Lectia de religie. Tipuri de lecție

Lectia de religie. Tipuri de lecție

Lecția de religie este principala formă de organizare a educației religioase realizată în școală.

Lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval de timp. Prin succesiunea acestor etape se asigură legătura între transmiterea cunoștințelor și asimilarea acestora, în vederea atingerii obiectivelor urmărite.

Conținutul educației religioase este împărțit în unități de conținut care vor fi transmise și asimilate pe parcursul unei lecții. Lecțiile de religie se desfășoară în școală, sub conducerea profesorului de religie sau a preotului profesor (Șebu, Metodica).

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut bine definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice) şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-video).

Prin urmare, lecţia poate fi definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor".

În ansamblul formelor de lucru desfăşurate cu elevii, lecţia deţine un loc important, constituind o formă principală de activitate a diadei profesor-elev. Înrădăcinată în practica şcolară de multă vreme, "lecţia a demonstrat o adevărată perenitate, situându-se în prim-planul formelor de lucru cu elevii". Prin ordonarea logică a conţinutului instruirii în unităţi didactice corespunzătoare fiecărei lecţii, ansamblul lecţiilor asigură predarea sistematică a disciplinelor de învăţământ, inclusiv a religiei, şi realizarea obiectivelor pedagogice proprii acestora. Concomitent cu realizarea obiectivelor instructive, prin exerciţiul duhovnicesc pe care îl realizează, lecţia de religie constituie activitatea cu rol hotărâtor în planul dezvoltării capacităţilor intelectuale şi religioase ale elevilor.

Prin întreaga organizare şi desfăşurare, lecţia de religie exercită o influenţă sistematică cu funcţie formativă sub raportul modelării unor trăsături de personalitate, având incidenţă puternică asupra randamentului şcolar al elevilor şi al formării caracterului moral-religios al acestora (Timiș).

Tipuri de lecție:

Principalul criteriu de clasificare a tipurilor de lecții este sarcina didactică dominantă (care poate fi comunicarea de cunoștințe, formarea priceperilor și a deprinderilor, recapitularea și sistematizarea, verificarea rezultatelor). În funcție de obiectivul didactic predominant, există diferite tipuri de lecții: lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe; lecția de formare a deprinderilor intelectuale și practice; lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor; lecția de evaluare a cunoștințelor; lecția mixtă.

a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare).

Principalele etape lecţiei mixte sunt:

1. moment organizatoric (este momentul în care profesorul ia contact cu clasa, având și rol educativ; după rostirea rugăciunii de început, se interesează de motivul absenței elevilor, sugerând vizitarea colegilor bolnavi; se pregătesc apoi condițiile materiale necesare desfășurării lecției);

2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă (se verifică activitatea suplimentară – prin sondaj sau la toți elevii – și lecția de zi; se va evita verificarea formală, de control exterior; în cazul în care constată greșeli comune, profesorul va supune atenției întregii clase lămurirea și corectarea acestora);

3. pregătirea pentru lecția nouă (în această etapă, profesorul creează atmosfera adecvată în vederea atingerii obiectivelor propuse; în acest scop se pot folosi rugăciuni, cântări bisericești, fragmente din literatura religioasă, întrebări care să facă legătura dintre conținutul vechi și cel care urmează să fie predat);

4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse (această etapă are drept scop trezirea și dezvoltarea interesului elevilor pentru tema propusă, conștientizarea finalităților lecției de către elevi și orientarea învățării către scopuri precise);

5. comunicarea noilor cunoștințe (cunoștințele transmise elevilor trebuie să fie în concordanță cu programa școlară și să fie conforme cu adevărul religios; în acest sens se vor evita „lecturile pioase” care deformează adevărul religios);

6. fixarea noilor cunoștințe (nu este întotdeauna indicat să facem această fixare prin repetarea lecţiei; fixarea noilor cunoștințe se poate realiza prin: dialog pe tema lecției, rezolvarea unui test, învățarea unei poezii sau cântări religioase, citirea unei povestiri, rezolvarea unor rebusuri, organizarea unor jocuri, concursuri; fixarea cunoștințelor trebuie să vizeze ideile esențiale; nu se urmărește aprecierea și notarea cunoștințelor noi; în cazul în care profesorul a omis ceva sau elevii nu au înțeles anumite elemente de conținut, se pot face corecturile și completările necesare);

7. aprecierea, asocierea, generalizarea (aprecierea propune analiza elementelor pozitive și negative, urmând deliberarea conștientă a lor și tragerea unor concluzii raționale; asocierea urmărește stabilirea de corelații între atitudinile personajelor din lecție, sau între ele și alte personaje cunoscute; asocierea se poate realiza prin întrebări sau prin citirea unor fragmente din literatura religioasă; aprecierea și asocierea îl conduc pe elev la desprinderea concluziei finale, spre generalizare, care se constituie într-un enunț, un îndreptar pentru viața creștină);

8. evaluarea (profesorul trebuie să evalueze activitatea elevilor pe tot parcursul orei);

9. activitatea suplimentară (poate fi dată sub diferite forme: răspunsul la întrebări, copierea unor texte din Sfânta Scriptură, alcătuirea unor propoziții folosind cuvintele noi, memorarea unei poezii sau a unui verset, etc.; se pot da indicații referitoare la modul de rezolvare a activității suplimentare pentru acasă);

10. încheierea (elevii rostesc împreună cu profesorul rugăciunea).

b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată.

