Forme de activitate extrașcolară

Forme de activitate extrașcolară

Datorită caracterului programat, planificat şi organizat metodic al tuturor activităţilor educative, educaţia religioasă realizată în şcoală are o deosebită importanţă deoarece conduce la un nivel înalt de dezvoltare a personalităţii religios-morale a elevilor.

Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare pun accent într-o mai mare măsură pe latura formativă a educaţiei religioase, urmărind mai ales dezvoltarea vieţii afectiv-religioase a elevilor. Atât creativitatea elevilor dezvoltată la ora de religie prin diverse metode activ-participative, cât şi momentele de relaxare oferite de vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, însumate cu serbările şcolare şi concursurile religioase, converg spre dobândirea desăvârşirii creştine şi a mântuirii sufletului elevilor.

1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii.

Când numărul adulților care se botezau a început să scadă, prin cateheză era definită transmiterea cunoştinţelor religioase credincioșilor de toate vârstele şi formarea religioasă a acestora în şi prin Biserică. Spre deosebire de lecţia de religie la care participă elevi organizaţi pe clase, în funcţie de vârstă, catehizarea se adresează tuturor credincioşilor din biserică. Preotul va ţine cont de faptul că în biserică nu poate lămuri toate aspectele şi, de aceea, în vizitele pe care le face la domiciliul credincioşilor, poate continua catehizarea acestora.

Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o anumită temă din Vechiul şi Noul Testament, Istoria bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică etc; să se desfăşoare după un plan stabilit de către preot; să fie expusă cu claritate şi gradual; să urmărească formarea religios-morală a credincioşilor, desăvârşirea lor; să ţină cont de nivelul de cunoştinţe şi de vârsta credincioşilor; să nu fie lungă, pentru a nu-i obosi pe credincioşi şi, în special, pe copii; să aibă ca finalitate întărirea credinţei şi creşterea moralităţii credincioşilor.

Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:

1. ascultarea catehezei anterioare,
2. introducerea,
3. anunţarea,
4. tratarea,
5. intuiţia,
6. reproducerea,
7. aprecierea,
8. asocierea,
9. generalizarea,
10. aplicarea în viaţă
11. încheierea.

Între intuiţie şi reproducere se poate intercala o cântare religioasă adecvată temei catehezei.

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi.

Aici sunt incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici, vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă. În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.

Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:

1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;
2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.

3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase.

Elevii pot afla direct modul în care a fost și este trăită credința ortodoxă. Excursiile se realizează cu elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de şcolaritate apropiat. Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri sunt o formă de organizare a procesului de învățământ prin care se urmărește dobândirea și fixarea cunoștințelor.

Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii:

a) vizite şi excursii introductive (organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie; profesorul va urmări modul în care elevii exersează deprinderile formate în timpul orelor cu privire la actele de cult extern);

b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe (se realizează în vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești; spre exemplu, lecţia despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava poate fi predată într-o excursie/vizită organizată la Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava; datorită faptului că vizitele oferă o mare varietate de informații, profesorul trebuie să valorifice din plin acest lucru și să puncteze esențialul);

c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor (se organizează la sfârşitul unui capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să urmărească şi încercând să afle mai multe amănunte).

Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale. Creștinii din întreaga lume au ca locuri de pelerinaj Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc. Valoarea educativă și religioasă a pelerinajelor a fost arătată încă din perioada Vechiului Testament, iar mai apoi de Domnul Iisus Hristos, prin participarea la mai multe astfel de acțiuni, atât în copilărie (Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii – Luca 2), cât și în timpul activității Sale mesianice (După acestea era o sărbătoare a iudeilor, și Iisus S-a suit la ierusalim – Ioan 5). Pelerinajele reprezintă un prilej de aprofundare a cunoștințelor religioase și de comuniune de credință cu Dumnezeu, cu sfinții și cu semenii. Date fiind dificultățile legate de lungile călătorii pe care le presupuneau pelerinajele, la acestea participau creștinii cu o credință și o viață religioasă mai intensă, pentru care un astfel de demers religios era expresia unei înalte devoțiuni și o jertfă adusă lui Dumnezeu.

4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale elevilor.

În vederea realizării acestor expoziții, profesorul de religie trebuie să parcurgă mai multe etape:

1.      prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;

2.      dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o viață religioasă autentică;

3.      prezentarea etapelor executării lucrării;

4.      distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;

5.      executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;

6.      analiza lucrărilor și expunerea lor.

5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase realizată la lecţii.

Prin tematica aleasă şi prin lucrările proprii, li se dezvoltă elevilor dragostea pentru religie. Ţinând cont de faptul că participarea la cercul de religie nu este obligatorie, tematica cercului se stabileşte la începutul anului şcolar, pe baza opţiunilor, intereselor şi aptitudinilor elevilor.

