Metode si instrumente complementare de evaluare

Metode si instrumente complementare de evaluare

La disciplina religie, putem folosi metode alternative de evaluare. Aceste metode şi le poate propune fiecare profesor în parte.

Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:

V  pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;

V  oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;

V  pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;

V  oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;

V  prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii).

Ca metode alternative de evaluare aplicabile la religie, propunem:

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi).

1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.

Testul reprezintă un instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.

Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.

Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.

După natura lor sunt două mari categorii de teste:

a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;

b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.

a) Elena Macavei, preluând punctul de vedere al pedagogului belgian Emile Blanchard, împarte testele obiective în:

1. Testul de cunoştinţe, care pune în evidenţă calitatea şi varietatea cunoştinţelor;
2. Testul de nivel, care constată şi măsoară gradul de cunoaştere şi aptitudinile la care a ajuns elevul;
3. Testul de maturitate, care măsoară nivelul achiziţiilor; permite evaluarea unei acţiuni;
4. Testul de randament global;
5. Testul analitic, pentru a descoperi deficienţele particulare şi cauzele lor;
6. Testul de prognoză cu rolul de a recomanda predicţii.

b) Testele elaborate de profesori chiar dacă sunt mai puţin riguroase nu sunt lipsite de interes fiind folosite mai mult pentru uz intern. Prin tradiţie forma cea mai populară în învăţământul românesc este aceea de a folosi itemi de tip eseu. Itemii de tip eseu oferă o viziune globală asupra modului de gândire şi raţionament al elevului evaluat.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:

a)      selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate

b)      alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare

c)      fragmentarea sarcinilor

d)      elaborarea itemilor

e)      aranjarea logică a itemilor

f)       prezentarea instrucțiunilor de lucru

g)      notarea timpului de realizare (dacă este cazul)

h)      precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.

3. Avantaje:

«    uniformitatea și obiectivitatea verificării

«    posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe

«    lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere

«    economie de timp

«    eliminarea stresului evaluării orale

«    dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

Dezavantaje:

®     nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară

®     se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe

®     apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare

®     lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor

®     lipsa întrebărilor ajutătoare

®     încurajarea metodelor deficitare de învățare

®     consum mare de efort în elaborarea lor).

 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:

a) în funcție de momentul evaluării:

V  teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi)

V  teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de elevi)

V  teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:

«    teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)

*        răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)

*        răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date);

«    teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.

5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:

Þ     Validitatea

Þ     Fidelitatea

Þ     Etalonarea

Þ     Standardizarea

Þ     Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.

B. Portofoliul

Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare.

Portofoliul se constituie într-o carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.

Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.

Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.

C. Observarea directă

Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică.

Acest tip de evaluare se realizează în contextul activităţilor didactice, urmărindu-se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii. Participarea elevilor la realizarea activităţilor didactice, dorinţa de a participa la activităţi extraşcolare, îndeplinirea sarcinilor trasate sunt relevante în ceea ce priveşte nivelul de pregătire al elevilor. Metoda este mai eficientă atunci când este aplicată cu consecvenţă, când sunt folosite unele instrumente de înregistrare şi structurare a constatărilor.

D. Proiectul:

Proiectul  este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.

Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus.

La religie, pentru acest tip de evaluare propunem unele proiecte concrete cum ar fi:

*        realizarea unor lucrări de pictură religioasă;

*        confecţionarea unor mijloace didactice.

Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.

E. Evaluarea activităţii de grup:

Evaluarea activităţii de grup  reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare.

Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.

F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.

Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor, despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil,.iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.

G. Chestionarul

Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.

Pentru o mai bună autosituare profesorul poate apela la chestionarele anonime, încurajându-i pe elevi să noteze şi unele sugestii cu privire la îmbunătăţirea activităţii profesorului. Tot prin intermediul chestionarelor anonime elevii pot fi îndemnati să-şi facă o autoevaluare în care să-şi prezinte realizările dar şi erorile comise; în urma experimentării acestui tip de chestionar, am constatat că elevii sunt foarte sinceri. Reţinem faptul că profesorul trebuie să păstreze confidenţialitatea acestor chestionare. Remarcile trebuie să fie făcute cu un mare grad de generalitate. Poate fi în liniile generale informat şi preotul paroh vizavi de răspunsurile date de elevi pe parcursul chestionarelor.

