Un copil primi în dar un joc cu cuburi. Încercă să facă o casă: când îi rămâneau cuburi, când îi erau prea puţine. Tatăl îl primi la el şi-l ajută la făcutul casei. Copilul se bucură nespus. La rugăciunea de seară, în cămăruţa sa, copilul se rugă astfel: "Doamne Iisuse, ajută-mă să fiu şi eu aşa de priceput ca tatăl meu". Tatăl auzi rugăciunea fiului său. Apoi se rugă şi el: "Doamne Iisuse, ajută-mă să am şi eu o încredere aşa de mare în Tine, ca şi copilul meu".
Gestul iubitor al bătrânei - Pilda numărul 402
O bătrânică mergea cu greutate prin parcul unui oraş. Drumul ei o conduse la un teren de joacă. Mulţi copii se jucau acolo. Cei mai mulţi dintre ei alergau desculţi. În apropiere, un educator stătea şi-i supraveghea. Bătrâna se uita la copii, dar deodată se aplecă, luă un obiect de jos şi-l ascunse în şorţul ei. Imediat se prezentă supraveghetorul la ea şi o întrebă: `Ce aţi ascuns în şorţul dumneavoastră?`. Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o ameninţă: `Dacă nu-mi spuneţi ce aveţi în şorţ, vă voi duce la poliţie`. Atunci bătrâna deschise încet şorţul şi-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă. Uimit, omul o întrebă: `Ce vreţi să faceţi cu acesta?`. Femeia răspunse: `L-am luat de jos pentru ca aceşti copii desculţi să nu calce în el şi să se taie`.
O bătrânică mergea cu greutate prin parcul unui oraş. Drumul ei o conduse la un teren de joacă. Mulţi copii se jucau acolo. Cei mai mulţi dintre ei alergau desculţi. În apropiere, un educator stătea şi-i supraveghea. Bătrâna se uita la copii, dar deodată se aplecă, luă un obiect de jos şi-l ascunse în şorţul ei. Imediat se prezentă supraveghetorul la ea şi o întrebă: `Ce aţi ascuns în şorţul dumneavoastră?`. Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o ameninţă: `Dacă nu-mi spuneţi ce aveţi în şorţ, vă voi duce la poliţie`. Atunci bătrâna deschise încet şorţul şi-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă. Uimit, omul o întrebă: `Ce vreţi să faceţi cu acesta?`. Femeia răspunse: `L-am luat de jos pentru ca aceşti copii desculţi să nu calce în el şi să se taie`.
Povestea vacii şi a porcului - Pilda numărul 403
Un bogat se plânse odată la prietenul său: `Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie caritabilă`. Prietenul său îi răspunse: `Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a porcului: Porcul veni la vacă şi-i spuse: `Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime şi chiar picioarele mele le consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi sunt doar un porc. De ce oare? `Vaca se gândi un moment, apoi spuse: `Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc, pe când tu...`.
Un bogat se plânse odată la prietenul său: `Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie caritabilă`. Prietenul său îi răspunse: `Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a porcului: Porcul veni la vacă şi-i spuse: `Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime şi chiar picioarele mele le consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi sunt doar un porc. De ce oare? `Vaca se gândi un moment, apoi spuse: `Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc, pe când tu...`.
Voi sunteţi lumina lumii - Pilda numărul 404
Un preot ortodox renumit, din Rusia, pe nume Filaret, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, merse şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care-l conduseră la un stadion, unde îl mai aşteptau alte zeci de mii de persoane. După ce a fost prezentat de gazdă, prreotul luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu, deci, întuneric beznă şi preotul întrebă: "Mă vedeţi unde mă aflu?". Lumea răspunse că nu. Preotul continuă: "Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?". Cu toţii răspunseră că da. Preotul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur". Preotul mai întrebă: "Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un băţ". Cu toţii urmară sfatul preotului şi se făcu o lumină aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit. Preotul adăugă: "Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine".
Un preot ortodox renumit, din Rusia, pe nume Filaret, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, merse şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care-l conduseră la un stadion, unde îl mai aşteptau alte zeci de mii de persoane. După ce a fost prezentat de gazdă, prreotul luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu, deci, întuneric beznă şi preotul întrebă: "Mă vedeţi unde mă aflu?". Lumea răspunse că nu. Preotul continuă: "Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?". Cu toţii răspunseră că da. Preotul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur". Preotul mai întrebă: "Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un băţ". Cu toţii urmară sfatul preotului şi se făcu o lumină aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit. Preotul adăugă: "Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine".
Ţânţarul salvator - Pilda numărul 405
Într-o zi caldă de vară un ţânţar zbura de ici-colo prin văzduh fără nicio ţintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniştit un om. Țânţarul îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva straniu. Spre om, la numai câţiva metri, se târa un şarpe veninos. Doar câteva clipe încă şi l-ar fi apucat de picior. Ţânţarul îşi zise: "Trebuie să-l salvez pe om!". Pe loc ateriză pe nasul lui şi-i aplică o înţepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi imediat, dar simţind înţepătura, se lovi peste nas şi turti şi ţânţarul. În aceeaşi clipă văzu şarpele la numai câţiva centimetri de piciorul stâng. Se ridică repede şi o luă la fugă. Astfel se salvă.
Într-o zi caldă de vară un ţânţar zbura de ici-colo prin văzduh fără nicio ţintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniştit un om. Țânţarul îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva straniu. Spre om, la numai câţiva metri, se târa un şarpe veninos. Doar câteva clipe încă şi l-ar fi apucat de picior. Ţânţarul îşi zise: "Trebuie să-l salvez pe om!". Pe loc ateriză pe nasul lui şi-i aplică o înţepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi imediat, dar simţind înţepătura, se lovi peste nas şi turti şi ţânţarul. În aceeaşi clipă văzu şarpele la numai câţiva centimetri de piciorul stâng. Se ridică repede şi o luă la fugă. Astfel se salvă.
Flacăra cea sfântă - Pilda numărul 406
Un om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni la drum pentru a aduce acasă această luminiţă. Se gândi că cine are acea lumină va trăi şi va fi fericit. Acum se afla deja pe drumul retur. Grija lui cea mare era ca flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl rugă să-i dea să aprindă focul de la flacăra sa. Iniţial nu voia, căci, se gândea el, această flacără sfântă nu se potriveşte cu un lucru aşa de lumesc. Apoi însă îi dădu. Continuându-şi drumul, deodată se ivi o puternică furtună care, în ciuda opoziţiei sale, îi stinse flacăra. Atunci îşi aminti de cel căruia îi dăduse să-şi aprindă focul. Dacă ar fi trebuit să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări şi munţi. Dar până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.
Un om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni la drum pentru a aduce acasă această luminiţă. Se gândi că cine are acea lumină va trăi şi va fi fericit. Acum se afla deja pe drumul retur. Grija lui cea mare era ca flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl rugă să-i dea să aprindă focul de la flacăra sa. Iniţial nu voia, căci, se gândea el, această flacără sfântă nu se potriveşte cu un lucru aşa de lumesc. Apoi însă îi dădu. Continuându-şi drumul, deodată se ivi o puternică furtună care, în ciuda opoziţiei sale, îi stinse flacăra. Atunci îşi aminti de cel căruia îi dăduse să-şi aprindă focul. Dacă ar fi trebuit să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări şi munţi. Dar până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.
Omul bun la suflet - Pilda numărul 407
Când construiseră oraşul, oamenii s-au adunat şi şi-au prezentat reciproc operele mâinilor lor. Un om bun la suflet merse ziua întreagă cu ceilalți oameni, de la casă la casă, şi-i le spuse tuturor câte o vorbă bună. El însuşi nu vorbi de lucrarea mâinilor sale şi nimănui nu-i prezentă propria casă. Se făcu seară şi în piaţa oraşului se adunară din nou cu toţii; pe un podium înainta fiecare să-şi expună caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea şi durata de construcţie, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă, cea mai frumoasă şi în cel mai scurt timp. După alfabet, veni şi rândul omului bun la suflet. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe umeri un toc de uşă. Îşi expuse raportul său: acest toc de uşă era tot ceea ce făcuse pentru casa sa.
Se făcu linişte. Deodată conducătorul adunării se ridică în picioare. `Sunt uimit`, spuse el în timp ce hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: `Sunt uimit că abia acum a venit vorba de acest lucru. Acest om bun la suflet a fost peste tot pe timpul construcţiei şi a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai ştiu care; pentru casa de vizavi a făcut proiectul. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de uşă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuşi nu are nicio casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii caselor noastre - lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă - propun, de aceea, să-i acordăm lui premiul pentru buna construcţie`.
Când construiseră oraşul, oamenii s-au adunat şi şi-au prezentat reciproc operele mâinilor lor. Un om bun la suflet merse ziua întreagă cu ceilalți oameni, de la casă la casă, şi-i le spuse tuturor câte o vorbă bună. El însuşi nu vorbi de lucrarea mâinilor sale şi nimănui nu-i prezentă propria casă. Se făcu seară şi în piaţa oraşului se adunară din nou cu toţii; pe un podium înainta fiecare să-şi expună caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea şi durata de construcţie, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă, cea mai frumoasă şi în cel mai scurt timp. După alfabet, veni şi rândul omului bun la suflet. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe umeri un toc de uşă. Îşi expuse raportul său: acest toc de uşă era tot ceea ce făcuse pentru casa sa.
Se făcu linişte. Deodată conducătorul adunării se ridică în picioare. `Sunt uimit`, spuse el în timp ce hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: `Sunt uimit că abia acum a venit vorba de acest lucru. Acest om bun la suflet a fost peste tot pe timpul construcţiei şi a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai ştiu care; pentru casa de vizavi a făcut proiectul. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de uşă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuşi nu are nicio casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii caselor noastre - lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă - propun, de aceea, să-i acordăm lui premiul pentru buna construcţie`.
Legea superioară - Pilda numărul 408
Era într-un cartier sărac şi suprapopulat din sudul oraşului Manhattan. Un bărbat trăia împreună cu fiul său bolnav în apartamentul închiriat al medicului Kurt. Bineînţeles că Kurt nu avea voie să-l ajute pe sărmanul Jimmy, fiul chiriaşului său. Când sosise în ţară încă nu susţinuse examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist pentru copii. Și totuși, fu rugat să îl îngrijească pe băiat. El nu acceptă, ci susţinu să vină un medic. Dar acesta nu mai veni pentru a treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea fi transportat. Febra îi creştea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i se îngreuna vizibil. Atunci chiriaşul se aplecă asupra lui Kurt şi-i şopti: "Sunteţi doar medic. Vă rog, nu-l lăsaţi să moară!". Kurt ştia bine: Dacă ar interveni, ar încălca legea, ceea ce ar însemna pentru el expulzare şi sărăcie. Dar în faţa lui se afla un copil într-o baie de transpiraţie şi cuprins de febră şi dureri îngrozitoare.
Zece zile la rând se luptă Kurt pentru viaţa copilului. Dar în ziua când Jimmy a reuşit să se ridice pentru prima dată din pat, Kurt a fost arestat. Medicul care ar fi trebuit să vină l-a denunţat. În ziua următoare, toţi locatarii din cartier au primit vestea arestării lui Kurt. Drept reacţie niciunul nu se prezentă la muncă. Toţi merseră la tribunalul din New York. Peste o sută de oameni au reuşit să intre în sală.
Judecătorul privi cu uimire la mulţimea liniştită. "E vinovat sau nu e vinovat?", întrebă judecătorul. Înainte de a-şi deschide gura Kurt, ceilalţi oameni strigară cu putere: "E nevinovat!". "Linişte! strigă judecătorul cu tărie. Vă voi da afară din sală dacă veţi mai face gălăgie". Atunci privi la feţele lor trase şi la spinarea lor încovoiată şi-i întrebă: "Ce vreţi voi?". Chiriaşul începu să-i povestească. Spre sfârşit îi spuse: "De aceea suntem aici. Şi dacă-l amendaţi pe doctorul nostru, am strâns 86 de dolari". Judecătorul se ridică în picioare şi zâmbi. Apoi bătu cu ciocanul în masă şi spuse: "Aţi încălcat legea umană, pentru a asculta de o lege superioară, cea divină. V-am achitat de greşeala dumneavoastră".
Era într-un cartier sărac şi suprapopulat din sudul oraşului Manhattan. Un bărbat trăia împreună cu fiul său bolnav în apartamentul închiriat al medicului Kurt. Bineînţeles că Kurt nu avea voie să-l ajute pe sărmanul Jimmy, fiul chiriaşului său. Când sosise în ţară încă nu susţinuse examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist pentru copii. Și totuși, fu rugat să îl îngrijească pe băiat. El nu acceptă, ci susţinu să vină un medic. Dar acesta nu mai veni pentru a treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea fi transportat. Febra îi creştea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i se îngreuna vizibil. Atunci chiriaşul se aplecă asupra lui Kurt şi-i şopti: "Sunteţi doar medic. Vă rog, nu-l lăsaţi să moară!". Kurt ştia bine: Dacă ar interveni, ar încălca legea, ceea ce ar însemna pentru el expulzare şi sărăcie. Dar în faţa lui se afla un copil într-o baie de transpiraţie şi cuprins de febră şi dureri îngrozitoare.
Zece zile la rând se luptă Kurt pentru viaţa copilului. Dar în ziua când Jimmy a reuşit să se ridice pentru prima dată din pat, Kurt a fost arestat. Medicul care ar fi trebuit să vină l-a denunţat. În ziua următoare, toţi locatarii din cartier au primit vestea arestării lui Kurt. Drept reacţie niciunul nu se prezentă la muncă. Toţi merseră la tribunalul din New York. Peste o sută de oameni au reuşit să intre în sală.
Judecătorul privi cu uimire la mulţimea liniştită. "E vinovat sau nu e vinovat?", întrebă judecătorul. Înainte de a-şi deschide gura Kurt, ceilalţi oameni strigară cu putere: "E nevinovat!". "Linişte! strigă judecătorul cu tărie. Vă voi da afară din sală dacă veţi mai face gălăgie". Atunci privi la feţele lor trase şi la spinarea lor încovoiată şi-i întrebă: "Ce vreţi voi?". Chiriaşul începu să-i povestească. Spre sfârşit îi spuse: "De aceea suntem aici. Şi dacă-l amendaţi pe doctorul nostru, am strâns 86 de dolari". Judecătorul se ridică în picioare şi zâmbi. Apoi bătu cu ciocanul în masă şi spuse: "Aţi încălcat legea umană, pentru a asculta de o lege superioară, cea divină. V-am achitat de greşeala dumneavoastră".