În acest tip de lecție se parcurg etapele:

1. moment organizatoric;

2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;

3. transmiterea noilor cunoștințe;

4. fixarea noilor cunoștințe;

5. aprecierea, asocierea, generalizarea;

6. activitatea suplimentară;

7. încheierea.

c) Lecția de formare a deprinderilor: Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoștințelor religioase, prin predarea religiei se urmărește și formarea unor deprinderi intelectuale și practice.

Specifică pentru acest tip de lecţie este ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor, consacrată efectuării de exerciţii, de teme, de lucrări practice. "Prin comportamente acţionale, cum ar fi priceperi, deprinderi, algoritmi, precum şi prin activitatea destinată formării, consolidării şi perfecţionării acestor acte, se adânceşte înţelegerea, se fixează şi se sistematizează cunoştinţele însuşite de elevi".

În aceste lecții se parcurg mai multe etape:

1. moment organizatoric;

2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;

3. actualizarea unor cunoștințe;

4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;

5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;

6. activitatea suplimentară;

7. încheierea.

d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar.

Obiectivul fundamental urmărit în cadrul acestui tip de lecţie este fixarea şi consolidarea cunoştinţelor prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor capitole. Recapitularea nu poate fi redusă la reluarea identică a cunoştinţelor, la simpla redare a celor asimilate anterior, ea presupune, din contră, reluarea din perspectiva unei idei centrale, în jurul căreia să graviteze majoritatea cunoştinţelor, și accentuarea unor noțiuni de bază.

Etapele acestui tip de lecție:

1. moment organizatoric;

2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;

3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;

4. aprecierea, asocierea, generalizarea;

5. concluziile;

6. activitatea suplimentară;

7. încheierea.

e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor:

Scopul fundamental urmărit este acela al controlului şi evaluării randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor şi deprinderilor.

Verificarea se poate realiza prin chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc.

Etapele acestui tip de lecție:

1. moment organizatoric;

2. prezentarea obiectivelor de evaluare;

3. verificarea cunoștințelor elevilor;

4. aprecierea rezultatelor, concluzii;

5. activitatea suplimentară;

6. încheierea.

Principiile didactice

Principiile didactice

Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ, asigurând condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea sa.

În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste principii se întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul să se desfăşoare în condiţii optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare a raţiunii, voinţei şi sentimentului elevilor şi cu structura conţinutului învăţării.

A. Principiile didactice generale:

1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic vorbind, intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul a expus învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume, și fără pildă nu le grăia nimic (Matei 13). Adevărurile de credință transmise elevilor sunt suprasensibile, iar pentru a fi înțelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.); de asemenea, profesorul trebuie să realizeze pe tablă o schiță a lecției, să facă apel la imaginația elevilor.

2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / principiul psihologic) cere ca profesorul (care trebuie să fie un bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc. Se cere ca predarea cunoștințelor să fie realizată într-o modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul că elevii se raportează în mod diferit la conținuturile predate de profesor (pentru unii elevi ora de religie este primul loc de întâlnire cu Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași în aceeași măsură de aspecte identice) și de faptul că elevii au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; profesorul nu trebuie să depășească capacitățile reale de înțelegere ale elevilor (pentru a preveni învățarea mecanică), dar nici să nu le subestimeze (pentru a preveni dezinteresul și plictiseala acestora).

3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă. Învățarea activă și conștientă trebuie să-i conducă la dorința de a învăța mai mult, de a studia, de a cerceta singuri, din plăcerea de a ști cât mai multe lucruri necesare pentru mântuire. Învățarea conștientă trebuie să-i conducă deci la învățarea proprie. Învățarea religiei se realizează conștient și activ mai ales atunci când profesorul de religie se străduiește ca fiecare întâlnire cu elevii să se transforme într-o săbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu.

4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atât la întocmirea planurilor-cadru, programelor și a manualelor școlare, cât și în activitatea concretă de transmitere și însușire a cunoștințelor. Pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel încât noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare ale elevilor. Pentru că materia de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global, apare necesitatea divizării ei într-o succesiune de secvențe logice și accesibile pe plan informațional, care vor asigura un învățământ coerent și fără goluri în cadrul materiei studiate. Profesorul va urmări ca învățarea să se facă ritmic și să fie continuată de evaluare, pentru a se forma la elevi deprinderi de muncă independentă și pentru a se evita învățarea în salturi, apariția lacunelor în pregătirea lor și a carențelor în dezvoltarea personalității religios-morale.