La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor participanţilor în pregătirea şi desfăşurarea activităţilor propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în funcţie de tematică, în diferite moduri: prin referate, articole, albume (dacă tematica vizează aprofundarea unor cunoştinţe sau vizitarea unor biserici şi mănăstiri), prin spectacole religioase în apropierea sărbătorilor (atunci când tematica vizează învăţarea unor poezii şi cântece religioase sau interpretarea unor scenete religioase care vor fi alese şi din domeniul tradiţiilor poporului român, de ex. Vifleiemul sau Irozii), prin organizarea unor expoziţii (când tematica urmăreşte dezvoltarea artelor decorative: pictură, sculptură, miniaturi), prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii (dacă tematica vizează subiecte de creaţie).

Proiectarea calendaristică

Proiectarea calendaristică

A) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi parcurse în realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge două ipostaze ale proiectării: proiectarea globală și proiectarea eşalonată.

Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii. Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o anumită clasă de elevi.

2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin planificarea eşalonată pe lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.

Planificarea anuală şi semestială constituie o activitate nu tocmai uşor de realizat, mai ales pentru profesorii începători. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea programei şcolare (la nivel de disciplină); planificarea calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor). În aceste condiţii profesorul va avea o imagine de ansamblu asupra întregului curriculum (conţinuturi, ore, etc) alocat unui an de studiu.

3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea didactică, sau altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi de învăţare.

O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are următoarele caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare.

4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în perspectivă, de a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a programei şcolare a disciplinei respective.

Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.

Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea semestrială poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că profesorul poate stabili numărul de ore pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale colectivului de elevi cu care lucrează. Deci pentru clase paralele profesorul poate întocmi planificări semestriale diferite.

Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.

B) 1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea didactică.

Se recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:

a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor;

b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;

c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;

d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe.

În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:

a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?

b) de ce este necesară învăţarea lor?

c) cum se va realiza învăţarea?

d) învăţarea noilor cunoştinţe;

e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?

2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ.

Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei. Orice proiect didactic are două părţi:

I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie:... ; metodele de învăţământ utilizate la lecţie:... ; formele de ... .organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.):... ; -Bibliografia folosită la lecţie:... ;

II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma tabelară.

Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri:

a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;

b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică: metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.

b) Schiţa de lecţie: După obţinerea definitivatului în învăţământ, pentru fiecare lecţie, profesorul va întocmi proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).

Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale lecţiei.

I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învățământ folosite la lecție:... ; metodele de învățământ utilizate la lecție:... ; formele de organizare a clasei:... ; -Bibliografia folosită la lectie:...

II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice). O bună întocmire a unui proiect didactic sau a unei schiţe de lecţie constituie premisa unei bune realizări a unei lecţii. De asemenea, realizarea propriu-zisă a lecţiei trebuie să fie urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea rezultatelor.

c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei urmează autoanaliza şi apoi analiza lecţiei.

Autoanaliza are trei părți:

®     introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor);

®     analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele acestora);

®     încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).

După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi recomandări.

3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea (reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi). Aceste elemente definesc metodologia didactică în sens larg. Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care aceste elemente se condiționează, prezentăm următoarea schemă:

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

A. PROIECTAREA DIDACTICĂ
          I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
         II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
         III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției, resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
      IV. Elaborarea proiectului didactic

B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI

C. EVALUAREA LECȚIEI

D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

C) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).

Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:

Þ     cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a expune etc),

Þ     afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),

Þ     voliţional (a intenţiona etc).

Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru nivelul de şcolaritate primar îl are cunoaşterea de către profesorul de religie a obiectivelor cadru şi de referinţă şi a programelor şcolare la următoarele discipline: limba şi literatura română, educaţie civică, muzică, istorie, geografie, ştiinţe etc Acest lucru prezintă două avantaje majore: elevii lucrează la nivelul dat de particularităţile lor de vârstă şi se realizează interdisciplinaritatea.

În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape:

1. precizarea sarcinii de învăţare;

2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;

3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:

®     să se refere la activitatea elevilor;

®     să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;

®     să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;

®     să conţină o singură sarcină de învăţare;

®     să fie accesibile elevilor;

®     să fie formulate sintetic;

®     să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;

®     să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi că au ajuns la schimbarea preconizată;

®     să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";

®     să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Exemple: La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili: să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl, în urma lecturării textului Crezului, folosind cel puţin două din atributele Lui; să localizeze orașele Ierusalim, Betleem și Nazaret, având la dispoziție harta Palestinei Noului Testament, din cel mult trei încercări; să-și formeze deprinderea de a-și face semnul Sfintei Cruci, la începutul și la sfârșitul rugăciunilor rostite în clasă, respectând regulile de închinare învățate.

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje

V  profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;

V  prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între profesor şi elevi;

V   întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la elevi motivaţia învăţării;

V  sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este un criteriu în reuşita lecţiei;

V  în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral;

V  nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile, independenţa gândirii).

 În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin.

În formularea obiectivelor formativ-educative se va preciza o singură schimbare de comportament, condiţia de realizare a acesteia şi criteriul de succes.

Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor.

Se precizează în legătură cu conţinutul fiecărei lecţii, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de studiu. Exemplu: -elevii să-şi exprime dorinţa de a face fapte bune, fără a fi îndemnaţi de părinţi sau profesori, ori de câte ori au prilejul.