Despre ulciorul care era din ce în ce mai valoros - Pilda numărul 409
Cu mulţi ani în urmă a fost odată o mare secetă pe pământ: toate fluviile şi fântânile au secat, toţi copacii, arbuştii şi păşunile s-au uscat şi oameni şi animale au murit de sete.
Într-o noapte, o fetiţă a plecat de acasă, cu un ulcior în mână, ca să caute apă pentru mama sa care era bolnavă. Fetiţa nu găsi apă nicăieri şi, de oboseală, se întinse pe iarbă şi adormi. Când se trezi şi se uită după ulcior, acesta era aproape plin cu apă clară şi proaspătă. Fetiţa se bucură şi voi să bea, dar se gândi că atunci nu va mai ajunge pentru mama ei, şi fugi cu ulciorul acasă. Aşa de grăbită era, încât nu observă cum un căţel se propti înaintea picioruşelor ei. Ea se împiedică şi căzu, iar căţelul ţiui de durere. Fetiţa întinse mâna după ulcior. Credea că apa s-a scurs. Dar nu! Ulciorul stătea vertical pe pământ şi nu se vărsă nici măcar o picătură. Atunci fetiţa turnă puţină apă în căuşul palmei şi o întinse căţeluşului. Acesta linse şi deveni din nou vesel. Fetiţa luă din nou ulciorul în mână şi iată că acum nu mai era din lemn, ci din argint. Fetiţa alergă acasă şi i-l înmână mămicii. Mămica îi spuse: "Şi aşa trebuie să mor, bea tu!". Dădu ulciorul fetiţei. În aceeaşi clipă, ulciorul de argint se transformă în aur. Atunci fetiţa nu s-a putut opune mult timp şi duse ulciorul la buzele sale, când un drumeţ intră în cameră şi ceru o înghiţitură de apă. Fetiţa luă ulciorul de la gură şi i-o dădu lui. Şi iată, pe ulcior apărură deodată şapte diamante mari şi din fiecare ţâşnea un izvor de apă limpede şi proaspătă.
Cu mulţi ani în urmă a fost odată o mare secetă pe pământ: toate fluviile şi fântânile au secat, toţi copacii, arbuştii şi păşunile s-au uscat şi oameni şi animale au murit de sete.
Într-o noapte, o fetiţă a plecat de acasă, cu un ulcior în mână, ca să caute apă pentru mama sa care era bolnavă. Fetiţa nu găsi apă nicăieri şi, de oboseală, se întinse pe iarbă şi adormi. Când se trezi şi se uită după ulcior, acesta era aproape plin cu apă clară şi proaspătă. Fetiţa se bucură şi voi să bea, dar se gândi că atunci nu va mai ajunge pentru mama ei, şi fugi cu ulciorul acasă. Aşa de grăbită era, încât nu observă cum un căţel se propti înaintea picioruşelor ei. Ea se împiedică şi căzu, iar căţelul ţiui de durere. Fetiţa întinse mâna după ulcior. Credea că apa s-a scurs. Dar nu! Ulciorul stătea vertical pe pământ şi nu se vărsă nici măcar o picătură. Atunci fetiţa turnă puţină apă în căuşul palmei şi o întinse căţeluşului. Acesta linse şi deveni din nou vesel. Fetiţa luă din nou ulciorul în mână şi iată că acum nu mai era din lemn, ci din argint. Fetiţa alergă acasă şi i-l înmână mămicii. Mămica îi spuse: "Şi aşa trebuie să mor, bea tu!". Dădu ulciorul fetiţei. În aceeaşi clipă, ulciorul de argint se transformă în aur. Atunci fetiţa nu s-a putut opune mult timp şi duse ulciorul la buzele sale, când un drumeţ intră în cameră şi ceru o înghiţitură de apă. Fetiţa luă ulciorul de la gură şi i-o dădu lui. Şi iată, pe ulcior apărură deodată şapte diamante mari şi din fiecare ţâşnea un izvor de apă limpede şi proaspătă.
Iubirea poate da curaj pentru a trăi - Pilda numărul 410
Un medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. La uşă sună cineva. `Nu vreau să văd pe nimeni`, îi transmise vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. `Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea`. `Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu`, îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent: `Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!`. `Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi`, spuse medicul. `Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi`. În cele din urmă medicul se hotărâ să meargă cu el. Soţia îi făcu vii reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: `Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte`. Ajungând acasă, soţia sa îl primi cu aceste cuvinte: `N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar iubirea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi`.
Un medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. La uşă sună cineva. `Nu vreau să văd pe nimeni`, îi transmise vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. `Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea`. `Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu`, îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent: `Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!`. `Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi`, spuse medicul. `Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi`. În cele din urmă medicul se hotărâ să meargă cu el. Soţia îi făcu vii reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: `Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte`. Ajungând acasă, soţia sa îl primi cu aceste cuvinte: `N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar iubirea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi`.
Te-am creat pe tine - Pilda numărul 411
În drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care îşi pierduse picioarele. El se mira cum de a putut să supravieţuiască acest animal. Apoi a văzut un tigru care-şi mânca prada. El s-a săturat şi a lăsat vulpii resturile. A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul aceluiaşi tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu şi-şi spuse: "Mă voi odihni într-un colţ şi mă voi încredinţa cu totul lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele". Aşa petrecu el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuţul de el era cu un picior în groapă, când auzi o voce: "Tu, care eşti pe un drum greşit, deschide-ţi ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului şi nu mai fă pe handicapatul!". Pe drum, omul întâlni o fetiţă îngheţată care tremura într-o haină subţire şi care nu mai spera să primească ceva cald de mâncare. El se revoltă şi-i spuse lui Dumnezeu: "Cum poţi permite aşa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situaţii?". Pe moment, Dumnezeu nu-i dădu niciun răspuns. Dar într-o noapte îi spuse: "Am făcut ceva împotriva acestei situaţii; te-am creat pe tine, omule!. Tu ai fi putut să ajuți acea fetiță, dar nu ai ajutat-o".
În drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care îşi pierduse picioarele. El se mira cum de a putut să supravieţuiască acest animal. Apoi a văzut un tigru care-şi mânca prada. El s-a săturat şi a lăsat vulpii resturile. A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul aceluiaşi tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu şi-şi spuse: "Mă voi odihni într-un colţ şi mă voi încredinţa cu totul lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele". Aşa petrecu el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuţul de el era cu un picior în groapă, când auzi o voce: "Tu, care eşti pe un drum greşit, deschide-ţi ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului şi nu mai fă pe handicapatul!". Pe drum, omul întâlni o fetiţă îngheţată care tremura într-o haină subţire şi care nu mai spera să primească ceva cald de mâncare. El se revoltă şi-i spuse lui Dumnezeu: "Cum poţi permite aşa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situaţii?". Pe moment, Dumnezeu nu-i dădu niciun răspuns. Dar într-o noapte îi spuse: "Am făcut ceva împotriva acestei situaţii; te-am creat pe tine, omule!. Tu ai fi putut să ajuți acea fetiță, dar nu ai ajutat-o".
Iubirea - Pilda numărul 412
"Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, dle ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi", insistă un soldat. "Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să îți pui viaţa în joc pentru un om care probabil este mort".Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. "Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?". "S-a meritat, dle ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: "Ştiam, Jack, că ai să vii!".
"Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, dle ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi", insistă un soldat. "Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să îți pui viaţa în joc pentru un om care probabil este mort".Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. "Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?". "S-a meritat, dle ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: "Ştiam, Jack, că ai să vii!".
Dumnezeu are nevoie de oameni - Pilda numărul 413
Veni o furtună puternică şi Domnul Dumnezeu permise ca râurile să iasă din matcă. Peste tot se zicea că ţara este sub apă. Printre cei cărora apa le-a inundat casele era şi un ţăran temător de Dumnezeu. Când apa pătrunse în bucătărie se mută cu familia sa la etajul casei. Când el şi familia priviră pe fereastră, au văzut o barcă ce trecea prin faţa lor. Echipajul făcu din mână şi striga: "Veniţi! Vă vom duce în siguranţă!". Dar ţăranul temător de Dumnezeu răspunse: "Dumnezeu ne va salva". Apa crescu mai mult. Se urcă până la etajul superior şi ţăranul cu toţi ai săi au trebuit să se mute la mansardă. Din nou veni o barcă şi oamenii din ea au strigat către ţăran să vină la bord. Dar ţăranul răspunse la fel: "Lăsaţi, Dumnezeu ne va ajuta". Dar apa urca şi mai mult. Ţăranul cu ai săi au trebuit să stea pe acoperiş şi să se ţină de horn. Apa le spăla picioarele. Atunci veni barca pentru a treia oară şi oamenii au vrut să le dea o mână de ajutor. Dar ţăranul temător de Dumnezeu, în încrederea sa de nezdruncinat în Domnul, refuză acest ajutor: "Domnul ne va salva din acest mare impas", strigă încă o dată ţăranul. Atunci veniră valuri puternice şi luară acoperişul pe sus şi duseră la vale pe toţi din familie.
Ţăranul muri, iar sufletul său fu luat de îngeri pentru a fi dus să se închine în fața lui Dumnezeu. Sufletul țăranului intră decepţionat la tronul celui Preaînalt şi-i spuse lui Dumnezeu: "Ce ne-ai promis şi ce ai făcut? De ce n-ai venit în ajutorul meu şi al celor ai mei, când ne aflam în cea mai mare strâmtorare?". Dumnezeu îi spuse calm: "Astă-seară ţi-am trimis de trei ori o barcă...!".
Veni o furtună puternică şi Domnul Dumnezeu permise ca râurile să iasă din matcă. Peste tot se zicea că ţara este sub apă. Printre cei cărora apa le-a inundat casele era şi un ţăran temător de Dumnezeu. Când apa pătrunse în bucătărie se mută cu familia sa la etajul casei. Când el şi familia priviră pe fereastră, au văzut o barcă ce trecea prin faţa lor. Echipajul făcu din mână şi striga: "Veniţi! Vă vom duce în siguranţă!". Dar ţăranul temător de Dumnezeu răspunse: "Dumnezeu ne va salva". Apa crescu mai mult. Se urcă până la etajul superior şi ţăranul cu toţi ai săi au trebuit să se mute la mansardă. Din nou veni o barcă şi oamenii din ea au strigat către ţăran să vină la bord. Dar ţăranul răspunse la fel: "Lăsaţi, Dumnezeu ne va ajuta". Dar apa urca şi mai mult. Ţăranul cu ai săi au trebuit să stea pe acoperiş şi să se ţină de horn. Apa le spăla picioarele. Atunci veni barca pentru a treia oară şi oamenii au vrut să le dea o mână de ajutor. Dar ţăranul temător de Dumnezeu, în încrederea sa de nezdruncinat în Domnul, refuză acest ajutor: "Domnul ne va salva din acest mare impas", strigă încă o dată ţăranul. Atunci veniră valuri puternice şi luară acoperişul pe sus şi duseră la vale pe toţi din familie.
Ţăranul muri, iar sufletul său fu luat de îngeri pentru a fi dus să se închine în fața lui Dumnezeu. Sufletul țăranului intră decepţionat la tronul celui Preaînalt şi-i spuse lui Dumnezeu: "Ce ne-ai promis şi ce ai făcut? De ce n-ai venit în ajutorul meu şi al celor ai mei, când ne aflam în cea mai mare strâmtorare?". Dumnezeu îi spuse calm: "Astă-seară ţi-am trimis de trei ori o barcă...!".
Esenţialul - Pilda numărul 414
Într-o anecdotă se povesteşte cum un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume.
Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea".
După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: "Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul".
Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: "Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea și lumina".
Într-o anecdotă se povesteşte cum un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume.
Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea".
După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: "Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul".
Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: "Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea și lumina".
Oaia cea neagră - Pilda numărul 415
A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: `U! Eşti o urâţică negricioasă!`. Oiţa neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate`. Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la El şi să-L roage s-o facă albă ca celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre`. Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!`. Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: `Da!` În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!`. Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. `Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră`. Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace, pentru că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe care o avea.
A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: `U! Eşti o urâţică negricioasă!`. Oiţa neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate`. Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la El şi să-L roage s-o facă albă ca celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre`. Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!`. Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: `Da!` În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!`. Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. `Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră`. Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace, pentru că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe care o avea.
Satul fără reguli - Pilda numărul 416
Lumea din sat era sătulă de reguli. Totul era prescris: Când era trezirea, când trebuia să se meargă la serviciu, când era zi de duminică şi zi de lucru. Pentru elevi era prescris când începe şcoala, că trebuie să aibă asupra lor o batistă şi să-şi spele acasă dinţii. Existau reguli de circulaţie, reguli de cântat la pian. Erau într-adevăr multe prescrieri şi oamenii au hotărât ca de azi înainte să nu mai fie valide aceste reguli. Părea frumos. Şcoala, fireşte, era goală pentru că toţi copiii au mers la baie; lumea a scos mesele în stradă căci acolo bătea soarele; tinerii au deschis la maximum casetofoanele şi le-au lăsat să funcţioneze zi şi noapte; când Peter a ieşit din apă, n-a mai găsit pantalonii. I-a luat Klaus. "Nu mai sunt reguli", strigă el şi fugi de acolo; Maja o găsi în camera sa pe micuţa Esther de la etajul de deasupra. Tocmai voia să-i strice păpuşa. "Ce faci aici, Esther?". "Nu mai sunt reguli", spuse micuţa, luă păpuşa şi fugi din cameră. "Am fost la şcoală", spuse Bruno. "Să nu mă minţi!", strigă tatăl. "Nu mai sunt reguli. Deci nu am minţit". Când oamenii voiau să doarmă nu puteau din cauza muzicii gălăgioase. Mulţi nu mai găseau banii la locul lor; copiii dormeau unde apucau; maşinile claxonau pe stradă fără rost, stricau măsuţele care stăteau pe stradă.
"Unde sunt copiii? Cine a stricat măsuţa mea? Unde-mi sunt banii? Unde e poliţia?". Dar la numărul de telefon de la poliţie nimeni nu ridica receptorul. Căci dacă nu există reguli, nu mai e nevoie nici de cineva care să-i apere. Încă în acea noapte începură să sune clopotele bisericii. Lumea s-a adunat, iar unul a spus: "Aşa nu se mai poate trăi". "Nu, aşa nu mai putem trăi", spuseră şi ceilalţi. "Ne trebuie reguli", strigă unul. "Da, vrem din nou reguli", strigară cu toţii.