H. Autoevaluarea elevilor:

Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală.

Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. Important este ca atât profesorul cât şi elevul să ducă evaluarea mai departe în sensul conştientizării rolului autoevaluării. Elevul va fi îndemnat spre autosituare, va fi condus înspre realizarea unei radiografii moral-duhovniceşti, „va fi invitat la reflecţia asupra lui însuşi”. Este de dorit ca orice dascăl de religie să încerce să-i determine pe elevi să-şi analizeze calitatea relaţiei lor cu Dumnezeu, cu duhovnicul lor, cu părinţii, cu colegii. Împlinirea şi trăirea poruncilor de către elevi este una din finalităţile educaţiei religioase. Acest lucru va fi realizabil în măsura în care credinţa, trăirea poruncilor, participarea la slujbele Bisericii vor fi experimentate mai întâi de către profesor. Vrând nevrând, dascălul de religie se constituie într-un model pentru elevii săi. Una dintre însuşirile de bază ale profesorului de religie este „să creadă şi să-i facă pe alţii să creadă … în crezul pe care îl predă... să ştie și ceilalți că acest crez este însuşirea sa de căpetenie”. O metodă mai profundă de autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală, de data aceasta evaluarea trecând printr-o formă de metamorfozare, de la evaluarea făcută de profesor şi elevi la cea facută de duhovnic. În constatările făcute pe teren, reiese că elevii noştri acordă o însemnătate deosebită Tainei Spovedaniei. Îndreptarea sau sfinţirea omului prin harul divin se realizează în Biserică, Sfintele Taine „încredinţate de Mântuitorul Bisericii Sale fiind absolut necesare oricărui creştin în vederea mântuirii”.

Strategii si procedee de realizare a evaluării

Strategii si procedee de realizare a evaluării

A. Strategii:

Prin strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale.

Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere. Ele însoţesc întotdeauna strategiile de predare-învăţare, între ele existând o relaţie de interferenţă.

Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea. În raport cu cantitatea de informaţie verificată avem evaluarea parţială şi globală.

Raportat la perioadele de evaluare putem identifica evaluarea iniţială, curentă şi finală. Prin conjugarea strategiilor mai sus amintite se poate ajunge la o a treia clasificare: evaluarea formativă (continuă) şi evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă).

1. Evaluarea parţială și globală:

a) evaluarea parțială: Prin strategia de evaluare parţială „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”.

 Această strategie de evaluare se poate aplica după fiecare oră de curs sau după parcurgerea anumitor capitole. Evaluarea parţială se realizează în cadrul activităţilor didactice. Poate fi realizată atât prin observarea activităţilor elevilor, cât şi prin crearea unor situaţii adecvate, dar şi prin elaborarea şi aplicarea unor probe în care elevii percep faptul că sunt antrenaţi într-o activitate de verificare.

b) evaluarea globală: Acest tip de evaluare se foloseşte atunci când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. Se realizează prin organizarea unor examene şi concursuri.

2. Evaluarea iniţială, curentă și finală:

a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii într-o nouă unitate şcolară.

„Ea are ca scop identificarea şi diagnosticarea nivelului de cunoştinţe al elevilor, în vederea organizării procesului didactic ulterior. Calificativele acordate nu se trec în catalog. Subiectele vor avea o dificultate medie”. Se poate realiza prin aplicarea unui test, a unui chestionar sau chiar a organizării unei forme de concurs. La începutul unei etape de instruire există o oarecare lipsă de omogenitate în rândul elevilor cu privire la posibilităţile de receptare a noilor cunoştinţe. În acest context, „apare necesitatea anticipării procesului de formare prin cunoaşterea pregătirii anterioare a elevilor, a nevoilor de învăţare cât şi de crearea premiselor necesare pentru asimilarea noilor conţinuturi”. A. Robinson este de părere că ceea ce influenţează cel mai mult învăţarea este ceea ce ştie elevul la plecare. Odată ce profesorul s-a documentat în această privinţă va lucra în consecinţă în perioada viitoare de instruire. Se poate întâmpla ca în urma unei evaluări iniţiale să se impună anumite activităţi de recuperare a unor cunoştinţe şi deprinderi esenţiale.

b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.

