Principiile, obiectivele si functiile evaluării

Principiile, obiectivele si functiile evaluării

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine.

1. Principiile evaluării:

O evaluare adecvată la religie obligă la observarea unor principii care propun următoarele norme de ghidare:

a) Evaluarea la religie este o activitate de bază care facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare. Printr-o evaluare obiectivă, putem aprecia atât maniera prin care elevii şi-au însuşit noţiunile predate, precum şi nivelul moral – duhovnicesc al elevilor noştri şi al familiilor din care provin.

b) Evaluarea trebuie să aibă obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare; totodată, în urma evaluării, profesorul de religie are obligaţia de a comunica rezultatele şi performanţele şcolare atât elevilor cât şi familiei şi comunităţii parohiale.

c) Prin evaluare profesorii pot realiza o diagnoză a progresului realizat de către elevi, şi în acelasi timp pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.

d) Evaluarea creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.

e) Prin evaluare profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.

f) Evaluarea vine în ajutorul elevilor pentru ca aceştia să îşi aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească.

g) Evaluarea furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală, centrul eparhial.

Sintetizând, putem afirma că atunci când principiile evaluării sunt urmărite de către profesor, evaluarea primeşte o conotaţie formativă atât pentru elevi cât şi pentru profesor.

2. Obiectivele evaluării:

În cadrul obiectivelor generale ale evaluării la religie, cele mai relevante ar fi:

a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;

b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;

c) Să amelioreze rezultatele învăţării;

d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;

e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

 3. Functiile evaluării:

Funcţiile evaluării pot fi structurate astfel:

1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din partea elevului. În egală măsură experienţa a demonstrat că referitor la activităţile şcolare „predicţiile optimiste au un efect pozitiv, de angajare a celor în cauză la confirmarea lor”. Este important ca un profesor să motiveze într-o formă optimistă obţinerea unei note de către elev. Atunci când se anunţă o notă, se face referire la aspectele pozitive: ai luat 9,50 la test, pentru că la subiectul numărul 1 ai prezentat foarte bine cutare aspect, pentru că ai rezolvat foarte bine problema de la subiectul 2 … şi numai după aceea se va spune, nu ai primit nota zece pentru că la subiectul “x” ai omis cutare aspect cerut. Dar i se va preciza elevului în continuare: cu siguranţă tu poţi mai mult, dovadă nota bună pe care ai primit-o. Dincolo de nota acordată, elevul va fi conştientizat de faptul că mai presus de toate este important ca el să păstreze şi să trăiască ortodoxia credinţei, “adică dreapta credinţă care înseamnă respectarea dogmelor, a tradiţiei şi canoanelor pe care Biserica Ortodoxă le păstrează cu fidelitate”.

2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.

3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei activităţi didactice. Totodată diagnoza oferă date despre situaţiile care au condus la obţinerea unor rezultate. „Atunci când acţiunea evaluativă pune în evidenţă ceea ce se află la originea situaţiei constatate ea îndeplineşte o diagnoză etiologică”.

4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate. În acest sens, deducem că menirea evaluării nu este numai de constatare, ci şi de a favoriza desăvârşirea activităţii pe care o are în vedere. Așadar, funcția de diagnoză oferă date despre factorii și situațiile care au condus la obținerea rezultatelor, iar funcția de prognoză este complementară și conduce la valorificarea acestor rezultate.

5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.

6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui concurs.

7) Funcția de conexiune inversă.

8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de posibilităţile sale concrete. În relaţie cu învăţarea, evaluarea elevilor oferă posibilitatea de a cunoaşte gradul de îndeplinire a sarcinilor şcolare, elevii conştientizând distanţa la care se află faţă de expectanţele propuse, precum şi munca necesară pentru atingerea acestor expectanţe.

9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare. Şcoala are obligaţia să informeze societatea cu privire la rezultatele procesului instructiv educativ. Mai mult, profesorul de religie are obligaţia de a informa Biserica, (comunitatea parohială, preotul, Facultaţile de Teologie, Eparhia) în legatură cu rezultatele şi deprinderile obţinute de elevi pe parcursul desfăşurării orelor de religie.