Începură să facă din nou reguli. Copiii să asculte de părinţi. Părinţii să-şi iubească copiii. Nu e voie să faci rău unul altuia. Nu e voie să se fure. Trebuie să se spună adevărul, în concluzie, să se țină cont de cele 10 porunci date de Dumnezeu. "Vrem aceste porunci", spuseră cu toţii şi merseră pacifici la casele lor.
Lumea din sat era sătulă de reguli. Totul era prescris: Când era trezirea, când trebuia să se meargă la serviciu, când era zi de duminică şi zi de lucru. Pentru elevi era prescris când începe şcoala, că trebuie să aibă asupra lor o batistă şi să-şi spele acasă dinţii. Existau reguli de circulaţie, reguli de cântat la pian. Erau într-adevăr multe prescrieri şi oamenii au hotărât ca de azi înainte să nu mai fie valide aceste reguli. Părea frumos. Şcoala, fireşte, era goală pentru că toţi copiii au mers la baie; lumea a scos mesele în stradă căci acolo bătea soarele; tinerii au deschis la maximum casetofoanele şi le-au lăsat să funcţioneze zi şi noapte; când Peter a ieşit din apă, n-a mai găsit pantalonii. I-a luat Klaus. "Nu mai sunt reguli", strigă el şi fugi de acolo; Maja o găsi în camera sa pe micuţa Esther de la etajul de deasupra. Tocmai voia să-i strice păpuşa. "Ce faci aici, Esther?". "Nu mai sunt reguli", spuse micuţa, luă păpuşa şi fugi din cameră. "Am fost la şcoală", spuse Bruno. "Să nu mă minţi!", strigă tatăl. "Nu mai sunt reguli. Deci nu am minţit". Când oamenii voiau să doarmă nu puteau din cauza muzicii gălăgioase. Mulţi nu mai găseau banii la locul lor; copiii dormeau unde apucau; maşinile claxonau pe stradă fără rost, stricau măsuţele care stăteau pe stradă.
"Unde sunt copiii? Cine a stricat măsuţa mea? Unde-mi sunt banii? Unde e poliţia?". Dar la numărul de telefon de la poliţie nimeni nu ridica receptorul. Căci dacă nu există reguli, nu mai e nevoie nici de cineva care să-i apere. Încă în acea noapte începură să sune clopotele bisericii. Lumea s-a adunat, iar unul a spus: "Aşa nu se mai poate trăi". "Nu, aşa nu mai putem trăi", spuseră şi ceilalţi. "Ne trebuie reguli", strigă unul. "Da, vrem din nou reguli", strigară cu toţii.
Începură să facă din nou reguli. Copiii să asculte de părinţi. Părinţii să-şi iubească copiii. Nu e voie să faci rău unul altuia. Nu e voie să se fure. Trebuie să se spună adevărul, în concluzie, să se țină cont de cele 10 porunci date de Dumnezeu. "Vrem aceste porunci", spuseră cu toţii şi merseră pacifici la casele lor.
A iubi pe toţi oamenii - Pilda numărul 417
În timpul uneia din plimbările sale, marele poet rus Dostoievski (1821-1881) a fost bătut de un beţiv. La poliţie, el a rugat să-l elibereze pe vinovat căci îl iartă. Cu toate acestea, după trei săptămâni, poetul primi ordin să se prezinte la judecată ca martor. Şi din nou îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminţi şi-l condamnă pe făptaş, doar pentru stricarea ordinii publice, cu o amendă de şaisprezece ruble sau patru zile de închisoare. După aceasta, Dostoievski îl aşteptă pe inculpat la poarta închisorii şi-i dădu şaisprezece ruble pentru a-şi achita amenda.
În timpul uneia din plimbările sale, marele poet rus Dostoievski (1821-1881) a fost bătut de un beţiv. La poliţie, el a rugat să-l elibereze pe vinovat căci îl iartă. Cu toate acestea, după trei săptămâni, poetul primi ordin să se prezinte la judecată ca martor. Şi din nou îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminţi şi-l condamnă pe făptaş, doar pentru stricarea ordinii publice, cu o amendă de şaisprezece ruble sau patru zile de închisoare. După aceasta, Dostoievski îl aşteptă pe inculpat la poarta închisorii şi-i dădu şaisprezece ruble pentru a-şi achita amenda.
Contează cum le spui! - Pilda numărul 418
Un rege visase că îşi va pierde toţi dinţii. Imediat după ce se trezise, îl întrebă pe un tâlcuitor ce vrea să însemne acest vis. `O, ce nefericire mare, stăpâne!`, strigă acesta. `Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!`. `Ce îndrăzneşti să-mi spui, nebunule? spuse regele foarte nervos. Pleacă de la mine!`. Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.
A fost chemat un alt tâlcuitor de vise şi a fost condus la rege. După ce a ascultat visul, a spus: `Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre cei ai tăi, stăpâne, tu vei supravieţui!`. Atunci faţa regelui se însenină şi spuse: `Îţi mulţumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ţi dea 50 de galbeni de aur!`. Pe drum, vistiernicul îi spuse: `Cum se face că, deşi n-ai tălmăcit visul regelui diferit de primul tâlcuitor, totuşi ai aflat o altă soartă?`. Cu zâmbetul pe faţă, înţeleptul îi spuse: `Reţine de la mine, se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui!`.
Un rege visase că îşi va pierde toţi dinţii. Imediat după ce se trezise, îl întrebă pe un tâlcuitor ce vrea să însemne acest vis. `O, ce nefericire mare, stăpâne!`, strigă acesta. `Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!`. `Ce îndrăzneşti să-mi spui, nebunule? spuse regele foarte nervos. Pleacă de la mine!`. Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.
A fost chemat un alt tâlcuitor de vise şi a fost condus la rege. După ce a ascultat visul, a spus: `Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre cei ai tăi, stăpâne, tu vei supravieţui!`. Atunci faţa regelui se însenină şi spuse: `Îţi mulţumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ţi dea 50 de galbeni de aur!`. Pe drum, vistiernicul îi spuse: `Cum se face că, deşi n-ai tălmăcit visul regelui diferit de primul tâlcuitor, totuşi ai aflat o altă soartă?`. Cu zâmbetul pe faţă, înţeleptul îi spuse: `Reţine de la mine, se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui!`.
Cea mai bună soluţie - Pilda numărul 419
Un băieţel care se afla în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască broasca. `Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie procedat`. Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase afară capul şi picioarele şi privi la băieţel`. Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva, ci încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu, dacă îl vei sfătui de bine`.
Un băieţel care se afla în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască broasca. `Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie procedat`. Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase afară capul şi picioarele şi privi la băieţel`. Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva, ci încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu, dacă îl vei sfătui de bine`.
Răspunde răului cu bine - Pilda numărul 420
Un preot îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi merse într-un salon de oaspeţi pentru a cerşi bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă preotului, spunându-i: `Cum de ai curajul să-mi ceri bani?`. Şi-l scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: `Asta a fost pentru mine. Acum însă daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi`. Şi-i întinse pălăria. Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi bani pe care îi avea la el.
Un preot îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi merse într-un salon de oaspeţi pentru a cerşi bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă preotului, spunându-i: `Cum de ai curajul să-mi ceri bani?`. Şi-l scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: `Asta a fost pentru mine. Acum însă daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi`. Şi-i întinse pălăria. Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi bani pe care îi avea la el.
Şopârla - Pilda numărul 421
Un călător, care era entuziasmat şi interesat de lumea a treia, experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte condiţii de cazare şi mâncare, oamenii simpatici şi, de asemenea, închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care, după verificări amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El deveni agresiv: "Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră". Dar pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui dulap, unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere ajutor din partea cuiva. În mijlocul disperării sale îi trecu prin minte un gând: "Ai putea să încerci să iubești această şopârlă". Nu era simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor. Atunci el recunoscu: "Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza lui însuşi".
Un călător, care era entuziasmat şi interesat de lumea a treia, experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte condiţii de cazare şi mâncare, oamenii simpatici şi, de asemenea, închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care, după verificări amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El deveni agresiv: "Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră". Dar pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui dulap, unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere ajutor din partea cuiva. În mijlocul disperării sale îi trecu prin minte un gând: "Ai putea să încerci să iubești această şopârlă". Nu era simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor. Atunci el recunoscu: "Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza lui însuşi".
Trecătoarea - Pilda numărul 422
Max şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe celălalt, ca nişte duşmani. Când Max ieşea din curtea sa, strigă la vecinul său: "Hei, prostuţule!". Şi-i arătă fostului său prieten pumnul. Peter răspunse: "Tu vorbeşti, care nu eşti decât un gândac de gunoi?". Şi-l ameninţă şi el cu pumnul. Colegii lor de şcoală au încercat în nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu noroi. Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă. Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea piciorul afară. Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul strălucea la lumina soarelui. Deodată, însă, se întunecă privirea sa. Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă, de asemenea, că ţinea în mâini o cărămidă. "Aşa, se gândi Max, vrei să arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!". Fugi în curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să se apere. Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă. "Aha! spuse Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu". Şi puse cărămida în apă. Peter aduse o a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele margini stăteau vecinii celor 2 băieți: priveau la ei şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. În fine, nu rămase decât un pas între ultima piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: "Am o broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?". Peter zâmbi și îl îmbrățișă pe Max. Cei doi își cerură iertare unul altuia, se împăcară și plecară să vadă broasca țestoasă.
Max şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe celălalt, ca nişte duşmani. Când Max ieşea din curtea sa, strigă la vecinul său: "Hei, prostuţule!". Şi-i arătă fostului său prieten pumnul. Peter răspunse: "Tu vorbeşti, care nu eşti decât un gândac de gunoi?". Şi-l ameninţă şi el cu pumnul. Colegii lor de şcoală au încercat în nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu noroi. Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă. Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea piciorul afară. Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul strălucea la lumina soarelui. Deodată, însă, se întunecă privirea sa. Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă, de asemenea, că ţinea în mâini o cărămidă. "Aşa, se gândi Max, vrei să arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!". Fugi în curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să se apere. Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă. "Aha! spuse Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu". Şi puse cărămida în apă. Peter aduse o a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele margini stăteau vecinii celor 2 băieți: priveau la ei şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. În fine, nu rămase decât un pas între ultima piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: "Am o broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?". Peter zâmbi și îl îmbrățișă pe Max. Cei doi își cerură iertare unul altuia, se împăcară și plecară să vadă broasca țestoasă.
Basmul despre antirăzboi - Pilda numărul 423
Când Dumnezeu, după creaţia lumii plină de minunăţii, privi la opera şi la bucuria creaturilor Sale, observă că o fiinţă era tristă şi tăcută: era mielul nevinovat. Dumnezeu văzu durerea animalului abătut şi-l întrebă: `Ce-ţi lipseşte?`. `O! răspunse mielul oftând. Sunt supus tratamentului dur din partea altor animale! Ele au coarne ascuţite sau copite puternice, gheare ascuţite sau dinţi veninoşi. Ele pot să fugă repede, să se înalţe în zare sau să se scufunde în apă. Doar eu am rămas pradă samavolniciei duşmanilor mei`. Plângerea mielului îl mişcă pe Dumnezeu. El spuse: `Bine, îţi dau posibilitatea de a alege: Vrei și tu gheare sau dinţi ascuţiţi cu care să prinzi sau să distrugi tot ceea ce-ţi vine-n cale?`. `O, nu, Doamne! răspunse mielul. Nu vreau astfel de instrumente periculoase! Îmi place pacea! Te rog să-mi dai acele instrumente care mă fac să uit nedreptatea acumulată, sau care mă ajută să suport mai uşor suferinţele!`. `Bine, răspunse Dumnezeu, îţi voi da trei din cele mai bune instrumente cu care nu vei dispera în momentele de nefericire. Îţi dăruiesc: blândeţe, devotament şi răbdare!`.
Când Dumnezeu, după creaţia lumii plină de minunăţii, privi la opera şi la bucuria creaturilor Sale, observă că o fiinţă era tristă şi tăcută: era mielul nevinovat. Dumnezeu văzu durerea animalului abătut şi-l întrebă: `Ce-ţi lipseşte?`. `O! răspunse mielul oftând. Sunt supus tratamentului dur din partea altor animale! Ele au coarne ascuţite sau copite puternice, gheare ascuţite sau dinţi veninoşi. Ele pot să fugă repede, să se înalţe în zare sau să se scufunde în apă. Doar eu am rămas pradă samavolniciei duşmanilor mei`. Plângerea mielului îl mişcă pe Dumnezeu. El spuse: `Bine, îţi dau posibilitatea de a alege: Vrei și tu gheare sau dinţi ascuţiţi cu care să prinzi sau să distrugi tot ceea ce-ţi vine-n cale?`. `O, nu, Doamne! răspunse mielul. Nu vreau astfel de instrumente periculoase! Îmi place pacea! Te rog să-mi dai acele instrumente care mă fac să uit nedreptatea acumulată, sau care mă ajută să suport mai uşor suferinţele!`. `Bine, răspunse Dumnezeu, îţi voi da trei din cele mai bune instrumente cu care nu vei dispera în momentele de nefericire. Îţi dăruiesc: blândeţe, devotament şi răbdare!`.
Lăcomia distruge fericirea - Pilda numărul 424
Erau pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: "Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?". Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: "După mine, aceşti copii sunt fericiţi". "Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?". "Ca şi fericirea copiilor", răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au înlocuit râsul fericit. "Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?". "Cearta", răspunse elevul. "Şi cearta, cine a produs-o?". "Lăcomia, egoismul". "Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc".
Erau pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: "Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?". Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: "După mine, aceşti copii sunt fericiţi". "Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?". "Ca şi fericirea copiilor", răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au înlocuit râsul fericit. "Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?". "Cearta", răspunse elevul. "Şi cearta, cine a produs-o?". "Lăcomia, egoismul". "Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc".
Clanţa uşii - Pilda numărul 425
Un pictor a făcut odată o pictură cu titlul "Casa păcii". Era mare şi solidă ca o arcă. Culorile erau deschise şi armonice. Tabloul degaja o atmosferă pacifică. Un băieţel privi tabloul cu atenţie. Deodată îl întrebă pe tatăl său: "Tăticule, în acest tablou lipseşte ceva. Lipseşte clanţa de la uşă. Cum poate pacea să intre în această casă?". Tatăl, nu puţin uimit, răspunse: "Cu siguranţă că pictorul nu a uitat clanţa, ci pur şi simplu a lăsat-o deoparte. Pacea vine în casă doar dacă îi deschidem uşa din interior şi dacă o lăsăm să locuiască la noi".