Se aplică în mod constant „pentru a evidenţia pregătirea sistematică şi dificultăţile întâmpinate de către elevi în pregătirea lor…; întrucât învăţarea trebuie să se realizeze permanent, evaluarea curentă nu se anunţă”. Este recomandat ca pe parcursul orelor de religie profesorii să nu abuzeze în evaluare, deoarece o exagerare în acest sens poate conduce la reacţii adverse faţă de disciplină din partea elevilor. Evaluarea curentă se poate realiza sub orice formă: orală, scrisă, teste, portofoliu, proiecte. În cadrul evaluării curente se poate folosi verificarea de tip colocviu. Colocviul poate fi aplicat atât în lecţiile de fixare şi de sistematizare a cunoştinţelor din perioada de predare-învăţare, cât şi în perioada specifică evaluării. Colocviul se desfăşoară sub forma unei discuţii libere, profesorul având obligaţia de a crea o atmosferă destinsă, degajată, de colaborare. La sfârşitul activităţii profesorul face aprecieri individuale, cât şi frontale (la adresa grupului), asupra modului de desfăşurare şi participare la colocviu.

c) evaluarea finală: Se realizează la sfârşitul unei perioade de instruire în vederea estimării şi aprecierii gradului de acumulare a informaţiei primite pe parcursul unui semestru sau al unui an şcolar. De obicei se realizează prin examene, elevii percepând acest tip de evaluare ca fiind mult mai sever.

Evaluarea finală, în comparaţie cu evaluarea realizată pe parcurs, este retrospectivă şi de sinteză. Evaluarea finală realizează unele funcţii specifice: Funcţia de verificare, ce se manifestă ca o sinteză a secvenţelor educaţionale concretizate în cunoştinţe, competenţe, atitudini comportamentale; Funcţia de comunicare, prin care randamentul activităţilor este subliniat atât în interiorul sistemului, elev-profesor-şcoală, câtşi în afara lui: părinţi, comunitate parohială, autorităţi, comunitate locală, instituţii centrale.

3. Evaluarea formativă și normativă:

a) evaluarea formativă (continuă): În ultimele decenii s-a recurs la unele reconsiderări esenţiale asupra evaluării. Procesul de evaluare a fost perceput nu doar din perspectiva funcţiilor sale de constatare, diagnoză şi prognoză, ci şi din perspectiva funcţiilor sale formative, latura formativă a evaluării sporind potenţialul ei de ameliorare a întregului proces de învăţământ, îndeosebi a secvenţelor de evaluare. Inovarea de substanţă pe care o aduce evaluarea formativă se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut. Pentru religie acest tip de evaluare conduce la obiectivitate şi seriozitate în aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor noştri. Fără să ţinem cont de această funcţie reglatorie a evaluării riscăm să fim lipsiţi de realism şi pragmatism în activităţile noastre didactice. Putem vorbi de modele, de virtuţi, la modul superlativ, iar elevii să ne asculte cu bunăvoinţă, însă fără ca aceştia să fie interesaţi în a urma unele modele sau să experimenteze anumite virtuţi. Se cuvine să atenţionăm elevii că experienţa religiosă şi practicarea virtuţilor are incidente benefice atât pentru viaţa de aici cât şi pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Teoreticienii învaţă că atunci când performanţele elevilor sunt evaluate, după fiecare lecţie profesorul obţine informaţii despre felul cum şi-a realizat obiectivele propuse, şi totodată facilitează identificarea neajunsurilor şi a aspectelor critice. „Evaluarea formativă se aplică atât cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite în lecţia curentă cât şi achiziţiilor dobândite în lecţia precedentă”. Pentru o mai bună imagine a evoluţiei elevilor într-o anumită perioadă de timp este recomandabilă întocmirea unui portofoliu de evaluare continuă.