În evaluarea rezultatelor la disciplina religie, „o apreciere facută corect, stimulativ, poate influenţa benefic întărirea convingerilor religioase ale elevilor, după cum o apreciere făcută cu acrivie, poate diminua aceste convingeri îndepărtându-i pe elevi de Dumnezeu”. În cazul educaţiei religioase, criticismul sau aprecierea foarte severă a unei situaţii, a unui elev, îl poate conduce pe acesta spre stări de anxietate, deznădejde sau chiar depresie. Important este ca profesorul de religie „să înceapă prin a-şi câstiga încrederea adolescenţilor încredinţaţi lui, proces prealabil care elimină şocul întâlnirii şi canalizează influenţa”. Formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini responsabile nu poate fi realizată prin prelegeri şi evaluări cu tentă moralistă sau criticistă, metodele interactive, de învăţare prin descoperire fiind cele mai eficiente. Într-o epocă în care tineretul este foarte critic cu privire la orice formă de instituţie şi instituţionalizare suntem obligaţi să micşorăm distanţa dintre bancă şi catedră, dintre elev şi profesor. Orice formă de impunere brutală a autorităţii va avea efecte nefaste atât în planul educaţional cât şi în planul relaţiei profesor-elev. Este important de subliniat faptul că elevul nu respinge autoritatea profesorului, ci el respinge impunerea forţată a acestei autorităţi. Atunci când discutăm despre anumite vicii este de dorit ca în prima fază să nu îl întrebăm pe elev dacă a practicat cutare sau cutare viciu, sau dacă s-a debarasat de cutare viciu, ci mai degrabă, îl întrebăm pentru început ce părere are despre cutare viciu. Acest mod de abordare facilitează desfăşurarea unui dialog sincer între profesor şi elev.

Pentru Biserică evaluarea desfăşurării educaţiei religioase şi a rezultatelor în materie de educaţie religioasă este importantă, deoarece aceasta facilitează crearea unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei comunităţi, dar şi alţi reprezentanţi ai Bisericii sunt informaţi în legătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum şi a preocupărilor şi intereselor lor. Elevul îşi mărturiseşte credinţa, o trăieşte şi o păstrează numai ca membru al comunităţii liturgice. „Cultul şi tradiţia Bisericii constituie mediul prin excelenţă în care se transmite credinţa adevărată. Cultul în general, dar în special Sfânta Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară … Cultul constituie mediul de restituire a istoriei mântuirii în fiecare timp şi loc şi de permanenta actualizare a comuniunii cu Hristos în Duhul Sfânt; predarea explicită a credinţei constituie mijlocul prin care istoria mântuirii universale este pusă în relaţie directă cu istoria mântuirii personale”. Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială, precum şi participarea la cult sunt mijloace de păstrare şi de întărire a credinţei, precum şi cale de progres duhovnicesc pentru elevi. „Liturghia oferă totul pentru sfinţirea vieţii spirituale; de aceea, credinciosul (elevul) nu trebuie lăsat să caute un substitut pentru trupul lui Hristos”. Instrucţia religioasă se impune a fi pătrunsă de dinamica liturghiei: „În cult, creştinii se împărtăşesc cu harul lui Dumnezeu şi primesc puterea de a deveni mărturisitori ai lui Hristos şi a Evangheliei Sale în lume”.

Definirea si rolul evaluării

Definirea si rolul evaluării

I. Definirea evaluării:

Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului.

Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. Dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor.

Pentru perioada de evaluare, profesorul va întocmi planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica)

(Timiș): a) Este ştiut că evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. Verbul “a evalua” poate fi asociat cu alte verbe, cum ar fi: a aprecia, a constata, a judeca. În spectrul larg al activităţilor didactice evaluarea constituie o componentă esenţială. Evaluarea educaţională este activitatea didactică prin care se măsoară randamentul şcolar;

b) Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura informativă pe cea formativă. Apreciem că în cadrul religiei evaluarea are mai multe faze. Într-o primă fază evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor, într-o a doua fază se impune motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare. În faza a treia, elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii. Punctul culminant al evaluării - într-o a patra fază - îl constituie etapa în care evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;

c) În jurul termenului de evaluare s-au constituit anumite definiţii şi derivate.

Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare.

Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Măsurarea consecinţelor instruirii constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare.

Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare, aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;

d) În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola minelor, Luca 19), Mântuitorul ne prezintă un model de evaluare: un om de neam mare înainte de a pleca într-o călătorie mai îndepărtată chemând la Sine zece slugi ale Sale, le-a dat zece mine (unitate monetară de aur sau argint), poruncindu-le să negustorească cu ele până ce va veni, în vederea înmulţirii lor. Chiar dacă au primit un dar identic rezultatele au fost diferite. La întoarcere stăpânul a răsplătit fiecăruia după rezultatele obţinute. În alt context (pilda talanţilor, Matei 25) descoperim că uneori darurile sunt diferite: unu, doi, cinci talanţi. Evaluarea (judecarea, aprecierea) chivernisirii lor se va face pentru fiecare după darul primit. În cadrul orelor de religie ucenicii primesc acelaşi dar, adică învăţătura religioasă;

e) La religie evaluarea are un specific cu totul aparte. Pentru profesorul de religie, evaluarea are o funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice. Rezultatele elevilor sunt un barometru pentru activitatea fiecărui dascăl. Important este ca la religie să fie vizată cu precădere partea formativă şi pragmatică a evaluarii. Spre exemplificare, dacă în conformitate cu Programa Analitică în vigoare, la clasa I, printre alte conţinuturi este şi acela al rugăciunii Tatăl nostru, precum şi a altor rugăciuni, evaluăm nu doar faptul că un elev a învăţat Tatăl nostru şi rugăciunile predate, ci mai ales observăm dacă aceste rugăciuni sunt rostite de către elevi seara şi dimineaţa, precum şi în alte momente adecvate. La clasa a II-a, programa analitică propune printre altele şi noţiuni de morală creştină (familia creştină, iubirea părinţilor). În cadrul evaluării este imperios necesar ca profesorul de religie să observe dacă în urma lecţiilor predate, elevii sunt mai conştienţi de iubirea datorată părinţilor, precum şi de responsabilitatea şi datoriile ce urmează a fi îndeplinite în cadrul familiei.

 II. Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

a) Este unanim recunoscut faptul că evaluarea educaţională îndeplineşte atât funcţii cu caracter social cât şi pedagogic.

Scopul fundamental al evaluării este acela de diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice, precum şi de reglare a activităţilor şcolare; totodată, evaluarea oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului precum şi a cunoştinţelor de specialitate şi de didactica specialităţii. Când se pune problema unei judecăţi de evaluare în predarea religiei, apare o întrebare: ce evaluăm, o stare de moment a elevului sau mai degrabă o metamorfozare sau o evoluţie a acestuia în plan duhovnicesc? Majoritatea cadrelor didactice – apreciază Constantin Cucoş – recunosc că “simpla cumulare de date nu constituie încă o evaluare”;

b) Exigenţele evaluării:

În vederea conturării şi aplicării adecvate a strategiilor de evaluare la religie se impune ca acestea să fie realizate în consens cu o serie de exigenţe:

1) Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate. La religie, spre exemplu, evaluăm modul în care elevii şi-au însuşit noţiunile legate de statornicia în credinţă. Statornicia în credinţă presupune de la sine şi practicarea credinţei, adică participarea cu regularitate la serviciile religioase ale Bisericii. Chiar dacă elevii vor fi capabili să dea răspunsuri adecvate cu privire la statornicia în credinţă, profesorul de religie se va interesa dacă aceştia participă cu regularitate la slujbele religioase;

2) Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin. Elevii din diferite comunităţi, în general, au cam aceleaşi competenţe şi capacităţi intelectuale la nivel de clasă (de vârstă), dar nu îşi manifestă şi asumă întotdeauna responsabilităţile sub aceeaşi formă;

3) Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii didactice concrete. În anumite perioade ale anului şcolar profesorul poate realiza evaluarea şi în cadrul unor activităţi extraşcolare, spre exemplificare, în perioada posturilor, la orice nivel de clasă profesorul îi poate consilia pe elevi în vederea participării la Taina Spovedaniei, şi totodată poate să-i însoţească pe elevi la Biserică în vederea mărturisirii şi împărtăşirii lor cu Sfintele Taine;

4) Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative; un elev care este catalogat în permanenţă ca neperformant ajunge uneori să se complacă în această situaţie. Utilizarea etichetelor comportamentale poate avea efecte negative imprevizibile;

c) Aspectele evaluării:

Aspectele cheie ale evaluării pot fi sintetizate astfel:

1) a şti punctul de plecare;

2) a şti ce se cere;

3) a şti cum să măsori progresul;

4) a şti unde te afli în fiecare moment;

5) a percepe ceea ce este realizabil.

Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.

a) Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Prin calificative şi note se apreciază nivelul elevului, progresul pe care l-a făcut şi locul lui în ierarhia clasei.

b) Indiferent de sistemul de notare, chiar dacă uneori se aduc obiecţii, notarea este necesară. Pe plan mondial sunt folosite mai multe sisteme de notare: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin calificative FB, B, S, I. Notarea, indiferent sub ce aspect, constituie un stimulent puternic pentru elevi cu condiţia să fie făcută în mod obiectiv şi întărită de aprecieri favorabile. Orice eroare în notare îl compromite pe profesor şi totodată, produce dezinteres din partea elevului.

c) Experienţa de zi cu zi ne arată că în materie de notare şcolară se produc şi unele disfuncţii şi dificultăţi. Cele mai multe erori şi fluctuaţii în notare privesc seriozitatea şi personalitatea profesorului.

Redăm câteva efecte perturbatoare în evaluare:

1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful clasamentului, dar şi cei slabi).

2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a făcut-o despre capacităţile sale).

3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).

4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este începutul ori sfârșitul semestrului).

5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).

6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai generoase sau mai exigente).

Diminuarea erorilor în notare este necesară şi posibilă prin însuşirea de către profesor a unui comportament profesional şi docimologic în acelaşi timp riguros şi maleabil care să faciliteze corelarea mai multor metode în vederea reducerii şi chiar a eliminării erorilor de notare. La religie credem că notarea trebuie să fie mai nuanţată. Sunt unele voci care susţin eliminarea notării la religie. Aceste opţiuni nu trebuie neapărat contestate, în schimb nu trebuie ignorată nici psihologia copilului, care se simte bine când ia o notă bună şi mai mult decât atât, aşteaptă să fie notat.

Remarcăm uneori şi tendinţa de a stăpâni elevii prin ameninţarea cu acordarea unor note mici. Dacă se întamplă acest lucru este grav. Profesorul care a ajuns să practice acest obicei este lipsit de tact pedagogic. Fără a bagateliza notarea la religie, credem că este binevenită notarea mai generoasă în virtutea iubirii şi a îngăduinţei creştine. În fiecare caz de notare, profesorul urmează să facă aprecieri, întăriri, lămuriri asupra aspectelor pozitive şi negative ale răspunsurilor. Comunicarea notei se face cu promptitudine fără ca profesorul să fie enigmatic. Chiar şi în cazul unor răspunsuri modeste profesorul trebuie să dea dovadă de înţelegere şi echilibru, aşa cum preotul în scaunul de mărturisire dă dovadă de înţelegere şi de compasiune.

În cadrul evaluărilor elevii vor fi atenţionaţi că faptele noastre, fie bune, fie rele sunt evaluate, apreciate şi răsplătite în ultimă instanţă de Dumnezeu. Judecata particulară şi cea universală constituie o formă desăvârşită de evaluare.