Un pictor a făcut odată o pictură cu titlul "Casa păcii". Era mare şi solidă ca o arcă. Culorile erau deschise şi armonice. Tabloul degaja o atmosferă pacifică. Un băieţel privi tabloul cu atenţie. Deodată îl întrebă pe tatăl său: "Tăticule, în acest tablou lipseşte ceva. Lipseşte clanţa de la uşă. Cum poate pacea să intre în această casă?". Tatăl, nu puţin uimit, răspunse: "Cu siguranţă că pictorul nu a uitat clanţa, ci pur şi simplu a lăsat-o deoparte. Pacea vine în casă doar dacă îi deschidem uşa din interior şi dacă o lăsăm să locuiască la noi".
Îți stă în putere să reacționezi cum vrei - Pilda numărul 426
Un om se plimba într-o plantaţie de nuci de cocos. La un moment dat, o maimuţă a desprins o nucă din copac şi aceasta i-a venit omului drept în cap. Omul a luat nuca de jos, a desfăcut-o, i-a băut laptele, a mâncat miezul şi a făcut din cojile sale o farfurie. Omul ar fi putut să reacționeze negativ, dar a ales să reacționeze pozitiv și a avut și beneficii.
Un om se plimba într-o plantaţie de nuci de cocos. La un moment dat, o maimuţă a desprins o nucă din copac şi aceasta i-a venit omului drept în cap. Omul a luat nuca de jos, a desfăcut-o, i-a băut laptele, a mâncat miezul şi a făcut din cojile sale o farfurie. Omul ar fi putut să reacționeze negativ, dar a ales să reacționeze pozitiv și a avut și beneficii.
Povestea omuşorului de sare - Pilda numărul 427
Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este asta?". Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?". Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege". Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.
Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este asta?". Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?". Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege". Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.
Povestea bicicletei verzi - Pilda numărul 428
O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!". Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!". Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare, așa cum decisese prima dată.
O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!". Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!". Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare, așa cum decisese prima dată.
Sunt foarte bucuroasă - Pilda numărul 429
Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. `Ce faci aici?`. `Stau întinsă pe pământ`, îi răspunse piatra. `Şi când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?`. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Şi când plouă, ce faci?`, întrebă copilul. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Când ninge şi este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?`. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Sărăcuţa de tine!`, spuse copilul şi-o mângâie. `Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuţule. Sunt o piatră, stau așa, asta mi-e menirea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, iar eu am acceptat-o pe deplin!`.
Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. `Ce faci aici?`. `Stau întinsă pe pământ`, îi răspunse piatra. `Şi când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?`. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Şi când plouă, ce faci?`, întrebă copilul. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Când ninge şi este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?`. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Sărăcuţa de tine!`, spuse copilul şi-o mângâie. `Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuţule. Sunt o piatră, stau așa, asta mi-e menirea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, iar eu am acceptat-o pe deplin!`.
Lupul şi câinele - Pilda numărul 430
Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul". Lupul se sperie: "Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?". "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul". Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare, însă, lupul muri de foame, deoarece nu găsi nimic de mâncare.
Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul". Lupul se sperie: "Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?". "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul". Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare, însă, lupul muri de foame, deoarece nu găsi nimic de mâncare.
Cel mai mare peşte - Pilda numărul 431
Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.
"De-ar trage un peşte mare!", spuse el. Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre".
Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.
"De-ar trage un peşte mare!", spuse el. Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre".
În căutarea adevărului - Pilda numărul 432
Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărâ să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat. Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască. Atunci spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.
Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărâ să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat. Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască. Atunci spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.
Ce este viaţa? - Pilda numărul 433
Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toți se odihneau. Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: "Ce este viaţa?". Toţi au fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viaţa este o deschidere". Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: "Viaţa este numai bucurie şi strălucire solară". Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: "Viaţa nu e mai mult decât trudă şi muncă". Era cât pe ce să se işte o ceartă mare, dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viaţa este formată din lacrimi, da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de maiestate un vultur care spuse: "Viaţa este o năzuinţă spre cele de sus". Apoi veni noaptea. După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: "Viaţa este o continuă căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii".
După lunga noapte veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: "Aşa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei".
Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toți se odihneau. Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: "Ce este viaţa?". Toţi au fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viaţa este o deschidere". Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: "Viaţa este numai bucurie şi strălucire solară". Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: "Viaţa nu e mai mult decât trudă şi muncă". Era cât pe ce să se işte o ceartă mare, dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viaţa este formată din lacrimi, da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de maiestate un vultur care spuse: "Viaţa este o năzuinţă spre cele de sus". Apoi veni noaptea. După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: "Viaţa este o continuă căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii".
După lunga noapte veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: "Aşa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei".
Coarda de chitară - Pilda numărul 434
A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea: `Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase`. Nu putea să se uite la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos şi se gândea: `Aşa nu mai poate merge mult!`. Acolo era şi un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Promisese să nu strunească nicio coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: `Dacă ai şti ce stă ascuns în tine, ce muzică!`. Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecţiune şi dorinţă. Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.
___
Dacă te vei lăsa folosit, omule, în slujba luminii, vei gândi, spune și face lucruri bune, dar dacă nu te vei lăsa folosit, vei fi automat în slujba întunericului și vei gândi, spune și face lucruri rele. Spune DA luminii!
A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea: `Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase`. Nu putea să se uite la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos şi se gândea: `Aşa nu mai poate merge mult!`. Acolo era şi un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Promisese să nu strunească nicio coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: `Dacă ai şti ce stă ascuns în tine, ce muzică!`. Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecţiune şi dorinţă. Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.
___
Dacă te vei lăsa folosit, omule, în slujba luminii, vei gândi, spune și face lucruri bune, dar dacă nu te vei lăsa folosit, vei fi automat în slujba întunericului și vei gândi, spune și face lucruri rele. Spune DA luminii!
Lelebum - Pilda numărul 435
A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se gândea el: `Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?`. Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi. Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. `Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri`, se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, niciun copil nu-l mai observa pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii? Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: `Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic`, şi sări în apă. Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.
___
Omule, lasă deoparte complexele de inferioritate fizică pe care le ai și pășește pe drumul vieții tale așa cum te-a făcut Dumnezeu. Poți să fii urât fizic, diferit de ceilalți, handicapat etc., NU contează cum arăți pe dinafară, tot ce contează este interiorul tău. Dacă ai inima și sufletul frumoase și curate, oh, ești un om bine plăcut lui Dumnezeu. Îngrijește-te de frumusețea interioară, pentru că ea contează în fața lui Dumnezeu!
A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se gândea el: `Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?`. Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi. Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. `Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri`, se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, niciun copil nu-l mai observa pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii? Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: `Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic`, şi sări în apă. Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.
___
Omule, lasă deoparte complexele de inferioritate fizică pe care le ai și pășește pe drumul vieții tale așa cum te-a făcut Dumnezeu. Poți să fii urât fizic, diferit de ceilalți, handicapat etc., NU contează cum arăți pe dinafară, tot ce contează este interiorul tău. Dacă ai inima și sufletul frumoase și curate, oh, ești un om bine plăcut lui Dumnezeu. Îngrijește-te de frumusețea interioară, pentru că ea contează în fața lui Dumnezeu!
Pentru a folosi bine timpul - Pilda numărul 436
Într-o dimineaţă, un profesor, ieşind din biserică, întâlni la uşă pe unul din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă vrei să-ţi foloseşti bine restul zilei, pierde 3-4 ore asistând la Sfânta Liturghie, în Biserică". Acele ore, de fapt, nu sunt deloc pierdute, ci câștigate pe deplin, pentru suflet și inimă ".
Într-o dimineaţă, un profesor, ieşind din biserică, întâlni la uşă pe unul din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă vrei să-ţi foloseşti bine restul zilei, pierde 3-4 ore asistând la Sfânta Liturghie, în Biserică". Acele ore, de fapt, nu sunt deloc pierdute, ci câștigate pe deplin, pentru suflet și inimă ".
Povestea copacului şi a păsării - Pilda numărul 437
S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi. Într-o zi, copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva. "O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi, mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuşi niciodată!". Pasărea se legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse: "Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de la sine".
S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi. Într-o zi, copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva. "O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi, mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuşi niciodată!". Pasărea se legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse: "Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de la sine".
Mici şi neînsemnați, dar... - Pilda numărul 438
Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei. În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi". Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!". "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi deacolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.
Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei. În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi". Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!". "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi deacolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.
Depinde de cum privești - Pilda numărul 439
"Arăţi aşa de nemulţumită", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână. "A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale". "Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".
"Arăţi aşa de nemulţumită", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână. "A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale". "Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".
A se lăsa transformat - Pilda numărul 440
Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?". Dar vocea îi răspunse: "În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti". Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".
Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?". Dar vocea îi răspunse: "În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti". Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".
Florile orbului - Pilda numărul 441
Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!". "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?". Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".
Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!". "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?". Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".
Drumul şi timpul - Pilda numărul 442
Într-o frumoasă dimineaţă de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră kilometrică. Se aplecă asupra ei şi-i vorbi prieteneşte: "Ce faci, draga mea, aici toată ziua?". "Am doar o singură misiune, răspunse piatra kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului". "Această preocupaţie te satisface?", întrebă mai departe timpul. Şi piatra răspunse: "A! Ştii tu, această sarcină este pentru mine cea mai frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni indicându-le drumul care să-i conducă la ţel; să slujesc timpul făcând să trăieşti cu oamenii în linişte. Slujindu-te pe tine şi pe oameni, slujesc lui Dumnezeu. Viaţa mea se numeşte slujire, şi slujire înseamnă fericire".
Într-o frumoasă dimineaţă de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră kilometrică. Se aplecă asupra ei şi-i vorbi prieteneşte: "Ce faci, draga mea, aici toată ziua?". "Am doar o singură misiune, răspunse piatra kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului". "Această preocupaţie te satisface?", întrebă mai departe timpul. Şi piatra răspunse: "A! Ştii tu, această sarcină este pentru mine cea mai frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni indicându-le drumul care să-i conducă la ţel; să slujesc timpul făcând să trăieşti cu oamenii în linişte. Slujindu-te pe tine şi pe oameni, slujesc lui Dumnezeu. Viaţa mea se numeşte slujire, şi slujire înseamnă fericire".
Cele trei broaşte - Pilda numărul 443
Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi înotă până când smântâna i se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund. Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Şi imediat se scufundă. Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să batem!". Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.
Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi înotă până când smântâna i se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund. Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Şi imediat se scufundă. Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să batem!". Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.
Şurubul cel mic - Pilda numărul 444
Un mic şurub se afla în caroseria unui vapor împreună cu alte mii de şuruburi şi ţinea laolaltă două plăci de oţel. Într-o zi şurubul zise: `Vreau să mă fac un pic mai comod. Este treaba mea şi pe nimeni nu-l priveşte ce fac eu!`. Dar când auziră celelalte şuruburi că unul vrea să se slăbească, protestară şi strigară: `Eşti nebun? Dacă tu ieşi afară, atunci nu peste mult timp ne vom desface şi noi`. Două şaibe mai mari dădură chiar alarma. `Pentru Dumnezeu, ţineţi plăcile, căci altfel ne vom duce cu toţii...!`. Zvonul se răspândi cu repeziciune în întreg vaporul. `Şurubul cel mic are de gând să facă ceva!`. Totul era îngrozitor. Vaporul începu să se clatine iar plăcile, şaibele şi şuruburile trimiseră o veste comună către micul şurub şi-l rugară să rămână la locul său, pentru că altfel întreg vaporul s-ar scufunda şi nimeni n-ar ajunge la port.
___
Fără comuniune nu poate exista o comunitate armonioasă! Fiecare element (pozitiv, în special) din comunitate este important, indiferent de cât de mic și neînsemnat pare a fi.
Un mic şurub se afla în caroseria unui vapor împreună cu alte mii de şuruburi şi ţinea laolaltă două plăci de oţel. Într-o zi şurubul zise: `Vreau să mă fac un pic mai comod. Este treaba mea şi pe nimeni nu-l priveşte ce fac eu!`. Dar când auziră celelalte şuruburi că unul vrea să se slăbească, protestară şi strigară: `Eşti nebun? Dacă tu ieşi afară, atunci nu peste mult timp ne vom desface şi noi`. Două şaibe mai mari dădură chiar alarma. `Pentru Dumnezeu, ţineţi plăcile, căci altfel ne vom duce cu toţii...!`. Zvonul se răspândi cu repeziciune în întreg vaporul. `Şurubul cel mic are de gând să facă ceva!`. Totul era îngrozitor. Vaporul începu să se clatine iar plăcile, şaibele şi şuruburile trimiseră o veste comună către micul şurub şi-l rugară să rămână la locul său, pentru că altfel întreg vaporul s-ar scufunda şi nimeni n-ar ajunge la port.
___
Fără comuniune nu poate exista o comunitate armonioasă! Fiecare element (pozitiv, în special) din comunitate este important, indiferent de cât de mic și neînsemnat pare a fi.
Fiecare este important - Pilda numărul 445
Degetele cel mic şi cel mare se luară odată la ceartă. Degetul cel mare spuse: "Degetele mici nu sunt bune la nimic". "N-ai voie să spui acest lucru, îi răspunse degetul mic, şi eu sunt valoros". "Iată, eu pot să mă îndoi mai uşor decât tine!". Şi aşa continuă cearta. În principiu, toate degetele erau mulţumite de faptul că ele erau degete, dar priveau cu gelozie către ochi. "Noi, spuseră degetele, trebuie să muncim din greu: să apucăm, să prindem, să ţinem... Ochii, care sunt mereu sus, ei o duc bine! Ei se învârtesc numai un pic, se plimbă din stânga în dreapta şi au timp să privească la toate din lume!". "Da, tocmai de aceea noi, ochii, suntem mai de valoare decât voi. Suntem preţioşi! În comparaţie cu ceea ce facem noi, voi, degetelor, nu sunteţi bune de nimic! Suntem bucuroşi că nu suntem degete mici şi strâmbe ca voi!". Atunci degetele se înfuriară: "Aveţi grijă, ochilor, noi putem să vă facem rău, vă putem zgâria. Aşteptaţi şi vă vom arăta noi vouă!". Cearta se încinse din ce în ce mai mult. Picioarele şi degetele de la picioare se luară şi ele la ceartă, iar gura se deschise şi spuse şi ea tare de tot: "Eu sunt de cel mai mare folos! Numai eu sunt de valoare". În cele din urmă cu toţii se luară la ceartă, aşa încât se iscă acolo un adevărat război.
___
Fiecare este important, pentru că fiecare are un rol!