b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Evaluarea realizată în acest mod nu însoţeşte procesul didactic în toate secvenţele sale. Ea facilitează o sondare în ceea ce îi priveşte pe elevi, disciplina predată şi profesorul care a predat-o. Evaluarea normativă are un caracter retrospectiv în raport cu activităţile de învăţare evaluate şi, drept urmare, nu oferă posibilitatea de corecţie imediată în scopul ameliorării şi perfecţionării procesului. Datele oferite de evaluarea normativă (sumativă) pot constitui probe în vederea ameliorării viitoare a strategiilor de predare. „Estimările finale pot să servească drept mijloc de diagnosticare şi să furnizeze informaţiile necesare care conduc în final la ameliorarea situaţiei învăţământului, prin înlăturarea unor neajunsuri şi corectarea erorilor. Dar aceste ameliorări nu mai folosesc elevilor care au parcurs perioada de instruire evaluată”. Principala funcţie a evaluării normative este de a contribui la clasificarea elevilor. Planificarea probelor de evaluare sumativă necesită o abordare raţională a efortului, evitându-se supraîncărcarea elevilor. Un exemplu de evaluare normativă îl constituie examenul de bacalaureat. În cadrul concursurilor şcolare elevii îşi demonstrează competenţele printr-o confruntare concurenţială, evaluarea normativă astfel realizată având un caracter pronunţat selectiv, urmărindu-se ocuparea unui număr limitat de locuri. La disciplina religie sunt rare cazurile în care apelăm la evaluarea normativă. Acestea se reduc la olimpiadele şi concursurile şcolare, precum şi la examenele de admitere la Seminariile Teologice. Totuşi, acest tip de evaluare la religie se va impune a fi utilizat dacă în legislaţia viitoare cu referire la organizarea şi susţinerea examenului de bacalaureat, religia va fi acceptată ca disciplină de bacalaureat, sub forma opţională.

B. Procedee:

Estimarea, aprecierea şi verificarea rezultatelor şcolare se realizează în situaţii şi forme diferite. În vederea perfecţionării rezultatelor şcolare la disciplina religie, profesorul are la dispoziţie o sumedenie de procedee şi metode de evaluare.

Printre cele mai cunoscute procedee de evaluare, amintim verificarea curentă (continuă), verificarea orală, verificarea prin lucrări scrise, concursurile şi olimpiadele şcolare, metode alternative de evaluare. Procedura de evaluare se alege în funcţie de scopurile urmărite în cadrul sistemului şcolar la disciplina religie, precum şi de natura rezultatelor şcolare pe care le vizează.

1. Verificarea curentă: Verificarea curentă este cea care se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau colectiv. Prin intermediul observării curente profesorul urmăreşte dacă elevii sunt atenți la explicațiile profesorului (prin întrebări adresate elevilor în timpul expunerii), dacă sunt atenți la oră atunci când nu sunt ascultați (prin întrebări prin care li se cere să corecteze răspunsurile celor ascultați), dacă realizează activitatea individuală, precum și modul în care elevii pun în practică cunoștințele moral-religioase dobândite la orele de religie. Verificarea curentă se realizează practic lecţie de lecţie. La disciplina religie se impune ca această evaluare curentă să fie realizată atât de către profesorul, cât şi de către familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora.

2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.

a) Verificarea orală individuală se realizează prin ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-o oră.

 Avantaje:

«    permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;

«    profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc aceștia;

«    profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;

«    elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.

Dezavantaje:

Þ     este neglijată parțial clasa;

Þ     dăunează pregătirii constante a elevilor;

Þ     favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un moment dat;

Þ     poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;

Þ     prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (la același profesor, în momente diferite).

b) Verificarea orală frontală se realizează prin „punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care este indicat elevul care va răspunde”.

Avantajele folosirii acestui tip de evaluare ar fi acelea că:

«    stimulează gândirea întregii clase,

«    asigură participarea activă a elevilor la lecție,

«    încurajează pregătirea ritmică,

«    permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.

Dezavantajele verificării orale frontale sunt:

®     profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;

®     nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate;

®     se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.

®     mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.

®     pot fi strecurate aprecieri subiective.

La religie este indicată verificarea orală cu următoarele condiţii:

Ø  întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;

Ø  întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz contrar elevul desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie dificilă;

Ø  profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va tolera atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.

Corectările trebuie făcute cu multă delicateţe: „nu crezi că lucrurile stau altfel?” sau „este interesantă părerea ta în legătură cu… dar, totuşi, Biserica ne învaţă că… ”. O importanţă deosebită în cadrul evaluării orale o constituie atât anunţarea imediată a notei primite, precum şi motivarea notei acordate.

3. Verificarea scrisă:

Acest tip de verificare se utilizează de regulă după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. Acest mod de evaluare se realizează sub mai multe forme: extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat.