5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață. Profesorul va evita încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât elevii să-și dirijeze viața după ele, având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și pe sfinți.

Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe elevii săi. Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi:

1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice;

2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui principiu se regăseşte cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări, gesturi liturgice, etc.

6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii) - îndreaptă preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ. Însuşirea cunoștințelor este temeinică atunci când este făcută profund, complet şi durabil. Acest principiu se referă în special la finalităţile educației. Dacă învățarea se face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă, motivat, activ, conștient, sistematic, continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic însușite.

7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este folosit în orice activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru (observația directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, gasirea unor versete, etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul remedierii, îmbunătăţirii rezultatelor. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) exprimă cerința reîntoarcerii și a îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de informația primită despre rezultatele anterioare (Cerghit). Avantajele acestui principiu: arată gradul de înţelegere a noilor cunoştinţe; stimulează învăţarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu; oferă profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de elevi sau sesizate de ei; ajută la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării; reglează şi ameliorează rezultatele procesului de predare-învăţare; evită suprasolicitarea elevilor.

8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut): Motivația învățării reprezintă totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor; ea poate fi exterioară (competiția, încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa) și interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit la o anumită disciplină, dorința de a fi cât mai bun, etc.). Profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al educației religioase, fără însă a neglija rolul motivației externe. Pentru respectarea acestui principiu, profesorul va urmări pe de o parte să menţină trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezinte cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor existenţiale ale elevilor. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc, nu sunt atenți și învață greu. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină. 9. Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale: în virtutea libertăţii primite de la Dumnezeu, care ne respectă libertatea, fiecare om dispune de autonomie, adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală precauţie şi iubire. Trebuie convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăţi, copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic. Dar nu există exercitare a educației fără influenţare, direcţionare şi intenţionalitate. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!". „Libertatea" în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj. Acest principiu cere o adeziune benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câştigă, nu se impune.

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:

1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.

Numim acest principiu şi „teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte două persoane ale Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă întrutotul Revelaţiei, trebuie să aibă permanent un accentuat caracter trinitar. Învăţământul creştin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc. De aceea ne avertizează atât de ferm Sf. Apostol Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos! (2 Corinteni 4). Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeieşti, ne întăreşte continuu pentru receptarea Revelaţiei.

2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.

Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect şi admiraţie faţă de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu pretinde ca toate cunoștințele şi conduitele insinuate elevilor să vizeze cultivarea sentimentelor de iubire şi respect faţă de Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”, loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C. Cucoș). Principiul eclesiocentric cere catehetului să nu prezinte la ora de religie altă învăţătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric presupune fidelitate faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia inspirată a Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n. n.) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1).

Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi în sensul de comunitate, care adună la un loc pe cei botezaţi. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un spaţiu fizic determinat, ci şi comuniune în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea, respectarea principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus. În consecinţă, catehizare autentică înseamnă propovăduirea credinţei autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduieşte învăţături străine Bisericii, este el însuşi un înstrăinat şi va „înstrăina" şi pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric, este transmiterea doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina şi morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă, chiar contrară conţinutului.

Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei.

Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor care ţin de spaţiul eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte „speciale", pentru conţinutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a existenţei, nebeneficiind de urcuşul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu.

În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor, luminarea minţii lor, ci formarea caracterului moral creştin, în aşa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori devotaţi ai Domnului şi educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel, catehizarea va parcurge drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru cateheţi, cât şi pentru ucenici.

Religia ca disciplină de învățământ

Religia ca disciplină de învățământ

1.       Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:

Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei creştine.

Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.

Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate.

Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia.

2. Baza legislativă a predării religiei în școală:

a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli.

b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.

d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acestă ultimă situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa neloială”). Cele două acte normative (Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria curriculară Om şi Societate. În această situaţie disciplina Religie nu mai are un statul opţional şi devine opţională disciplina aleasă în locul Religiei.

f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.

g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă care se va ivi în viitor va fi cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5) prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.

 i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin (1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.

j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

3. Programa școlară: structură, importanță:

a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o imagine sintetică a structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare); obiectivele cadru (sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele indică schimbările în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de şcolaritate); obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare şi au caracter normativ).

b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Elaborarea noilor programe de Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele aspecte: utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe competenţe, model care permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea cu programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de formare al absolventului învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează: comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă. Disciplina Religie are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul studierii Religiei este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii.

Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.

Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învatamântului gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare.

Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.

Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică sensul programei.

COMPETENŢE GENERALE:

1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;

2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare;

3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente;

4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor grupuri;

5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii. Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza programelor şcolare.

1. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:

Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui se prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru asimilarea acestora. Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore, în funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei.

Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru profesor, manualul este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece trebuie să adapteze sistemul metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară pot interveni modificări, profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse de programă. Pentru elevi, este un izvor important de cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ.

Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.