Degetele cel mic şi cel mare se luară odată la ceartă. Degetul cel mare spuse: "Degetele mici nu sunt bune la nimic". "N-ai voie să spui acest lucru, îi răspunse degetul mic, şi eu sunt valoros". "Iată, eu pot să mă îndoi mai uşor decât tine!". Şi aşa continuă cearta. În principiu, toate degetele erau mulţumite de faptul că ele erau degete, dar priveau cu gelozie către ochi. "Noi, spuseră degetele, trebuie să muncim din greu: să apucăm, să prindem, să ţinem... Ochii, care sunt mereu sus, ei o duc bine! Ei se învârtesc numai un pic, se plimbă din stânga în dreapta şi au timp să privească la toate din lume!". "Da, tocmai de aceea noi, ochii, suntem mai de valoare decât voi. Suntem preţioşi! În comparaţie cu ceea ce facem noi, voi, degetelor, nu sunteţi bune de nimic! Suntem bucuroşi că nu suntem degete mici şi strâmbe ca voi!". Atunci degetele se înfuriară: "Aveţi grijă, ochilor, noi putem să vă facem rău, vă putem zgâria. Aşteptaţi şi vă vom arăta noi vouă!". Cearta se încinse din ce în ce mai mult. Picioarele şi degetele de la picioare se luară şi ele la ceartă, iar gura se deschise şi spuse şi ea tare de tot: "Eu sunt de cel mai mare folos! Numai eu sunt de valoare". În cele din urmă cu toţii se luară la ceartă, aşa încât se iscă acolo un adevărat război.
___
Fiecare este important, pentru că fiecare are un rol!
Cele şapte nuiele - Pilda numărul 446
Un tată avea şapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor uitară să lucreze. În plus, câţiva oameni răuvoitori aveau de gând să se folosească de această neînţelegere pentru ca după moartea tatălui lor să se ia la bătaie pentru moştenire. Atunci bătrânul tată îi chemă pe fiii săi laolaltă, le puse înainte şapte nuiele, care erau bine legate, şi le spuse: "Cine va reuşi să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia îi voi da 100 de talanţi". Unul după altul îşi încercară norocul şi puterile. Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toţii: "Nu merge, nici nu e posibil!". "Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai uşor!". Desfăcu legăturile şi rupse toate nuielele, una după alta, cu cel mai mic efort. "Aşa, bineînţeles că este uşor, îi spuseră fiii săi. Aşa şi un copil ar fi putut să le rupă!". Tatăl însă le spuse: "Aşa cum este cu aceste nuiele, la fel este şi cu voi. Atâta timp cât veţi fi împreună, veţi trăi şi nimeni nu vă va putea dezbina. Dar dacă legătura înţelegerii care vă uneşte se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca şi cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ. Așa că...iertați-vă, împăcați-vă și trăiți în armonie".
Un tată avea şapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor uitară să lucreze. În plus, câţiva oameni răuvoitori aveau de gând să se folosească de această neînţelegere pentru ca după moartea tatălui lor să se ia la bătaie pentru moştenire. Atunci bătrânul tată îi chemă pe fiii săi laolaltă, le puse înainte şapte nuiele, care erau bine legate, şi le spuse: "Cine va reuşi să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia îi voi da 100 de talanţi". Unul după altul îşi încercară norocul şi puterile. Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toţii: "Nu merge, nici nu e posibil!". "Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai uşor!". Desfăcu legăturile şi rupse toate nuielele, una după alta, cu cel mai mic efort. "Aşa, bineînţeles că este uşor, îi spuseră fiii săi. Aşa şi un copil ar fi putut să le rupă!". Tatăl însă le spuse: "Aşa cum este cu aceste nuiele, la fel este şi cu voi. Atâta timp cât veţi fi împreună, veţi trăi şi nimeni nu vă va putea dezbina. Dar dacă legătura înţelegerii care vă uneşte se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca şi cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ. Așa că...iertați-vă, împăcați-vă și trăiți în armonie".
Orbul şi şchiopul - Pilda numărul 447
Un orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure. Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar neputând să vadă, se îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi într-acolo!". Orbul îl întrebă: "Atunci în ce direcţie să mă duc?". Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles, dacă vrei. Dar fiindcă sunt şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu dăm nici de şerpi şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă ghidat de acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi în oraş.
Un orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure. Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar neputând să vadă, se îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi într-acolo!". Orbul îl întrebă: "Atunci în ce direcţie să mă duc?". Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles, dacă vrei. Dar fiindcă sunt şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu dăm nici de şerpi şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă ghidat de acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi în oraş.
Puterea celor mici - Pilda numărul 448
O pasăre îşi cloci ouăle pe o ramură a unui copac. Deodată zări cum un şarpe boa venea încet-încet spre ea. Biata pasăre! Nu mai ştia ce să facă pentru a-şi salva ouăle din faţa şarpelui. În acel moment trecu o maimuţă pe acolo şi, văzând pericolul, îi zise păsării: "Nu te teme! Voi arunca pietre în el şi astfel îl voi alunga". "Aşa însă vei sparge şi ouăle mele!", spuse pasărea. Veni şi un elefant. "Nu mai plânge! Voi scoate copacul din rădăcini şi astfel îl voi alunga pe şarpe", spuse el. "Opreşte-te! îi spuse pasărea. Vrei să-mi spargi ouăle?!". Atunci pasărea îşi zise: "Într-adevăr, cei mari ai pădurii nu sunt capabili să pună pe fugă un şarpe boa, fără a-mi distruge ouăle din cuib". Pentru a salva cel puţin viaţa ei, pasărea se hotărâ să zboare din cuib. În acel moment îi veni o idee grozavă: merse la furnici şi solicită ajutorul lor. Imediat veniră cu miile. Se urcară pe copac, apoi pe şarpe şi în câteva clipe nu mai rămase din el decât pielea. "Bravo! le spuse pasărea, acum micuţele mele sunt salvate!".
O pasăre îşi cloci ouăle pe o ramură a unui copac. Deodată zări cum un şarpe boa venea încet-încet spre ea. Biata pasăre! Nu mai ştia ce să facă pentru a-şi salva ouăle din faţa şarpelui. În acel moment trecu o maimuţă pe acolo şi, văzând pericolul, îi zise păsării: "Nu te teme! Voi arunca pietre în el şi astfel îl voi alunga". "Aşa însă vei sparge şi ouăle mele!", spuse pasărea. Veni şi un elefant. "Nu mai plânge! Voi scoate copacul din rădăcini şi astfel îl voi alunga pe şarpe", spuse el. "Opreşte-te! îi spuse pasărea. Vrei să-mi spargi ouăle?!". Atunci pasărea îşi zise: "Într-adevăr, cei mari ai pădurii nu sunt capabili să pună pe fugă un şarpe boa, fără a-mi distruge ouăle din cuib". Pentru a salva cel puţin viaţa ei, pasărea se hotărâ să zboare din cuib. În acel moment îi veni o idee grozavă: merse la furnici şi solicită ajutorul lor. Imediat veniră cu miile. Se urcară pe copac, apoi pe şarpe şi în câteva clipe nu mai rămase din el decât pielea. "Bravo! le spuse pasărea, acum micuţele mele sunt salvate!".
Povestea balansoarului - Pilda numărul 449
Odată merse un tată cu fetiţa sa pe terenul de joacă. Aici se afla un balansoar şi fetiţa voia aşa de mult să se balanseze cu tatăl ei. Ea se aşeză într-o parte şi tatăl în partea opusă. Deodată fetiţa se trezi foarte sus, iar tatăl jos la pământ. "Hai, hai!", strigă fetiţa, dar balansoarul nu se mişcă din loc. Fetiţa era aşa de uşurică, iar tatăl aşa de greu. În spatele fetiţei se aşeză şi un băieţel, dar nici acum nu balansa. Mai veni un al treilea, apoi un al patrulea copil şi în cele din urmă tatăl se trezi sus. În sfârşit, balansoarul începu să oscileze cum trebuie.
Odată merse un tată cu fetiţa sa pe terenul de joacă. Aici se afla un balansoar şi fetiţa voia aşa de mult să se balanseze cu tatăl ei. Ea se aşeză într-o parte şi tatăl în partea opusă. Deodată fetiţa se trezi foarte sus, iar tatăl jos la pământ. "Hai, hai!", strigă fetiţa, dar balansoarul nu se mişcă din loc. Fetiţa era aşa de uşurică, iar tatăl aşa de greu. În spatele fetiţei se aşeză şi un băieţel, dar nici acum nu balansa. Mai veni un al treilea, apoi un al patrulea copil şi în cele din urmă tatăl se trezi sus. În sfârşit, balansoarul începu să oscileze cum trebuie.
Sărbătoarea nu mai poate avea loc - Pilda numărul 450
În România trebuia să aibă loc o sărbătoare, o nuntă. Mirii erau foarte săraci. De aceea pe invitaţia trimisă fiecărui invitat scriseră ca fiecare să binevoiască să aducă cu sine câte o sticlă de vin. Acesta urma să fie turnat într-un butoi mare la intrarea în sala nunţii. În cele din urmă sosi momentul festiv. Se adunară cu toţii şi servitorul scoase vin din butoiul cel mare. Dar, spre uimirea loc, când vrură să ciocnească un pahar cu tinerii căsătoriţi, să-i felicite şi să bea, atunci observară că fiecare avea în paharul său apă. Tuturor le păru rău de acest incident, căci cu toţii gândiseră: "A, o sticlă de apă, pe care o voi turna în butoiul cu vin, nu se va cunoaşte şi nimeni nu va observa acest lucru!". Din nefericire, cu toţii gândiseră la fel. Toţi voiau să sărbătorească pe costurile celorlalţi. Şi aşa, marea şi frumoasa sărbătoare aşteptată nu a mai putut să aibă loc.
___
Nedreptatea iese la iveală mai devreme sau mai târziu, garantat!
În România trebuia să aibă loc o sărbătoare, o nuntă. Mirii erau foarte săraci. De aceea pe invitaţia trimisă fiecărui invitat scriseră ca fiecare să binevoiască să aducă cu sine câte o sticlă de vin. Acesta urma să fie turnat într-un butoi mare la intrarea în sala nunţii. În cele din urmă sosi momentul festiv. Se adunară cu toţii şi servitorul scoase vin din butoiul cel mare. Dar, spre uimirea loc, când vrură să ciocnească un pahar cu tinerii căsătoriţi, să-i felicite şi să bea, atunci observară că fiecare avea în paharul său apă. Tuturor le păru rău de acest incident, căci cu toţii gândiseră: "A, o sticlă de apă, pe care o voi turna în butoiul cu vin, nu se va cunoaşte şi nimeni nu va observa acest lucru!". Din nefericire, cu toţii gândiseră la fel. Toţi voiau să sărbătorească pe costurile celorlalţi. Şi aşa, marea şi frumoasa sărbătoare aşteptată nu a mai putut să aibă loc.
___
Nedreptatea iese la iveală mai devreme sau mai târziu, garantat!
Mii de batiste multicolore - Pilda numărul 451
Se apropia eliberarea unui deţinut. Contactul cu familia sa avea loc din ce în ce mai greu. "Oare aş putea fi primit din nou în sânul familiei mele?", se întreba el. Îi era, într-adevăr, teamă de un răspuns negativ. În acest caz ar fi trebuit să fugă şi să uite pentru totdeauna de familia sa. Totuşi încercă să intre din nou în contact şi scrise familiei sale o scrisoare: "Atârnaţi pe mărul de pe colina din apropierea gării o batistă mare multicoloră ca semn că îmi permiteţi să mă reîntorc acasă". Urcând în tren, tânărul aştepta încordat. La ultima curbă privi cu atenţie pe fereastră. Deodată mărul de pe colină îi captă toată atenţia: era acoperit cu mii de batiste multicolore!
Se apropia eliberarea unui deţinut. Contactul cu familia sa avea loc din ce în ce mai greu. "Oare aş putea fi primit din nou în sânul familiei mele?", se întreba el. Îi era, într-adevăr, teamă de un răspuns negativ. În acest caz ar fi trebuit să fugă şi să uite pentru totdeauna de familia sa. Totuşi încercă să intre din nou în contact şi scrise familiei sale o scrisoare: "Atârnaţi pe mărul de pe colina din apropierea gării o batistă mare multicoloră ca semn că îmi permiteţi să mă reîntorc acasă". Urcând în tren, tânărul aştepta încordat. La ultima curbă privi cu atenţie pe fereastră. Deodată mărul de pe colină îi captă toată atenţia: era acoperit cu mii de batiste multicolore!
Vechea roată de moară - Pilda numărul 452
Într-un sat extins, ce se situa lângă un râu, exista o moară veche. De ani de zile roata era pusă în mişcare de acţiunea apei. Acum însă ţăranii nu-şi mai prelucrau terenurile, fiindcă nu se mai merita. Făina cumpărată era mai ieftină decât cea produsă la această moară. Astfel moara primi o nouă funcţiune: a fost transformată într-un uriaş generator de curent electric. Acesta asigura curentul electric pentru cei 200 de locuitori din sat. Când seara soarele apunea şi luminile erau aprinse, electricitatea venea de la râu. Într-o noapte se întâmplă ceva ciudat. Fiecare element al roţii prinse viaţă - şi începură să vorbească: spiţele, butucul, lopeţile, cercul de scândurele. Nu era o conversaţie plăcută: se jigneau între ele. O spiţă strigă nervoasă: "Vrem să ne rotim invers. De mâine mă voi mişca în sens opus". Iar alta spunea: "Nu, e greşit. Trebuie să ne învârtim pe lateral". Atunci începură şi lopeţile să se plângă: una voia la stânga, alta la dreapta. Unele lemne, care formau cadrul cercului, spuneau: "Nu mai vreau să fiu roată". Iar altele: "Aş vrea să fiu o roată de vânt". Se auzeau de asemenea câteva voci care atenţionau: "Fiţi mulţumite şi rămâneţi la locurile voastre!". Dar cearta se încinse din ce în ce mai mult. Şi, în cele din urmă, roata se dezmembră. Fiecare element merse pe drumul său. Atunci generatorul se opri, curentul se întrerupse şi în case şi pe stradă se întunecă.
___
Când nu există înțelegere și armonie nu există comuniune, iar când nu există comuniune nu există nici comunitate.