Verificarea scrisă urmăreşte atât gradul de însuşire a cunoştinţelor parcurse într-o anumită etapă cât şi capacitatea de sinteză a elevilor. Acest mod de evaluare poate îmbrăca mai multe forme:

a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;

b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care urmează a fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.

Avantajele evaluării scrise ar fi acelea că prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.

Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ține cont de următoarele aspecte:

Þ     lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;

Þ     subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană; profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;

Þ     elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și porunca a opta a Decalogului;

Þ     lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate; profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;

Þ     frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile colectivului de elevi; este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.

În legătură cu tema de casă la religie părerile sunt foarte împărţite. Unii susţin că la religie nu ar fi cazul să dăm teme de casă, alţi profesori şi părinţi optează pentru tema de casă. ... .Dacă observăm funcţiile temei pentru acasă ne dăm seama că ea creează deprinderi, motivează creativitatea şi susţine consecvenţa. Un profesor de religie cu tact pedagogic va şti să dea teme pentru acasă prin care elevii să nu fie împovăraţi. Pot fi consultaţi şi elevii în legătură cu alegerea temei pentru acasă. Iar dacă în anumite situaţii constatăm că elevii sunt foarte încărcaţi, putem înlocui tema scrisă cu recomandarea unei lecturi. La clasele mici se pot construi unele rebusuri care să fie dezlegate acasă.

4. Concursurile şi olimpiadele şcolare:

Am putea defini concursurile ca fiind examene de selecţie a participanţilor.

Între concursuri şi examene există o diferenţă atât în ce priveşte modul de organizare cât şi finalitatea acestora. Un simplu examen reliefează gradul de cunoştinţe sau de dezvoltare intelectuală atins de elevi într-un anumit moment, în timp ce concursul reprezintă o competiţie între persoane ce cred că posedă acelaşi nivel cognitiv.

Concursurile de cunoştinţe religioase se realizează în vederea cuantificării rezultatelor învăţării, urmărindu-se următoarele obiective:

V  verificarea cunoştinţelor la un moment dat;

V  aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;

V  selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.

Odată cu reintroducerea religiei în şcoală, s-au organizat şi primele forme, mai timide, de concursuri şcolare. În ultimii ani s-au organizat sistematic olimpiade de religie, atât pentru şcolile teologice, cât şi pentru elevii care studiază religia în cadrul altor unităţi şcolare. În legătură cu olimpiada de religie credem că aceasta este binevenită. Mântuitorul ne învăţa că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă” (Matei 11), iar în 1 Corinteni 9, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă că fiecare trebuie să alergăm pentru a primi cununa. Cu toate aceastea, în ceea ce priveşte desfăşurarea olimpiadei de religie se impun unele precizări: este indicat ca cei implicaţi în organizarea olimpiadei să reamintească elevilor că Împărăţia lui Dumnezeu este comuniune şi iubire în Duhul Sfânt; elevii trebuie să fie conştientizaţi că fiecare participant, indiferent de locul obţinut, este un câştigător. Să ştie că orice formă de concurs creează momente de bucurie pentru cei ce se clasează pe locurile bune, dar şi momente de regret şi supărare pentru cei ce se clasează pe locurile inferioare. Ar fi de dorit ca fiecare participant să fie răsplătit într-un fel sau altul.

În evaluarea lucrărilor la olimpiadă, profesorii corectori sunt obligaţi să facă o ierarhizare cât mai bună a lucrărilor, dar în acelaşi timp ar fi de dorit să nu se opereze cu un barem de notare foarte sever. Un elev care ia o notă mică poate fi marcat pe o perioadă lungă de timp, iar unul care va lua o notă de nivel mediu sau bună, chiar dacă nu va primi premiu, va ramâne cu o amintire plăcută de la olimpiadă, şi îl va motiva ca în anul următor să-şi propună rezultate mai bune.

Organizarea unui concurs presupune trei faze:

º        pregătirea concursului (anunțarea lui, a modului de desfășurare – scris, oral, practic – a fazelor la care se desfășoară – pe clasă, pe școală, pe municipiu, etc. – a tematicii de concurs, a bibliografiei, organizarea comisiei de elaborare a subiectelor, a comisiei de corectare sau de examinare, a supraveghetorilor, a locului de desfășurare, a materialelor necesare, etc.);

º        desfășurarea propriu-zisă;

º        valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).