Într-un sat extins, ce se situa lângă un râu, exista o moară veche. De ani de zile roata era pusă în mişcare de acţiunea apei. Acum însă ţăranii nu-şi mai prelucrau terenurile, fiindcă nu se mai merita. Făina cumpărată era mai ieftină decât cea produsă la această moară. Astfel moara primi o nouă funcţiune: a fost transformată într-un uriaş generator de curent electric. Acesta asigura curentul electric pentru cei 200 de locuitori din sat. Când seara soarele apunea şi luminile erau aprinse, electricitatea venea de la râu. Într-o noapte se întâmplă ceva ciudat. Fiecare element al roţii prinse viaţă - şi începură să vorbească: spiţele, butucul, lopeţile, cercul de scândurele. Nu era o conversaţie plăcută: se jigneau între ele. O spiţă strigă nervoasă: "Vrem să ne rotim invers. De mâine mă voi mişca în sens opus". Iar alta spunea: "Nu, e greşit. Trebuie să ne învârtim pe lateral". Atunci începură şi lopeţile să se plângă: una voia la stânga, alta la dreapta. Unele lemne, care formau cadrul cercului, spuneau: "Nu mai vreau să fiu roată". Iar altele: "Aş vrea să fiu o roată de vânt". Se auzeau de asemenea câteva voci care atenţionau: "Fiţi mulţumite şi rămâneţi la locurile voastre!". Dar cearta se încinse din ce în ce mai mult. Şi, în cele din urmă, roata se dezmembră. Fiecare element merse pe drumul său. Atunci generatorul se opri, curentul se întrerupse şi în case şi pe stradă se întunecă.
___
Când nu există înțelegere și armonie nu există comuniune, iar când nu există comuniune nu există nici comunitate.
Contraserviciul - Pilda numărul 453
Câţiva şoricei au sărit curajoşi pe un leu care dormea. Şi pentru că leul nu se mişcă, şoriceii începură să danseze pe el. Atunci el se trezi şi numaidecât prinse unul dintre ei. "Te rog, îl imploră şoricelul, cruţă-mi viaţa şi eu te voi răsplăti cu un serviciu". La această rugăminte leul a trebuit să râdă, dar i-a dat drumul. După câtva timp, leul căzu în capcana vânătorilor şi, oricât se strădui, nu a putut să se salveze. Atunci veni şoricelul în grabă şi roase cu dinţii săi ascuţiţi unul din noduri, şi imediat şi celelalte se deschiseră, iar leul a putut să scape din ghearele morţii.
Câţiva şoricei au sărit curajoşi pe un leu care dormea. Şi pentru că leul nu se mişcă, şoriceii începură să danseze pe el. Atunci el se trezi şi numaidecât prinse unul dintre ei. "Te rog, îl imploră şoricelul, cruţă-mi viaţa şi eu te voi răsplăti cu un serviciu". La această rugăminte leul a trebuit să râdă, dar i-a dat drumul. După câtva timp, leul căzu în capcana vânătorilor şi, oricât se strădui, nu a putut să se salveze. Atunci veni şoricelul în grabă şi roase cu dinţii săi ascuţiţi unul din noduri, şi imediat şi celelalte se deschiseră, iar leul a putut să scape din ghearele morţii.
Pomul de migdale - Pilda numărul 454
Migdalul crescuse drept şi privea cu mândrie la crengile sale. Într-o zi, o ciocănitoare se aşeză pe migdal. Îşi puse urechea la coaja copacului şi auzi zgomotele multor viermişori. Cu ciocul său ascuţit făcu numaidecât o gaură în tulpină, scoase viermişorii afară şi-i distruse. Migdalul se supără. Îi plăcea să se aşeze şi să se odihnească în ramurile sale papagali multicolori, dar pe această păsăre, care, pe deasupra, îl înţepă şi-i făcu o gaură în tulpină, nu putea s-o suporte. Şi migdalul ocărâ ciocănitoarea, şi aceasta zbură în altă parte. Viermişorii creşteau din ce în ce mai mult, se înmulţiră şi treptat-treptat distruseră miezul tulpinii. Dar migdalul nu simţi nimic. Într-o zi veni vântul şi trânti la pământ acest migdal.
___
Mândria întunecă mintea și conștiința și produce adevărate dezastre, întotdeauna, dacă nu este alungată. Ferește-te, omule, de mândrie, căci ea este otravă curată. Fii simplu, smerit și lipsit de orgoliu.
Migdalul crescuse drept şi privea cu mândrie la crengile sale. Într-o zi, o ciocănitoare se aşeză pe migdal. Îşi puse urechea la coaja copacului şi auzi zgomotele multor viermişori. Cu ciocul său ascuţit făcu numaidecât o gaură în tulpină, scoase viermişorii afară şi-i distruse. Migdalul se supără. Îi plăcea să se aşeze şi să se odihnească în ramurile sale papagali multicolori, dar pe această păsăre, care, pe deasupra, îl înţepă şi-i făcu o gaură în tulpină, nu putea s-o suporte. Şi migdalul ocărâ ciocănitoarea, şi aceasta zbură în altă parte. Viermişorii creşteau din ce în ce mai mult, se înmulţiră şi treptat-treptat distruseră miezul tulpinii. Dar migdalul nu simţi nimic. Într-o zi veni vântul şi trânti la pământ acest migdal.
___
Mândria întunecă mintea și conștiința și produce adevărate dezastre, întotdeauna, dacă nu este alungată. Ferește-te, omule, de mândrie, căci ea este otravă curată. Fii simplu, smerit și lipsit de orgoliu.
Cel mai bun şi cel mai rău lucru din lume - Pilda numărul 455
Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?". "Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!". Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
___
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime, omule! Amin.
Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?". "Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!". Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
___
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime, omule! Amin.
Prietenia - Pilda numărul 456
O furnică însetată veni la un izvor de apă şi când a vru să-şi potolească setea, căzu în apă şi era cât pe ce să se înece. Un porumbel ce stătea în copacul de deasupra izvorului rupse o frunză şi o lăsă în apă. Furnica se căţără pe frunză şi se salvă. Deodată veni un om care montă o capcană şi voia să prindă porumbelul. Atunci furnica îl muşcă în talpa piciorului. El mişcă capcana şi porumbelul, speriindu-se, zbură de acolo.
O furnică însetată veni la un izvor de apă şi când a vru să-şi potolească setea, căzu în apă şi era cât pe ce să se înece. Un porumbel ce stătea în copacul de deasupra izvorului rupse o frunză şi o lăsă în apă. Furnica se căţără pe frunză şi se salvă. Deodată veni un om care montă o capcană şi voia să prindă porumbelul. Atunci furnica îl muşcă în talpa piciorului. El mişcă capcana şi porumbelul, speriindu-se, zbură de acolo.
Ţinut de la mijloc - Pilda numărul 457
Starețul unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori, cum de călugării, în ciuda originii şi formării lor diferite, pot forma o comunitate unită. În loc de un răspuns teoretic, el le răspunse printr-o imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc, nişte spiţe şi un punct comun. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul este Iisus Hristos. Din acest centru trăim. El ne ţine împreună". Miraţi, vizitatorii au înţeles ceva important. Dar starețul continuă: "Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru cu atât se apropie între ele. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Hristos în viaţa de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi, de asemenea, pentru ceilalţi".
Starețul unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori, cum de călugării, în ciuda originii şi formării lor diferite, pot forma o comunitate unită. În loc de un răspuns teoretic, el le răspunse printr-o imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc, nişte spiţe şi un punct comun. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul este Iisus Hristos. Din acest centru trăim. El ne ţine împreună". Miraţi, vizitatorii au înţeles ceva important. Dar starețul continuă: "Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru cu atât se apropie între ele. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Hristos în viaţa de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi, de asemenea, pentru ceilalţi".
Fratele neînsemnat - Pilda numărul 458
Într-o familie rămăseseră doar şapte fraţi la casă. Şase din cei şapte fraţi merseră la muncă, iar cel de-al şaptelea se îngrijea de gospodărie. Când cei şase fraţi se întorceau obosiţi de la muncă, găseau casa aranjată, mâncarea gata pusă pe masă şi totul era pus la locul său. Aceştia erau bucuroşi şi-l apreciau pe fratele lor. Unul din cei şase voia însă să fie mai deştept decât ceilalţi şi-i puse celui de-al şaptelea frate numele de `Leneşul`. El voia ca şi acesta să meargă la treabă cu ei şi să-şi câştige astfel pâinea cea de toate zilele. Acest nume, din păcate, a avut priză la ceilalţi fraţi ai săi. Deci l-au silit să-i însoţească la treabă. Astfel aceşti fraţi trăiră o experienţă surprinzătoare. Când se întorceau obosiţi de la treabă, nimeni nu-i întâmpina cu un zâmbet; nicio mână binevoitoare nu se îngrijea de cele ale casei; nicio masă nu era cu bucate aşternută. Acum observară cât de rău procedară luând această misiune de la fratele lor. Simţindu-se cu musca pe căciulă, recunoscură fapta lor rea şi hotărâră ca încă din ziua următoare cel de-al şaptelea frate să-şi reia fosta misiune în primire. Fericirea pierdută a celor şapte fraţi se reîntoarse cu binecuvântările sale. Astfel şi-au reluat traiul lor în linişte, pace şi înţelegere.
Într-o familie rămăseseră doar şapte fraţi la casă. Şase din cei şapte fraţi merseră la muncă, iar cel de-al şaptelea se îngrijea de gospodărie. Când cei şase fraţi se întorceau obosiţi de la muncă, găseau casa aranjată, mâncarea gata pusă pe masă şi totul era pus la locul său. Aceştia erau bucuroşi şi-l apreciau pe fratele lor. Unul din cei şase voia însă să fie mai deştept decât ceilalţi şi-i puse celui de-al şaptelea frate numele de `Leneşul`. El voia ca şi acesta să meargă la treabă cu ei şi să-şi câştige astfel pâinea cea de toate zilele. Acest nume, din păcate, a avut priză la ceilalţi fraţi ai săi. Deci l-au silit să-i însoţească la treabă. Astfel aceşti fraţi trăiră o experienţă surprinzătoare. Când se întorceau obosiţi de la treabă, nimeni nu-i întâmpina cu un zâmbet; nicio mână binevoitoare nu se îngrijea de cele ale casei; nicio masă nu era cu bucate aşternută. Acum observară cât de rău procedară luând această misiune de la fratele lor. Simţindu-se cu musca pe căciulă, recunoscură fapta lor rea şi hotărâră ca încă din ziua următoare cel de-al şaptelea frate să-şi reia fosta misiune în primire. Fericirea pierdută a celor şapte fraţi se reîntoarse cu binecuvântările sale. Astfel şi-au reluat traiul lor în linişte, pace şi înţelegere.
Secretul prieteniei - Pilda numărul 459
"Bună ziua", zise puiul de vulpe.
"Bună ziua", răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu pe nimeni.
"Sunt aici, sub măr", zise vocea.
"Ce drăgălaşă!... spuse micul prinţ. Cine eşti tu?".
"Sunt un pui de vulpe", zise puiul de vulpe.
"Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt atât de necăjit...".
"Nu pot să mă joc cu tine, zise puiul de vulpe. Nu sunt îmblânzit".
"Ah, iartă-mă, exclamă micul prinţ. Ce înseamnă "să îmblânzeşti?".
"E o istorie de mult uitată, zise puiul de vulpe. Înseamnă "să stabileşti legături...".
"Să stabileşti legături?".
"Exact, zise puiul de vulpe. Pentru mine nu eşti acum decât un băieţaş, precum o sută de mii de băieţaşi. Şi nu-mi pasă de tine precum nici ţie nu-ţi pasă de mine. În ochii tăi nu sunt decât un pui de vulpe, la fel ca o sută de mii dealţi pui de vulpe. Dacă însă mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic pe lume precum unic pe lume voi fi şi eu pentru tine...".
"Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Ştiu o floare care cred că m-a îmblânzit...".
Dar puiul de vulpe reveni la ideea lui. "Ştii, duc o viaţă monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Găinile seamănă între ele, ca şi oamenii. Şi mi s-a urât de toate. Dacă însă mă îmblânzeşti, viaţa mi se va lumina atunci ca o zi însorită. Voi recunoaşte sunetul unor paşi ce se vor deosebi de ai tuturora. Paşii altora mă fac să mă pitesc sub pământ. Paşii tăi mă vor chema afară ca o muzică. Priveşte! Vezi holdele acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul nu-mi trezeşte niciun interes. Holdele nu-mi sugerează nimic. Tu însă ai nişte plete de culoarea aurului. Şi ce minunat va fi când mă vei îmblânzi! Holda aurită mă va face să mă gândesc la tine. Şi voi îndrăgi până şi foşnetul vântului printre spice...". Puiul de vulpe tăcu, privind stăruitor la micul prinţ. "Te rog, îmblânzeşte-mă!", zise el.
"Cu dragă inimă, răspunse micul prinţ, dar nu dispun de timp. Trebuie să-mi găsesc prieteni şi să cunosc o mulţime de lucruri".
"Cunoşti numai pe cine îmblânzeşti", zise puiul de vulpe. Oamenii nu au timp să mai şi cunoască ceva. Ei cumpără totul de-a gata de pe la negustori. Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu au prieteni. Dacă ţii să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!".
"Şi ce trebuie să fac?", întrebă micul prinţ.
"Trebuie să te înarmezi cu răbdare, zise puiul de vulpe. Mai întâi te aşezi pe iarbă, uite-aşa, la o anumită distanţă. Eu mă uit la tine din coada ochiului, şi tu nu scoţi o vorbă. Limba seamănă discordie. Pe zi ce trece însă te vei da tot mai aproape...".
Şi micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când veni timpul să plece...
"Ah! zise puiul de vulpe. Îmi vine să plâng".
"Tu eşti de vină, îi zise micul prinţ. Eu n-am vrut să-ţi căşunez niciun rău, tu m-ai rugat să te îmblânzesc".
"Fireşte", zise puiul de vulpe.
"Dar vei plânge!", zise micul prinţ.
"Fireşte", zise puiul de vulpe.
"Atunci nu te-alegi cu nimic".
"Ba da, zise puiul de vulpe, îmi rămâne culoare grâului... Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi".
"Esenţialul este invizibil pentru ochi", repetă micul prinţ spre a nu uita...
___
"Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi".
"Bună ziua", zise puiul de vulpe.
"Bună ziua", răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu pe nimeni.
"Sunt aici, sub măr", zise vocea.
"Ce drăgălaşă!... spuse micul prinţ. Cine eşti tu?".
"Sunt un pui de vulpe", zise puiul de vulpe.
"Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt atât de necăjit...".
"Nu pot să mă joc cu tine, zise puiul de vulpe. Nu sunt îmblânzit".
"Ah, iartă-mă, exclamă micul prinţ. Ce înseamnă "să îmblânzeşti?".
"E o istorie de mult uitată, zise puiul de vulpe. Înseamnă "să stabileşti legături...".
"Să stabileşti legături?".
"Exact, zise puiul de vulpe. Pentru mine nu eşti acum decât un băieţaş, precum o sută de mii de băieţaşi. Şi nu-mi pasă de tine precum nici ţie nu-ţi pasă de mine. În ochii tăi nu sunt decât un pui de vulpe, la fel ca o sută de mii dealţi pui de vulpe. Dacă însă mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic pe lume precum unic pe lume voi fi şi eu pentru tine...".
"Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Ştiu o floare care cred că m-a îmblânzit...".
Dar puiul de vulpe reveni la ideea lui. "Ştii, duc o viaţă monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Găinile seamănă între ele, ca şi oamenii. Şi mi s-a urât de toate. Dacă însă mă îmblânzeşti, viaţa mi se va lumina atunci ca o zi însorită. Voi recunoaşte sunetul unor paşi ce se vor deosebi de ai tuturora. Paşii altora mă fac să mă pitesc sub pământ. Paşii tăi mă vor chema afară ca o muzică. Priveşte! Vezi holdele acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul nu-mi trezeşte niciun interes. Holdele nu-mi sugerează nimic. Tu însă ai nişte plete de culoarea aurului. Şi ce minunat va fi când mă vei îmblânzi! Holda aurită mă va face să mă gândesc la tine. Şi voi îndrăgi până şi foşnetul vântului printre spice...". Puiul de vulpe tăcu, privind stăruitor la micul prinţ. "Te rog, îmblânzeşte-mă!", zise el.
"Cu dragă inimă, răspunse micul prinţ, dar nu dispun de timp. Trebuie să-mi găsesc prieteni şi să cunosc o mulţime de lucruri".
"Cunoşti numai pe cine îmblânzeşti", zise puiul de vulpe. Oamenii nu au timp să mai şi cunoască ceva. Ei cumpără totul de-a gata de pe la negustori. Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu au prieteni. Dacă ţii să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!".
"Şi ce trebuie să fac?", întrebă micul prinţ.
"Trebuie să te înarmezi cu răbdare, zise puiul de vulpe. Mai întâi te aşezi pe iarbă, uite-aşa, la o anumită distanţă. Eu mă uit la tine din coada ochiului, şi tu nu scoţi o vorbă. Limba seamănă discordie. Pe zi ce trece însă te vei da tot mai aproape...".
Şi micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când veni timpul să plece...
"Ah! zise puiul de vulpe. Îmi vine să plâng".
"Tu eşti de vină, îi zise micul prinţ. Eu n-am vrut să-ţi căşunez niciun rău, tu m-ai rugat să te îmblânzesc".
"Fireşte", zise puiul de vulpe.
"Dar vei plânge!", zise micul prinţ.
"Fireşte", zise puiul de vulpe.
"Atunci nu te-alegi cu nimic".
"Ba da, zise puiul de vulpe, îmi rămâne culoare grâului... Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi".
"Esenţialul este invizibil pentru ochi", repetă micul prinţ spre a nu uita...
___
"Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi".
Cele două cuţite de plug - Pilda numărul 460
Într-un sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!". Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!". Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă. În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?". Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet rugineşte".
Într-un sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!". Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!". Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă. În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?". Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet rugineşte".
Învaţă - Pilda numărul 461
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi,
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa,
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi,
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa,
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.
Ceea ce gândeşti te aşteaptă - Pilda numărul 462
Un străin veni la un înţelept. Voia să se stabilească în oraşul său. El îl întrebă: "Ce fel de oameni locuiesc aici?". Dar înţeleptul voia mai întâi să ştie: "Ce oameni locuiesc în oraşul tău?". "O, oameni neprietenoşi şi egoişti!". Şi înţeleptul îi răspunse: "Şi aici locuiesc la fel!". Imediat veni un altul care-i puse aceeaşi întrebare. Dar şi acestuia îi răspunse înţeleptul cu o aceeaşi întrebare: "Ce fel de oameni sunt în oraşul unde ai locuit până acum?". Străinul spuse: "Mă mut cu părere de rău din oraşul meu, căci acolo locuiau oameni minunați!". Atunci înţeleptul îl linişti: "Asemenea oameni minunați te aşteaptă şi aici!".
Un străin veni la un înţelept. Voia să se stabilească în oraşul său. El îl întrebă: "Ce fel de oameni locuiesc aici?". Dar înţeleptul voia mai întâi să ştie: "Ce oameni locuiesc în oraşul tău?". "O, oameni neprietenoşi şi egoişti!". Şi înţeleptul îi răspunse: "Şi aici locuiesc la fel!". Imediat veni un altul care-i puse aceeaşi întrebare. Dar şi acestuia îi răspunse înţeleptul cu o aceeaşi întrebare: "Ce fel de oameni sunt în oraşul unde ai locuit până acum?". Străinul spuse: "Mă mut cu părere de rău din oraşul meu, căci acolo locuiau oameni minunați!". Atunci înţeleptul îl linişti: "Asemenea oameni minunați te aşteaptă şi aici!".
Copilul cel mai înţelept - Pilda numărul 463
Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din muncă sinceră, reuşi să-şi cumpere un ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept". Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte cinci mii de lei fiecăruia. Casa noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri. A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai inteligent.
Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din muncă sinceră, reuşi să-şi cumpere un ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept". Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte cinci mii de lei fiecăruia. Casa noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri. A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai inteligent.
Înţeleptul şi soarta - Pilda numărul 464
Când eram tânăr am fost un revoluţionar. Atunci mă rugam: `Doamne, dă-mi putere să schimb lumea`. Pe la jumătatea vieţii mi-am schimbat rugăciunea: `Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei cu care trăiesc şi cu care intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi fi mulţumit`. Acum când am îmbătrânit şi zilele-mi sunt numărate. Rostesc doar o singură rugăciune: `Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine însumi în bine, ca prin schimbarea mea să-mi ajut și semenii`. Ce bine ar fi fost dacă de la început m-aş fi rugat astfel. Nu mi-aş fi risipit viaţa.
Când eram tânăr am fost un revoluţionar. Atunci mă rugam: `Doamne, dă-mi putere să schimb lumea`. Pe la jumătatea vieţii mi-am schimbat rugăciunea: `Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei cu care trăiesc şi cu care intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi fi mulţumit`. Acum când am îmbătrânit şi zilele-mi sunt numărate. Rostesc doar o singură rugăciune: `Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine însumi în bine, ca prin schimbarea mea să-mi ajut și semenii`. Ce bine ar fi fost dacă de la început m-aş fi rugat astfel. Nu mi-aş fi risipit viaţa.
Omuleţul - Pilda numărul 465
A fost odată un omuşor ce trăia în Mississippi. Dacă stătea alături de alţi oameni, acesta nu ajungea decât până la genunchii lor. Tare ar fi vrut să fie mai mare. El îşi zicea: "Îl voi întreba pe cel mai mare animal din vecinătate ce ar trebui să fac ca să devin mai mare". Merse la cal şi-l întrebă: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?". Calul îi răspunse: "Trebuie să mănânci mult porumb şi să alergi mult, cel puţin 20 km pe zi, şi după ce vei fi făcut aceasta, cu timpul vei fi aşa de mare şi puternic ca mine". Omuleţul făcu după cum i se spusese, însă porumbul îi era ca şi o greutate mare în stomac, iar din cauza alergatului îl dureau picioarele. Astfel deveni foarte trist, iar de crescut tot nu crescuse. Deci, se întoarse acasă şi se întrebă de ce sfatul cel bun al calului nu-i folosi la nimic. În sfârşit îşi zise: "Poate că acest animal nu a fost sfetnicul potrivit. Îl voi întreba pe bou. Merse, deci, în vizită la bou şi-i spuse: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?". Boul răspunse: "Trebuie să mănânci multă iarbă şi apoi trebuie să mugeşti şi, după ce ai mugit destul, vei vedea că deodată vei fi aşa de mare ca mine". Omuleţul urmă şi acest sfat în mod conştiincios, însă din cauza ierburilor îl durea burta, iar din cauza mugetului răguşi. Cel mai rău însă era că nici acum nu crescu mai mare. Deci, se întoarse din nou acasă, se aşeză pe scaun şi se întrebă de ce nici acest sfat al boului nu-l ajută cu nimic. Puţin timp după aceasta trecu o bufniţă. Ea strigă: "Lumea proastă are mereu idei ciudate, lumea proastă are mereu idei ciudate". "Aşteaptă o clipă, bufniţo, spuse omuleţul. Vreau să te întreb ceva". "Da, te rog repede, spuse bufniţa în mod politicos şi se aşeză pe o ramură. Ce aş putea face pentru tine?". "Vreau să devin mai mare, spuse omuleţul. Însă cu toate că am încercat în fel şi chip, nu am reuşit. M-am şi descurajat deja". "De ce vrei însă să devii mai mare decât eşti?". "Foarte simplu, răspunse omuleţul. Când este o ceartă, este bine să fii mare şi puternic ca să nu-l atragi pe cel mai mic". "A încercat deja cineva să te lovească?", întrebă bufniţa. "Nu, aceasta nu s-a întâmplat încă", răspunse omuleţul. "Atunci, vezi, spuse bufniţa. Nici tu nu ai nevoie să te loveşti. Deci, pentru ce să mai devii mai mare şi mai puternic decât eşti?". "Mai este încă ceva, spuse omuleţul. Dacă aş fi mare ca şi ceilalţi, aş putea privi foarte departe". "Caţără-te pe un copac, îl sfătui bufniţa, şi atunci vei vedea mai departe decât toţi ceilalţi". "Într-adevăr, ai dreptate", spuse omuleţul. "Deci, spuse bufniţa, văd că ne înţelegem. Dacă cineva este mic sau mare nu este important. De ce doreşti să-ţi crească picioarele!? Doreşte mai degrabă să-ţi crească mintea, şi atunci vei scăpa de multe griji, și să ai un suflet și o inimă curate, și atunci vei fi pe placul lui Dumnezeu".
A fost odată un omuşor ce trăia în Mississippi. Dacă stătea alături de alţi oameni, acesta nu ajungea decât până la genunchii lor. Tare ar fi vrut să fie mai mare. El îşi zicea: "Îl voi întreba pe cel mai mare animal din vecinătate ce ar trebui să fac ca să devin mai mare". Merse la cal şi-l întrebă: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?". Calul îi răspunse: "Trebuie să mănânci mult porumb şi să alergi mult, cel puţin 20 km pe zi, şi după ce vei fi făcut aceasta, cu timpul vei fi aşa de mare şi puternic ca mine". Omuleţul făcu după cum i se spusese, însă porumbul îi era ca şi o greutate mare în stomac, iar din cauza alergatului îl dureau picioarele. Astfel deveni foarte trist, iar de crescut tot nu crescuse. Deci, se întoarse acasă şi se întrebă de ce sfatul cel bun al calului nu-i folosi la nimic. În sfârşit îşi zise: "Poate că acest animal nu a fost sfetnicul potrivit. Îl voi întreba pe bou. Merse, deci, în vizită la bou şi-i spuse: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?". Boul răspunse: "Trebuie să mănânci multă iarbă şi apoi trebuie să mugeşti şi, după ce ai mugit destul, vei vedea că deodată vei fi aşa de mare ca mine". Omuleţul urmă şi acest sfat în mod conştiincios, însă din cauza ierburilor îl durea burta, iar din cauza mugetului răguşi. Cel mai rău însă era că nici acum nu crescu mai mare. Deci, se întoarse din nou acasă, se aşeză pe scaun şi se întrebă de ce nici acest sfat al boului nu-l ajută cu nimic. Puţin timp după aceasta trecu o bufniţă. Ea strigă: "Lumea proastă are mereu idei ciudate, lumea proastă are mereu idei ciudate". "Aşteaptă o clipă, bufniţo, spuse omuleţul. Vreau să te întreb ceva". "Da, te rog repede, spuse bufniţa în mod politicos şi se aşeză pe o ramură. Ce aş putea face pentru tine?". "Vreau să devin mai mare, spuse omuleţul. Însă cu toate că am încercat în fel şi chip, nu am reuşit. M-am şi descurajat deja". "De ce vrei însă să devii mai mare decât eşti?". "Foarte simplu, răspunse omuleţul. Când este o ceartă, este bine să fii mare şi puternic ca să nu-l atragi pe cel mai mic". "A încercat deja cineva să te lovească?", întrebă bufniţa. "Nu, aceasta nu s-a întâmplat încă", răspunse omuleţul. "Atunci, vezi, spuse bufniţa. Nici tu nu ai nevoie să te loveşti. Deci, pentru ce să mai devii mai mare şi mai puternic decât eşti?". "Mai este încă ceva, spuse omuleţul. Dacă aş fi mare ca şi ceilalţi, aş putea privi foarte departe". "Caţără-te pe un copac, îl sfătui bufniţa, şi atunci vei vedea mai departe decât toţi ceilalţi". "Într-adevăr, ai dreptate", spuse omuleţul. "Deci, spuse bufniţa, văd că ne înţelegem. Dacă cineva este mic sau mare nu este important. De ce doreşti să-ţi crească picioarele!? Doreşte mai degrabă să-ţi crească mintea, şi atunci vei scăpa de multe griji, și să ai un suflet și o inimă curate, și atunci vei fi pe placul lui Dumnezeu".
Dorinţele - Pilda numărul 466
În Grecia s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise consilier al președintelui, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit`. Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse consilierul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc`. `Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună`. `Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte`.
În acea noapte a avut loc în Grecia un mare cutremur de pământ. Când consilierul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când vru să citească o carte, nu putu deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezi, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte. De aceea, spune un proverb: `Cine îşi doreşte cel mai puţin și cel mai pe placul lui Dumnezeu pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit`.
În Grecia s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise consilier al președintelui, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit`. Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse consilierul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc`. `Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună`. `Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte`.
În acea noapte a avut loc în Grecia un mare cutremur de pământ. Când consilierul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când vru să citească o carte, nu putu deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezi, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte. De aceea, spune un proverb: `Cine îşi doreşte cel mai puţin și cel mai pe placul lui Dumnezeu pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit`.
Cele trei site - Pilda numărul 467
Într-o zi, un om veni la un înţelept şi-i spuse: "Ascultă, învăţătorule, trebuie să-ţi povestesc cum s-a comportat prietenul tău". "Numai un pic, îl opri înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să spui prin cele trei site?". "Care trei site?", întrebă omul plin de mirare. "Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm dacă tot ceea ce vrei să-mi spui poate trece prin cele trei site: Prima este a adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi spui e adevărat?". Omul îi răspunse: "Nu, le-am auzit şi eu la rândul meu, şi...". "Bine, dar te-ai folosit de a doua sită, cea a bunătăţii? Dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti nu e tocmai adevărat, nici bun, vrei cel puţin să mi-o spui cu bunătate?". "Păi...", răspunse celălalt şovăind. "Aşa, spuse înţeleptul. Să încercăm atunci să ne folosim de cea de-a treia sită şi să vedem dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti este de folos". "De folos? Păi nu ştiu dacă...". "Atunci, spuse înţeleptul surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e nici adevărat, nici bun şi nici de folos, prefer să nu ştiu, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi totul".
Într-o zi, un om veni la un înţelept şi-i spuse: "Ascultă, învăţătorule, trebuie să-ţi povestesc cum s-a comportat prietenul tău". "Numai un pic, îl opri înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să spui prin cele trei site?". "Care trei site?", întrebă omul plin de mirare. "Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm dacă tot ceea ce vrei să-mi spui poate trece prin cele trei site: Prima este a adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi spui e adevărat?". Omul îi răspunse: "Nu, le-am auzit şi eu la rândul meu, şi...". "Bine, dar te-ai folosit de a doua sită, cea a bunătăţii? Dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti nu e tocmai adevărat, nici bun, vrei cel puţin să mi-o spui cu bunătate?". "Păi...", răspunse celălalt şovăind. "Aşa, spuse înţeleptul. Să încercăm atunci să ne folosim de cea de-a treia sită şi să vedem dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti este de folos". "De folos? Păi nu ştiu dacă...". "Atunci, spuse înţeleptul surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e nici adevărat, nici bun şi nici de folos, prefer să nu ştiu, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi totul".
Mânzul nemulţumit - Pilda numărul 468
Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păşuni verzi, râuri limpezi și umbra răcoroasă a multor copaci.
Dar mânzului îi mergea ca şi oamenilor care au de toate: era nemulţumit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit; era comod şi sătul şi în cele din urmă dispreţuia valea. "Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!". Aşa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele. "Este timpul să ne întoarcem", spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simţi sub picioarele sale iarba fragedă şi proaspătă şi mânzul necheză cu bucurie: "Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de gustoasă!". În acel moment se înălţau zorii dimineţii. Şi mânzul observă că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.
Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păşuni verzi, râuri limpezi și umbra răcoroasă a multor copaci.
Dar mânzului îi mergea ca şi oamenilor care au de toate: era nemulţumit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit; era comod şi sătul şi în cele din urmă dispreţuia valea. "Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!". Aşa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele. "Este timpul să ne întoarcem", spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simţi sub picioarele sale iarba fragedă şi proaspătă şi mânzul necheză cu bucurie: "Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de gustoasă!". În acel moment se înălţau zorii dimineţii. Şi mânzul observă că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.
Drumeţul - Pilda numărul 469
Un om a fost surprins odată noaptea pe drum şi, pentru că era obosit, căută un loc liniştit. Se întinse deci pe o piatră mare - cum credea el - şi adormi. Când se trezi a doua zi, dimineaţa, omul se găsea într-un loc total diferit, iar toiagul şi rucsacul, pe care le pusese lângă piatră, nu mai erau de găsit. Admiră cu uimire noile ţinuturi şi locul pe care şi-l alesese pentru a se odihni. Atunci descoperi că aceasta nu era o piatră, ci carapacea unei uriaşe broaşte ţestoase. Broasca se deplasă mai departe în timpul nopţii şi-l luă cu sine şi pe acest drumeţ toropit de oboseală.
Un om a fost surprins odată noaptea pe drum şi, pentru că era obosit, căută un loc liniştit. Se întinse deci pe o piatră mare - cum credea el - şi adormi. Când se trezi a doua zi, dimineaţa, omul se găsea într-un loc total diferit, iar toiagul şi rucsacul, pe care le pusese lângă piatră, nu mai erau de găsit. Admiră cu uimire noile ţinuturi şi locul pe care şi-l alesese pentru a se odihni. Atunci descoperi că aceasta nu era o piatră, ci carapacea unei uriaşe broaşte ţestoase. Broasca se deplasă mai departe în timpul nopţii şi-l luă cu sine şi pe acest drumeţ toropit de oboseală.
Apa învaţă viaţa corectă - Pilda numărul 470
Un sfânt de pe Muntele Athos a fost întrebat de ucenicii săi: "De-atâta timp stai aici pe malul râului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?". Sfântul nu dădu niciun răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: "Dumnezeu ne învaţă cum trebuie să trăim, dându-ne exemplul apei. Apa, unde curge, duce viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă. Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă. Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, spuse Sfântul, privesc în apă. Dumnezeu mă învaţă prin exempul ei viaţa corectă".
Un sfânt de pe Muntele Athos a fost întrebat de ucenicii săi: "De-atâta timp stai aici pe malul râului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?". Sfântul nu dădu niciun răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: "Dumnezeu ne învaţă cum trebuie să trăim, dându-ne exemplul apei. Apa, unde curge, duce viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă. Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă. Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, spuse Sfântul, privesc în apă. Dumnezeu mă învaţă prin exempul ei viaţa corectă".
Mulţumesc frumos - Pilda numărul 471
În timpul unui război, un soldat cu faţa total distrusă a fost transportat la medic. Chirurgul îşi pregăti ustensilele şi începu să refacă faţa tânărului. Încet-încet, sub acţiunea chirurgului luă naştere din nou faţa distrusă. Apoi urmă ultima fază a operaţiei. I se cusu pacientului şi cea de-a doua porţiune a gurii. La sfârşit, asistentul îl ridică pe tânăr. Zona operaţiei fiind anesteziată, tânărul nu simţea niciun fel de durere. De aceea medicul îi spuse: "Aşa, acum vorbeşte, te rog!". Cei prezenţi aşteptau ca tânărul să întrebe de cei dragi, sau de şansele reuşitei operaţiei. Dar el mişcă buzele cu grijă şi articulă cu un zâmbet fin: "Mulţumesc frumos!".
În timpul unui război, un soldat cu faţa total distrusă a fost transportat la medic. Chirurgul îşi pregăti ustensilele şi începu să refacă faţa tânărului. Încet-încet, sub acţiunea chirurgului luă naştere din nou faţa distrusă. Apoi urmă ultima fază a operaţiei. I se cusu pacientului şi cea de-a doua porţiune a gurii. La sfârşit, asistentul îl ridică pe tânăr. Zona operaţiei fiind anesteziată, tânărul nu simţea niciun fel de durere. De aceea medicul îi spuse: "Aşa, acum vorbeşte, te rog!". Cei prezenţi aşteptau ca tânărul să întrebe de cei dragi, sau de şansele reuşitei operaţiei. Dar el mişcă buzele cu grijă şi articulă cu un zâmbet fin: "Mulţumesc frumos!".
Dacă coşarul este negru, e pentru tine - Pilda numărul 472
"Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai, ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi".
"Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?". "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine". "Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg". "Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine". "Nu m-am gândit niciodată la asta, tată". "Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult". "Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar". "Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil "Vai, ce urât e coşarul ăsta!", aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: "Vai, ce frumoşi sunt ei!". Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi".
Respectul - Pilda numărul 473
Un om merse odată printr-un lan de grâu. Aici întâlni un ţăran care mergea cu capul descoperit în amiaza mare. Omul îi recomandă să-şi pună pălăria pe cap pentru a nu-l arde arşiţa soarelui, dar ţăranul îi spuse: "Când merg prin lanurile mele de grâu, nu-mi pun pălăria pe cap, pentru că trebuie să am respect faţă de puterea şi acţiunea minunată a lui Dumnezeu, care lucrează aici, în tăcere".
Un om merse odată printr-un lan de grâu. Aici întâlni un ţăran care mergea cu capul descoperit în amiaza mare. Omul îi recomandă să-şi pună pălăria pe cap pentru a nu-l arde arşiţa soarelui, dar ţăranul îi spuse: "Când merg prin lanurile mele de grâu, nu-mi pun pălăria pe cap, pentru că trebuie să am respect faţă de puterea şi acţiunea minunată a lui Dumnezeu, care lucrează aici, în tăcere".
Izvorul şi fântâna - Pilda numărul 474
Unicul izvor de apă era mult în afara unui mic sat. Femeile petreceau zilnic multe ore pentru a transporta, pe drumurile prăfuite şi pe arşiţa soarelui, apă în casele lor. Pe drum conversau asupra grijilor, necazurilor şi bucuriilor lor şi cereau sfaturi una de la alta. Într-o bună zi au primit bani de la o organizaţie de binefacere. Atunci bărbaţii au decis să se facă o fântână în sat pentru a le uşura viaţa femeilor. Femeile aveau acum foarte mult timp liber. Au început să se certe; la început între ele, apoi în familiile lor. Acest lucru nu le-a plăcut bărbaţilor. De aceea au mers şi au astupat înapoi fântâna satului.
Unicul izvor de apă era mult în afara unui mic sat. Femeile petreceau zilnic multe ore pentru a transporta, pe drumurile prăfuite şi pe arşiţa soarelui, apă în casele lor. Pe drum conversau asupra grijilor, necazurilor şi bucuriilor lor şi cereau sfaturi una de la alta. Într-o bună zi au primit bani de la o organizaţie de binefacere. Atunci bărbaţii au decis să se facă o fântână în sat pentru a le uşura viaţa femeilor. Femeile aveau acum foarte mult timp liber. Au început să se certe; la început între ele, apoi în familiile lor. Acest lucru nu le-a plăcut bărbaţilor. De aceea au mers şi au astupat înapoi fântâna satului.
Mulţumesc - Pilda numărul 475
Markus merse într-un magazin pentru a cumpăra pâine.
"Mulţumesc pentru pâine", spuse Markus vânzătoarei.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse vânzătoarea, ci celui care mi-a livrat-o. Eu o păstrez aici până va fi vândută".
De aceea, Markus mulţumi livrantului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse livrantul, ci aceluia care a copt-o".
De aceea, Markus mulţumi brutarului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse brutarul, ci aceluia care mi-a dat făina".
De aceea, Markus mulţumi morarului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse morarul, ci celui care mi-a adus grâu la măcinat".
De aceea, Markus mulţumi magazionerului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse magazionerul, ci ţăranului care mi-a dat grâul".
De aceea, Markus mulţumi ţăranului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse ţăranul, ci aceluia din care a crescut grâul".
De aceea, Markus mulţumi seminţei.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse sămânţa, ci celor cu ajutorul cărora am crescut".
De aceea, Markus mulţumi pământului, ploii şi soarelui.
"Nu ne mulţumi nouă, spuseră acestea, ci celui care ne-a creat".
De aceea, Markus mulţumi lui Dumnezeu. El se rugă astfel: "Mulţumesc, Doamne, pentru pământ, ploaie şi soare şi pentru sămânţa care creşte, şi pentru ţăran. Mulţumesc, că permiţi omului să construiască hambare. Mulţumesc pentru magazioneri şi pentru morari. Mulţumesc pentru brutari şi pentru livranţi şi pentru vânzători. Mulţumesc, Doamne, pentru pâine. Amin".
Markus merse într-un magazin pentru a cumpăra pâine.
"Mulţumesc pentru pâine", spuse Markus vânzătoarei.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse vânzătoarea, ci celui care mi-a livrat-o. Eu o păstrez aici până va fi vândută".
De aceea, Markus mulţumi livrantului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse livrantul, ci aceluia care a copt-o".
De aceea, Markus mulţumi brutarului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse brutarul, ci aceluia care mi-a dat făina".
De aceea, Markus mulţumi morarului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse morarul, ci celui care mi-a adus grâu la măcinat".
De aceea, Markus mulţumi magazionerului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse magazionerul, ci ţăranului care mi-a dat grâul".
De aceea, Markus mulţumi ţăranului.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse ţăranul, ci aceluia din care a crescut grâul".
De aceea, Markus mulţumi seminţei.
"Nu-mi mulţumi mie, spuse sămânţa, ci celor cu ajutorul cărora am crescut".
De aceea, Markus mulţumi pământului, ploii şi soarelui.
"Nu ne mulţumi nouă, spuseră acestea, ci celui care ne-a creat".
De aceea, Markus mulţumi lui Dumnezeu. El se rugă astfel: "Mulţumesc, Doamne, pentru pământ, ploaie şi soare şi pentru sămânţa care creşte, şi pentru ţăran. Mulţumesc, că permiţi omului să construiască hambare. Mulţumesc pentru magazioneri şi pentru morari. Mulţumesc pentru brutari şi pentru livranţi şi pentru vânzători. Mulţumesc, Doamne, pentru pâine. Amin".
Ce este un sfânt? - Pilda numărul 476
Nicușor a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: "Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare". Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în Biserică. De aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Nicușor întrebă: "Mămică, cine este acesta?". "Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Ioan Botezătorul". Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?". Atunci se făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: "Un sfânt este un om prin care străluceşte Soarele dreptății - Dumnezeu".
Nicușor a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: "Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare". Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în Biserică. De aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Nicușor întrebă: "Mămică, cine este acesta?". "Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Ioan Botezătorul". Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?". Atunci se făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: "Un sfânt este un om prin care străluceşte Soarele dreptății - Dumnezeu".
Deodată vezi totul altfel - Pilda numărul 477
Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice? Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă pentru acest lucru aş mai putea face cel puţin încă o faptă bună!".
Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice? Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă pentru acest lucru aş mai putea face cel puţin încă o faptă bună!".
Cred în înviere - Pilda numărul 478
Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie din morţi?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl întrebă mai departe: "Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?". Newton îi răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate despărţi nisipul de această pilitură de fier?". Omul îi răspunse: "Nu, cum să se poată!". Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă şi adună laolaltă toată pilitura de fier, despărţind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea El oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da".
Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie din morţi?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl întrebă mai departe: "Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?". Newton îi răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate despărţi nisipul de această pilitură de fier?". Omul îi răspunse: "Nu, cum să se poată!". Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă şi adună laolaltă toată pilitura de fier, despărţind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea El oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da".
S-a făcut singur! - Pilda numărul 479
Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
- "Cine a făcut covorul acesta?"
Gazda îi răspunse liniştit:
- "Nimeni".
- "Cum aşa nimeni?"
Omul îi răspunse liniştit:
- "Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
- "Vorbeşti într-aiurea, vecine!"
- "Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?"
Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a-nceput şi el a crede.
Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
- "Cine a făcut covorul acesta?"
Gazda îi răspunse liniştit:
- "Nimeni".
- "Cum aşa nimeni?"
Omul îi răspunse liniştit:
- "Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
- "Vorbeşti într-aiurea, vecine!"
- "Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?"
Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a-nceput şi el a crede.
Multumim celor s-au nevoit sa le scrie, pentru ca noi sa le putem primi!
